Skip to content

“Să crape!”… Un virulent editorial Charlie Hebdo

11149233_928709553829550_3774476655762344904_n

“Da, islamul e compatibil cu umorul”…
(Mahomed)

.

Charlie Hebdo publică în ultimul său număr un virulent editorial, “Să piară!” sau “Lăsați-i să crape!” (Qu’ils crèvent !), semnat de redactorul șef Riss, supraviețuitor al masacrului din 7 ianuarie 2015. Iată-l:

Să crape !

Cine să crape? Jihadiștii francezi. De săptămâni încoace, suntem frecați la cap că jihadiștii francezi care riscă pedeapsa cu moartea în Irak sau Siria ar trebui să fie repatriați sub pretextul că Franța a semnat niște acorduri care îi apără pe compatrioții amenințați de o asemenea sentință în străinătate.

Unul din avocații lor ne explică cum “cei mai tineri care se află acolo sunt extrem de vulnerabili. Suferă de foame și sete. Franța e cinică. Își menține copiii, cetățeni cu drepturi depline, într-o situație disperată, ca și cum s-ar teme de ei”.

Ei bine, ne pare rău, domnule avocat, dar clienții dumneavoastră, așa cetățeni francezi cum sunt, dacă-s duși la plutonul de execuție – pe noi o să ne doară în cot.

Amintiți-vă de Robert Brasillach, scriitorul colaborator împușcat în momentul eliberării Franței. I s-a reproșat lui De Gaulle că nu l-a grațiat atunci când a fost condamnat la moarte în ianuarie 1945. Dar De Gaulle a făcut bine că a lăsat să crape acel gunoi. In ianuarie 1945, războiul nu era terminat. In ianuarie 1945, deportații mureau pe capete, iar la Mathausen naziștii au continuat să gazeze până în aprilie, cu 15 zile înainte de capitularea Germaniei. In momentul executării lui Brasillach, al III-lea Reich, pe care el îl sprijinise cu înfocare, încă asasina și extermina inocenți, iar soldații aliați mureau zilnic pentru eliberarea Europei.

/…/ Sigur, în timp de pace, tocmai pentru că domnește pacea, pedeapsa cu moartea trebuie interzisă. Dar când te înrolezi într-un război ca să răspândești o ideologie a morții, e altceva. Înseamnă că ți-ai asumat riscul de a suporta consecințele până la capăt, adică până la moarte. Moartea cu care ți-ai fi pedepsit dușmanii. Și care se poate întoarce împotriva ta.

Tinerii fanatici francezi care au decis, în toată libertatea conștiinței lor, să se bată pentru un regim totalitar care asasina fără probleme morale trebuie să suporte consecințele alegerii lor. Precum războiul pe care naziștii îl dclaraseră omenirii și pe care Brasillach îl admira, războiul declarat nouă de Statul islamic nu s-a încheiat.

Când asculți în 2010 avocații invocând principii mărețe pentru a salva fanatici islamiști, când asculți raportori ONU cerând indulgență pentru asasini, ești stupefiat să vezi cum călăii regimurilor totalitare din 2019 sunt apărați prin aceeași retorică, aceeașimelasă pseudo-umanistă astăzi ca și ieri. Războiul pe care ni l-a declarat fascismul islamist este o luptă pe viață și pe moarte. Cei care aleg această infamă ideologie trebuie să știe ce riscă atunci când mizează pe faptul că democrațiile nu vor avea curajul să-i distrugă.

Celor care s-au lansat într-o luptă totală împotriva libertăților noastre le dorim un singur lucru: să fie judecați fără milă și să dispară definitiv din viețile noastre.

Încă o dată: cei de la Charlie Hebdo nu au nimic împotriva Islamului în sine. La fel ar reacționa și în fața derivelor criminale ale unor extremiști crești sau atei suprematiști albi. Deocamdată, însă, aceia nu aumers să-i masacreze pe jurnaliști și desenatori în birourile lor.

Ah, apropo de editorialele lui Riss… Am mai tradus odată unul, atunci când i-am făcut lui Adrian Papahagi onoarea de a scrie despre el în Charlie Hebdo. Credeți că mi-a mulțumit?

Je ne suis pas Charlie Halep… De ce nu au europenii (și românii) umor?

Mai pot fi citite cu profit:

Charlie Hebdo: trei ani de la masacru și care e azi starea libertății de expresie

— Numărul din ziua asasinării –

— Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/09/charlie-hebdo-o-decriptare-completa-pagina-cu-pagina-a-ultimului-numar/

— Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/15/big-balls-of-cartoon-fire-umorul-charlie-continua-iata-ultimul-numar/

— “Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

— Exercițiu de exegeză Charlie Hebdo – Decriptarea desenului cu “Le Coran c’est de la merde”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/exercitiu-de-exegeza-charlie-hebdo-decriptarea-desenului-cu-le-coran-cest-de-la-merde/

— Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/12/charlie-alte-decriptari-mahomedine-si-jean-luc-godard/

— Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/decriptarea-desenului-din-charlie-cu-treimea-care-se-anchiuleaza/

16684190_1386498834717284_817071495915945885_n

Structuralismul este o ontologie: pentru ce Eliade nu era un structuralist, orice ar spune Baconschi

553450_410081125692398_1881830649_n
Foto: Lévi-Strauss, indian Bororo din Amazonia.
.
Scrie Baconschi, arătându-se și el protocronist în ceva (deși se grăbește suspect să precizeze că nu e, simțind că spune o patriotică enormitate), că Mircea Eliade a fost fără îndoială primul structuralist:

Cred că, deși contemporani, Eliade a precedat metoda structuralistă, consacrată totuși de Levi-Strauss. Nu fac un act protocronist, căci nu contează aici naționalitea lui Mircea Eliade, cât genealogia ideilor: ”Antropologia structurală” a lui Levi-Strauss apare în 1958, la nouă ani după ”Tratatul de istorie a religiilor” (1949, Payot).

Oricum, amândoi îl vor fi descoperit pe Ferdinand de Saussure, în anii 50. Și cu toții sunt tributari platonismului, adică ideii de arhetip, aplicată reprezentării fenomenelor lingvistice sub forma unui ”sistem” semiotic, adică a unui substrat coerent de semnificații primordiale și (simultan) metaforice.

ba

Ce spune Baconschi aici este ceva echivalent cu a afirma că Isus a fost dac (iar platonismul inventat al unuia sau altuia n-are ce căuta într-o discuție serioasă despre structuralism). Vedem iarăși nevoia de a veni cu argumente fanteziste care să arate că în mod sigur respectivul român (aici: Mircea Eliade) știa și a făcut anumite lucruri înaintea altora, așa că putem afirma că el a fost primul, chiar dacă el nu a fost și nu a scris despre aia.

Baconschi ar vrea așadar ca Eliade să fi fost structuralist înaintea structuraliștilor. Îi vine apoi o întreagă curte și îi cântă în strună pe FB, unii neavând habar despre ce-i vorba acolo. Dar: să spui că Lévi-Strauss l-ar fi citit pe Saussure abia în anii 50, cum a făcut-o Eliade, este grotesc. Cursul lui Saussure a fost publicat postum în 1916. Claude Lévi-Strauss a fost un apropiat al lingvistului Roman Jakobson în New York, unde amândoi erau refugiați în al Doilea Război Mondial. Să imaginezi că în anii războiului, în New York, Jakobson și Lévi-Strauss nu au vorbit despre Saussure si despre ceea ce avea să fie structuralismul, ai căror papi au fost cei doi, în vreme ce Eliade chipurile îl citise deja pe Saussure (crede Baconschi) și și-l asimilase, deși asta nu apare in scrierile lui, e echivalentul teoriei că Isus era dac. Eliade lucra atunci pe la ambasadele lui Antonescu și nu avea, oricum, acces la articolele unui evreu rus refugiat în New York (Jakobson) cu care evreul Lévi-Strauss refugiat în New York discuta despre Saussure și structuri lingvistice.

Ce-a fost structuralismul
 

Tinerii vor fi iertați să nu știe ce a fost structuralismul și majoritatea n-are vedea de ce să nu îi dea crezare lui Baconschi. Iată: structuralismul a fost un curent filozofic (combinat cu o metodă de interpretare ce varia de la un autor la altul) care a dominat gândirea occidentală vreme de o jumătate de secol, din perioada interbelică (când încă nu-i spunea structuralism) până spre 1989, luând deseori dimensiunile unei adevărate ontologii. O paralelă apropiată cu ce a fost structuralismul (inclusiv în derivele lui) ar fi psihanaliza.

Totul a pornit din lingvistică, mai întâi de la elvețianul Ferdinand de Saussure, apoi prin lingviștii ruși albi sau evrei emigrați, în special Jakobson și Trubetzkoy, care au dominat și ceea ce în lingvistică s-a numit Școala de la Praga.

Pornit din lingvistică, solidificat mai întâi în Franța, prin nume precum Lévi-Strauss și Dumézil, apoi de întreaga galaxie Barthes-Foucault-Derrida-Deleuze, structuralismul s-a extins și în SUA, prin același Jacques Derrida mers să predice în California.

Ideea era simplă: lumea e structurată ca un limbaj; universul funcționează potrivit unor structuri pe care le putem pricepe dacă le găsim punctele de articulație. O adevărată ontologie, așadar, cu toate derivele ei inevitabile, unele comice.

In antropologie, exemplul perfect a fost Lévi-Strauss, care și-a reunit de altfel o serie de articole în acel volum botezat Antropologia Structurală pe care îl amintește Baconschi (insinuând că Eliade avusese aceleași idei înainte). Acolo, la Levi-Strauss, este însă structuralism în stare pură, da. Ce face Lévi-Strauss? Lévi-Strauss vedea funcționarea scietății umane în structurile de rudenie (structures de la parenté), organizate de asemenea ca un limbaj. Asta, cum o și explică el, oferă o grilă de interpretare structuralistă. La fel și când Lévi-Strauss analizează mitul lui Oedip, luând în considerare toate variantele mitului, nu doar cea clasică, exploatată grotesc de Freud și psihanaliză.

Dumézil venise la rândul lui cu acea “ideologie tripartită” care explica societățile tradiționale, pe care și Eliade o preia necritic mult mai târziu și despre care am mai scris aici. Toți acești oameni publicau deja în anii 1940 (Dumézil deja în anii 1920).

Derrida, la rândul lui, a construit… deconstructivismul, pornind tot de la ontologia structuralistă. Etc, etc, etc… Prin felul în care afirma că universul e structurat ca un Discurs, ontologia structuralistă nu s-a îndepărtat de altfel niciodată de rădăcinile sale lingvistice, iar acești oameni nu l-au descoperit pe Saussure în anii 1950, ca Eliade. Jakobson și Trubetzkoy (acesta fiind părintele științei fonologiei) au fost cei mai mari lingviști ai sec. XX, iar Derrida la rândul lui s-a aventurat deseori în lingvistică, în texte precum minunata sa excursie lexicală Farmacia lui Platon, pe când Eliade était un piètre linguiste.

Evident că structuraliștii și-au găsit în gândirea codificată a psihanalizei un delir fertil de dimensiuni uneori cvazi-mistice. În marxism, de asemenea, unii din ei și-au căutat  în bună parte inspirația, căci despre Marx se poate spune, într-adevăr, că ar putea fi un predecesor al structuralismului, prin felul în care explică el mecanismele universale pornind de la legile capitalului.

Ce legătură a avut Eliade cu toate acestea și cu toți aceștia? Nici una. Eliade nu făcea parte din cercul lor, nu îi citează, iar ei nu îl citează pe el, cu excepția lui Dumézil, care l-a ajutat pe Eliade și în viață, administrativ, în Franța. Tratatul lui Eliade de istoria religiiilor e un compendiu, o suită de note de lectură și de curs despre teme și culturi disparate și succesive pe care nu le leagă nimic și n-are nimic cu structuralismul. Pe Dumézil, Eliade l-a cunoscut târziu, când acesta, pe cale de a deveni papa structuralismului, publica deja de două decenii. Despre Lévi-Strauss, Eliade vorbea cu superioritate și spunea clar că metoda sa proprie, “hermeneutica”, e superioară structuralismului lui Lévi-Strauss. (“Nu văd ce poate un istoric al religiilor să facă din structuralismul practicat de Lévi-Strauss”, spunea Eliade într-un interviu.)

Bine-bine, întreabă profanul, dar până la urmă ce importanță au toate astea, dacă Eliade era structuralist sau nu, sau dacă a fost primul? Ce-aveți cu domnul Baconschi?

Are importanță și am cu domnul Baconschi că scoate enormități protocroniste: Eliade nu a fost primul structuralist; Eliade nu a fost deloc structuralist; nu îl transformi pe Eliade în precursor al unui curent intelectual cu care el n-a avut nimic de-a face doar pentru a salva ceva din puțina lui relevanță astăzi.

O minciună pioasă rămâne o minciună, Iar dacă Eliade a inventat structuralismul, atunci și Isus era dac, iată. Români ca noi. Dar ce importanță are că era sau nu era, domnul Baconschi tot un mare intelectual de-al nostru rămâne.

Cf. și:

Cât de depășit e Mircea Eliade? Despre discreditata “ideologie tripartită” indo-europeană

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/08/09/cat-de-depasit-e-mircea-eliade-despre-discreditata-ideologie-tripartita-indo-europeana/

— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/

— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/02/mircea-eliade-georges-bataille-si-despre-cum-nu-trebuie-sa-luam-in-serios-ce-scria-eliade-despre-islam/

— Eliade, legionari, evrei si ceva despre Herta Müller – Interviul meu cu Norman Manea…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/10/eliade-legionari-evrei-si-ceva-despre-herta-muller-interviu-cu-norman-manea/

— Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/07/18/yogah-citta-vrtti-daca-eliade-ar-fi-fost-lingvist-ar-fi-inteles-legatura-dintre-yoga-si-wurst/

Tarantino: “Once Upon a Time… In Hollywood” – un dezastru, de evitat absolut

90

Da, am mers să văd oroarea asta fără nume. Fac spoiler deja, e un film de nevăzut, acest “Once Upon a Time… In Hollywood”, al nouălea opus al lui Tarantino. Am căzut pradă conspirației presei și criticii care mi-au strigat că e mântuirea lui Tarantino, că în sfârșit el și-a revenit, că a scos o operă romantică și nostalgică, o odă Hollywoodului tinereții lui, acel Hollywood din placaj și mucava și glamour inocent pe care n-o să-l mai vedem vreodată, înecați azi de digital și imperiile de entertainment și Netflix și alte Disney de dimensiuni neomenești.

Sigur, vizual și tehnic filmul este o mică bijuterie fără suflet: turnat în 35 mm, ca de obicei la Tarantino, iar nu în digital de înaltă definiție cum face azi toată lumea, cu o grijă infinită pentru sunet și detaliile decorului, fără efecte speciale. Este un film de văzut neapărat în sală, nu acasă pe un ecran modest. Artizanat, nu-i așa? Dar dincolo de lacul gros al profesionalismului imaginii și actorilor – nimic ! Nimicul absolut și pretențios, repetitiv și greoi.

Declinul creativ al lui Tarantino a fost o dezamăgire pentru mulți de-a lungul anilor. Doar primele trei filme ale lui Tarantino merită atenție și au fost pline de originalitate: Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994) și Jackie Brown (1997). Tot ce a venit după aceea e trash de cea mai joasă calitate, inclusiv Kill Bill, cel tăiat în două din pricina lungimii și difuzat ca două filme în succesiune. (cf. mai jos cronicile la ultimele lui două filme înainte de “Once Upon a Time in Hollywood”.)

Am mers însă la acest “Once Upon a Time… In Hollywood” crezând – sau vrând să cred – tot ce citisem în presă: că iată în sfârșit un foarte bun Tarantino, care mai că ne face sa regretăm că el ar putea să se retragă după al zecelea film, așa cum ne tot anunță (ăsta e al nouălea). De parcă ar trebui mai multe. La urma urmei, și Kubrick a făcut doar o duzină de filme. Da, numai atâtea. La Kubrick însă, fiecare film a fost un joc cu codurile cinematografiei, pe când Tarantino, din 1997 încoace, adică de aproape un sfert de secol, a scos doar subproduse și autopastișe. Câte un joc actoricesc decalat, cum a fost Christoph Waltz în stupidul Inglourious Basterds, nu salvează o trista și complezenta bălăceală.

Aici însă, cu “Once Upon a Time… In Hollywood”, presa de pe întreaga planetă ne-a spus că ceea ce a reușit sa facă Tarantino este cinema autentic, de cea mai înaltă speță, pentru că el ne oferă o reflecție asupra cinematografiei. Anul 1969: întorsătura unei epoci. Apollo pe lună, apogeul generației hippie, cu Woodstock, dar și și sfârșitul brutal al epocii flower power, prin asasinarea lui Sharon Tate, soția lui Polanski, cu întreg masacrul comis de secta lui Manson (prezent într-o scurtă scenă în film).

Sfârșitul culturii cinematografiei western, dar și anul în care, prin Easy Rider, se anunță noul Hollywood al generației Scorsese-Coppola etc. (Al Pacino apare ca personaj minor și la Tarantino).

Ce vedem însă e doar o succesiune de camee, de tablouașe lungi, amorfe, cu dialoguri repetitive sau moarte, dialoguri pe care le simți construite artificial doar pentru ca unul din actori să strecoare vreo întorsătură obosită; un film fără nici o construcție, fără scop sau viață, cu personaje fără personalitate.

Sigur, prezența simultană a celor două staruri, Brad Pitt și Leonardo DiCaprio, captivează în sine, iar Brad Pitt e magic, dar asta se întâmplă în ciuda scenariului inept și a dialogurilor stupide, se întâmplă în ciuda scenelor anoste, inutile, care nu se mai sfârșesc.

Personajele (personajele, nu cei doi actori, care au făcut ce au putut) n-au nici o profunzime, nici o dimensiune, nici o psihologie. Mai apare și un personaj al unui producător, jucat (prost) de Al Pacino, și total inutil. Argumentul că Tarantino s-ar juca acolo cu clișeele nu ține. Dacă era doar ca să caricaturizeze repetitiv atmosfera Hollywoodului nu era nevoie de încă un film plat, fără dimensiune, mai făcuseră asta și frații Coen în Hail, Caesar! sau o mai văzuserăm și în mult subapreciatul Hitchcock, cu Anthony Hopkins și în atâtea altele.

Hohotele de delectare ale oilor din sală au fost pentru mine mai deprimante și decât ce vedeam pe ecran. Și ce vedeam pe ecran? O magmă de scene dezlânate, nelegate între ele; erori de neiertat în scenariu. De nu mai știu câte ori un personaj îi rezumă altuia ceea ce spectatorul a văzut deja, totul combinat cu niște flashbacks de cârpeală, ca să pricepem lucruri din trecut, iar de la jumătatea filmului încolo, intervine din senin și o voice over care ne spune deodată ce s-a mai întâmplat între prima și a doua parte a filmului, că altfel scenariul e atât de rău construit încât n-am fi priceput.

Micile glume și clin d’œils (precum titlul, care e o aluzie la Sergio Leone) sunt doar condimente superficiale menite a deghiza fadul conținut. Întregul film, tras în lungime, e doar ca să ne ducă spre scena finală, unde așteptăm să vedem cum a fost omorâtă Sharon Tate, fosta nevastă a lui Polanski, de o bandă de hippies sataniști. Și acolo, printr-o întorsătură la fel de stupidă ca și finalul din Inglorious Basterds, suntem presupuși a avea un final neașteptat, care răstoarnă istoria.

Pe deasupra (dar asta e lucrul care o să-i deranjeze cel mai puțin pe fanii incondiționali ai lui Tarantino), filmul este, așa cum o scria singura cronică discordantă și neelogioasă, cea din Le Canard Enchaîné, de un prost gust absolut față de defuncta Sharon Tate, prezentată ca o gâscă imbecilă care, în singura secvență în care Tarantino vrea să îi dea ceva relief, insistă să nu plătească biletul la cinema ca să intre să se vadă tot pe ea jucând într-un film.

Un film, așadar, de ignorat fără regrete. Ca să încerc să mi-l șterg din minte, am mers în schimb și am revăzut Easy Rider, care tocmai a ieșit iar, într-o  copie restaurată. Măcar acolo vedem the real thing despre epoca aia.

.

Despre ultimele două filme ale lui Tarantino înainte de “Once Upon a Time in Hollywood”:

— Tarantino’s hateful eighth movie

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/29/tarantinos-hateful-eighth-movie/

— Oscars 2016 și importanța sunetului la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Django Unchained : film, interrupted…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/17/django-unchained-film-interrupted/

Alte filme recente cu Brad Pitt:

Fury (2014) – Brad Pitt și dezumanizarea hollywoodiană a inamicului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/01/fury-2014-brad-pitt-si-dezumanizarea-hollywoodiana-a-inamicului/

Big Short (2015): un manifest despre criza mondială și secta banului creat din neant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/10/big-short-2015-un-manifest-despre-criza-mondiala-si-secta-banului-creat-din-neant/

The Counselor (Ridley Scott), despre plictisul atroce și Cameron Diaz cu dinți de aur

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/16/the-counselor-ridley-scott-despre-plictisul-atroce-si-cameron-diaz-cu-dinti-de-aur/

— The Wolf of Wall Street… ah, dacă avea o oră mai puțin

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/18/the-wolf-of-wall-street-ah-daca-avea-o-ora-mai-putin/ 

Alte filme recente cu Leonardo DiCaprio:

The Revenant – o plagiată atracție de bâlci…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/30/the-revenant-o-atractie-de-balci/

și

Gatsby în 3D… urmarea de la Moulin Rouge… și un căscat cosmic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/16/gatsby-in-3d-urmarea-de-la-moulin-rouge-si-un-cascat-cosmic/

Cât de depășit e Mircea Eliade? Despre discreditata “ideologie tripartită” indo-europeană

lascaux420960_337197949647383_1438172709_n

.

Am mai scris despre felul în care Mircea Eliade nu mai este de multă vreme luat în serios academic și nici citat de cercetătorii contemporani în domeniul religiilor sau al antropologiei, mai vorbisem despre asta și cu Norman Manea, într-o discuție-interviu la Bruxelles.

Mi-am propus acum, pentru vara aceasta, să reiau în detaliu Istoria Religiilor (varianta originală în trei tomuri editată și publicată de Payot, 1976) pentru a arăta în ce măsură Eliade, chiar dacă era de bună credință atunci când încerca să sintetizeze cunoștințele într-un domeniu atât de vast, nu putea, prin forța lucrurilor, decât să simplifice abuziv, sau chiar să deformeze faptele, în special în domeniile pentru care nu avea nici cea mai mică pregătire, cum ar fi China antică sau egiptologia, apoi Islamul sau ultimele evoluții în lingvistică.

Sigur, îl privim cu nostalgie, reprezentant de frunte al acelei triade mitologice, Eliade-IonescuCioran, însă Eliade nu putea să prevadă apariția Wikipediei. Poate suna scandalos, ca un sacrilegiu, pentru mulți, dar dacă deschidem cu un ochi critic Istoria religiilor, descoperim de îndată că primele capitole, acoperind: Cap. III. Religiile mesopotamiene; Cap. IV. Egiptul antic; Cap. V. Megaliții și Valea Indusului; Cap. VI. Religia hitiților și a cananeenilor; Cap. VII. Când Israel era copil nu sunt altceva decât rezumate cosmetizate ale lecturilor lui Eliade pe acele vaste teme, capitolele respective fiind total depășite astăzi de evoluția cercetărilor și de valul de noi descoperiri.

De aceea, lectura rubricilor respective în Wikipedia, unde textul este constant verificat de experți și adus la zi, cu bibliografie, ne va fi mult mai profitabilă decât capitolele respective din summa lui Eliade, cu bibliografie învechită și interpretări eronate (vezi mai jos despre presupusa “ideologie tripartită” indo-europeană). Am pus de altfel mai sus, la fiecare capitol al lui Eliade, linkul spre rubrica respectivă din Wikipedia, unde cititorul va remarca faptul că, în ciuda notelor impresionante și a bibliografiei bogate inserate în fiecare rubrică și temă din Wikipedia, Eliade nu e menționat niciodată, nicăieri. Asta pentru că toate acele capitole, în Istoria religiilor a lui, sunt doar notele de lectură și de curs ale lui Eliade, care nu era nici arheolog și nici lingvist, iar toate teoriile lui generalizatoare se bazau exclusiv pe lecturi de cărți și articole în franceză, engleză și germană și pe tot ce îi curgea prin mâini în cadrul universității.

Cum o spune chiar el in introducere, capitolele din Istoria religiilor sunt notele lui de curs. Mai întâi notele cursului ținut de el la București între 1933 – 1938, apoi la Ecole des Hautes Etudes 1946 – 1948 și, din 1956, la Chicago. Dar Eliade nu a părăsit niciodată catedra. El nu a făcut niciodată muncă de teren, precum prietenii și mentorii lui Dumézil și Lévi-Strauss, de pildă, care au mers în sânul populațiilor amazoniene (Lévi-Strauss) sau caucaziene (Dumézil, în lungile lui șederi în Turcia).

Scurta ședere în India a lui Eliade în perioada tinereții, unde a urmat cursurile de istoria filozofiei indiene și de decriptare a doctrinelor yoga ale lui Dasgupta, nu a fost însoțită de muncă practică, pe teren, iar atunci când scrie despre Islam trebuie reținut că Eliade nu a asistat la ceremonii sufi autentice, și nu citea nici araba și nici persana.

(În treacăt fie spus, în Istoria religiilor Eliade nu se poate opri de la a ațâța o polemică veche cu André Leroi-Gourhan, care îl ironizase pentru tendința lui de a bricola teorii romantice, generalizând de pildă total abuziv despre „șamanism”. Eliade vedea „șamanism” în orice descriere a unei ceremonii magice, ba chiar și în oseminte preistorice, deși nu făcuse niciodată teren, nu fusese pe vreun șantier, de unde și pretenția unui titlu precum cel al primului capitol, care deschide culegerea lui de conspecte numită Istoria religiilor: Cap. I. Comportamentul magico-religios al paleoantropienilor ! Lui Leroi-Gourhan îi reproșează Eliade că ar fi interpretat eronat imaginea unei păsări în celebra frescă preistorică de la Lascaux (cf. foto), deși adevărata interpretare, sau în orice caz una mult mai plauzibilă, ar fi cea pe care am sugerat-o în Dacopatia și alte rătăciri românești, interpretare cu care Georges Bataille, care l-a ridiculizat odată în public pe Eliade, ar fi fost cu totul de acord. Link aici.)

Sigur, încă o dată, toate acestea nu pun în cauză buna credință a lui Eliade, însă cititorul român de astăzi ar trebui avertizat de aventurismul romantic al interpretărilor lui Eliade, despre care a a scris cu tristețe greu ascunsă și Henry Pernet in Mircea Eliade, lasting impresions, un articol prezentat la Cluj și disponibil aici, unde Eliade e văzut mai degrabă ca un filozof, sau, mai degrabă, un moralist care folosea trambulina istoriei religiilor pentru a predica. La fel de depășite sunt astăzi și referințele lui Eliade la Freud, dat fiind că Eliade scria, în SUA și Franța, într-o perioadă în care Freud nu fusese încă denunțat ca un escroc și un afabulator, chiar dacă înzestrat cu geniu literar.

“Ideologia tripartită” indo-europeană

Înainte de a trece la o abordare sistematică a notelor de lectură ale lui Eliade despre religiile neolitice, mesopotamiene, egiptene și cananeene, peste care vom sări deocamdată, întrucât sunt mai puțin utile astăzi decât rubricile respective din Wikipedia, ne vom opri la cap. VIII al primului volum: Religia indo-europenilor. Aici Eliade are ceva competențe, în urma studiilor sale de indianistică și a prieteniei cu cercetători precum Georges Dumézil.

Ei bine, cititorul român ar trebui să fie avertizat că toate referințele lui Eliade sunt astăzi total depășite, iar unele în întregime discreditate. Așa sunt, în capitolul despre indo-europeni, teoriile lituanienei Marija Gimbutas, care au impus ipoteza, astăzi vizibil eronată, a leagănului limbilor indo-europene undeva în stepele Ucrainei de azi, în nordul Mării Negre.

Teoria cea mai solidă și argumentată lingvistic astăzi este astăzi teoria anatoliană, despre care am mai scris aici și aici, dar Eliade o menționează pe aceasta doar în treacăt și rămâne la teoria lui Gimbutas, ipoteza kurganelor, pentru că asta corespundea perfect unei alte teorii, astăzi total discreditată, ce a prietenului său Georges Dumézil. Dumézil, ca mai toți contemporanii lui, vedea în indo-europeni o populație superioară, războinică, cuceritoare. Lor le atribuia Dumézil o “ideologie tripartită”, o ideologie și o structură a societății unice. În perioada aceea a structuralismului dominant, asemenea scheme mintale care rezolvau totul pluteau în aerul timpului, așa încât teoria “ideologiei tripartite” a lui Dumézil a dominat științele umane vreme de multe decenii, până la moartea autorului, în 1986. În 1976, însă, pentru Eliade “ideologia tripartită” era ceva de nediscutat. E de înțeles: până și un lingvist de excepție precum Benveniste a încercat să țină cont de ideologia lui Dumézil în Le Vocabulaire des Institutions Indo-Europeennes.

Pe scurt, Dumézil, preluat necritic de Eliade, ne spune că succesul istoric al indo-europenilor (I-E)s-ar fi datorat nu doar domesticării calului și folosirii metalelor și a carului de luptă, ci unei structurări a societății în trei caste (de unde: “ideologie tripartită”), a căror reflexie ar fi sistemul, încă actual, din India, care nu ar fi astfel o inovație indiană, ci o moștenire a I-E din cele mai vechi timpuri.

O altă trăsătură a mentalității depășite a vremii lui, încă marcată de al Doilea Război Mondial, este caracterul războinic pe care Eliade îl atribuia indo-europenilor:

Nomadismul pastoral, structura patriarhală a familiei, inclinația pentru jafuri și organizarea militară în vederea cuceririlor sunt trăsăturile caracteristice ale societăților indo-europene.

(Ist. rel., tom I, p. 200)

De aici, mentorul lui Eliade, Dumézil, construise, încă de la una din primele lui cărți, Zeii germanilor (Mythes et dieux des Germains : essai d’interprétation comparative, PUF, 1939) această fantasmagorică structură: societatea I-E inițială era structurată în trei clase: preoții, războinicii și agricultorii-meșteșugari-crescători. Oarecum ceea ce vedem în India, doar că Dumézil extinde asta și la Grecia și Roma antică, celți și germani etc. Ba chiar, Dumézil structurează și panteonul zeilor, în fiecare din culturile studiate, în acele trei clase.

Dar să-l lăsăm pe Eliade să ne explice asta în cap. VIII din Istoria religiilor:

Împărțirii societății în trei clase – preoți, războinici, agricultori-crescători – corespundea o ideologie religioasă trifuncțională: funcția suveranități magice și juridice, funcția zeilor războiului și în sfârșit cea a divinităților fecundității și prosperității economice.

Urmează exemplele de apropieri forțate luate din Dumézil, mergând până la triada capitolină a Romei antice: Jupiter, Marte, Quirinus. Această „structură generală a ideologiei indo-europene”, scrie Eliade:

ne indică tipurile de experiență și de speculații religioase caracteristice indo-europenilor. Ea ne permite, pe deasupra, să apreciem creativitatea specifică a fiecăruia din popoarele ariofone. (op. cit. p. 206)

Ce trebuie să reținem de aici? Că cititorul de azi trebuie pus în gardă în fața unor asemenea elucubrații care nu mai sunt citate decât la rubrica de curiozități intelectuale. Teoria tripartită a lui Dumézil era atunci la apogeul ei, în ciuda aspectului ei vădit artificial. În România lui Ceaușescu, o ridiculizasem deja în piesa de teatru Rămăieni. Cum era evident că nenumărate alte societăți, fie africane, fie amerindiene, au avut o clasă de preoți peste una de războinici și o populație de agricultori, elevii lui Dumézil au trebuit să găsească explicații. Unul din aceștia, antropolog japonez, a mers până într-acolo încât a încercat să demonstreze că civilizația japoneză ar avea o origine indo-europeană, întrucât găsim acolo o castă de preoți, una de războinici (samuraii) și poporul de jos.

Eliade însuși nu s-a sfiit să deformeze și să falsifice datele, pentru a le face să se conformeze ideologiei lui Dumézil. Astfel, jenat de faptul că Marte, zeul războiului potrivit interpretatio Graeca, altfel zis corespunzând teoretic celei de-a doua funcții (războiul), era la origine un zeu roman al agriculturii, ei bine Eliade a mers până la inventa că Marte fusese întotdeauna un „zeu lup” (!), scriind astea pe vremea când își dădea pe față deriva naționalist-protocronistă în textele, unele exaltate, strânse în volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han.

Ce trebuie să ne preocupe este însă altceva: dacă în domeniul cel mai verificabil imediat, cel al indo-europeanisticii, descoperim opera lui Eliade ca fiind superficială, bazată pe conspecte din scrierile discreditate ale lui Dumézil, ce crezare îi poate acorda profanul atunci când Eliade abordează domeniile pentru care nu avea nici o competență, cum ar fi civilizația chineză, Egiptul antic sau Islamul?

(Va urma)

Cf. și:

— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/

— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/02/mircea-eliade-georges-bataille-si-despre-cum-nu-trebuie-sa-luam-in-serios-ce-scria-eliade-despre-islam/

Eliade, legionari, evrei si ceva despre Herta Müller – Interviul meu cu Norman Manea…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/10/eliade-legionari-evrei-si-ceva-despre-herta-muller-interviu-cu-norman-manea/

— Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/07/18/yogah-citta-vrtti-daca-eliade-ar-fi-fost-lingvist-ar-fi-inteles-legatura-dintre-yoga-si-wurst/

— “Pula” de la Lascaux şi toate măscările moștenite de noi de la bădica Traian…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/11/pula-de-la-lascaux-si-toate-mascarile-mostenite-de-noi-de-la-badica-traian/

 

Dumnezeu vrea să respecți acuzativul…

Signed-watercolor-pencil-drawing-women-after-full-5o-720-99-f
.
Mi-a venit în cap asta stând lângă două românce quinqugenare în tramvaiul 93, care te duce pe Avenue Louise, aia cu magazine obscen de scumpe, pentru șeici arabi și mafia rusă. Înstărite, sigur dentiste sau radioloage (mai degrabă dentiste, că aveau unghii scurte la degetele cu care-și mângâiau perlele false), vorbeau înspăimântător de afectat, evitând grijuliu orice “pe” de acuzativ:
— Tipul ăla care ți l-am arătat, să te păzești de el.
— Ăla care l-am văzut ieri cu șefa?
— Ăla care-am strigat după el, fată, că uitase dosaru care i-l dădusem, etc…

Și deodată, cum strângeam ochii și urechile să nu le mai aud, mi-a venit în cap, cât trecea tramvaiul prin fața bisericii de la Sablon, că și ebraica modernă a trecut printr-o dilemă similară cu marca acuzativului pe complementul direct.

Într-adevăr, părintele fondator al lui Ereț Israel, Ben-Gurion, lingvist amator ca mai toți cei din generația lui care au reînviat limba ebraică, propusese să fie abandonată greoaia particulă “et” (אֵ֥ת) care marchează acuzativul. Un fel de “pe” românesc. Să se spună, așadar, și în ivrit, ca în româna vorbită, ceva echivalent cu “cartea care am citit-o” sau “tipul care ți l-am arătat”.

Din fericire, propunerea lui pagmatică și care ar fi simplificat limba a fost respinsă cu indignare și înverșunare de puriști și, mai ales, de cei foarte credincioși. Asta pentru că acel “et”אֵ֥ת) de acuzativ este atotprezent în Tora, în textul exbraic sfânt, ba chiar încă din primul verset, căci scrie Moise, acolo la Bereșit:

בְּרֵאשִׁ֖ית בָּרָ֣א אֱלֹהִ֑ים אֵ֥ת הַשָּׁמַ֖יִם וְאֵ֥ת הָאָֽרֶץ

 

Adică: La început a făcut Dumnezeu cerul (ha-șamaim, cerurile de fapt, căci este un dual) și pământul (ha-ereț).

Acum, ce remarcăm? Ce atât cerul cât și pământul au în față o particulă, אֵ֥ת, et, marca de acuzativ. Dumnezeu a făcut et ha-șamaim și et ha-ereț. 

Acel et funcționează ca pe în română. Adevărul este că pare o înfloritură inutilă. Fraza ar funcționa și fără acel  אֵ֥ת, prin simpla poziție a cuvintelor în frază, înțelegându-se foarte bine dacă am spune:

בְּרֵאשִׁ֖ית בָּרָ֣א אֱלֹהִ֑ים הַשָּׁמַ֖יִם וְהָאָֽרֶץ

Bereșit bara Elohim ha-șamaim ve ha-ereț.

La început (be-reșit) a făcut (bara) Dumnezeu (Elohim, un plural de fapt) cerul (ha-șamaim) și pământul (ha-ereț).

Mergea și așa, sigur, și era mai simplu. Dar ebraica biblică vrea neapărat acel et de acuzativ, așa că spunem: ET-ha-șamaim va ET-ha-ereț.

Cartea PE care am citit-o, așadar.

Le-a fost ușor evreilor să păstreze marca acuzativului, pentru e vorba lui Dumnezeu, care nu poate fi schimbată. Dacă Moise a scris cu ET / אֵ֥ת, pentru că așa i-a grăit Domnul pe Sinai, nu schimbăm noi limba cum vrem.

Dar românul flenduros n-are păs pentru limba PE care-o vorbește, deși aceea e de fapt limba care ÎL vorbește pe el.

Un gând despre Iran…

.

Carevasăzică, președintele iranian Hassan Rouhani a avertizat marți SUA că dacă se lansează într-un război împotriva Iranului, acela va fi “mama tuturor războaielor”.
Fanfaronadă, cum a fost calificat imediat avertismentul. Pe deasupra, expresia nici nu e originală, e doar o veche expresie arabă pentru a desemna o grozăvie, “mama tuturor XXX”, ba chiar stârnește râsul, pentru că ea a fost folosită acum un sfert de secol de Saddam Husein, în momentul asaltului american împotriva Bagdadului:

Acela va fi “umm al-ma’arik”, “mama tuturor bătăliilor”, avertizase Saddam Husein:

 أُمّ المَعَارِك

Așa e la prima vedere, doar că președintele Iranului nu a spus “umm al-ma’arik”, pentru că iranienii nu sunt arabi, ci a zis: “mādar-i hama-i jangha” (sau, cum scriu tadjicii, care de fapt vorbesc aceeași limbă : “модари ҳамаи ҷангҳо”): “mama tuturor războaielor” —

مادر همه جنگ‌ها

Ce remarcăm aici, în expresia iraniană “mādar i jangha”, mama războaielor?

Ei bine, remarcăm “mādar” (مادر), mama, care nu e altceva decât termenul indo-european mater, mother, Mutter: “mādar” în iraniană, în farsi.

Asta pentru că iranienii sunt verii noștri, chiar veri apropiați, deveniți musulmani prin accident, dar chiar și așa adoptând ca religie de stat șiismul, pentru a se distinge de arabi și turci, șiismul care este în realitate o altă religie, conflictuală cu, și opusă în realitate, sunnismului arabo-turc.

Iranienii au un solid sentiment de superioritate, aproape un complex al superiorității, de fapt, față de arabi și turci. Nu doar că limba iraniană e una din cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Impărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar etimologic termenul însuși de Paradis, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism.

Apoi, iranienii sunt cei care și-au păstrat identitatea națională aderând la o branșă schismatică a islamului, șiismul, care nu există decât prin opoziție cu sunnismul tradițional arab.

Chiar și noi, în română, avem foarte multe iranisme, venite prin turcă și devenite absolut firești în limbă, precum atotprezentul dușman, termen central în dualismul iranian pentru a numi Răul, încă din Antichitate (cf. linkuri mai jos).

Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă, alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, neferNefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sînt termeni de civilizați ajunși până în cotidianul țăranilor: cerdac, basma etc.. Cerdac este chahar-dak, ceva pus pe patru stâlpi, de pildă.

Șatra, apoi, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra (cf. link mai jos) e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici și inculți care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.

Și, desigur, termenul de dușman, dușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență. (E comic că un istoric al culturii precum Matei Cazacu a putut crede că dușman vine din turca cumană; cumanii îl foloseau, desigur, însă îl preluaseră tot de la persani, ca toată lumea; cf. mai jos polemica mea cu el despre ipoteza lui Djuvara cu cumanii).

Și acum, dacă mama, mater, se spune madar în persană (farsi), limbă indo-europeană prin excelență, cum spunem tata, pater?

Ei bine: padar.

Iar bradar e fratele etc, etc… Aferim !

Abia așa pricepem ignoranța lui George Bush, care după “mama tuturor bătăliilor” împotriva lui Saddam Husein explica numărul insuficient de traducători pentru trupele americane din Irak prin aceea că mulți traducători sunt ocupați în Afganistan. În realitate, în Afganistan, țară unde limba oficială e tot farsi, ca în Iran (mai fiind numită tadjică, sau dari) și unde se mai vorbește paștu, tot o limbă iraniană, în Afganistan, așadar, ca și în Iran, nimeni, absolut nimeni, afară de doi-trei profesori universitari sau teologi erudiți, nimeni nu vorbește arabă, așa cum nimeni nu vorbește arabă în niciuna din țările musulmane mari: Indonezia, Pakistan, Turcia sau Bangla Deș.

Pentru un iranian sau afgan, a fi tratat de “arab” e mai rău decât pentru un român care ar fi luat de slav.

.

Basarab, ba-sar ab, la capul apei: din nou despre originea cumană a Basarabilor propusă de Djuvara

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/01/25/basarab-ba-sar-ab-la-capul-apei-din-nou-despre-originea-cumana-a-basarabilor-propusa-de-djuvara/

De unde vine cuvântul biștar?…

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

despre șatră:

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

“Farfurie” înseamnă de fapt “Împăratul Chinei”

2fd2e46e576f5ea7f44a94dad57f7e1f

Scrie Neculce în Letopiseț, acolo la O samă de cuvinte:

Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire.”

Ce au lăsat vodă Ștefan acolo cu limbă de moarte la Putna? Un păhar, așadar, o cupă, un potir “ ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii”.

E comic cuvântul ăsta: “farfurie”, și e intrigant să vedem că în vremea cronicarului Neculce, adică pe timpul lui Cantemir, pe la 1700, “farfuria” încă însemna ceea ce este ea în greacă și turcă, și anume: porțelan. Porțelan era acel grecesc φαρφουρί, luat la rândul lui din turcă (fağfur), iar turca îl luase, ca atâția alți termeni de cultură, din persană, din farsi (فغفور) [fağfur].

Acest fağfur, porțelan, care în persană face derivatul adjectival fağfuri (“din porțelan”), vine însă de la persanul și mai vechi bağpur, expresie indo-iraniană care înseamnă Fiul lui Dumnezeu (în sanscrită, limba cea mai apropiată de iraniana veche: Bhaga-putra (भगपुत्र, iraniană: baghpur).

Despre bagh și ce a mai dat prin derivare (printre altele numele orașului Bagdad) vezi linkuri mai jos.

Direcția farfuriei este așadar: persană > turcă > greacă > română.

In vremurile indiene și iraniene clasice, expresia Bhaga-putra (Baghpur), de unde ni se trage farfuria, era o traducere a celei care în chineză desemnează Împăratul, Fiul Cerului:天子 tiānzǐ.

În persana recentă, de după islamizarea începută în sec. VII-VIII, Baghpur (Fiul Cerului) a dat fonetic baghbur apoi, sensul inițial pierzându-se, faghfur. Faghfur (poțelan de China) a trecut în turcă sub forma [fağfur] și fağfuri (ceva din porțelan), de unde în greacă φαρφουρί, farfurì = porțelan. De aceea spune cu admirație Neculce, descriind cupa lui Ștefan de la Putna: “era în chipul marmurii albe şi al farfurii”, părea din marmură și porțelan..

Este interesant, însă, paralelismul cultural: atât imperiul iranian și cel otoman, cât și occidentul prin Anglia, au cunoscut porțelanul ca venind din China. De aceea persanii și turcii i-au spus porțelanului: faghfuri = Impăratul Chinei, pe când englezii, și mai simplu, i-au zis porțelanului chinaChina, de altfel, a rămas așa și desemnează până astăzi porțelanul în engleză, farfuriile, da.

Cf. și:

Bogdan și Bagdad – lingvistică bogată și fagocitată

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/bogdan-si-bagdad-lingvistica-bogata-si-fagocitata/

Despre alte împrumuturi persane la noi venite prin turcă:

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/05/mi-a-luat-dusmanul-pulul-sau-sotronul-metafizic/

Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/10/10/cand-spunem-ca-i-am-venit-cuiva-de-hac-nici-nu-stim-ca-practicam-mistica-musulmana/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Bostan, dovleac și licori paradisiace

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/03/27/bostan-dovleac-si-licori-paradisiace/

A rose is a gül is a gül is a gül

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/19/a-rose-is-a-gul-is-a-gul-is-a-gul/

Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/ibricul-mahmurului-omar-khayyam-cu-o-coda-despre-poezia-sufi-la-moldoveni/

 

 

Ce înțeleg conservatorii români din conservatism? Nici cât o conservă…

Untitled

Scrie Mihai Neamțu, care crede că și-a găsit sloganul original: — “Let’s Make Conservatism Great Again!”

Problema cu auto-proclamații “conservatori” români, Neamțu, Papahagi, Baconschi, Patapievici, este că ei nu par să aibă habar ce este Conservatismul, cu majusculă.

Conservatismul tradițional, moștenitor al Iluminismului, Aufklärung, implică ideea de a păstra ceva liniștitor, care s-a dovedit eficace într-o lume stabilă. Conservatismul e împotriva experimentelor și fanteziilor politice, fie ele de dreapta moderată sau extremă.

Trumpiștii de azi în schimb, și în special secta românească a lui Neamțu, Papahagi, Baconschi, Patapievici sunt mai degrabă niște primejdioși răzvrătiți stridenți, la antipozii calmului conservator. Ei sunt utopiști și alarmiști potențial distrugători, ceea ce un conservator nu ar fi niciodată.

Ai noștri nu au ce conserva, pentru că ei vor o lume nouă, lumea lui Trump. Or, Trump nu este un conservator, ci dimpotrivă: un total perturbator al ordinii conservatoare.

Conservatorismul este practic și metodic și respectă adevărul în dezbateri. Revoluționarii exaltați à la Neamțu și ceilalți sunt la fel de revoluționari, în sens negativ, pe cât erau Lenin sau Che Guevara. Ei vor modificarea profundă a lumii actuale, ceea ce un conservator ar refuza fie și ca ipoteză.

Noii sectanți văd iminența sfârșitului lumii, adus de stângiști și refugiați, și caută măsuri extreme, imediate, ceea ce un conservator ar refuza să contemple. Ei se folosesc de religie ca de o armă, ceea ce un conservator nu ar face nici în ruptul capului.

Cei pe care și-i iau ei ca modele carismatice nu au nimic conservator. Matteo Salvini? Grosolanul provincial Salvini e vârât acum până peste cap în scandalul unei posibile finanțări de la Kremlin, prin Gazprom, pentru că acești “conservatori” îl admiră pe Putin, așa cum o face și Trump. Exact ce nu ar face un conservator autentic.

Disprețul lor pentru fapte concrete și pentru presa tradițională iarăși nu are nimic conservator. Conservatorii sunt pentru programe economice înțelepte și calculate; sectanții noștri în schimb sprijină războaiele comerciale ale lui Trump, perturbatoare ale economiilor.

Conservatorii nu doresc schimbarea cu orice chip, sunt împtriva schimbării forțate, pe când noii sectanți sunt profund și irațional pentru Brexit, în ciuda tuturor datelor care anticipează dezastrul.

Apoi, conservatorii autentici sunt împotriva cultului personalității, pe când noii sectanți adoră figurile puternice, nu doar Trump, Bolsonaro și Putin, dar și, la o scară mică, vedem servilitatea cu care sunt înconjurați la noi mini-profeții români purtători de diplome de la Sorbona și presupuși a se situa dincolo de orice critică.

In sfârșit, conservatorismul era o doctrină universală, pe când sectanții revoluționari vin acum cu sângele si națiunea și religia patriei.

Pe scurt, Conservatorii erau moștenitorii Iluminismului și ai liberalismului. Sectanții noștri însetați de revoluție de dreapta și de lideri cu carismă sunt total opusul acelei moșteniri luminate.

10274207_739107566123084_363504764829565399_n

Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst

yoga-sutra

yogashchittavrittinirodhah sau, împărțit în cuvinte: yogah citta vrtti nirodhah. Primul verset din Yoga Sutra a lui Patañjali.

Am mai scris că Eliade nu era un lingvist și că, preluând cursul de yoga al profesorului său Dasgupta pentru a-l face cunoscut în Occident, el a făcut, desigur, o solidă operă de popularizare într-un domeniu care fusese până atunci (ba chiar a rămas în bună parte) încărcat de fantasmagorii oculte, însă Eliade a lăsat în același timp deoparte întregul fond de cunoaștere lingvistică ce nu poate fi despărțit de yoga autentică.

Sigur, nu vorbim aici despre îndobitocirea prin yoga, despre care am mai scris, și nici despre toate acele fete drăgălașe și inculte care țin saloane de contorsiuni pe care le numesc yoga (un masaj la un preț decent ar fi mai onest), ci de o înțelegere cât de cât elementară a acestui sistem complet de cunoaștere care nu poate fi despărțit de dimensiunea sa lingvistică. Or, Eliade a lăsat să dăinuie impresia că ar fi acolo cine știe ce vocabular tehnic complex și inaccesibil profanului în absența unei inițieri cvazi-mistice.

mircea-eliade

Dincolo de legenda autoîntreținută și de poveștile lui erotice când își freca picioarele sub masă cu negresa aia (de față cu părinții ei, care simțeau de fapt totul),  Yoga lui Eliade, care se bazează pe o foarte solidă exegeză, capitol cu capitol, a cărții lui Patañjali Yoga Sutra, nu face decât să reia în detaliu cursul de filozofie indiană al gazdei lui, Dasgupta.

Yoga lui Eliade este așadar extrasă din cursul de filozofie indiană al profesorului Dasgupta. Eliade nu a tradus niciodată nimic din sanskrită, iar puținul timp pe care l-a petrecut acolo, în Bengal, nu i-ar fi permis să aibă o cunoaștere a sistemelor filozofice indiene mai largă de atât: o exegeză a Yoga Sutra a lui Patañjali preluată de la Dasgupta.

Sigur, reproducând în franceză ceea ce Dasgupta preda acolo despre Patañjali, Eliade rămâne solid si inatacabil. Cu cele invățate in tinerețe de la profesorul lui, care lucra pe sursele originale, Eliade a realizat o sinteză convenabilă pentru uzul occidentalilor. Dar a păstrat impresia de opacitate tehnică și lexicală care este înșelătoare.

Vocabularul filozofiei indiene în sanskrită este în realitate extrem de simplu și banal în cadrul limbii aceleia, limbă moartă deja chiar și atunci când scria Patañjali. Destinul sanskritei este direct comparabil cu cel al latinei în Occident. Ca atunci când latina adapta termenii filozofiei grecești folosind cele mai banale cuvinte din vocabularul cotidian, tot așa făcea și sanskrita desemnând prin termeni uzuali conceptele din yoga. Termenul însuși de yoga, indo-european banal, este direct înrudit cu cel de jug, din latinescul jugum, sau din con-jugare și con-jugal, cum am mai arătat-o aici.

Să vedem așadar cum începe Yoga sutra a lui Patañjali:

yogashchittavrittinirodhah

altfel zis, împărțit în cuvinte (textele sanskrite clasice nu împart frazele în cuvinte):

yogah citta vrtti nirodhah

Acesta e preceptul fundamental, la asta se reduce întreaga știință: Yoga este liniștirea (nirodha) vârtejurilor (vrtti) minții (citta).

citta vrtti nirodha = ale minții vârtejuri stăpânite

Totul pare obscur și misterios, iar Eliade și toți ceilalți experți occidentali în yoga au obișnuit întotdeauna să prezinte întreg acest vocabular tehnic ca fiind foarte complex și opac. Nimic mai departe de adevăr. Toți termenii sunt extrem de banali în cadrul limbii sanscrite și un pic de lingvistică permite stăpânirea imediată a vocabularului.

Să luăm doar termenul vrtti, pe care l-am tradus vârtej și care, în funcție de ediții și fantezia traducătorului occidentali poate fi fluctuații, stare, stadiu etc.

Am tradus însă vrtti dinadins vârtej, pentru că exact asta este în sanskrită: ceva care se în-vârte în cap, un vortex de gânduri și stări. Sanskrita este o banală limbă indo-europeană, a cărei structură este imediat accesibilă prin comparație cu latina, greaca, limbile slave, cele germanice etc. Vrtti era pronunțat, de altfel vîrtti, ca în românescul a învârti. E uneori, în texte mai vechi, eronat transcris vritti, pentru că primii sanscritologi occidentali nu înțeleseseră natura lui R inițial semi-vocalic, pe care îl avem și noi în împrumuturile din slavă vârf și târg, de pildă. Vrtti este așadar uneori scris eronat: vritti, dar pronunția era sigur vîrtti, cu un schwa scurt în prima silabă, ca în vrt, vîrt. Vrtti este [vârtti], așadar, de la rădăcina indo-europeană *vrt– = a roti, a întoarce, a în-vârti.

Vrtti e starea aceea mintală în care în-vârți în cap gânduri și stări de nestăpânit. Cele care trebuie puse sub jug = yoga.

Pornind de aici, nu vom mai uita niciodată termenul sanscrit, din yoga (= jug) de vrtti, pentru că e înrudit în mod direct cu latinescul verto (a în=vârti) și cu vortex, vârtej. Vortexul însuși, vârtejul, fiind vrtti, format pe aceeași rădăcină *vrt-.

În limbile germanice, *vrt- a dat, în germană, verbul werden, a deveni. De ce? Pentru că devenirea este o rotație. Ich werde (eu devin) este tot un fel de a te în-vârti. Tot de aici, printr-o alunecare semantică, s-a creat englezescul worth (valoarea), care este și mai vizibilă în slavonescul vred, la origine tot valoare, de unde am luat și noi, prin împrumut, vrednic, a se în-vrednici.

Dar aceeași rădăcină *vrt– a mai dat în slavă și vrsta, un stadiu, o linie sau o limită, de unde am luat noi termenul de vârstă, care reprezintă stadiul în care ai ajuns în viață (ge-worden, în-vârtindu-te), însă și unitatea de măsură, de lungime, din rusă: versta. Sensul de limită sau linie este încă prezent în adjectivul românesc, împrumutat din slavă, vârstat, sau învârstat, în-vârstat, ceva cu linii și cute. Vârstă și verstă sunt așadar același cuvânt, înrudit și cu sanscritul vrtti.

Tot de la *vrt- mai avem, sub formă de plural vechi, sud-slavicul vrata = ușă, poartă. Vrata pentru că ea, ușa, wertet, se învârte.

Jetzt geht’s um die Wurst! În sfârșit, ca o comicăreală, de la aceeași rădăcină care, în latină, ne-a dat, pe lângă verto și vortex, o infinitate de derivați: in-vertit, con-vertit, intro-vertit, mai avem în germană și extraordinarul termen culinar: Wurst ! Wurst, da, pentru că și el e învârtit, chiar când are o vârstă și e lung de o verstă.

Iată așadar că acel misterios vrtti, starea tranzientă pe care o lichidezi prin meditație în yoga, vine de la rădăcina indo-europeană care a dat werden în germană, vrata (plural) ușa în slava de sud (pentru că se în-vârte), verto și vortex în latină, iar de aici românescul a se în-vârti… dar și Wurst și worth. Deja vocabularul sanscrit din yoga nu ne mai pare așa misterios.

Pornind de aici, am putea reduce întreg vocabularul, simplu indo-european, al sanskritei, făcând yoga accesibilă chiar și celui care ar spune, ridicând din umeri: Es ist mir wurst.

Es hat alles ein Ende, nur die Wurst hat zwei.

.

Cf. și:

pakistan-94

Cu Sain Zahoor în Pakpattan, Pakistan, 1994

Charlie Hebdo despre escrocheria de supermarket numită Yuval Noah Harari

Scrie astăzi Charlie Hebdo:
.
De câțiva ani, n-am purtat o discuție fără să mi se vorbească de Yuval Noah Harari. N-am mers cu metroul fără să văd pe cineva citind Sapiens sau fără să văd afișe care se laudă cu milioanele de cititori ai lui Homo Deus.
.
La început, ridicam din umeri: încă un vulgarizator, un Umberto Eco al erei biotehnologice. Zâmbeam când auzeam că Bill Gates sau Mark Zuckerberg îl văd ca pe gânditorul cel mai important al planetei. Chicoteam văzând cum presa îl primește cu laude.
.
Apoi l-am citit. Pacurgând Homo Deus descoperi coșmarul : cel al capitalismului cibernetic ajuns în ultimul său stadiu, care este lichidarea speciei umane. Ni se spune cu precauții că istoria umană se apropie de sfârșit și că, atunci când năvodul numeric al inteligenței artificiale va fi înconjurat cu algoritmii săi domeniul viului, vom fi înlocuiți de o castă postumană.
.
Harari e clar aici : omul, ca orice urangutan, se rezumă la “algoritmi de prelucrare bionumerică a datelor”, așa încât înlocuirea acestora prin algoritmi electronici este inevitabilă. Destinul biologiei este cibernetica, iar odată cu ea, tratamentul complet al datelor.
.
Industrialii de la Silicon Valley, altfel zis transumaniștii, urmăresc, prin modificarea ADN-ului nostru, să producă corpuri cu capacități neurologice sporite — vor să rescrie codul genetic. Ceea ce industria agroalimentară face cu porcii, vacile și găinile —aceste “forme inferioare de viață”, cum o notează Harari — anticipează ceea ce se va întâmpla cu ființele cuvântătoare, “produse de manufactură ca oricare altele”.
.
Darwinismul tehnicist al lui Harari indică uneori precursori sumbri: astfel, vorbind despre naziști, el evocă un “umanism evoluționist” (dar recunoaște totuși că Hitler era “extrem”).
.
În sfârșit, reducționismul hararist ajunge și la o selecție: când dispozitivul — ceea ce el numește “Internetul-tuturor-lucrurilor” — va fi înglobat totalitatea interacțiunilor umane și atunci când conectarea integrală va profita celor mai bogați, care își vor oferi o viață sporită, va exista o “clasă inutilă” (cei care erau numiți înainte săracii) și niște “caste biologice”. “Păcatul cel mare”, scrie el fără să pufnească în râs, “va fi acela de a bloca fluxul datelor”. Și precizează: “Deconectarea va însemna moartea”.
.
Se pare că acest viitor, pe care Harari îl numește “dataism”, va ameliora sănătatea oamenilor. Prefer să îl citez: “Oamenii vor fi reduși de la rolul de ingineri la cel de microcipuri, apoi de simple date, ca în cele din urmă să se topească în torentul datelor, ca un pumn de țărână într-un râu”.
.
Iată ceea ce numim o lectură instructivă.
.
Untitled
Roboții domestici, noii spioni.
articolul meu din Charlie Hebdo despre isteria cauzată de caricatura cu Simona Halep:

Je ne suis pas Charlie Halep… De ce nu au europenii (și românii) umor

reportajul pe care l-am realizat, împreună cu Charlie, la Tanacu, loc unde nu o să vedem curând “caste biologice”:

Am fost la Tanacu și am vorbit cu preotul exorcist care în 2005 a omorât o femeie

și versiunea din Charlie a călătoriei la Tanacu și a surprinzătoarei întâlniri cu exorcistul Corogeanu:

ROMÂNIA: Exorcism, răstigniri și sutane din alte vremuri (Charlie Hebdo la Tanacu)

Două discuții la București (7 – 8 mai) despre mituri identitare, sfârșitul comunismului și Europa Liberă

Athos

Cu Sorin Antohi la Athos, în noiembrie 2009, la mănăstirea schismatică Esphigmenou, apărată cu ciomege de monahii excomunicați care le vand pelerinilor tricouri negre cu sloganul „Ortodoxia sau moartea” (Orthodoxia ì Thanatos)…

.

Două discuții, săptămâna viitoare, la București, prima marți 7 mai:

Mitologii identitare: Dan Alexe în dialog cu Sorin Antohi

https://www.facebook.com/events/432517890923404/

Untitled2

și a doua zi:

30 de ani de Europă liberă – o seară cu Dan Alexe

https://www.facebook.com/events/437325563505341/

Untitled

Clickuri elegante pe linkurile de mai sus vor duce la toate detaliile celor două întâlniri, urmate de discuții cu publicul. Discuția cu Sorin Antohi despre identitate ar putea porni de la acest text despre protocronismul altora:

Identitatea cecenă între naționalism și islam. Continuitate mistică și rescrierea modernității

apărut în revista Polis, dar și de la cartea mea Dacopatia și alte rătăciri românești (Humanitas 2015)

Și, desigur, miercuri 8 mai vom discuta, la Frontline, cu Matei Martin, despre felul în care s-au modificat identitățile naționale în cele trei decenii de la căderea comunismului, precum și despre Radio Europa Liberă.

43877869_2073599052673922_1568475735276912640_n

Europa Liberă, studiourile de la München, prin 1991-1992. Cu Emil Hurezeanu.

Cum spuneam în Dacopatie:

Ca orice mitologie, ba chiar ca orice ideologie, dacopatia, cu corolarul său care e mitul continuității, nu reprezintă o construcție mincinoasă, nu este o complexă înșelătorie conștientă, nu e un scenariu inventat. Mitologia românească nu se poate autodecripta. Ea opune apoi o rezistență tenace și agresivă tentativelor externe de decriptare. Decriptarea implică separare, desfacere, împărțirea în atomi de sens, expunerea algoritmului funcțional dincolo de înțelesul elementelor ansamblului. Or, mitologia românească nu poate admite asta, căci spargerea și împărțirea în elemente disparate de sens îi pun în pericol unitatea și continuitatea. Tot ce tulbură această construcție mitologică este respins, orice element heterogen: maghiarii, țiganii, turcii, trădările trecute, mârșăviile actuale. Reprezentările colective se intersectează altfel astăzi decât o făceau înainte de era Internetului. Ele se întăresc acum una pe alta într-o alunecare și recompunere permanentă, de aceea decriptarea lor va trebui să fie la fel de fluidă pe cât le este funcționarea.

Mai multe despre demența protocronică la alții:

Demența protocronică la alții (5): cum îi revendică cecenii pe etrusci…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/12/26/dementa-protocronica-la-altii-5-cum-ii-revendica-cecenii-pe-etrusci/

— Demența protocronică la alții (4): cum au fondat georgienii Roma…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/12/dementa-protocronica-la-altii-4-cum-au-fondat-georgienii-roma/

— Demența protocronică la alții (3): protocronismul albanez…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/11/dementa-protocronica-la-altii-3-protocronismul-albanez/

— Demența protocronică la alții: boala națiilor mici (2, macedonenii)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/09/dementa-protocronica-la-altii-boala-natiilor-mici-2/

— Demența protocronică la alții: boala națiilor mici (I)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/dementa-protocronica-la-altii-boala-natiilor-mici-i-2/

 

Address to a haggis – Imn drobului (Robert Burns)…

D_4de0d27ce4

Drobul nostru e făcut de toți balcanicii, ba chiar e identic cu o variantă a mâncării naționale a scoțienilor: haggis.

Acel haggis, rege peste tobe, cârnați și caltaboși căruia poetul național al Scoției, Robert Burns, i-a dedicat un imn, Address to a haggis, ce începe așa:

— Frumoasă îți e fața, tu drob al pofticioșilor
Stăpân care ne vii din rasa caltaboșilor!
Peste cârnățărie tu suveran domnești
Iar pe bojoci și foale și tot ce umple mațul,
Senin, de prețuire tu demn te dovedești
Cam cât de lung mi-e brațul.

— Fair fa’ your honest, sonsie face,
Great chieftain o’ the puddin’-race!
Aboon them a’ ye tak yer place,
Painch, tripe, or thairm:
Weel are ye wordy o’ a grace
As lang’s my airm.

În privința delicateselor în care intră măruntaie, nu pot însă să nu menționez franțuzeasca andouillette, un cârnat făcut din mațe și bucăți de intestin de vită și porc.

Fript pe grătar, andouillette miroase ca toaleta de la gara din Mizil. E întânit deja la Rabelais (les andouilles). Cel mai apropiat echivalent ar fi tot haggis la scoțieni, dar la români mai degrabă caltaboșul, cu precizarea că un caltaboș față de andouillette e ca o săgeată boantă față de bomba atomică.

În Franța, Remus Cernea ar fi ghilotinat expeditiv, fără proces. Mațele lui sunt oricum fără valoare.

Ah, iar despre prapurii în care trebuie obligatoriu să stea drobul, membrana aceea, pielița din burta mielului care învăluie stomacul și intestinele, peritoneul, am mai scris aici:

Prapuri, măruntaie si gândire

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/04/30/prapuri-maruntaie-si-gandire/

mg_3799

 

Image

Trolling of the highest quality…

fb

Papahagi cere semnături pentru Alternativa Dreaptă

Adrian Papahagi cere semnături pentru Alternativa Dreaptă, “singura mișcare politică asumat creștină și conservatoare”.
 
Zice Papahagi: — “Puteți semna pentru mai multe partide, iar semnătura nu înseamnă vot, ci doar un sprijin democratic, pentru a ajuta o formațiune să treacă pragul profund injust al celor 200.000 de semnături.”
 
“Puteți semna pentru mai multe partide”?!… Interesantă concepție despre democrație are Alternativa Dreaptă. Cât despre “singura mișcare politică asumat creștină și conservatoare”, cred că aici concurează cu PRU-ul lui Ghiță. Un PRU mai jerpelit, însă. Uite, Ghiță știe cum să faci ca să clickezi pentru mai multe partide deodată.

Oscars 2019 și de ce filmele produse de Netflix nu sunt cinema, ci entertainment cuminte și anost

Acum, că s-a terminat acest circ anual, s-a arătat că anul ăsta am avut un festival Oscar de produse vizuale și multimedia, entertainment cuminte și anost, mai degrabă decât de cinema.

Sigur, știm că pentru americani filmul nu e o artă, ca pentru europeni, ci entertainment, dar puțină lume se aștepta, chiar și acum câțiva ani, să vadă la Oscaruri un film produs special pentru o platformă internet cu plată (Roma, Alfonso Cuarón, produs de Netflix).
.
O să spun mai jos ceva despre asta. Deocamdată să zicem doar că, deși cel mai bun film a fost decretat Green Book, un oarecum amuzant buddy movie, mexicanii și negrii au fost suprareprezentați, probabil pentru a-i face în ciudă lui Trump.
.
Mexicanii câștigă sistematic premiul pentru cel mai bun regizor de ceva ani deja: același Alfonso Cuarón cu Gravity (2014, Gravity, no rainbow, dar coapsele lui Sandra Bullock, iar George Clooney moare rîzînd, scrisesem atunci); Alejandro González Iñárritu cu Birdman (2015); Iñárritu iarăși un an mai târziu cu atracția de bâlci numită The Revenant (2016); Guillermo del Toro cu furatul Shape of Water (2018); iar anul ăsta din nou Cuarón cu Roma.
mobile-banner-5b7e07e599633-1
.
Green Book
Green Book era nominalizat în cinci categorii: cel mai bun film, cel mai bun actor (Viggo Mortensen), apoi rol secund masculin (Mahershala Ali), montaj și scenariu.
.
Subiectul acestui road movie e știut: în 1962, segregarea în SUA e incă în toi, iar pianistul de jazz (și muzică clasică) Dr. Don Shirley (Mahershala Ali) pleacă într-un turneu în sudul rasist cu șoferul fiu de imigranți italieni Tony Lip (Viggo Mortensen), un bătăuș, bouncer, din Bronx.
.
Filmul e linear, știm asta, suntem avertizați de la început că e un road movie combinat cu un buddy movie, băieți, prieteni la drum lung, prin multe state Dixie ale sudului segregaționist al Americii anului 1962.
pbox
Acolo merg ei servindu-se de The Negro Motorist Green Book, anuarul locurilor, restaurante și moteluri, in care sunt serviți negrii.
.
Actorii sunt minunați, montajul la fel, muzica lui Don Shirley e știută, problema e însă cu scenariul. Avem nenumărate explicații despre ce s-a întâmplat și la fel de nenumărate erori elementare de scenariu care constau în a avea un personaj care explică altuia ceea ce spectatorul a văzut deja că s-a întâmplat.
.
Una peste alta, faptul că un asemenea film ușurel și blând și fără nimic provocator sau inovator formal sau estetic sau narativ a luat Oscarul cel mare arată uriașa goliciune creativă în care am intrat cu toții.
(Pe Mahershala Ali îl mai știm din franciza HungerGames 1 și Hunger Games 2: Mockingjay, dar și pentru Oscarul pentru rol masculin secund în Moonlight, prostia plângăcioasă care a primit Oscar de Best Movie în 2016. Pe Viggo Mortensen l-am mai văzut recent în minunatul The Two Faces of January.)
R-5642221-1398997364-2371
.
Netflix și privatizarea artei
Așa, dar ar fi fost și mai grav dacă premiul cel mare ar fi fost luat de Roma, care a primit premiul pentru cel mai bun regizor.
.
Bun, sigur, sectanții pieței, cărora, ca și americanilor, nu le pasă de artă și văd filmul doar ca pe o marfă și nu pricep, cum am mai scris, de ce UE face bine când subvenționează cinematografia europeană, ei nu văd o problemă în aceea că o platformă pur comercială, Netflix, lansată acum două decenii ca o societate de închirieri de DVD-uri, a devenit platforma video care ucide cinematografia în săli prin cei 139 de milioane de abonați în 190 de țări.
.
Scandalul pus însă de prezența unor filme produse exclusiv pentru Netflix în festivaluri precum Cannes și premiile Oscar este real. Sâmbătă 23 februarie, președintele Asociației franceze a sălilor de cinema Arts et Essais, François Aymé, a publicat o scrisoare deschisă, pe o pagină întreagă din Le Monde, adresată fraților Coen si lui Alfonso Cuarón. (Și frații Coen au realizat în 2018 un film exclusiv pentru Netflix, Balada lui Buster Scruggs.)
.
Scrisoarea deschisă are un ton tragic, dar argumentele sunt toate valabile. A produce un film exclusiv pentru Netflix fără a te mai preocupa de proiecția lui în săli e o mare trădare a ceea ce înseamnă cinematografia. E ca si cum muzicienii nu ar mai da concerte pentru că opera lor poate fi ascultată oricum pe YouTube.
.
Distribuirea exclusivă pe o platformă cu plată este un regres, pentru că se renunță la valorizarea tehnică și estetică a filmului, se renunță la ceea ce înseamnă plăcerea colectivă, ecranul mare și calitatea sunetului într-o sală (despre ce înseamnă sunetul la cinema am mai scris aici, în legătură cu execrabilul Django al lui Tarantino, și aici, în legătură cu remake-ul lui Mad Max).
.
Publicul trebuie să se adapteze acum la politica unui un canal cu plată și calitatea redusă a filmului de pe ecranul de acasă. Dar același public nu se mai gândește la influența politicii și a considerentelor financiare asupra programării. O să cumpere sau o să producă Netflix flime critice vizavi de Rusia, Turcia sau China, piețe uriașe pentru companie? Nu poate Netflix să piardă China, nu, și o să se plieze la exigențele uriașei companii chinezești Alibaba, care a produs deja Mission Impossible, cu Tom Cruise, un film chinezesc de fapt. Așa cum arătat aici, acel “Mission: Impossible — Rogue Nation”, produs cu bani chinezești, poate fi considerat de facto, ideologic, un film chinezesc, deși produs la Hollywood și avându-l pe Tom Cruise.
.
Așa că nu, filmele produse de Netflix, precum anostul și pretins artisticul Roma al lui Cuarón, nu sunt cinema. Iar Green Book a arătat goliciunea creativă a selecției de anul acesta.
.
Nu că anii trecuți ar fi fost mai buni, cum am tot arătat-o din 2013 încoace (înainte nu țineam un blog):

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi

— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

Oscars 2018: Shape of Water (și alte făcături leneșe)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/03/08/shape-of-water-si-alte-facaturi-lenese-de-la-oscars-2018/

Cum e ales de fapt Procurorul UE, sau despre ignoranța lui Tudorel Toader

DE7435F4-1157-4224-ACAF-542D0A1B6E70_w1023_r1_s

Mi s-a atras atenția că aș fi fost neglijent într-o postare pe Europa Liberă despre șicanele PSD și ale lui Tudorel Toader împotriva Codrutei Kovesi și că, potrivit Newsweek România: “Regulamentul Parchetului European prevede că, până la finalul lunii martie, fiecare stat care l-a ratificat trebuie să trimită Consiliului Uniunii trei propuneri pentru reprezentantul său în colegiul Parchetului al cărui rol este combaterea fraudelor cu fonduri europene.”

Ei bine, nu. Câtuși de puțin. Sigur, nimic nu-l obligă pe Tudorel Toader să lanseze o OUG și să desemneze trei candidați din partea României, doar că procedura de selecție nu este câtuși de puțin cum crede el. Acolo e vorba de procurorii mai mici, de colegiul Parchetului UE, nu de șeful cel mare, pentru care candidează Kovesi și care se alege acum.

Comisia Europeană a hotărât, în iulie anul trecut, 2018, pe baza unei decizii a Consiliului European, ca Procurorul șef să fie selecționat de un comitet compus din 12 membri, cu toții foști membri ai Curții de Justiție și ai Curții de Conturi, foști membri ai Eurojust, membri ai curților supreme naționale sau juriști de cel mai înalt nivel.

Potrivit art. 14 (3) din REGULAMENTUL (UE) 2017/1939 AL CONSILIULUI din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare în ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), accesibil aici în link și în limba română: „Selecția se bazează pe un apel deschis pentru candidaturi, care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, după care un juriu de selecție întocmește o listă scurtă de candidați calificați, care va fi transmisă Parlamentului European și Consiliului.”

Membrii Comitetului de Selecție au fost aprobați în septembrie 2018 de ambasadorii pe lângă UE ai celor 22 de țări care participă la biroul Procurorului European, printre care, desigur, și ambasadorul României.

România și-a dat așadar acordul ca cei 12 membri ai Comitetului de Selecție să purceadă la selecționarea candidaților, printre care și Codruța Kovesi, candidați care s-au declarat singuri în urma unui apel public.

Anunțul public al disponibilității postului a fost făcut pe 19 noiembrie 2018 aici: putea candida oricine considera că îndeplinește criteriile. Codruța Kovesi a făcut-o și a fost reținută conform celei mai stricte legislații europene.

După un prim și dificil proces de selecție, cei 12 membri ai comitetului de selecție au reținut 11 candidați, printre care Codruța Kovesi, apoi după un proces de selecție și mai strict au exclus opt, rămânându-se la cei trei actuali, printre care Codruța Kovesi, care va fi audiată mai întâi în fața Comitetului LIBE ( Libertăți civile, justiție și afaceri interne) din Parlamentul European, pe 26 februarie.

Șeful Comitetului de selecție i-a și scris de altfel lui Tudorel Toader. A anunța acum, așa cum o face Tudorel Toader, că România va selecționa trei candidați pe care îi va propune la Bruxelles e rizibil. Procesul de preselecție e încheiat, iar România a participat din plin la el. Apelul a fost public. Nici măcar într-un concurs de cartier nu se vine cu candidați noi, sărind etapele, după ce alții, prezenți acolo de la început și care au respectat toate procedurile, au fost deja eliminați prin etape reglementare.

Demersul lui Tudorel Toader, după ce România a dorit să participe la instituția Procurorului UE și s-a ajuns la preselecția lui Kovesi, e identic cu cel al lui Dragnea care în în judecată Comisia UE pentru că e anchetat.

Este ciudat însă că nici Tudorel Toader și nici consilierii lui juridici nu cunosc procedura de selecție a Procurorului… Sau poate, tocmai, o cunosc, dar ce fac ei e doar o perdea de fum pentru a mai trage de timp.

 

Basarab, ba-sar ab, la capul apei: din nou despre originea cumană a Basarabilor propusă de Djuvara

În cartea sa despre posibila origine cumană a Basarabilor, Neagu Djuvara evocă o posibilă etimologie iraniană, persană, a numelui Basarab.

Nefiind lingvist, Djuvara nu se aventura prea mult în etimologii, însă o vom face aici.

Mai întâi însă, să vedem dacă ar fi plauzibilă istoric și cultural o etimologie iraniană a numelui Basarab. Răspunsul este da, desigur.

Cumanii erau turcofoni. Cunoaștem relativ bine limba lor.  Teoria lui Djuvara este că familia Basarabilor ar fi fost de origine cumană, deci turcofonă, cumanii fiind un trib turcic creștinat, care domniseră peste un enorm imperiu, de la Dunăre până în Asia Centrală, inclusiv în câmpia Bărăganului, și a căror limbă ne e bine cunoscută datorită acelui dicționar și ghid de conversație descoperit providențial, Codex Comanicus, despre care am mai scris aici.

Așa cum am arătat-o, limba cumanilor are cel mai probabil un descendent în limba kumîcilor de azi, popor turcic de la poalele Caucazului, în Daghestan. Tot așa, de la cumani ne-a rămas termenul oină, dar și o denumire geografică precum Teleorman. Tot de la ei avem nume de persoane precum Coman sau Comănescu, la fel: Kun în maghiară (Kun < Kuman) și nume de locuri precum Comana în România, Kun în Ungaria sau Kumanovo în Macedonia de azi.

Cumanii se convertiseră la catolicism iar despre clasa superioară știm că era bilingvă, vorbind și persana, acea franceză a orientului, adusă de ei din lunga ședere anterioară în Asia Centrală, unde sub forma numită tadjikă persana (farsi) e vorbită până astăzi de milioane de oameni.

Știm că nobilimea cumană era și persanofonă pentru că ni s-a păstrat acel ghid de conversație însoțit de un dicționar în trei limbi: cumană-persană-latină numit Codex Comanicus. Așa încât, este foarte natural ca anumite regiuni atinse de cumani să fi fost numite de ei în persană (farsi).

De la bun început se impune o precizare: Basarabia istorică nu este întreaga Moldovă de dincolo de Prut, ci este doar ceea ce turcii numeau Bugeacul, altfel zis zona de stepă de la nord de Delta Dunării și nordul Mării Negre, cu Tighina și Akkerman, zonă care nu intră în componența Moldovei actuale. Basarabia istorică nu face astăzi parte din Republica Moldova pe care românii o numesc Basarabia, Besarabia. Basarabia au fost zonele din capul apei Dunării și de pe malul Mării Negre, Bugeacul.

Acum, etimologia alternativă propusă ca venind chipurile din cumană și dată ca însemnând “părinte și domn”, de la basar: a domni, și aba: tată, e absurdă și artificială. În schimb, vom vedea de îndată că denumirea Basarab, Besarab se explică imediat prin persană. Ea nu înseamnă altceva decât:

— în capul apei sau: — în marginea apei – ba-sar ab (ba-sar – e- ab).

Acum toată lumea o să învețe pe loc puțină persană/farsi, sau măcar cuvântul ab = apă. În primul rând, limba persană nu s-a modificat deloc din secolele XII – XIII încoace. O știm pentru că avem atâtea inscripții, acte scrise, hârțoage de curte și comerciale și monumente literare precum uriașa epopee Shah Nameh, Cartea Regilor, a lui Firdusi.

ba-sar ab (ba-sar – e- ab) = în capul apei. Așa se spune și nu se poate spune altfel, atât în persana de azi (farsi) cât și în cea de acum șapte-opt secole pe care o descoperim în Codex Comanicus:

untitled 31

Ab,   آب, este apa în persană. Ca apa din română, da, și nu e de mirare. Persana este o limbă indo-europeană, iar ab e înrudit cu latinescul aqua, de unde românul: apă. Așadar, în persană/farsi: ab = apă. De aici vine și numele Punjabului, regiunea celor cinci râuri, dintre care unul e Indusul: panj-ab = cinci ape = Panjab, Punjab (panj = cinci în persană ca și în hindi sau țigănește, da).

sar, سر ,este în persană capul, dar și prepoziția echivalentă lui pe. Sar e capul propriu zis, dar joacă și rol prepozițional precum în: sar-e-mez = pe masă (e fiind acolo o particulă de legătură, numită izafet, care nu se scrie, iar uneori nici nu se pronunță). sar-e-mez poate însemna așadar: pe masă sau: capul mesei. La fel, sar-e-ab = pe apă

ba (sau be, în funcție de dialecte), به,este o altă particulă echivalentă cu la, în sau spre. ba-mez va însemna la masă, sau spre masă. ba-ab = la apă sau spre apă.

Așa încât: la capul apei, lângă apă, nu se poate spune decât: ba-sar ab, be-sar ab, sau: ba-sar-e-ab / be-sar-e-ab.

Că iranienii puteau numi anumite râuri Apa o vedem din atâtea râuri siberiene precum marele fluviu Ob = Apa.

Ce putea fi mai natural pentru nomazi ajunși la malul Mării Negre acolo unde se varsă Dunărea și începe Delta decât să-i spună Capul Apei, la marginea apei: Ba-sar ab?

Sigur, nu vom ști niciodată cu certitudine, dar explicația prin iraniană este perfect logică și plauzibilă, întărită de faptul că nobilimea cumană vorbea persana la fel de fluent și cu același sentiment de superioritate cu care nobilimea rusă țaristă vorbea franceza, limbă pe atunci obligatorie.

Pentru a continua lectura:

Cum ne-au lăsat cumanii oina…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/

Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/04/un-ghid-despre-murdar-qatin-dirty-madams-prin-bordelurile-din-cumania/

și

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

 

 

 

Learning languages by the colonial stick…

image15

Administrer la “chicotte” (Congo belge)

—–

I just love the old colonial linguistic erudition. I have gathered a little personal library of grammars and dictionaries of indigenous languages written by generals and army surgeons from the English, French, Russian, Dutch or Belgian colonial troops (by contrast, the Spanish and Portuguese didn’t care that much for the languages of their Negroes and Indians).

These refined military were sometimes building a common pool of painfully gathered erudition. I have thus bought from Mr. Shah, the famous bookseller of Kabul, among other treasures, not only the Notes on the Bashgali (Kafir) Language, compiled by Colonel J. Davidson (Calcutta, The Asiatic Society, 1902), but also the painfully restructured Bashgali Dictionary, An Analysis of Colonel’s J. Davidson‘s Notes on the Bashgali Language (!!!), by Steve Konow (Calcutta, 1913). (Bashgali is the language of a pagan tribe from the wild mountainous north of Afghanistan.)

All these military amateur linguists wouldn’t be bothered by common frills. The dialogues in their conversation books are thus very often strangely similar, because most often they teach the reader to deal with the servants and to know how to punish or reward them.

Thus from

1.) A Grammar of the Pushto language, in a new and improved system, by Henry Walter Bellew, Assistant-Surgeon – Bengal Army (Arbab Road, Peshawar, 1867) :

— Did you clean my gun? : Bandookh mi de pak kru ?

— The day after tomorrow we will go hunting. : Sabah na, bul sabah, ba khkaar la dzu.

2.) And from a slightly later Belgian internal army survival manual Eléments de Kiswahili véhiculaire à l’usage des militaires de la base de Kamina (Congo), par le Lieutenant-Colonel d’Aviation Henri de la Lindi :

— Nettoie mes fusils Safisha bunduki.

— Après demain nous partirons en brousse. : Kesho kutwa, ndani ya pori.

(Same word for “gun/fusil” in Pashto and Swahili, because it comes from Arabic in both languages.)

Most of the time, the texts and exercises had to do with practicalities, like here :

(I’ll skip the Swahili original)

When the negroes meet an European on the road, and when they have a load upon their head, or something in their hands, they put all these things on the ground, and stand straight saying: Good Day, Sir (Jambo, Bwana) !”… (Reichart-Küsters’s Key to the Elementary Kiswaheli Grammar, Julius Groos, Heidelberg, 1926, p. 45)

There is, of course, a great deal of punishing going on in very good indigenous syntax. The general mentality in learning the languages is summarized in these lovely advices from the Introduction to the Lieutenant-Colonel d’Aviation Henri de la Lindi’s  Eléments de Kiswahili véhiculaire :

Ne prenez pas de boy connaissant le français, car ce faisant, vous céderez à la facilité et c’est lui qui se perfectionnera en français et non vous en Kiswahili.

Il y a à cela un autre inconvénient. Le noir est très curieux des actes et des paroles des blancs ; il épiera vos conversations sans en avoir l’air, et saura vite des choses qu’il est préférable qu’il ignore.

De plus, pour peu qu’il sache lire, il y a de grandes chances qu’en votre absence il mette son nez dans vos papiers et perfectionne ses connaissances à votre insu.

——-

Houellebecq, Sérotonine: o escrocherie literară

A ieșit, așadar, după patru ani, ultima carte a lui Houellebecq, romanul Sérotonine. Cântărind, revoltat, escrocheria legată în carton pe care am dat ieri 22 de euro, am izbucnit deodată în rîs amintindu-mi cum odinioară, într-un magazin de boarfe Kenzo, priveam gânditor la un tricou gri, simplu, care costa aproape 200 euro și-mi făceam tot felul de reflecții estetico-comerciale, despre cum o mare firmă precum Kenzo atinge o asemenea simplitate fără nici o căutare. Nu l-am cumpărat, și bine am făcut, pentru că intrând alături în plebeianul Zara am găsit același tricou cu 5 euro.

Era într-adevăr simplu, doar o bucată de bumbac, o cârpă cu care să te acoperi, și purta acolo prețul just: 5 euro (calculând și costul de fabricație și de transport din China până aici). Nici o pretenție, ia-l, acoperă-te și uită de el.

La Kenzo, însă, îi cususeră o etichetă mică de marcă și se vindea acum cu 200. Eventual, căzând în capcană, ai fi lăudat simplitatea lipsită de căutare a obiectului și felul în care designerii de la Kenzo au putut atinge gradul zero al eleganței. Ai fi căzut, așadar, în capcana comercială, în minciuna pieței. Piața estetică nu este reglementată de cerere și ofertă, ci doar de minciună. Majoritatea oamenilor sunt estetic idioți, brute, nu au nici o grilă de interpretare și cumpără ce li se indică, ce li se spune că e excepțional.

Sau se tem, de fapt, să aibă criterii proprii. „Cine sunt eu ca să judec geniul altora, când văd o asemenea unanimitate?” La fel e și în voiaj. Cei mai mulți, care nu pot călători fără un ghid turistic, se tem că n-au să cadă într-o transă estetică convingătoare în fața a ce li se spune că ar merita, sau că trebuie, și invers: evită să se extazieze în fața a ce nu există în ghid, ca nu cumva să le placă un produs inferior. Iată un caz extrem, din E. M. Forster:

Lui Lucy îi veniră lacrimi de necaz. Cum să se descurce ea în Santa Croce fără ghidul ei Baedeker? Iată, prima dimineață era deja ratată și nu știa când ar mai putea veni în Florența. Acum câteva minute era veselă, vorbea ca o femeie de înaltă cultură, iar acum intră umilită în biserică fără să-și amintească măcar dacă e construită de franciscani sau de dominicani. Sigur că e considerată o construcție splendidă, deși aduce cu un hangar. Sigur că are fresce de Giotto, dar de unde să știe ea care sînt alea?!… Se învârti prin biserică cu o mutră disprețuitoare, nedoritoare să arate entuziasm necontrolat pentru cine știe ce pictură de calitate inferioară.“

(E. M. Forster, A Room with a View)

Acum, ultimul roman al lui Houellebecq, Sérotonine, este precum tricoul acela Kenzo. O cârpă dubioasă, nemeșteșugită, purtând eticheta Flammarion. Trebuie spus din start că acest produs de marketing nu este un obiect literar, nu trebuie tratat ca fiind literatură și nici analizat cu mijloacele criticii literare. Îi spunem “carte” doar pentru că e tipărită pe hârtie, legată, broșată, cu copertă și că e vândută în librării.

Critica literară nici nu-și are locul aici, într-atât pretențioasa escrocherie mult anunțată e deja un best-seller, ba chiar se știa că va fi un best-seller chiar înainte ca Houellebecq să bată pe ecran prima frază: C’est un petit comprimé blanc, ovale, sécable.

Obiectul numit Sérotonine ar trebui în realitate să fie o rușine eternă pe obrazul mafiei editorialistice care a transformat literatura în produs de supermarket. “Cartea” asta nu are nimic. Absolut nimic. Nici măcar o formulă frumoasă, un joc de limbă, o imagine de reținut, o scenă interesantă sau naturală. Un debutant care ar veni cu asemenea manuscris la o editură ar fi aruncat pe scări pentru obrăznicie. Sau păstrat în beci pentru a fi torturat lent.

Totul e căznit, mort, lung, plicticos, trântit acolo doar pentru a umple 300 de pagini. Din disperare (deși a avut patru ani la dispoziție pentru a scoate amorful torșon), Houellebecq mai vâră acolo și lungi extrase din Wikipedia, nesfârșite descrieri de medicamente, hoteluri, meniuri, feluri de mâncare, modalități de a face labă.

Nu există personaje, nu există sex, nu există viață sau moarte, nimic nu e credibil, nu se petrece nimic, remarcile naratorului sunt anoste și pretențioase, făcând cu ochiul apăsat spre cititor, rău scrise, într-o franceză plată, laborioasă, artificială.

13076862_1125236480843522_7766949870798756397_n

Dușul zilnic e rău pentru piele.

Houellebecq: — “Ce-i tâmpenia asta?”

(Charlie Hebdo)

Dar unanimitatea criticii?

Dar stai, critica de pe întreaga planetă laudă acolo clarviziunea profetică a lui Houellebecq, care, așa cum în Soumission  anticipase pericolul islamist a prevăzut acum izbucnirea fenomenului “vestelor galbene”!

Chiar presupunând că ar fi așa (dar nu e), aici intră o mare confuzie: anticiparea unui fenomen socio-economic și politic nu implică talent literar; Nouriel Roubini, economistul acela care a prezis criza financiară mondială nu se pretinde scriitor. Nu e nici o minune literară să anticipezi în Franța o manifestație a agricultorilor care blochează o șosea până la împușcături cu jandarmii, ceea ce provoacă un număr de morți. Totul e cum construiești romanesc scena, cum anticipezi literar explozia de violență. Altminteri, e ca un film de acțiune în care ai lăuda doar trucajul final.

Or aici e marea problemă a obiectului numit Serotonină: pentru a ajunge, din senin, la o scenă de violență (care de altfel e expediată plat în câteva rânduri, pe care le-am tradus mai jos), cititorul are de trecut prin sute de pagini de caznă, de idioate reflecții și comentarii anoste ale unui om disperat (Houellebecq, nu personajul) care a avut patru ani ca să umple 300 de pagini și nu a reușit nici măcar să creeze un singur personaj credibil, nici măcar naratorul. O escrocherie totală. O minciună literară de uitat pe loc. Cartea nu merită nici cei 5 euro ai tricoului de la Zara. E tot ce s-a scris mai prost in franceză în ultimele două secole. Gunoiul numit “Sérotonine” e doar o colecție de gânduri stupide și conspecte de lectură, precum, la pagina 110 —din 347— prima notă de lectură inteligentă:

— “Nu aveam nici o opinie despre [Maurice] Blanchot, îmi aminteam doar un paragraf amuzant din Cioran în care el explică cum Blanchot este autorul ideal pentru a învăța să bați la mașină, pentru că nu ești “deranjat de sens”.”

În rest: trimiteri insistente la prieteni de-ai lui de care n-a auzit nimeni în afara Franței (scriitorul ratat și cântărețul anost Yves Simon sau filozoful de trei parale Finkielkraut). În prima jumătate a cărții, personajul merge din hotel în hotel, descrie meniurile și diferitele feluri de salate, ia medicamente (cu serotonină, care îi omoară libidoul) și face (rar) labă. Și lungi descrieri de camere de hotel. “Am stat în camere de hotel pentru un popor de idioți”, cum a rezumat hîtru cineva pe pagina mea de Facebook.

49714047_2197331276967365_7116041020197830656_n

— Un an bun !

Houellebecq: — “Stați până-mi citiți cartea.”

(Charlie Hebdo)

Construcția narativă

Dar hai să luăm construcția narativă, să ajungem la acea scenă care chipurile ar constitui miezul cărții, ciocnirea dintre agricultori și jandarmi.

Ei bine, construcția narativă este inexistentă. Romanul nu are nici o structură și nici un stil. Nimic nu duce la nimic. E povestit la persoana I de un anume Flaurent-Claude Labrouste, 46 ani, dar care desigur e doar Houellebecq. E vlăguit de viață, fără nici o dorință, trăiește într-un occident decadent în care bărbatul nu mai e ce a fost. Houllebecq e obsedat de ideea asta, ca și psihologul canadian Jordan Peterson, acel guru pentru bărbații albi cu masculinitatea incertă. Houellebecq o și spune explicit, în afara romanelor, cum a făcut-o într-un interviu pentru cotidianul spaniol El Pais, cu ocazia publicării traducerii spaniole a romanului Soumission:

“In Occident, discursul masculin a dispărut. Nimeni nu mai știe ce au bărbații în cap. O ipoteză sinistră, dar verosimilă, este că bărbații nu s-au schimbat, dar au acceptat să închidă gura. Bărbatul occidental nu mai vorbește; femeia – da. Universul mental al bărbatului occidental de azi este un mister.”

Ce surprinde, și la Houellebecq, ca și la Jordan Peterson, este nu doar lamentarea în jurul presupusei pizdificări (pussification) a bărbatului, ci spaima resentimentară de femeie, văzută ca alteritate ostilă, ireductibilă.

În Spania începe, de altfel, fără nici o noimă, romanul. Naratorul se află într-o stațiune pentru naturiști, unde își așteaptă iubita, care, tot fără nici o noimă, este o japoneză.

De ce fără nici o noimă? Pentru că nici Spania, ale cărei șosele și hoteluri sunt descrise în detaliu în lunga întoarcere în mașină spre Franța, nici identitatea niponă a iubitei nu participă cu nimic la ceea ce e presupus a fi miezul cărții: revolta agricultorilor francezi oprimați de regulamentele UE. E vorba doar de umplutură. Umplutură cu vorbe și imagini care să ducă la cele 300 de pagini pe care Houllebecq trebuia să le furnizeze la capătul a patru ani de absență.

Houllebecq nu știe să scrie dialoguri și nu poate să descrie nimic în mod natural. Umplutura cu vorbe merge de la o pagină întreagă de descrieri tehnice ale diferitelor tipuri de medicamente împotriva depresiei, până la câteva pagini de explicații docte, din senin, a evoluției moravurilor în Spania după Franco. Nimic din toate acestea nu are vreo legătură cu relația lui neverosimilă cu japoneza, cititorul nepricepând de altfel de ce s-a dus ea în Spania să se întâlnească cu o asemenea cârpă umană. Cei doi nu fac amor, dar el, căutându-i în computer, găsește niște fișiere video cu ea în diferite gangbanguri, inclusiv un gangbang-bukkake cu ea singură și mulți câini, dulăi care o penetrează in toate felurile și îi ejaculează în gură. De ce cu câini? se întreabă cititorul. Uite așa, trebuia și ceva sex nenatural în roman, mai ales că ea e un personaj neinteresant, fără nici un rol, iar el o părăsește de altfel, din plictis. Din plictis, da, dar uite că prin ea s-au umplut vreo 50 de pagini, ca să ne apropiem de scena cu agricultorii și jandarmii în Franța.

Prima jumătate a cărții, așadar, cam 150 de pagini, este o masă amorfă total inutilă, amestec de hoteluri, șosele în Spania, amoruri trecute cu japoneza și amintiri despre altele, lamentări despre lipsa de virilitate a naratorului, plictisul lui și cum a avut o copilărie ternă. Toate lucruri pe care un scriitor autentic, magic, inclasabil, cum a fost Giovanni Papini le-a lichidat în două rânduri în sinistra lui autobiografie „Un om sfârșit” (Un uomo finito, 1913), care începe cu: “Eu nu am fost niciodată copil.” (“Io non sono mai stato bambino. Non ho avuto fanciullezza.”).

Gata! Apoi Giovanni Papini trece la dezastrul lui moral actual, explicând cum s-a găsit el întotdeauna hâd (precum le e unora sufletul), apoi scrie cum, după ce devenise guru de tineri fasciști obsedați de ocultism si virtutile meditației, s-a gândit să trâmbițe peste tot cum el se va retrage câteva luni la munte pentru a căpăta puteri supraumane, meditând, si cum se va intoarce de acolo transfigurat, transformat in Übermensch. Evident că ajuns in sălbăticie s-a plictisit ingrozitor, s-a masturbat de-a căpiat si a băut de angoasă că fanii asteaptă infrigurați, dar că el o să se intoarcă Untermensch, sub-om buhăit si trist si acoperit de rusine… ceea ce s-a si intâmplat.

Totul e organic acolo, la Papini, la fel cum deriva personajului din Greața lui Sartre e coerentă. În Serotonina lui Houellebecq, însă, nimic nu e coerent, nimic nu e legat, iar primele 150 de pagini, până în momentul în care naratorul merge să-și viziteze prietenul agricultor, sunt perfect inutile, moarte, seci, scrise într-o limbă, rece, dezgolită, vulgară, de farmacie. Franceza lui Houellebecq e urîtă, hîdă, deși ar putea poate fi salvată în traducere (cartea iese de altfel săptămâna viitoare simultan în engleză, germană, italiană și spaniolă). Houellebecq scrie fără nici un păs pentru limbă, știind că apare simultan în atâtea alte limbi. E un scriitor prost și fad la nivelul vocabularului, folosește orice cuvânt, cum îi vine. Totul e pretențios, de la primul rând, unde spune despre bulina aceea cu serotonină că e sécable, secabilă. Ne vorbește despre “un poponar botticellian” iar el însuși are “les traits burinés” (trăsături dăltuite, buriné fiind cel mai demonetizat cuvânt în franceză pentru a desemna trăsăturile cuiva, cel mai galvaudé)

Naratorul face glume idioate cu cititorul când povestește cum două fete l-au rugat să le umfle pneurile: ale mașinii, nu ale lor, ne informează el, făcând gros cu ochiul, după care vorbește despre mon phallus triomphant.

Așa încât, lectura romanului până la jumătate este o adevărată tortură. Pagină după pagină am căutat ceva, un înțeles, o urmă narativă. Nimic! E ca un Kundera din ultima perioadă, un Kundera epuizat,  vag pornografic, fără nici o idee, fără un scenariu in cap, așa cum toate ultimele romane ale lui Kundera, de la L’Immortalité încoace, sunt de necitit. Totul e pretențios, de la primul rând rău scris, amorf, doar pagini umplute… Fade exerciții de acumulare a unor cugetări autocomplezente, fără tramă narativă, fără umor, fără cap și coadă. Bolboroseala unui om care nu mai are nimic de zis.

Dar să spunem că pentru admiratorii incondiționali, prima jumătate a cărții e doar pregătirea întâlnirii lui cu agricultorul Aymeric, care avea să moară în ciocnirea cu jandarmii pe autostradă, în timpul protestului.

Ei bine, acea scenă, pentru care ni se cere să suportăm tortura celor 347 de pagini se află la pagina 262. Iat-o. Aymeric și ceilalți agricultori înarmați care blochează șoseaua, printre care unul dușmănos despre care știm că se numește Frank, se ceartă cu jandarmii sub ochii unui cameraman de la TV. Deodată Aymeric (căruia Houllebecq nu a putut până la pagina 262 să-i dea altă personalitate decât aceea că e prieten cu naratorul) își îndreaptă arma spre cap și își trage un glonț în tâmplă:

Corpul lui căzu în spate, lovind platforma metalică a camionetei; nu țâșnise nici un jet de sânge sau creier, nimic de genul ăsta (rien de ce genre), totul fu ciudat de sobru și mat; dar nimeni, afară de mine și cameraman nu văzuse ce se întâmplase. Doi metri în față, Frank scoase un urlet și își descărcă arma, fără să ochească, în direcția jandarmilor; alți agricultori îl imitară de îndată. Totul fu stabilit după aceea, în timpul anchetei, revăzând banda video: nu doar că nu jandarmii îl împușcaseră pe Aymeric, contrar a ceea ce crezuseră camarazii săi, dar încasaseră patru sau cinci focuri înainte să riposteze. Totuși, când ripostară — iar asta făcu obiectul unei alte polemici, mult mai serioasă– o făcură fără nici o precauție: nouă agricultori fură uciși pe loc; un al zecelea a decedat noaptea, la spitalul din Caen, ca și un jandarm, ceea ce ridica numărul victimelor la 11. Asta nu se mai văzuse în Franța de multă vreme, și în mod sigur niciodată cu ocazia unei manifestații a agricultorilor. Aflai toate acestea mai târziu, în zilele următoare, prin presă. Nu știu cum am reușit ca în acea zi să mă întorc la Canville-la-Rocque; există automatisme la volan; există, se pare, automatisme pentru aproape orice.

Iată. Asta e tot. Îngrozitor scris, fad, leneș, nevizual. Pentru scena aceasta a presupusului masacru, expediată într-o duzină de rânduri și după care nu se mai întâmplă nimic până la final, ni se spune că Houellebecq e un vizionar și un mare scriitor.

Cartea putea să se oprească aici, dar ar fi fost prea scurtă. Urmează alte 80 de pagini de gânduri ale naratorului (dar nu despre japoneză sau agricultorii morți). Spre sfârșit, din disperare, în ultimele pagini, naratorul strecoară chiar niște remarci despre Proust (!) și câteva pagini despre cum ar dori el să citească Muntele Vrăjit de Thomas Mann (?).

La sfârșit de tot, ne spune chiar, din senin (nici măcar plecând de la japoneză sau agricultori), că el crede că Rihanna l-ar fi făcut să “flasher” (să îl dea peste cap) pe Marcel Proust.

Asta e tot. Să mai spunem că dériva lui Houellebecq spre dreapta extremă pare ineluctabilă. Prin octombrie anul acesta, Houellebecq s-a lăsat urmat prin Bruxelles si intervievat de reporterii săptămânalului francez de extrema dreaptă Valeurs Actuelles, cărora le-a spus: — « Aș vota pentru oricine propune ieșirea Franței din Uniunea Europeană și din NATO, țin mult la asta ». In acest context trebuie pusă revolta agricultorilor idealizați dar rău construiți ca personaje, din romanul său.

Mai propune în acel interviu Houellebecq revenirea la un creștinism activ pentru a combate islamul și, în general sprijinea toate fundamentele ideologice ale Frontului Național în Franța sau ale anti-europenilor de toate tendințele.

Cf. și:

“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

Ce este un roman?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/04/03/ce-este-un-roman/

Ce am citit anul acesta (2018) pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/12/17/ce-am-citit-anul-asta-pentru-tine-12-carti-de-devorat-sau-lepadat-un-antidot-la-plictiseala-noastra/

Jordan Peterson, un guru pentru homari și cei dintre noi cu masculinitatea incertă

https://www.europalibera.org/a/jordan-peterson-un-guru-pentru-homari-și-cei-dintre-noi-cu-masculinitatea-incertă/29660129.html

Gunmen kill 12 at French magazine Charlie Hebdo

Charlie Hebdo din 7 ianuarie, ziua masacrului din redacție și a publicării romanului lui Houellebecq Soumission.

Dubiosul agitator Mălin Bot și rețeaua lui de clone

După ce am atras atenția ieri asupra iritantului impostor pe nume Mălin Bot, sunt atacat în permanță de pe sute de conturi false, de parcă lumea nu ar avea altă treabă în ajun de Anul Nou.

f

Mă atacă (vezi multe exemple mai jos) în special pentru a-mi închide contul și pentru a-mi reduce ratingul paginii, dar primesc și insulte și amenințări în privat. Mai jos dau câteva zeci de asemenea conturi. Toate sunt false. Un singur om nu ar putea administra o asemenea rețea.

Numărul atacurilor de ieri e neverosimil, de parcă omul ar conduce o sectă.

Neverosimil, da. Impostorul e nociv din toate punctele de vedere, agresiv și meritând titlul de jurnalist pe cât aș fi eu mecanic auto. Un provocator care inventează scoop-uri pentru click-uri aducătoare de arginți. Un scamator manipulator și incult care caută să monopolizeze, prin saltimbanclîcuri, opoziția la alde PSD, căutând să o facă să degenereze in violență..

În general ce scrie, în fraze stâlcite, e mincinos sau deformat, precum a fost atunci când pretindea că are el știri că PSD va fi exclus de către Socialiștii Europeni, sau când încerca să mă convingă pe mine (nereușind, m-a blocat pe FB și m-a raportat) că vice-președintele Comisiei UE, Frans Timmermans, este și parlamentar european. Lucru absurd și imposibil legal, desigur, dar în cazul impostorului Bot este etern valabilă zicala mea: — Prostul crede că nici tu nu știi.

Așa încât, când va mai fi o manifestație și apare Mălin Bot, le recomand celor prezenți să urmărească tehnica agitatorilor care atrag violența poliției.

Ce face Mălin Bot (așa cum prin clone mă atacă aici pe pagină, vezi multe exemple mai jos) e ABC-ul spărgătorilor de grevă, puși pe compromiterea oricărei manifestații. Tehnică veche de când există statul represiv. Se găsește un agitator extremist isteric, veșnic purtător de bandaj, care strică cea mai pașnică manifestație în scopuri de glorie personală, dar și ca să permită intervenția în forță a puterii.

Falsul jurnalist Mălin Bot e omul care justifica știrile false la Evenimentul Zilei, precum găsirea unei sirene pe o plajă în Egipt, prin nevoia de clickuri. Ce face el în manifestații este nevoia de clickuri ciomăgite pe capul vostru.

Ah, iar el e omul cu sirena, da… Sub conducerea lui se publicau din astea în EVZ:

 

sirena evz

Când i s-a atras atenția, a răspuns că goana după clickuri cu orice preț este “un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”.
Iată ce zicea el într-un editorial în EVZ:

“În ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretenţioşi care desconsideră divertismentul, formula aceasta creşte audienţele mai mult ca orice altceva.

Eu vă asigur că niciunui redactor din echipa EVZ online nu-i face nicio plăcere specială să alimenteze cu titluri rubrica de divertisment şi mai ales să ducă goana după afişări în zone discutabile.

Însă trebuie să o facă zilnic, cu misiunea de a obţine audienţele de care EVZ are nevoie pentru a încasa publicitatea care să permită şi plata salariilor colegilor ce vă oferă conţinut de calitate.

E un rău necesar de care nu putem scăpa acum pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața. Am explicat aceste lucruri în toate mesajele pe care le-am schimbat cu cititorii EVZ care mi-au scris, nemulţumiţi de titlurile din secţiunea noastră de divertisment.

Am explicat-o şi colegilor ziarişti care critică acest tip de conţinut uneori cu o aroganță ușor naivă desconsiderând sutele de mii de români care sunt atrași de așa ceva.

Eu nu critic acest tip de conținut şi nici nu-i desconsider pe cei care îl accesează. Cred că are rolul lui.

Din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic şi ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim asta zilnic.

Mălin Bot
Măcar așa e clar ce fel de “jurnalism” practică el.
.
Iată aici doar câteva zeci din sutele conturi false care mă atacă de ieri, prin insulte, raportându-mă la FB și dându-mi note proaste pe pagină ca să-mi scadă ratingul. Și aici, ca și la provocările de la manifestații, Mălin Bot si rețeaua lui greșesc prin exces de zel.
.
Ce au în comun aceste sute de conturi? Sunt false și trimit unul la altul, dându-și like reciproc si atacând in grup. E limpede că o singură persoană nu ar avea timpul și energia să dirijeze o asemenea rețea.
.
f
Untitled 30
ș
Untitled 30p
m
mm

Dosarul meu de de la Securitate: obiectivul “Poliglotul” (episodul I)

253933_208772605823252_6393914_n

Cenaclul de literatură SF Quasar din Iasi, prin 1982-1984, anii acoperiți de primul volum din dosarul meu… De la stânga la dreapta: 1) Dan Merisca, 2) Razvan Haritonovici, 3) Dan Alexe, 4) somebody, probabil informatorul „Florescu”, mâncând un sandwich platit de mine, 5) Sorin Antohi, 6) Abraham Lincoln.

Dosarul meu de urmărire de către Securitate a fost deschis oficial pe 26 mai 1983, după arestările de la Iași ce vizau membrii a ceea ce a rămas cunoscut ca Grupul de la Iași.  Eu eram: obiectivul “Poliglotul”.

Eram parte din Grupul de la Iași, unde mă fâlfâiam pe la filologie și revistele Dialog și Opinia Studențească, şi am fost unul dintre cei arestaţi de Securitate, pentru prima oară în primăvara lui 1983, alături de Dan Petrescu, Tereza Culianu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi şi alţii.

Doar câteva conspecte rapide din primul volum, 153 de file, care acoperă anii 1982-1984. Aveam să plec din țară în 1988 și aștept acum volumul 2, care conține, înțeleg, circa 100 de file de note informative de la apropiați, prieteni și colegi de atunci. Se adaugă la asta un volum mai puțin important, de circa 100 file, al Securității din Buzău, dosarul meu fiind atunci sub responsabilitatea actualului deputat PRM Ilie Merce.

Așteptând al doilea volum de la Iași, care îmi va permite, sper, să circumscriu mai bine identitatea turnătorilor (în primul volum sunt toți cu nume de cod: „Ștefan”, „Ioana”, „Marta” etc… și un foarte activ, asiduu și încrâncenat „Florescu”), am petrecut azi câteva ore conspectând fragmente din rapoarte de urmăriri și turnătorii și recompunându-mi imaginea din tinerețe prin ochii altora. Tulburător exercițiu…

Astfel, consemnează „Florescu” pe 27.07.1982:

Dan Alexe este un mare adept al religiei, încearcă în scrierile sale trimiteri la Biblie, aluzii mistice chiar.

Dan Alexe s-a înscris cu mari sacrificii si relații la cursurile de ebraică de la sinagoga evreiască.

Este un adevărat cosmopolit in ceea ce privește cultura occidentală și in special literatura pornografică, religioasă. (pornografie dusă până la paroxism).

Se simte nedumerirea, căci nu prea se împăca în mintea lui pasiunea pentru religie cu lectura, pe care o denunță, a celor 120 zile ale Sodomei ale Marchizului de Sade. Chiar a doua zi, pe 28.07.1984, Florescu revine denunțător:

Dan Alexe cultivă foarte mult literatura obscenă, macabră.

Este foarte bun prieten cu câțiva negri de la căminul 3. (Lansana, Henri-Condé toți guineezi) cărora le face traduceri la lucrări de diplomă în schimbul banilor.

Nu știu ce-și închipuia, ca eu să fi tradus doctoratul în agricultură al lui Lansana pe gratis, poate…

Tot la „Florescu”, un an mai târziu, pe 20.06.1983, descopăr cum eram după ce am câștigat premiul de literatură pe țară de la Craiova, care ar fi constat în publicarea unor piese de teatru, dar că lucrul era imposibil pentru că eram urmărit și fusesem deja arestat de câteva ori de securitate:

18.05.1983 „Florescu”

Dan Alexe s-a întors de la Craiova foarte dezamăgit, a fost foarte nemulțumit de faptul că piesele sale de teatru nu se pot bucura de publicare la noi în țară.

Piesele aveau să devină:

Rămăieni (dramă în cinci acte)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/03/ramaieni-drama-in-cinci-acte/

Am trimis aceastã piesã revistei Agora de la Washington, condusã de Dorin Tudoran, in 1988, cînd eram încã în țară… Agora a publicat-o în primăvara lui 1989.

și

1875: EMINESCU LA CREANGA

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/19/1875-eminescu-la-creanga/

Tot în 1983, mai aflăm de la „Ștefan” că:

27.06.1983 – „Ștefan”

Dan Alexe e de loc de undeva de pe lângă Buzău. Student la filologie. Veșnic fără bani, dar în același timp elegant îmbrăcat și fără prea multe griji.

Apoi:

Este foarte încrezut, îi place să meargă tot timpul cu câte o carte străină în mînă, umblă după fel de fel de cărți legate de literatură de anticipație, despre OZN-uri si religie.

Merge la toate activitățile organizate de lectoratele străine, nu apreciază în schimb literatura română. Este un foarte mare admirator al evreilor.

Cum spuneam, e tulburător să descoperi cum te vedeau alții. Unul scrie că vorbeam araba pentru că, fantasma el, trăiam cu un arab (probabil pe când învățam și ebraica la sinagogă).

Apogeul comicărelii este însă atins tot de „Florescu”, pe 28.06.1983

Dan Alexe a afirmat că-n România țiganii sînt la putere și-n sprijinul acestei idei a adăugat următorul aspect: a spus că-n urma unei teze (pe care el o deține de la poetul Virgil Mazilescu din București), o teză în 6 puncte privind apartenența tovarășului Nicolae Ceaușescu la alte naționalități conlocuitoare: la țigani.

  1. Primul argument denigrator la adresa președintelui țării este numele tov. Ceaușescu – de la ceauș.

  2. Al doilea – faptul că tatăl lui Ceaușescu se chema Andruță, care trimite la onomastica țigănească.

  3. Al treilea argument: că meseria tov. Nicolae Ceaușescu ar fi fost de pantofar (cizmar), meserie doar a țiganilor pe vremuri.

  4. Dan Alexe menține că actul de arestare a lui Ceaușescu la vîrsta de 15 arată că tov. președinte nu a fost arestat pentru activitate revoluționară ci pentru vagabondaj. Totodată Alexe spune că o arestare a minorilor în epoca respectivă nu era posibilă pentru că vîrsta majorității era la 21 ani și că poliția si autoritățile din vremea aia erau îngăduitoare cu oamenii, doar noi exagerăm astăzi, comuniștii. Alexe a mai susținut că PCR a fost scos in afara legii pentru că erau înscriși prea puțini membri. El spune că problema luptei PCR este o minciună sfruntată.

  5. Acest argument se leagă de faptul că locuința natală a tov. președinte nu se află în vatra satului ca cele ale românilor, ci la marginea vetrei, ca ale țiganilor.

  6. Un ultim argument este că dacă te uiți bine la figura tov. președinte ai impresia și semnalmentele fizionomiei sale dau de gol acest aspect.

Reținem că regimul se temea foarte tare de sarcasm.

(va urma)

img

Cf. și, publicat de mine în primăvară:

A colaborat sau nu Julia Kristeva cu serviciile secrete bulgare?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/04/02/a-colaborat-sau-nu-julia-kristeva-cu-serviciile-secrete-bulgare/

Povestea Grupului disident de la Iasi

http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/

 

 

Ce am citit anul ăsta pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră

Citesc compulsiv, desigur, chiar și orori pe care le detest, cum vor fi primele două cărți menționate aici, pe care le-am terminat căznit, cu noduri în creier, alternând lectura cu hohote incredule în fața pretenției impostoricești a acelor doi guru la modă.

Am ales 12 cărți din cele citite în 2018, una pe lună, pe care le înșir fără nici o ordine afară de faptul că jumătate sunt non-ficțiune, urmate de șase cărți de literatură pe care le recomand. Mai toate sunt tipărite, traduse sau accesibile în România.

  1. Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (Ed. Trei, 2018)
  2. Yuval Noah Harari, 21 de lecţii pentru secolul XXI (Polirom, 2018)
  3. Alexandre Kojève, Introducere în lectura lui Hegel (Ed. Tact, 2018)
  4. Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia (Yale University Press, 2018)
  5. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas, 2018)
  6. Kingsley Amis, Everyday Drinking (Bloomsbury, 2008)

.

  1. Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri  (Humanitas, 2018)
  2. Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas, 2014)

9.     Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013)

  1. Radu Bata, Survivre malgré le bonheur (Jacques André éd., 2018)
  2. Carmen Tiderle, Marele acoperiş (Editura Vellant 2017)
  3. Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas, 2018)

Da, le recomand pe toate cele șase de literatură, așa cum recomand și patru din cele șase de non-ficțiune. Celelalte două, cu care încep, ambele în competiție pentru “cartea anului”, sunt însă de evitat absolut.

Cei doi guru contemporani nu puteau fi mai diferiți:

  1. Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (ed. Trei, 2018)

Prezentat insistent drept “cel mai influent intelectual occidental în acest moment”, Jordan Peterson este un guru fad, superficial și pretențios, citat orgasmic de toți neo-conii (les cons!) cu masculinitatea șovăielnică, un misogin anost, guruțul adorat al unei întregi nebuloase de macho conservatori (iar la noi și balcanici pe deasupra).

Cartea lui precedentă, Maps of Meaning, despre mintea omului religios, este, de asemenea, doar o adunătură de poncifuri și platitudini. Jordan Peterson e omul care le dă rătăciților în căutare de “meaning” lecții prin Skype pe bani mulți. E bine că n-o face decât prin Skype. Dacă s-ar afla în fața ta, ți-ar veni să-l strângi de nas, sucindu-i-l în timp ce vorbește, și s-o iei la fugă urlând de la atâta pompozitate de cornișon confiat.

Am dat câte doi euro pe fiecare din cele 12 bilete de papagal numite “reguli de viață”, cartea lui vânzându-se în capitala Europei, Bruxelles, cu 24 de euro.

Căutând pe web cum și unde a fost tradusă în românește, am descoperit o cronică amuzantă scrisă pe platforma Scena9 de un anume Mihai Iovănel și am fost mâhnit că mă văd nevoit să fiu de acord cu acest băiat, căruia nu pot decât să-i reproșez că-i prea milostiv cu respectivul guru de pripas. (Neîntâmplător, zisul Iovănel mai este și profetul celui mai original și onest critic literar din România, Ștefan Baghiu, despre a cărui înșelătoare și cvasi-inexistentă plachetă de versuri vorbesc mai jos.) Torșonul pretențios al lui Jordan Peterson a mai avut și o cronică în Vice.ro, ceva mai puțin complezentă decât cea a mult-prea-abilului Iovănel.

Jordan Peterson a strâns în cartea asta niște textulețe de blog pe care nu și-a dat osteneala să le pună într-o altă formă și pe care, când face o glumă, el le punctează prin – haha, ca să știi tu că e o glumă, că altfel ești prost. Dacă vrei detalii, îl suni pe Skype. Te va costa 1.000 dolari jumătatea de oră de consultație.

Omul e atât de pretențios, idol pentru masculi incerți, este atât de fandosit încât scrie, în cap. 6 al adunăturii de textulețe:

— “A great German play, “Faust: A tragedy”, written by Johann Wolfgang von Goethe” etc…

Măi guru de supermarket, când scrii pentru oameni cu un minimum de cultură tu zici doar: “În Faust al lui Goethe etc.” și mergi mai departe. Cu greoaia și lunga: “A great German play, Faust: A tragedy, written by Johann Wolfgang von Goethe” ți-ai asigurat un loc la standul de la casă, la Carrefour. Unde ar trebui să lucreze ăia și alea care te citesc.

Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere:

  1. — “21 Lessons for the 21st Century” e volumul israelianului Yuval Noah Harari tradus în limba română ca: “21 de lecţii pentru secolul XXI“, la Polirom, 2018.

După Jordan Petersen am trecut la celălalt pompos anost care e considerat la rândul lui “cel mai influent intelectual în acest moment”, omul recomandat până și de Bill Gates: israelianul Yuval Noah Harari. Ăsta e și mai enervant decât Jordan Peterson, pentru că sfaturile la el nu sunt doar 12, ci 21, adică înșirate pe mai multe pagini (deși 21 este doar 12 inversat în ghematrie, iar aici putem intra în nesfârșite supoziții cabalistice, pentru care nu recomand altceva decât  În punctul lui rebbe G. și Cabală la Kabul).

Începe el printr-o criticuță aluzivă adusă lui Fukuyama (Cap. 1: Sfârșitul istoriei a fost amânat), însă nu are habar că Fukuyama, la rândul lui, atunci când s-a înșelat magistral cu Sfârșitul istoriei, în 1992, nu făcea decât să repete interpretarea lui Hegel datorată lui Kojève, al cărui monumental studiu Introducere în lectura lui Hegel tocmai a fost tradus a doua oară în română.

Aici trecem la lucruri serioase:

 

  1. Alexandre Kojève: Introducere în lectura lui Hegel. Cursuri despre Fenomenologia spiritului la École Pratique des Hautes Études între 1933 și 1939, în traducerea lui Ovidiu Stanciu și Andrei Chițu (Ed. Tact, 2018).

Ca și Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, publicat după moartea sa de câțiva studenți, pornind de la notele luate de ei în amfiteatru, Introducerea în lectura lui Hegel a misteriosului și fantascului personaj care a fost Kojève a marcat o întreagă generație de intelectuali francezi, de la pornografi la mari filozofi: Georges Bataille, Raymond Queneau, Raymond Aron, Roger Caillois, Michel Leiris, Henry Corbin, Maurice Merleau-Ponty, și Jacques Lacan, pentru a-i numi doar pe cei mai importanți. Cartea, publicată în 1947 pornind, ca și în cazul lui Saussure, de la notele de curs ale prestigioșilor studenți, este de altfel redactată în bună parte de Raymond Queneau.

De la Kojève avem teoria pop a sfârșitului istoriei, pe care el o construiește pornind de la o interpretare originală a lui Hegel, teorie relansată neîndemânatec de Fukuyama și pe care gânditorul nostru israelian la modă Yuval Noah Harari o preia în parte, aluziv și schematic, fără a părea să priceapă mare lucru din ea.

 

  1. Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia (Yale University Press, 2018)

Pe coperta din spate: un blurb de Simon Montefiore care o recomandă fierbinte. Nu se putea recomandare mai bună, Montefiore e autorul studiului Young Stalin, despre tinerețea acelui gangster fost seminarist, Stalin, jefuitor de bănci în tinerețe, asasin în serie ajuns unul din cei mai mari despoți și criminali genocidari ai sec. XX (alături de Hitler, Mao și Pol Pot).

Mark Galeotti a petrecut câteva decenii descifrând complexa (sub)cultură a rețelelor criminale ale Rusiei, acei vorî v zakone, hoții din lege, care, după perioada formării structurilor criminale în Gulag, în anii 1930 – 1950, au ajuns să colaboreze cu partidul comunist și KGB-ul, iar în zilele noastre cu FSB-ul lui Putin. Totul e acolo: codurile, tatuajele (un adevărat CV pentru un vor v zakone, cum spune foarte bine Galeotti), însoțite de o impresionantă bibliografie, ba chiar și cu iconografie, cu câteva fotografii rare, inclusiv cu generalul cecen Djohar Dudaiev.

Rusia ne apare ca o lume în care diferența ontologică între mafii este între cei care arată pe față ce sunt (gangsterii, hoții și bandiții) și cei care posedă respectabilitate oficială, instituțională: miniștri, funcționari, polițiști, judecători.

Am apreciat capitolul despre Cecenia lui Dudaiev, despre care însă Galeotti afirmă exagerat că ar fi pus bazele unui autentic stat mafiot in Cecenia. Realitatea este nesfârșit mai complexă și ar necesita cel puțin un volum aparte.

În romanul meu Pantere parfumate vorbesc mult despre mafia cecenă și menționez personajul Dudaiev, care se afla și în centrul primului meu film documentar Ghazavat, din 1992, despre independența Ceceniei și venirea la putere a lui Dudaiev, primul om asasinat prin localizarea telefonului său mobil (deși Galeotti nu ne spune cum a murit).

De acolo, din Gulag, mai amintește Galeotti, provine și termenul, inițial din idiș, de fraier, intrat și în română cu sensul din pușcărie al unui imbecil numai bun de păcălit și jumulit.

dansid11.jpg

Eu, oferindu-i generalului Dudaiev o carte despre Islam, Groznîi, 1992.

 

  1. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas 2018)

Despre ultranaționalism este și cartea lui Robert Adam, care trece în revistă, cum o arată și titlul, două secole de populism românesc, obiect de studiu foarte potrivit în contextul politic actual. Deși cadrul e mai larg, important e acolo populismul est-european, în care se înscrie și cel românesc. Robert Adam analizează și dictatura populistă, denumită bonapartism, cezarism sau peronism, cea care constă într-un regim personalizat. Liderul îşi legitimează acolo puterea prin invocarea „poporului“ şi scurtcircuitarea elitelor şi a sistemului politic tradiţional.

Populismul românesc e un produs ideologic consubstanțial modernității politice. El se manifestă doctrinar incipient încă de la 1821, iar cartea începe cu cazul lui Tudor Vladimirescu. Aflăm de la Robert Adam, de pildă, că Tudor Vladimirescu, „om nou“, ridicat la demnităţi administrative prin merite personale, deci rău văzut de aristocraţia de sânge, foloseşte iniţial în epistola lui adresată marelui boier Nicolae Văcărescu termenul neologistic, cult, popol (lat.: populus), nu pe cel acreditat în limba vorbită: popor: „Patria se cheamă popolul, iar nu tagma jefuitorilor!“ (Ca să nu pară prea bizar, istoriografia comunistă avea să schimbe popol în popor.)

k

  1. Kingsley Amis, Everyday Drinking (cu o introducere de Christopher Hitchens, Bloomsbury, 2008)

Aș fi menționat minunăția asta oricum, chiar dacă ar fi trebuit să vorbesc numai despre trei cărți. O citesc în întregime, în fiecare an. Ba chiar citesc din ea zilnic. Am recitit-o și acum. Este Biblia artistului boem, instrucțiunile de supraviețuire. În acest minunat manual al lui Kingsley Amis “Everyday Drinking” aflăm de pildă incredibil de simpla rețetă a băuturii favorite a reginei Victoria, pe care stăpâna celui mai mare imperiu din istorie o îngurgita fără moderație, “Queen Victoria’s Tipple”: o jumătate de litru de vin roșu (oricare) + whisky după voie (oricare). Am prieteni barmani, le-am propus să încerce asta.

Kingsley Amis e un om de așezat pe același piedestal cu Dalai Lama. El este cel care ne-a învățat că băutul autentic e o asceză, precum sexul pentru marchizul de Sade. Puține cărți îi pot fi mai utile omului pe planetă. Kingsley (tatăl lui Martin, vezi mai jos), autorul lui “Lucky Jim” și al “New Maps of Hell”, primul studiu serios despre literatura SF, a produs, pe lângă un fiu mare scriitor (Martin Amis) și acest minunat manual de supraviețuire.

Totul este acolo pentru machitorul autentic. Nu-i o carte pentru amatori. Afli exact ce îți trebuie, de la munca cotidiană, la schedule de viață, diete de urmat, cele mai fantastice și eficace leacuri naturale împotriva mahmurelii, rețete extraordinare de cocktailuri magice, ba chiar și un capitol special despre “mahmureala metafizică”.

 

  1. Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri (Humanitas 2018)

Hanif Kureishi a fost multă vreme scriitorul meu britanic preferat, împreună cu Salman Rushdie, până să virez spre Martin Amis (feciorul celui de mai sus, Kingsley, cel cu alcoolul și everyday drinking).

Kureishi a scris The Buddha of Suburbia și scenariul de la My Beautiful Laundrette, apoi scenariul de la My Son the Fanatic și această tulburătoare nuvelă Intimacy, cu titlul nu foarte potrivit tradus la Humanitas Intimitate.

Este o nuvelă în care naratorul își părăsește iubita/nevasta și copiii, dar o face într-un mod perturbant, înșelător, calculat dar ezitant, noi întrebându-ne până în ultima clipă dacă o va face într-adevăr.

Următoarele patru sunt cărți de poezie. Pe două din acestea, Ștefan Baghiu și traducerile din Ezra Pound ale lui Radu Vancu, le-am citit tardiv, deși au fost publicate acum 2-3 ani. În schimb, Radu Bata și Carmen Tiderle au ieșit anul ăsta.

265189_228747700492409_7742002_n

  1. Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas2014, cu traduceri vechi ale răposatului Mircea Ivănescu și noi ale lui Radu Vancu).

Îl aveam de când a ieșit, dar am citit volumul abia anul ăsta. Mi-a sărit în ochi, răsfoind masivul tom, primul vers al scurtului poem Coitus din volumul lui Pound Lustra :

Poleitele phaloi ale șofranului

se înfig în aerul primăverii

Așa traduce Radu Vancu din Pound versul:

The gilded phaloi of the crocuses

E cam principala și singura critică pe care aș avea s-o aduc, minoră, desigur. Phaloi, plural de la phalos, e masculin prin definiție, așa că acești phaloi nu pot fi de genul feminin cum pune el. Nu poți avea acolo poleitele phaloi. Sunt filamentul sau androceul masculin multiplicat al florii șofranului. Phaloi e masculin prin excelență.

(Ezra Pound este poetul meu de suflet, am tot scris despre dificultățile pe care le pune traducerea lui. Fusesem la lansare, în 2014, când Patapievici, care a scris prefața și l-a prezentat pe traducător, i-a adus laude de care acesta s-ar fi lipsit: a spus că Vancu ar fi tradus extrem de complexul și lungul și cripticul poem al lui Pound Hugh Selwyn Mauberley… într-o zi! Mărturisesc că pe acela l-am sărit la lectură, din vina lui Patapievici, și știu că am făcut bine.)

 

10. Ștefan Baghiu: Spre Sud, la Lăceni, (Cartea Românească, 2013)

Ștefan Baghiu știe tot ce trebuie știut despre Ezra Pound. E un erudit leneș, potențial bun rău ca poet, dar nu cu totul împlinit aici, căci unele bucățele sunt cam complezente. De ce? Pentru că lui îi place să treacă drept omuleț insuportabil, în loc să fie asta direct, pur și simplu.

Placheta (dacă aș cita mai mult din ea aș epuiza-o) e ca acele cărți fluide ale lui Borges care nu au decât o față, așa încât dacă o scapi în iarbă cu fața reală în jos și cea inexistentă în sus n-o mai găsești niciodată.

Ajunge să spunem că luând din Ștefan Baghiu:

 

S-au plimbat pe zidul cetății vechi apoi,

au pozat pentru un fotograf amator,

care le-a făcut să pară apetisante

cu un deget pe buza de jos

strângând în brațe ca proastele

câte un ghiveci din parcul public.

amintește imediat de:

I sat on the Dogana’s steps                 

For the gondolas cost too much, that year,

And there were not “those girls”, there was one face.

(Ezra Pound, Canto III)

coperta-radu-bata

10 — Radu Bata, (Survivre malgré le bonheur, Jacques André Éditeur, 2018)

Despre Radu Bata mai spusesem și tot postasem câte ceva, precum aici. Român stabilit de-o eternitate în Franța, Radu Bata scrie în franceză ceea ce el numește “poésettes“.

Precum Pessoa, Radu Bata (Radu Bătăturescu) trăiește in mai multe persoane. Ca și Becket sau Nabokov, Radu Bata e vorbit de doua limbi. Beckett scria la fel de bine și suculent și în engleză și în franceză. Romanele lui sunt rescrise tot de el in franceză.  Bata e unul din aceștia, instalat comod în două limbi. Rari și nu întotdeauna convingători au fost poeții care s-au jucat cu Logosul în două limbi, în doua structuri mentale diferite.

În română el scosese volumul Cod Galben cu peștișori roșii (Editura Tracus Arte, 2015).

Aici, în cel în franceză de anul ăsta, el reia o serie de poezete apărute în două volume anterioare tot în franceză: în Mine de petits riens sur un lit à baldaquin (2011) și Le philtre des nuages et autres ivresses (ambele la inventata editură Galimatias). Nu degeaba se răzbunase poetul pe pompoasa și oficiala Gallimard, scriind:

ești greoi

ca un poem

publicat de gallimard

Uneori, titlurile poeziilor sunt bijuterii în sine, precum: Codurile jurnalismului explicate fantomei mele. Păcat însă că, în ciuda unui așa har lingvistic, a putut să scrie kharma în loc de bine-cunoscuta karma car-mă căznește.

res_daf926926964f13473df8b735d90809f_full

  1. Carmen Tiderle, Marele Acoperiş (Editura Vellant 2017)

În sfârșit o femeie, să nu-mi iasă vorbe c-aș fi ca Jordan Peterson și Yuval Noah Harari, care nu menționează niciodată vreo femeie, nici unul nici celălalt, din motive diametral opuse.

Ba mai mult, Carmen Tiderle scrie înșelător pentru copii. Cărțile ei sunt de-o eleganță grafică insuportabilă, ilustrate magic de Vali Petridean. Poeziile sunt pentru copii, autoarea organizează chiar și ateliere de lectură, dar pe lângă umorul uneori violent și limba urbană, contemporană, dezgolită, deseori englezită, poeziile ating teme grave, precum moartea și sexul, sau versurile sunt filtrate printr-un sarcasm fără concesii pentru protipendada urbană care se sloboade fără complexe în Vama Veche:

Tu cum te-ai simți dacă ai sta pe plajă să citești

Și din mare ar ieși un banc de pești

Să facă pipi pe tine, pe sezlong și pe prosoape

Doar pentru că le vine și plaja e aproape?

Peștii, Marele Acoperiș.

Acum ar veni întrebarea: de ce nu citesc eu și proză românească? Nu pot. Când deschid o carte de proză mă iau amețeli nesănătoase. Critica literară în România e e mincinoasă și putredă, controlată de o serie de bucureșteni ranchiunoși și necreativi, care își laudă incestuos doar prietenii și sclavii și care publică volume învelite deja din tipografie într-o banderolă cu: Best seller când acelea nici nu au ajuns în librării.

Apoi, trista Uniune a Scriitorilor!… Sigur, e foarte bine ca scriitorii să-și facă un cartel în fața editurilor hrăpărețe… Chit că acela-i un sistem comunist, ai acolo un fel de pseudo-sindicat prin care ești presupus a accepta reguli administrative, ceea ce e de fapt contrariul creației. Dar câți membri are Uniunea Scriitorilor din România? 3.000? 4.000? Juma’ de milion?

Nu pot exista mii de scriitori în România, de-ar fi și pentru că majoritatea românilor nu cunosc destule cuvinte. Eu însumi nu pot citi nimic din ce se scrie azi și nu recunosc decât vreo doi scriitori (2, two, zwei, deux) în viață și activi.

Aș deveni, desigur, membru al unei Uniuni a Scriitorilor, însă una cu două duzini de membri, nu cu 3.000. Iată totuși, pentru a încheia, un exemplu de proză românească actuală, dură, promițătoare, publicată anul acesta:

1256786

  1. Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas 2018)

Am descoperit această ultimă carte de pe listă cu totul întâmplător, atunci când am mers să mă fâlfâi în primăvară pe la Bookfest, la lansarea Panterelor parfumate.

M-am fâțâit un pic pe-acolo, i-am strâns mâna teologului Teodor Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat. Am mers apoi la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr ultimul roman al lui Tănase, am uitat cum îi zice, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. E “gri mișto” chiar din prima frază, da. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar în ele dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu mai zic nimic, afară doar de faptul că e acolo o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, ba chiar mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.

11999042_999453786755126_2502981159921060824_n

Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere:

Vin din satul fetiței care a fost gonită de la serbarea grădiniţei pentru că n-avea costum popular

301810_402582393108938_1148950580_n

Eu, venind de la grădiniță (Cochirleanca, jud. Buzău)

Da, așa a scris presa azi:

O fetiţă în vârstă de numai patru ani a fost dată afară de la serbarea organizată la grădiniţă pentru că nu avea costum popular.

Educatoarea din satul Cochirleanca, jud. Buzău, a fost cea care a luat decizia pentru că fetiţa nu era îmbrăcată corespunzător, scrie azi Observator. Părinţii copilei, săraci, nu şi-au permis să cumpere un astfel de costum, însă n-au crezut că fetița lor va fi dată afară de educatoare.

S-a mirat și indignat toată lumea că o educatoare a putut să facă asta, adică un gest contrar pedagogiei celei mai elementare. Pe mine însă nu. Încă noroc că nu a bătut-o.

O știu foarte bine, cunosc atmosfera de acolo, este satul meu, locul în care m-am născut și mi-am petrecut copilăria, satul pe care l-am numit literar Rămăieni și în care se petrec unele povestiri din În punctul lui rebbe G. (Polirom 2016).

Am mai scris în VICE despre satul meu, Cochirleanca, județul Buzău. În copilărie, când am mers la grădiniță și la școală, comuna noastră nu avea încă electricitate. E greu de imaginat acum, dar toată zona aceea între Buzău, Râmnicu Sărat și Brăila e un adevărat triunghi al Bermudelor, într-una din regiunile din cele mai izolate din Romania, deși e aproape de centrul geometric al țării…. O zonă agricolă mai izolată și decât unele sate de munte. Vin prost, țărani banuitori, biserică cu acoperiș de tablă.

E locul acela în care, acum câțiva ani, prefectul de Buzău l-a dus pe premier cu mașina prin sate ca să-i arate că primele drumuri accesibile iarna după viscol erau cele tăiate prin zăpadă spre cârciumi. Presa a râs atunci de țărani, însă orășenii și prefectul se înșelau.

Iată de ce, o scurtă descriere a satului ne va ajuta: până la Revoluție, a existat un singur telefon in sat, cel de la primărie, care de când il stiu era cu manivelă, ca in filmele interbelice, iar primarul răcnea, învârtind: “Alo, județul!…”

Nu aveam asfalt (desi Buzaul e la 20 km), iar electricitatea a fost introdusa când aveam 13 ani, adica prin anii 1970… alaltăieri. Toata copilaria am citit la lampă. Iarna, pentru ca nu există măcar o colina pe distante de sute de kilometri, ninge si bate viscolul cu săptămânile, iar satele rămân rupte de lume. Multe au fost iernile in care dimineața nu puteam ieși din casa din cauza zăpezii, iar școala era închisă.

Intr-o asemenea societate claustrofobica, unicul loc social e crâșma din sat… Este singurul spatiu in care satenii se intalnesc zilnic, e singurul punct de interactiune colectivă. Crâșma tine loc de piața centrala, village green, maidan si stâlp de tortura.

Fără crâșmă, un sat e mort, încremenit in entități autonome si necomunicante. Crâșma e inima si băşica satului… Sătenii care croiseră mai întâi drum prin zăpadă spre crâșmă știau ce fac. Crâșma e mai importantă decât școala.

De aceea m-a scandalizat când, în iarna lui 2012, ipocritul de prefect de Buzău, un demagog nesimtit, l-a plimbat cu mașina pe premierul efemer de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, ca să-i arate că în satele înzăpezite, unde trebuia adusă armata pentru scos zăpada, se tăiaseră deja pârtii spre crâșmă. A zis atunci acea Iudă de prefect:  “Primele drumuri accesibile după viscol, prin sate, au fost cele spre cârciumi. I-am arătat şi premierului, din maşină.

In realitate, știa foarte bine irodul că fără crâșmă un sat e mort, incremenit in entități autonome si necomunicante… Crâșma e inima si băşica satului… Satenii care croiseră mai intai drum prin zapada spre crasma stiau ce fac…

Tradiția bătăii și a umilirii copiilor

Toată copilăria mea am văzut copii bătuți și umiliți. Bătuți și umiliți și de părinți și de învățători și profesori.

La școală, elevii erau încă bătuți crunt, iar bătaia era o parte naturală a tehnicilor de predare din învățământ. Îmi amintesc de țărani aducând copilul mucos în fața dirigintei:

— Doamna (sau tovarășa), vă rog să-l bateți cu sălbăticie (sau ca pe hoții de cai), că ăsta numa de frică știe.

Eu te-am facut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.

Așa că umilirea, gestul de putere care constă în respingerea unei fetițe care a venit fără costum popular e naturală în acea atmosferă. Acolo au trebuit întotdeuna tehnici de supraviețuire afectivă și mintală, într-o regiune în care, generații de-a rândul, singura distracție anuală a fost doar bâlciul anual Drăgaica din Buzău, în luna iunie, unde țăranii mergeau cu căruțele, bătând copiii când aflau că fuseseră bătuți la școală, pentru că în mod sigur făcuseră ceva rău ca s-o merite.

578814_402583589775485_1946242195_n

Eu cu sora mea Mona la Drăgaică în Buzău…

MONA: — Să n-ai niciodată încredere în femei. Promite-mi c-ai să mă aperi, iar eu o să-ți zic cum să faci cu ele.

EU: — Ce știi tu despre femei?

MONA: — Nimic. Ideea era să mă aperi, nu să crezi ce spun. Deja n-ai înțeles.

Piesa Rămăieni:

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/03/ramaieni-drama-in-cinci-acte/

Cum am fost închis 30 de zile pe FB pentru o poză cu degetul lui Mihail Neamțu…

Luni, 26 noiembrie, am fost iar închis o lună pe FB, banned 30 de zile, raportat pentru următoarea poză în care îl ironizam pe Mihail Neamțu:

tawhid

Iată și postarea cu montajul complet:

46892099_2192433310818291_4128282621719347200_n

Nu e un mare eveniment, sunt închis sistematic câte o lună din octombrie 2017. Chiar am zis că aș putea să intru în Guinness Book.

De Neamțu am mai rîs. El e cel care, prin octombrie anul ăsta, în momentul referendumului pentru familie, îmbrăcat  în straiele unui cântăreț la strană, spunea în biserică: — “Vin din viitor și am o veste nu tocmai bună. Viitorul nu arată foarte bine.”

Asta era o frază luată din Terminator II… Doar că ăla știa să se adune la loc din linoleum când era spart.

43267730_2065018473531980_8089495306296623104_n

Ce e nou, însă, la ultima mea închidere și pedeapsă de 30 zile, este că am fost pentru o simplă satiră: montajul de mai sus cu degetul, Tawhid și islamiștii. Toate fotografiile sunt luate de pe Facebook, nici una din ele nu are ceva reprobabil. Am fost închis pentru apropierea lor, am fost închis pentru discurs, pentru o idee.

Textul montajului spunea:

Tawhid… توحيد

Tawhid, gestul cu degetul arătător în sus indică aderarea la Statul Islamic și la religia revelată absolută.

Îl indică pe Dumnezeu Cel Unic, Cel de Sus, fără pereche, care este Unul. Tawhid vine de la wahad = unu. Căci Unul este el, Stăpânul Oștirilor, unul doar, fără asociere. Tawhid se cheamă degetul acela de onoare.

Fotografia și montajul nu au nimic obscen, iar textul este extrem de decent și sobru. Ce vreau să spun este că s-a atins o extremă a absurdului, unde nu mai poți publica nici o simplă satiră fără să fii raportat și închis.

Asta e un abuz, în ciuda celor care spun că FB e companie privată și face ce vrea. Întreg dispozitivul Facebook este acum mincinos, nedemocratic și foarte departe de ceea ce ni se promisese.

Mai publicasem și  textul ăsta, cu exemple concrete și print screens în care arătam arbitrarul și absurditatea algoritmilor care te închid pe FB, cum sunt eu sistematic de mai bine de un an:

Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/10/07/banned-on-the-run-cenzura-facebook-castorii-labartati-si-atomizarea-virtuala/

Despre Neamțu și neolegionarism am mai scris aici:

Din nou despre Radu Gyr si obscenitatea poeziei patriotice…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/12/09/din-nou-despre-radu-gyr-si-obscenitatea-poeziei-patriotice/

 

 

De ce Papa greșește lingvistic vrând să modifice Tatăl Nostru

Man-Kneeling-In-Prayer-Silhouette-800px

Papa ar dori modificarea versetului din Tatăl Nostru în care i se cere lui Dumnezeu: “și nu ne duce întru ispită”.

Ideea ar fi că Dumnezeu nu ne poate duce un credincios întru ispită și că rugăciunea ar trebui să spună: “și nu ne lăsa să cădem în ispită”.

Cu toate astea textul grec, “καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν”, e clar, la fel cum e și versiunea latinească din Vulgată: “et ne nos inducas in tentationem”.

Termenul πειρασμός, redat corect în latină prin tentatio (ambele la acuzativ în text, ες πειρασμόν / in tentationem) vine de la πεῖρα, experiență, încercare, uneori chiar tentativa de a seduce o femeie (sau un băiat).

Ce e interesant etimologic este că de la πεῖρα (peĩra) vine ἐμπειρία (empeiria) experiența și ἐμπειρικός (empeirikós, “experimentat”), adică empiricul filozofiei clasice.

Că sensul de încercare chiar negativă era prezent din start în această rădăcină indo-europeană o arată faptul că în latină, de la aceeași rădăcină, avem și experior, a încerca, a căpăta experiență, a deveni experimentat, dar și periculum, primejdia.

Sensul din Evanghelie este așadar simplu, direct și este limpede că rugăciunea îi cere lui Dumnezeu să nu ne tenteze, să nu ne dea mai multă experiență decât putem duce.

Cf. aici despre rădăcina verbului care a servit evangheliștilor pentru a desemna așezarea Domnului în mormânt: ἔθηκαν, ethēkan, pentru a descoperi treptat că pleacă de la una din cele mai arhaice și productive rădăcini din limbile indo-europene, *dhe-, cea de la care avem în același timp: dharma, temelia, tema șitemeiul, to do, credo și credința, condiția, a face, facere și înfăptuire.

Poate că verbul *dhe– nu era folosit inutil așadar, iar Logosul a vrut ca toate aceste sensuri să se împletească într-o punere în mormânt care a servit de temelie.

La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/04/15/la-temelia-logosului-dharma-si-punerea-in-mormant-a-lui-isus/

O comparație între limbile indo-europene și cele din Daghestan

archi-w

Femei arci din Daghestan…

Am mai scris despre probabilitatea, ușor de dovedit lingvistic, ca leagănul limbilor indo-europene să fie estul Anatoliei și Caucazul.

Limbile din Daghestan, actualmente o rebublică autonomă a Federației Ruse situată între Cecenia și Marea Caspică, prezintă o varietate la fel de mare ca limbile indo-europene, cele pe care hazardul istoriei și al geografiei le-au făcut să fie astăzi phyllum-ul de limbi cel mai răspândit pe planetă.

Folosim aici ierarhic termenul de phyllum pentru a regrupa mai multe familii de limbi înrudite: germanice, slave, romane, iraniene, indiene etc., un phyllum, cum e cel indo-european, fiind o super-familie.

Dacă luăm primele zece limbi cele mai vorbite de pe planetă, vedem că șapte dintre ele sunt indo-europene: spaniola, engleza, portugheza, rusa, hindi/urdu, bengali și punjabi, care luate împreună depășesc de departe chineza han, araba și japoneza. Ba chiar, și dacă luăm doar limbile din India, Pakistan și Bangladesh, altfel zis limbile indiene, și tot depășim vorbitorii nativi de chineză han.

Diversitatea limbilor indo-europene este așadar uriașă, fără să uităm că unele, precum toharica sau limbile anatoliene, dintre care cea mai cunoscută rămâne hittita, au dispărut definitiv lăsând în urmă doar texte.

E cu atât mai surprinzător să descoperim că diversitatea limbilor din Daghestan (cu care sunt înrudite de departe limbile nakh: cecena, ingușa și bațbi), toate situate într-o zonă mică în colțul Caucazului de nord care cade în Marea Caspică, prezintă o diversitate lingvistică la fel de mare ca ansamblul limbilor indo-europene… prezentând și multe similitudini structurale cu acestea.

DagestanMovyG

În Daghestan (suprafață echivalentă cu Beneluxul) se vorbesc 26 de familii de limbi indigene, fiecare cu dialectele ei, limbi în care nu le includem pe cele ale noilor veniți, turcofonii de la câmpie, armenii, osetii sau rușii. Spunem familii de limbi, unele fiind reprezentate de o singură limbă izolată, așa cum în cadrul limbilor indo-europene avem limbile izolate care sunt greaca, albaneza și armeana. La fel avem în cadrul acelui phyllum al limbilor nakho-daghestaneze limbi izolate precum arci, dargo sau udi. Avem în schimb și familii extinse, cum ar fi avara-andi-dido, care, fiecare cu multiplele ei dialecte, poate fi comparată cu familia limbilor iraniene. La fel, limbile lezghiene pot fi comparate în diversitate cu cele slave sau germanice, iar tabasaran, lezghi și țahur, cu multiplele lor dialecte, pot fi la egalitate cu limbile romane sau celtice, în vreme ce cecena, ingușa și bațbi prezintă aceeași diversitate ca limbile baltice.

Diferența surprinzătoare este că împreună cele 26 de familii care formează acel phyllum nakho-daghestanez sunt vorbite, cumulat, de doar trei milioane de oameni, în vreme ce limbile indo-europene sunt vorbite de peste două miliarde pe întreaga planetă.

În cazul limbilor indo-europene fărâmițarea in familii distincte s-a datorat răspândirii pe suprafețe uriașe, de la Atlantic la Pacific și apoi pe tot globul. În cazul limbilor daghestaneze, fărâmițarea în familii distincte la fel de numeroase s-a datorat rămânerii, vreme de milenii, în aceleași minuscule și abrupte văi, feriți de contact intens cu exteriorul. Relieful stimulează conservatorismul lingvistic, lucru care explică și arhaismul amețitor al unor limbi indo-europene cum sunt cele baltice, păstrate în mlaștini izolate până în Evul Mediu, cel al islandezei pe insula sa îndepărtată, sau, printre limbile slave, cel al slovenei cu multiplele ei dialecte prin văile piemontului Alpilor.

Așa încât, pentru un studiu comparativ, am putea lua, în vederea comparației tipologice și structurale, din partea daghestaneză, familia de limbi avar-andi-dido, dar și căteva exemple din arci, iar din partea indo-europeană familia limbilor germanice.

Apoi, alegând câte o limbă din fiecare familie, vom compara limba avar cu germana în versiunea sa oficială, Hochdeutsch.

 

Cele trei genuri gramaticale

Arci este o limbă din această familie nakho-daghestaneză vorbită de doar 1.000 de persoane, într-un singur sat și câteva cătune vecine. Clasificarea ei in interiorul stufoasei familii de limbi nakho-daghestaneze e dificilă din pricina masivei influențe pe care a exercitat-o asupra ei limba vecină și dominantă care e cea avară. Toți vorbitorii de arci sînt cel puțin bilingvi arci-avar, practicand, pe lângă alte limbi neînrudite cu a lor, dintre care principala e rusa.

Ca toate limbile nakh-daghestaneze, arci prezintă un sistem de genuri gramaticale similar cu cel din limbile indo-europene. Genurile gramaticale sunt de altfel o trăsătură extrem de rară în peisajul lingvistic al planetei. Unele limbi, precum avara, posedă doar trei genuri gramaticale, ca în indo-europeană : masculin, feminin, neutru. Cecena are însă șase genuri gramaticale (numite în literatura de specialitate “clase nominale”), iar arci posedă opt: patru principale și patru secundare.

Avara, așadar, a redus clasele nominale la trei: masculin, feminin și ceea ce putem numi neutru, exact ca în limbile indo-europene clasice, sau astăzi încă în greacă, germană și limbile slave. Altele au redus numătul genurilor la două, masculin-feminin, precum limbile romane, baltice, cele indiene sau iraniene (cu excepția persanei/farsi). Altele, precum limbile tabasaran, lezghiană și udi, au pierdut practic orice urmă a claselor nominale (genuri gramaticale), exact precum engleza, farsi sau armeana printre limbile indo-europene.

Asta permite să ne întrebăm dacă nu cumva cele trei genuri gramaticale clasice indo-europene (masculin, feminin, neutru) nu sunt reziduul unei exuberanțe clasificatorii anterioare, așa cum avara din Daghestan nu mai posedă decât trei genuri (masculin, feminin, neutru), comparat cu cele șase încă funcționale ale cecenei sau cele opt din bațbi.

La fel, putem considera că cele două genuri (clase nominale) ale hittitei erau la rândul lor un reziduu al unei exuberanțe anterioare, la fel cum în olandeza modernă și în limbile scandinave genurile s-au redus la două, exact ca în hittită: un gen animat (prin fuzionarea masculinului si femininului) și un gen neutru. O asemenea ipoteză reprezintă opusul celei tradiționale, prin care hittita ar reprezenta un stadiu clasificator arhaic al unei opoziții animat – inanimat în care animatul s-ar fi diversificat  ulterior în masculin și feminin. Exemplul limbilor germanice care sunt olandeza și cele scandinave, cuplat cu cel al unora din limbile daghestaneze, ne arată că avem, dimpotrivă, de a face cu resturile unui sistem clasificatoriu anterior mult mai complex.

Într-un sistem clasificatoriu cum este cel al limbilor indo-eurepene și cel al limbilor nakh-daghestaneze, marcantul de gen (clasă nominală) poate să cadă la începutul cuvântului (cecena și majoritatea limbilor din Daghestan) sau la sfârșitul lui (limbile indo-europene, sau avara în Daghestan). Cele două sisteme sunt perfect echivalente și nu au nevoie să fie explicate, întrucât ele corespond hazardului evoluției limbilor. Pentru a da un exemplu echivalent, limbile care posedă un articol hotărât îl pot pune la începutul cuvântului (majoritatea limbilor indo-europene care posedă astăzi unul, apoi limba abkhază din Caucaz) sau la sfârșitul lui (armeana, limbile indo-europene din Balcani printre care româna și albaneza, limbile germanice scandinave, limba izolată care e basca și limba kabardă din Caucaz).

Așa se face că limba avar din Daghestan, care posedă trei genuri gramaticale (masculin, feminin, neutru, rezultate din erodarea unui sistem anterior mult mai complex) marchează clasa nominală la sfârșitul cuvântului, cum o fac în final limbile indo-europene. Iată în greacă:

megal-os anthrop-os (masc. om mare)

megal-ē gun-ē (fem. femeie mare)

megal-on zō(i)-on (neutru: animal mare)

 

Sau, cum vedem în latină, uneori terminația substantivului ar părea să indice femininul, însă terminația adjectivului ne indică genul gramatical corect:

agricola nov-US (un nou țăran)

dar :

domus nov-A (o casă nouă)

Agricola, deși terminat în -a, este masculin (precum nauta/marinar etc.), pe când domus, deși terminat în -us, e feminin (precum manus/mână etc.)

La fel face și arci (dar și avara și alte limbi ale familiei din Daghestan) care marchează genul pe finalul adjectivelor.

Astfel în avar:

hit’ína-w či  (masc. om mic, term. adj de masculin = -w)

hit’ína-y čč’užú (fem. femeie mică,  term. adj de feminin = -y)

hit’ína-b roq’ (neutru: casă mică, term. adj de neutru = -b)

sau chiar: hit’ína-b l’imer (neutru: copil mic)

Ca și în exemplele din latină, forma substantivului nu indică cu certitudine genul gramatical, acesta fiind dat de terminațiile adjectivului, ca și în germană, de pildă:

groß-er Mensch

groß-e Frau

Groß-es Pferd

(Cu vedem, se merge chiar până la corespondențe ideologice în vocabular. Astfel, în avară substantivul copil, l’imer, este neutru, copilul fiind asimilat necuvântătoarelor, precum dete în limbile slave sau das Kind în germană.)

Arci mai e deosebită și prin aceea că, precum în indo-europeană, termenii de rudenie apropiată se formează printr-un sufix special, rezervat acestor lexeme : el e –tu pentru masculin și –tur pentru feminin (-r final e cel mai adesea marca femininului), însă în vorbirea curentă și unele masculine pot avea –tur, iar unii termeni fundamentali precum fiu > uštur, au -r din oficiu.

Cum se știe, toate limbile indo-europene au format termenii de rudeni printr-un sufix folosit doar în acest caz :

ma-ter

pa-ter

bhra-ter

duh-ter

in unele limbi vocalizat in a :

ma-tar

pa-tar

bhra-tar

duh-tar

Iata termenii de rudenie apropiata in arci :

ey-tur – mama

ob-tu – tata

uš-tu – frate

uš-tur – fiu

doš-tur – fiica, sora

.

Aici intră și :

nus-tur – logodnica, nora

lakh-tu – sclav

lakh-tur – sclava

Ca in indo-europeană, sufixul –tur se foloseste în arci numai cu această clasă de substantive. E de remarcat identitatea formală între indo-europeanul duh-tar și arci doš-tur.

Faptul că arci doš-tur desemnează atât fiica, cât și sora, e comparabil cu faptul că în persana modernă, limbă indo-europeană, duhtar e folosit pentru orice fată nubilă, la fel cum madar poate desemna orice femeie in vârstă. La fel, moteris in lituaniană e o femeie de orice vârstă, iar albaneza are motra = soră (!).

E de remarcat de asemenea că arci uš-tu – frate și uš-tur – fiu trimit la o indeterminare inițială la fel de mare ca cea care face ca arci doš-tur să fie și fiica și sora. La fel, în greaca antică phrater desemna indistinct orice tânăr dintr-o phratrie, pentru frate de sânge folosindu-se un termen compus care însemna din aceeași matrice : a-delphos.

La fel, nus-, rădăcina de la care se formează nus-tur, nora, e identică cu nus– din indoeuropeană pentru a desemna același personaj și grad de rudenie prin alianță. Nimic nu s-ar fi opus ca si in into-europeana sa fie nus-ter, sau nus-tar, la cum cum s-au format nu doar termenii fundamentali, dar și alții precum eina-ter (nevasta cumnatului)

Mecanismele de formare a termenilor de rudenie sînt astfel identice în arci si indo-europeană. Adăugînd sistemul de genuri gramaticale (clase nominale), coincidențele sînt suficient de intrigante pentru a necesita un studiu comparativ sistematic.

archi

De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

și

Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Și, in engleză:

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

 

Există cinema românesc fără pretenții de “Nou Val”: Moon Hotel Kabul

Moon-Hotel-Kabul

Încep cronica printr-o mărturisire: am vrut să văd filmul ăsta (care va ieși abia pe 30 noiembrie) al Ancăi Damian (pe un scenariu scris împreună cu Lia Bugnar) nu pentru că a primit premiul de regie (total meritat, cum aveam să descopăr rapid) la festivalul de la Varșovia și încă un premiu la Madrid, ci pentru că are Kabul în titlu și citisem că prima parte se petrece în Afganistan.

Da, îmi stă Kabulul la inimă, așa cum îmi stau la inimă rigoarea estetică sau cea documentaristică. Acolo, în Afganistan, unde am trăit trei ani și am predat jurnalismul, mi-am făcut filmul documentar Cabală la Kabul și tot acolo se petrec principalele povestiri din volumul meu Miros de roșcată amară (Humanitas 2014).

Așa de mult țin la rigoarea documentării, încât am refuzat, de pildă, să trec mai departe de prima pagină a unui roman al acelui scriitor algerian la modă, Yasmina Khadra (pseudonim, e un bărbat de fapt și scrie în franceză) care se petrece în Kabul, unde scriitorul nu a mers niciodată, așa că el descrie intrarea în oraș ca trecând printre palmieri. Pardon, Monsieur? Palmieri în Kabul? Nu cresc acolo, suntem în Asia Centrală, iar Kabulul se întinde pe un platou muntos la aproape 2.000 metri altitudine, orientalistule de salon.

Totul era a priori împotriva acestui film românesc, Moon Hotel Kabul: scepticismul meu, sătul fiind de atâtea improvizații cinematografice cu fond orientalist, ba chiar simțind oboseală vizavi de noul val românesc (în care de fapt acest film nu se înscrie), precum și iritare față de un actor hipermediatizat dar care, am să spun din start, este unul din cei mai lemnoși și terni și lipsiți de nuanță din România: Florin Piersic Jr.

photo4

Da… În filmul de față, acest cabotin posac e un jurnalist trimis în Afganistan, iar ea (Ofelia Popii) este traducătoare pe lângă trupele române. Au o noapte de amor la hotel în care el se comportă ca un porc narcisist plictisit, după care el se întoarce în țară iar ea, care rămâne acolo, e asasinată în hotelul din Kabul. În România, el încearcă să o reconstituie (și să se găsească pe sine), mergând în satul ei, rămânând la înmormântarea ei și încercând să recreeze moarta: o persoană simplă, directă, pe care el a ignorat-o, deși ea i s-a oferit, onest, o noapte, fără să-i ceară nimic, iar el n-a priceput ce rar e să întâlnești asemenea ființe. Așa că, paradoxal, Florin Piersic Jr. e de fapt magic în filmul ăsta, pentru că avem aici cazul perfect în care pentru un actor monoton și narcisist și plin de sine s-a găsit exact rolul care i se potrivește.

Am început să văd filmul, așadar, cu teamă, descoperind din primele minute, cum speram să nu, lungi planuri cu Florin Piersic Jr. care merge, mănâncă, respiră, privește împrejur prin Kabul, iar la hotel se uită la porno etc.

Mi-am spus cu satisfacție răutăcioasă: poftim scene și secvențe înnebunitor de lungi… dar deodată m-am oprit, în momentul în care am simțit că ele dau ritmul filmului, care nu are de fapt nimic de-a face cu Kabulul sau Afganistanul.

MV5BNmFhODU1MDgtNWNkZi00MjEwLWE0OGMtZGYwMDllMWFjNDhlXkEyXkFqcGdeQXVyMTc4MzI2NQ@@._V1_-2

Am descoperit deodată un scenariu epurat, simplu, linear în sensul cel mai bun de ligne claire. Nimic de-a face cu noul val alde Mungiu, Puiu sau Porumboiu.

Fără intelectualisme afișate, necăutând să recurgă la exotism inutil, filmul e înșelător de simplu. E filmat fără efecte inutile, evitând stilul de documentar al noului val românesc cu camera la umăr, muzica e discretă și se face uitată, așa cum trebuie să fie cu o muzică de film autentic. Am tot vorbit despre sunet și muzică în filme: în mod paradoxal, muzica unui film e perfectă atunci când nu o remarci și nu-ți amintești de ea, când se amestecă atât de armonios cu imaginile și narațiunea și dialogurile că te poți întreba după aceea: — Filmul ăsta chiar a avut muzică?

Adevarata muzică de film, cea magistrală, autentică, este:

—  1:  fie cea de care ne amintim extatic pentru că se lipea perfect pe acțiune si narațiunea vizuală si o îmbogățea (cele cateva măsuri de contrabas din Jaws/Fălci care anunță apropierea rechinului; muzica din Nașul sau cea din The Sting (Cacealmaua) care a readus in actualitate ragtime și pe Scott Joplin.

2: sau muzica de care nu ne amintim absolut deloc. Acea muzică atât de bine croită de compozitori antrenați special pentru cinema și care au stat lipiți de montajul cvazi-final al filmului. Moon Hotel Kabul intră în cazul ăsta.

Actorii (am zis mai sus despre cum rolul i se potrivește minunat lui Florin Piersic Jr., care altminteri ar fi fost insuportabil) sunt de o foarte mare naturalețe. Rodica Negrea, mama moartei, joacă durerea înspăimântător de convingător, ba chiar și rolul de camee al unei prostituate (Ilona Brezoianu) culeasă în ploaie pe marginea șoselei aduce o notă de naturalețe în drumul spre regăsire al personajului, care conduce un dric Mercedes (firma La Ilie) până în satul moartei.

Acum, sunt și mici scăpări logice în scenariu. E, de pildă, neverosimil ca personajul să nu fi copiat în computer conținutul acelui memory stick pe care i-l strecoară viitoarea moartă în trusa de toaletă la hotelul din Kabul. Are acolo informații ultrasecrete pe care el nu le copiază undeva, ci doar umblă cu stick-ul ăla în buzunar.

Dincolo de astea, însă, e la prima vedere un scenariu de manual. Eram convins că cele două scriitoare, Anca Damian (regizoarea, de la a cărei idee inițială pleacă filmul) și Lia Bugnar (autoarea efectivă a scenariului), s-au căznit foarte mult pe studiile lui Syd Field într-ale screenwriting, structura filmului fiind “ca la manual” în sensul cel mai bun. În structura de trei acte a lui Syd Field se recomandă plasarea întorsăturilor în cele mai strategice puncte ale narațiunii. Astfel, la încheierea actului I, pe la minutul 29, personajul Piersic descoperă memory stick-ul lăsat de moartă: GONG! Intrăm în actul doi, cursa eroului spre înzdrăvenire. Iar la jumătatea exactă a filmului, el ajunge în sat la mama moartei, unde începe procesul lui  de reconstruire afectivă.

În realitate, Lia Bugnar scrie instinctiv, cum m-a asigurat, fără manual, urmând linia dialogurilor și evoluția logică a personajelor.

Lia Bugnar: — Scriu foarte rar film, mă țin de teatrul meu, măcar stiu că mă fac de rîs pe mâna mea, daca e. De film ma feresc ca de ciumă, refuz să intru acolo sau, dacă în cîteva cazuri am scris, am făcut-o cu clauză in contract să nu apar pe generic. Moon Hotel Kabul e însă filmul in care mi s-a respectat cel mai mult scenariul. Despre scrisul ca la manual habar n-am, chiar n-am citit niciodata nimic care sa-mi dezvaluie vreo taina a scrisului (nici de teatru, nici de scenariu de film), eu scriu cum ma taie capul, ba chiar, pentru ca nu-mi place sa scriu nici n-o lungesc prea mult. O frază cheamă pe alta, o secvență o cheamă pe urmatoarea, eu asa functionez si singura miza pe care o am in timp ce scriu este sa nu ma plictisesc, sa ma surprind, sa scriu altceva decit m-as astepta să scriu.

 

0054584

În ciuda unor stângăcii poate inevitabile și a unor scene inutil de lungi, filmul funcționează perfect odată intrat în ritm, ba chiar și secvența onirică cu nunta sub ploaie prin care trece personajul, lent, cu dricul nocturn, e acceptată de spectator fără a avea nimic baroc exagerat, ca la Kusturica.

Iar lovitura de teatru spre final a apariției preotului e atât de bine adusă, încât până și mie, ateul, mi-a stors lacrimi, ceea ce nu pot să consider decât drept o mare performanță cinematografică.

Dan Alexe: De ce ai ales Kabul pentru locul în care are loc declicul dramei? De ce Afganistan si nu Kosovo, care ar fi fost mai la îndemână și mai familiar spectatorilor?
.

Anca Damian (regizoarea): Ei bine, am fost la Kabul și mi-am dat seama că amestecul acela de fascinație și frică nu poate fi experimentat in Europa, nici macar in Balcani.

Dan Alexe: Cum te situezi vizavi de mult discutatul “Nou Val” românesc?
.

Anca Damian: Eu nu am facut niciodata filme in stilistica lui Cristi Puiu – pe care-l admir imens, si nu am considerat niciodata ca estetica de care sunt atrasa e cea a unui grup. In animații am creat o estetica si un limbaj care mi-au adus recunoaterea internationala. In filmele cu actori, am incercat să spun povestea cat mai simplu, probabil ca aici inca nu m-am simtit suficient de libera sa îmi creez o estetică proprie.  Cred ca abia acum sunt pregatita sa-mi definesc identitatea vizuala, ceea ce in animatie am făcut chiar de la primul film.

Pe Ofelia Popii, care  joacă personajul traducătoarea asasinate am întrebat-o:

Dan Alexe.: Cum abordezi un asemenea personaj, precum în cazul de față, traducătoarea, personaj foarte puțin prezent în film, doar trei scene, ba chiar într-una este moartă, reușind însă să faci în așa fel încât persoana ei domină întregul film?

Ofelia Popii.: Am construit-o încetul cu încetul, din picături, prin mici detalii care sunt descoperite de-a lungul filmului. Ideea era că ea ajută la construirea personajului principal, cel care suferă după moartă.

Am întrebat-o și pe Ilona Brezoianu, care joacă rolul prostituatei din marginea drumului:

DA: — Rolul tău e mic, dar aduce o pauză comică într-o atmosferă narativă din ce în ce mai tensionată. Apoi, spectatorul bine-cugetător își spune deodată: stai, nu-i bine să găsesc ceva comic în redarea exploatării sexuale etc. Spune câteva cuvinte despre cum abordezi un așa rol și în fel în calibrezi pe ansamblul scenariului.

IB: — Nu cred ca e vorba de a gasi ceva comic in exploatarea sexuala. Cred ca pur si simplu exista si prostituate care au umor. Practic nu se face haz de meseria ei, ci de cum abordeaza ea meseria asta. Pentru mine nu a fost complicat, eu avand deja o auto-ironie de care ma folosesc zi de zi. Si in plus textul era scris de asa natura, incat doar rostind vorbele alea, iesea ceva ce da o pata de culoare comică filmului.

DA: — Just… Dialogurile sunt extrem de naturale, cel puțin în contextul filmului. Ți se întâmplă să dai de dialoguri lemnoase, nenaturale, pe care ceri să le schimbi, să le modifici? Și care e reacția scenaristului/ei?

IB: — Da. Mi s-a intamplat. Si tot timpul am nimerit oameni deschisi, care iti propuneau chiar ei sa schimbi textul ca sa fie cat mai ”vorbit”. Dar daca nu se poate, n-ai incotro. Respecți textul si incerci sa-l faci al tau indiferent de cum e scris.

DA: — Și asta produce frustrare sau o iei ca pe o provocare? Și stai apoi si tremuri gândindu-te că nu ai nici un control asupra cărei take/priză va fi aleasă la la montaj?

IB: — Eu de obicei evit frustrarile pentru ca ele te impiedica sa creezi. O provocare in schimb poate atrage dupa ea si lucruri extraordinare. Nu tremur, pentru ca am o vorba invatată de la profesorul meu, Adrian Titieni, care spunea “procesul nu succesul”.

.Moon Hotel Kabul: din 30 noiembrie în cinematografe.

.

Cf. și:

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/

Radu Jude: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

https://www.vice.com/ro/article/j54gyg/filmul-lui-jude-despre-ipocrizia-romanilor-fata-de-evrei-si-romi

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/21/bacalaureat-mungiu-si-problema-cu-supa-in-filmele-romanesti/

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat și

“Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/

 

Cățeaua…

1481002437422

Toată lumea cunoaște complexul celor care s-au născut cu protuberanțe, alunițe uriașe, pete de vin și bubițe pe față în cele mai neașteptate locuri.

Sunt alunițele alea mari ca niște pete Rorschach, care pot sluți fața unei fete, mai ales când alunița se întinde pe un obraz, ca un covoraș, și iese un smoc de peri din ea, pe care n-are întotdeauna vreme să și-i smulgă.

Marcela se născuse cu o asemenea excrescență ca o bucată de blăniță pe vârful nasului. Exact pe vârf, dar acoperind tot nasul, ca un bot de căprioară… sau de câine. Imposibil de operat. Cu peri pe el.

Ar fi fost frumoasă, dar nasul ei cu vârf de tumoare maronie îi dădea o aură animalică, ceva sacru, obscen și mortuar în același timp, trimițând la ambiguitatea din latină dintre termenii de “sanctus” și “sacer” (sacrum). Sfânt, adică. Ceilalți din liceu îi spuneau simplu: Cățeaua.

Discretă și complexată era și neîncrezătoare în cei care încercau să-i fie prieteni sau iubiți. Se ura pe sine, își ura părinții, nu se îngrijea, deși era frumoasă și sveltă, iar tot ce dorea era să aibă note bune. La examene ținea o batistă în fața nasului, pretextând o eternă răceală.

Nimeni n-a știut ce s-a întâmplat când s-a lăsat sedusă și s-a culcat cu Bebe, sportivul, care după aceea a povestit tuturor că vârful ăla de bot cu blăniță e mereu umed, ca la o cățea. În văzul lumii a venit la el, în curtea liceului, și l-a mușcat de față, după care s-a zgâriat singură pe bot, căutând să-și smulgă măslina din piele de căprioară care-i acoperea tot vârful nasului.

Înainte de asta, mi-ar fi fost simplu să vorbesc cu ea, să o domesticesc făcând-o să-și uite sigiliul de excluziune socială din micul grup al liceului din Buzău. N-am făcut-o. Marcela clănțănea doar răutate rănită.

Cei mai mulți dintre noi, cu figura noastră tâmp-rânjitoare, fals radioasă, nu pricepem ce înseamnă să fii marcat pe chip, ca un sigiliu de neșters, promisiune a unor taine ascunse pe care ești presupusă a le deține, dar pentru care nimeni nu ți-a dat cheia.

Nu știm cum este să stai și să suferi în tăcere, iar când barierele ți se rup și te lași dusă și te trădează Bebe, atunci îl muști de față.

Ca o cățea, căci atâta au vrut toți de la tine.

Ca o cățea.
.

 

Geniul lui Stromae și un genocid…

 

stromae

Când, în martie 2016, imbecilii de tineri sinucigași islamiști dezorientați au pus bombe în metroul din Bruxelles (stația Maelbeek de lângă mine) și la aeroport, Charlie Hebdo a avut următoarea copertă, cu Belgia debusolată și Stromae…

Coperta a șocat pe multă lume, cu acele hieroglife explodate, măruntaie și viscere împrăștiate pe peronul și pereții metroului și pe steagul Belgiei și Stromae cântând “Papaoutai” (“Papa où t’es?” / Unde ești, tata?)

Cei de la Charlie Hebdo știau foarte bine ce fac, e vorba acolo despre ură irațională și masacru și membre secționate. Belgianul Stromae, cel care imită atât de bine vocea belgianului Jacques Brel și care s-a metamorfozat într-un nou Brel tehno și mulatru, a crescut fără tată, ucis din ură etnică. Tatăl lui, rwandez, a murit în genocidul din Rwanda, fostă colonie belgiană, genocidul din 1994, când aproape un milion de tutsi au fost masacrați și tăiați în bucăți de cei din etnia hutu. Stromae a suferit întotdeauna de faptul că nu l-a cunoscut. Ura etnică între hutu și tutsi fusese stârnită în perioada colonizării belgiene.

Un milion de morți însemna aproape trei sferturi din populația tutsi. Masacrele au fost însoțite de multe mutilări, hăcuieli și tăieri de membre, lucru vizibil în faimosul clip al lui Stromae “Papaoutai” (Unde ești, tata?).

Dansurile acelea ale copiilor dislocați își capătă sensul abia în acest context. Vedem la început o atmosferă idilică, Rwanda anilor 1990, cu mașini vechi și fetițe îmbrăcate desuet pentru mersul la școală, cu ziarul adus la ușa casei… până în momentul în care izbucnește oroarea absolută.

Tatăl (jucat voit tern chiar de Stromae) e vizibil mort de la început, dar atmosfera devine sinistră abia în momentul sosirii celor doi lichidatori hutu în costume, cărând doi saci de membre tăiate, pe fundal de asfințit însângerat.

Dansul dislocat al copiilor e o trimitere directă la toate acele secționări de membre și masacre, lucru reflectat pe coperta de la Charlie Hebdo, ei fiind singurii care au interpretat corect bijuteria sumbră a lui Stromae.
.
Vizionare plăcută. Geniul creatorului a transformat oroarea totală în entertainment. Ceva rar, precum în Dictatorul lui Chaplin.

Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală

breakfast-of-champions-doodles

In Breakfast of Champions al lui Vonnegut, personajul Kilgore Trout (care îl reprezintă transparent pe primul pornograf al literaturii SF, Philip José Farmer) își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că in carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.

Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare, din perioada de dinaintea obsesiei cu epilarea integrală, când trupul de femeie goală nu sugera o păpușă de ceară, sau o moartă lăcuită.

“Wide-open beavers” pe copertă, chiar dacă în interior sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut, dar scapi și de cenzurarea conținutului autentic, cel serios.

De ce povestesc asta? Pentru că sâmbătă 6 octombrie, în prima zi de referendum fusesem iar condamnat, banned, 30 de zile pentru postarea unui articol din VICE despre homofobia BOR și a societății românești.

Raportat, desigur, nu pentru conținutul articolului, ci pentru scurta prezentare a postării din VICE, aceasta:

scar

Victorie!… Pentru prima oară FB te lasă să protestezi pe loc, așa că am cerut o revizuire, mi s-au cerut detalii, am explicat, nici măcar viclean, că e vorba de LGBT (LGBT, Dumnezeule!), iar cum FB nu poate fi decât total pentru m-am trezit dimineața, după nici măcar 24 h., cu acest mesaj plăcut:

Untitled 17

Your post is back on FB! Și sunt iar liber.

Asta nu schimbă însă nimic din faptul că de un an de zile, am fost așa de pedepsit de Facebook, în permanență, că mi se părea ciudat când puteam să scriu ceva direct de pe profilul meu obișnuit, așa că am tot funcționat numai datorită paginii Dan Alexe.

Asta înseamnă că, precum personajul lui Vonnegut, va trebui de acum sistematic, vânat în permanență, să postez prudent pe blogul meu Cabal in Kabul, preluând apoi pe pagina de autor, iar de acolo prin tag pe profilul FB obișnuit, cel vechi și cunoscut (complicat? complicat, da, obositor și mare pierdere de timp). Acolo voi anunța așadar că articolul respectiv de pe blog conține “castori lăbărțați” /”wide-open beavers”… pentru conținut va trebui însă dat click și mers  pe pagina de autor sau pe blog.

Cenzura FB

Am fost închis pe profilul meu FB, aproape fără întrerupere, din octombrie 2017 până în august 2018, cu câte 2-3 zile între cele 30 regulamentare de temniță. Se face aproape un an de zile, poate e un record mondial pentru Guinness Book, doar că la sfârșitul lui august m-au slobozit o lună. Văd că acum, cu referendumul, o luăm de la capăt.

Înțeleg că postările sunt șterse și paginile închise fie prin turnătorii concentrate, prin mai multe plângeri simultane, fie prin algoritmi stupizi, care caută cuvinte scoate din context.

Iată un exemplu de comentariu, pe care îl făcusem pe postarea altcuiva, dar pentru care am fost închis 30 zile:

Untitled

Era vorba de cineva care insista absurd ca romii să fie forțați să-și zică țigani, pentru că a auzit el romi care se înjurau așa între ei. La care i-am răspuns:

Aiurea, își zic țigani așa cum negrii de pe plantații își ziceau niggers… Asta nu-i un argument.

Fără să priceapă contextul, mașinăria FB m-a închis imediat 30 zile pentru cuvântul nigger.

Postările cu satiră politică

Critic fiind eu față de mafia prădătoare aflată la putere, sigur că sunt supravegheat în permanență. Am fost închis de două ori câte o lună pentru următoarele postări:

drag

Untitled 2r

 

A căuta să explici mașinăriei FB că e vorba de umor sau de cuvinte scoase din context este inutil. Aici mi-au fost grupate și șterse simultan două postări similare:

remove FB

Arbitrarul e împins foarte departe. Am fost închis și fără să mi se dea vreun motiv, sau raportat că aș avea o identitate falsă. Iată:

 

blocked

Am fost închis, fără nici o explicație, și pentru cronici de film preluate de pe blog. E drept că nu precizasem acolo că textul conține castori lăbărțați, ci spusesem:

film

Nici nu mai știu despre ce film era vorba.

Am fost apoi închis pentru următorul articol de pe blog:

Conchita Wurst: o anchetă despre sufocanta Austrie…

conch

Nu știu de ce, articolul e acolo, accesibil oricui, am pus linkul mai sus.

De ce mă afectează blocările repetate pe Facebook? 

Pentru mine, Facebook e în primul rând un instrument de lucru. Acolo îmi preiau articolele din presă. Grație unor povestiri pe care le-am postat mai întâi pe FB, înainte de a-mi face un blog, am fost contactat de edituri pentru a publica volume. Cu profilul FB închis, a trebuit să-mi fac o pagină de autor pentru a-mi promova romanul Pantere parfumate, apărut la Polirom, pagină administrată din mai multe conturi pitite, deși am avut probleme și acolo, unele din conturile de administrator fiind descoperite și hărțuite. Pentru unul ca mine, care folosește Facebook în scopuri profesionale, o blocare, chiar și pe câteva zile, duce la stingherirea activității. Acesta este de altfel și scopul urmărit de cei care raportează, fie din răzbunare, fie pentru că urmăresc închiderea contului din motive politice.

Cum a început la mine?

A început anul trecut, după ce am criticat o postare mincinoasă a lui Mălin Bot. Cum insista în minciuna că are el informații cum că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD (lucru total neadevărat, jurnalistul din mine nu poate lăsa să treacă un neadevăr, chiar dacă sunt un mare critic al PSD-ului), i-am demontat minciuna, Mălin Bot m-a blocat, iar eu l-am rușinat public.

În doar jumătate de oră mi-au fost șterse postările și am fost închis o zi (pentru început). Astea erau:

MBot

După o zi, am vrut să verific dacă într-adevăr dintr-acolo vine vreun pericol și am postat iar, fiind imediat închis trei zile, iar postarea ștearsă:

bot2

Nu este Mălin Bot o Nemesis, nu asta spun, sunt mai des închis când  râd de Dragnea/Tăriceanu (am arătat mai sus), ba chiar am fost închis o lună pentru postarea asta despre Pleșu:

ples

Odată intrat în vizorul permanent al mașinăriei probabil că nu mai ieși. E un sistem care amintește oroarea creditului social din China. Plătesc pentru libertatea de expresie care ne-a fost promisă. Felul în care se petrec condamnările astea este profund injust, pentru că nu ești avertizat să modifici ceva într-un text, o postare sau un comentariu, lucru pe care poate l-ai face, însă algoritmii aceia nu analizează textul, ci doar cuvinte luate izolat. Dacă ești ornitolog nu mai poți folosi termenul cioară, de pildă. Sau ce se întâmplă dacă anunți entuziasmat că ai ascultat Voievodul Țiganilor?

Noua cenzură

E ca și cum ideea ofensivei care a făcut să mi se închidă atât de des și sistematic contul FB, vreme de un an, ar fi aceea de a sparge comunicarea liberă, de a atomiza spațiul virtual în comunități izolate de prieteni cu mesaje ascunse. Opusul a ceea ce ar trebui să fie social media. Sigur, știu că unii IT-iști afirmă că pe Facebook totul este acum automatizat și că e vorba doar de algoritmi care caută și te pedepsesc pentru cuvinte interzise, pulă-pizdă. În cazul meu, însă, închiderea simultană, repetată, a tuturor conturilor, cum mi s-a întâmplat deja, apare mai mult decât suspectă. Mai ales prin faptul că sunt un critic permanent al PSD-ului și al coaliției aflate la putere.

Am spus că a trebuit așadar să-mi fac o pagină separată de autor și mai multe identități false de administrator. E o muncă în plus și o pierdere de timp, ba chiar deseori lumea nu mai știe în ce loc ești viu și accesibil, însă subterfugiile sunt absolut necesare în fața talazului de delațiuni. Unele din conturile de administrator, cum spuneam, mi-au fost identificate de dușmani și au fost denunțate și închise și acelea. E nevoie de mai mulți administratori pentru o pagină, pentru că dacă e unul singur și e blocat dispare și pagina și toată munca din spatele ei.

Și dacă ți-e închis contul definitiv? Perspectiva pierderii arhivelor de acolo stârnește cea mai mare panică. Fotografiile, miile, sau zecile de mii de conversații. Procedând astfel, închizându-te brusc, fără avertisment, FB comite un furt și o înșelăciune. Ar trebui să ți se dea posibilitatea să salvezi mobilele. Sub forma de acum e un arbitrar total și un abuz. Aud de la unii că Facebook e companie privată și face ce vrea. Nu e adevărat. Este o formă de înșelătorie. Tu ai pus acolo fotografii și texte și deodată, arbitrar, îți sunt închise și șterse fără avertisment și fără să ți se dea timp să le transferi în altă parte. E un furt traumatic, echivalează cu trimiterea tezaurului României la Moscova, unde apoi e poprit definitiv.A fi forțat să faci backup pemanent nu e ceea ce ni se promisese

Cenzura și auto-cenzura

La ce s-a ajuns prin mecanismul ăsta impecabil al denunțurilor și algoritmilor fără umor? Avem de-a face în mod limpede cu o cenzură aberantă, din moment ce unele cuvinte sunt pur și simplu izolate din context, fără păs pentru conținut, de către niște algoritmi lipsiți de inteligență.

Este, oricum, profund nedemocratic să aplici o sancțiune pentru o presupusă eroare comisă înaintea regulii care o interzice, pentru că oroarea funcționează și retroactiv. Roboții și algoritmii nu ar trebui să meargă și să scormonească luni și ani în urmă. Postările vechi sunt ca vorbele aruncate în vânt odinioară. Dacă n-au vexat atunci, n-ar trebui dezgropate după ani. În justiție nu există pedeapsă retroactivă.

Și, ca o coda: cel mai neliniștitor este controlul mesageriei. FB știe ce trimiți și te cenzurează în mesajele private. Cine a încercat să trimită, fie și în glume, în mesaje private de pe FB, un link de pe anumite site-uri pornografice, de pildă, a putut avea surpriza de a se vedea admonestat de către FB și informat că asemenea mesaje nu sunt permise. Poftim?!… Am ieșit dintr-o cultură în care orice scrisoare era deschisă de cenzori pentru a intra acum într-o menajerie de sticlă unde mi se spune despre ce am voie să vorbesc virtual cu iubitele? Dar și aici se vor găsi unii sectanți ai pieței și capitalismului care să apere asta, zicând că e o firmă privată care aplică ce reguli vrea ea, iar tu aderi numai dacă vrei, ceea ce iarăși nu este adevărat și nu e acceptabil. Dacă, după privatizarea căilor ferate, trenurile merg prost, iar tu ești dat jos de pe o cursă sau împiedicat să urci pe alta nu va funcționa argumentul că astea sunt regulile lor, pentru că-s companie privată. Ei trebuie să te ducă acolo unde s-au angajat să o facă atunci când au primit licență de funcționare.

Nu mai pot spune vă fut ci vă f*t

Am ajuns să ne bucurăm când strecurăm șopârle, ca în vremea lui Ceaușescu, să trăim în ceea ce Sorin Alexandrescu numea cultura interstițiului, bucuria că ai putut strecura ceva, teoretic inocent dar interzis și care a scăpat cenzurii. O asemenea atitudine produce daune creative pe termen lung. Oamenii ajung să nu mai știe să scrie altfel și să se bucure că au reușit să strecoare un nimic. Iată, eu nu mai pot folosi așadar pe FB vechiul meu strigăt de război. Ba chiar, deunăzi, a trebuit să postez, autocenzurându-mă:

— ‘My task is to make you hear, feel, and above all to make you see. That is all, and it is everything.’

Este rezumatul manifestului literar al lui Joseph Conrad în prefața nuvelei “The Ni**er of the ‘Narcissus’.

De ce am pus acolo, pe un text de pe Facebook, două steluțe, asteriscuri (aste-riscuri)? Pentru că dacă înlocuiți ** prin gg, o să vedeți că FB m-ar fi închis pe loc 30 de zile, fără drept de apel, pentru simpla transcriere a titlului unei nuvele de Joseph Conrad.

Așa se numește nuvela lui Conrad, “The Nigger of the ‘Narcissus’, dar eu am scris “Ni**er‘’, pentru că în asemenea hal de cenzură am ajuns.

suparat