Am trăit odată episodic cu o femeie (rea, se înțelege, si cu extazul inferior) care mi-a zis, crezînd că rănește: “Interiorul mașinii tale e ca interiorul creierului tău”… sau “al sufletului”, nu mai știu cum formulase ea cu dramatism muieresc… Noroc că nu-mi văzuse biroul…
E cuplată azi cu un domn care își dă Mercedesul cu deodorant.
——
Printre multele cadouri atroce primite ultima oarã de ziua mea a fost și un manual de wellness, de „stiință a fericirii“, stupid cum sînt stupide toate cărțile de genul ăsta și cum sînt stupizi atît autorii lor, cît și cei care le cumpără. Am citit în acel manual de „cum să fim fericiți în zece lecții“ că unul din secrete e să te dedici lucrurilor mici, repetitive, care îți aduc o plăcere simplă, relaxantă, de pildă să tai iarba din curte (manual american, desigur), sau să îți speli îndelung mașina în weekend.
Cartea a sfîrșit la coș, ca și prietenia cu persoana ce mi-o oferise și care m-a tratat de „elitist arogant și prefăcut“.
Cum să-ți petreci weekendul spălîndu-ți mașina? Ei bine: așa cum fac milioane de români sau germani care se relaxează frecându-și cu adorație mistică templul pe roți. Argumentul în favoarea alienantei activități e că din moment ce acele gesturi repetitive le furnizează umanilor pace interioară, cine ești tu să te proțăpești în cenzor al tehnicii lor de transă zen?
Acea transă e doar pentru tine de calitate inferioară, însă efectul ei benefic asupra creierului frecătorilor de carcase are aceeași valoare neurochimică ca și transa ta când citești Ezra Pound la terasă, completându-ți extazul cu un pahar de vin și ocheade spre trecătoarele design.
Important e așadar să-ți activezi cortexul prefrontal într-un mod știut, rodat, repetitiv, care produce, deja prin anticipare, un efect liniștitor asupra organismului.
Așa se face că printre liniile de fractură culturală ce divizează continentul se numără și atitudinea reverențioasă, stârnitoare de fericire, față de mașină… sau absența ei. Aici românii se asemuiesc mult cu germanii, capabili să petreacă lungi ore amoroase lustruindu-și automobilul ca pe o raclă din cristal și cumpărându-i zorzoane și accesorii obscene, cum ar fi micul aspirator special conceput pentru interiorul mașinii, mașinã ce le e, precum oul dogmatic al lui Barbu : „palat de nuntă și cavou”.
De cealaltă parte a liniei de fractură țopăie, hohotind sarcastic, triburile nețesălate ale francezilor și belgienilor, care își tratează cu ireverență criminală mașinile ciobite, ieșite din Mad Max, lăsîndu-le toaleta în seama primei ploi, iar interiorul presărat cu cutii de bere, ierburi sedimentate, prezervative folosite și exemplare vechi din „Magazine Littéraire”.
Șocul acestor două culturi poate duce la neînțelegeri extreme urmate de crize existențiale, ca atunci cînd am aștepat la aeroportul din Bruxelles un distins literat român ce nu mai cunoscuse decât Germania și America. Văzându-mi mașina, și mai ales interiorul ei, omul a strigat, zdruncinat: „Păi bine, domnu’ Alexe, așa mașini vă dă de la Europa Liberă“?!…
I-am explicat cum stau lucrurile, că ziariștii nu primesc vehicule de funcțiune si că acea rablă e pentru mine un obiect utilitar, o sculă, iar nu parte a personalității mele. A părut să înțeleagă și a oftat: “Dacă asta vă face pe dumneavoastră fericit”… Nici nu știa ce aproape era de adevăr…
——–
Despre Ezra Pound, cf. aici pentru bluff-euri :
http://cabalinkabul.com/category/joyce-pound/
—
4 Responses to Despre fericirea de calitate inferioară…
De unde am putea scoate următoarea lemă: există oameni cu mașini și oameni care te-ar putea ucide dacă mănănci în mașina lor 😀
Am cunoscut oameni, fumători fiind, care nu foloseau scrumiera maşinii. 😀 Ci peturi, pahare de plastic, diverse recipiete improvizate. Maşina era templul lor în care nici tămâia nu ardea că afuma pereţii.
Dacă ați avea LOGAN 1.6 MPI cu AC, ce-i drept fără ABS și parbriz crăpat dar cu capace de roți stock și un albastru mineral ca apa adâncă a Mediteranei, asemenea mașinilor de procuror care impune teamă și respect, altfel ați vedea autoturismele proprietate personală, domnu` Dan, să tră! Sărna, Nora, Ana-iAna! Noroc și LMA! Cân` ne-o fi mai rău ca acuma să ne fie; un cocteil etnobotanic dacă aveți, că de câteva zile mă lăsai de beutură, ca nătângu.
Noa, ce să spui, impactul vizual cu o asemenea mașină minune a tehnicii auto, proprietate personală, este deosebit, cu condiția să nu-i bălăngăne la oglinda retro un buchet de cruciulițe scânteietoare, iconițe aurite și stegulețul echipei favorite, Steaua București. Dacă sunteți fericitul posesor al unui LOGAN 1.6 MPI cu AC, fără ABS și parbriz crăpat dar cu capace de roți stock și un albastru mineral ca apa adâncă a Mediteranei, asemenea mașinilor de procuror care impune un deosebit respect, să nu vă atârnați brăduleți cu aromă explozivă să spulberați cilii olfactivi ai sensibiloșilor. E singura mașină înzestrată cu proprietăți șamanice care-ți induce starea aproape zen, propice introspecției. E unica mașină pe care lumea o privește cu ochii mici de invidie, cu buzele strânse, mototolite de teamă. Dar n-aveți, nu-i așa? Că de-ați avea parcat, la umbra salcâmilor de la poartă, un LOGAN 1.6 MPI, cu AC dar fără ABS și parbriz crăpat, cu capace de roți stock, albastru mineral ca apa adâncă a Mediteranei asemenea mașinilor de procuror care impune, totuși, un respect aparte, l-ați privi cu un fior deșelat de plăceri ascunse, cu dor de ducă și n-ați mai simți la capacul rezervorului mirosul vag de benzină, ceea ce v-ar ridica ștacheta selfăstimului la cota de confort absolut. Cu masca lui hlizită v-ar invita să-l trageți cu ața și să faceți o liniuță cu cel mai bun prieten, vecin de-o seamă și coleg de bancă.
Brâââm! Brrr-rrrrr-mmmmm…
Io inteleg ca n-ati pactiza cu diavolul pentru o masina de balastiera, dar chiar si tovarasia acesteia ti-ar putea deveni mai draga si mai de folos decat a multor altora. V-a parut rau dupa femeia aia ? In ce masura primeaza omu’ e la libera apreciere a fiecaruia.