Skip to content

Mici cu mămăligă și mujdei

drg

Am mai scris eu despre snobismul insuportabil al celor care insistă că vinul roșu nu se pune la rece. Sunt 30 de grade afară iar ei îți servesc un ceai grețos cu gust de gudron și dop de plută: „Sorry, vinul roșu nu se pune la rece.”

Ce să spunem însă despre snobismul celor care nu vor să-ți dea mici cu mămăligă?

Când comand la crâșmă în România mici cu mămăligă și mujdei, văd deja fețele șocate: mămăligă și mujdei?!… Da se uită la mine ca la un nebun. Cică: cum adică mici cu mămăligă, Doaaamne? Micii se mănâncă doar cu pâine albă feliată și muștar.

Cine măi, popor care ai avut civilizația aproape planetară a dacilor (care din nefericire nu navigau), te-a învățat combinația asta? A ajuns să fie o așa mare originalitate că bag în mine carnea aia tocată însoțită de mămăligă, mujdei și murături, în loc de pâine și muștar?

În plus, eu beau vin cu micii, chiar dacă știu că mâncarea noastră națională (când nu e șaorma) este mici cu bere.

Atâtea pretenții când de fapt nici nu mai vedem că ceea ce mâncăm sunt doar legume răscoapte, carne prea făcută, paste prea moi, mămăligă fadă, si alte lucruri prăjite, industriale, prea sărate, scăldate în vin prost si urmate de țuică slabă si dulce. Plătești la restaurant pentru ca legumele sa fie „făcute”, adică prăjite, moi, fleșcăite si scăldate în ulei.

Eliberarea de provincialism va veni când chelnerul la restaurant îmi va lua comanda fără să ridice snob din sprâncene când aude că vreau micii cu mămăligă și mujdei.

Advertisements

La Times New Roman au citit o traducere din San-Antonio

tnr

Stupefacția Times New Roman când sunt confruntați cu Logosul

.

Bunul meu prieten Eftimie de la Times New Roman (și singurul prieten rămas acolo, pentru că fiind cel mai ticălos, el e dur, dar ceilalți, mai slabi de înger, și-au pierdut cu toții cumpătul și m-au desfrienduit nebărbătește pe FB, neavând retorică), Eftimie așadar a scris aici că eu nu sunt cine știe ce ca scriitor si că aș fi de fapt un fel de San-Antonio (Frédéric Dard).

Acum, ce nu a priceput Eftimie, care nefiind vorbitor de limbi, a citit probabil vreo traducere românească grăbită a unuia din cele aproape două sute de romane ale lui San-Antonio (175 de romane, se pare, din care eu am citit cam 100, dar a mai scris multe minunății și sub numele lui adevărat de Frédéric Dard), ce nu a priceput Eftimie, care e snob, ca toți sărăntocii lipsiți de har, este că literatura populară e unul din domeniile marii arte. Nu există genuri nobile și genuri minore, literatura mare se ascunde deseori sub forme umile, iar Moby Dick, de pildă, e un minunat roman metafizic, dar și de aventuri.

Umberto Eco scria romane polițiste, Ulise al lui Joyce este o uriașă glumă dezinvoltă, chiar dacă erudită, iar Finnegans Wake e până la urmă doar povestea unui bețiv care se trezește la morgă pe fundal mitologic. Dar snobul de la TNR crede că aceea e mare literatură pentru că așa scrie în manuale, în vreme ce San-Antonio, citit de el în traducere românească, ar fi ceva ușurel, cu un comisar parizian à la James Bond (San-A.) și un acolit gras și brutal (Béru).

În realitate, Eftimie îmi face un foarte mare compliment, pentru că seria San-Antonio (Frédéric Dard a murit în 2000) a fost un fenomen literar fără precedent și greu de imitat.

Exuberanța lingvistică a lui Frédéric Dard era la fel de mare ca cea a lui Joyce, diferența fiind că vreme de jumătate de secol, din 1949 până în 2000, Frédéric Dard a scris cam patru romane pe an (circa 200 cu totul), fiecare de 250-300 de pagini, fiecare de un umor și o vervă în limbaj greu de egalat.

Romanele San-Antonio nu se traduc, ele trebuie rescrise (nu știu ce-a citit el în românește), într-atât jocul cu limbajul e complicat și fin. Eftimie și cei de la Times New Roman cred că avem acolo doar niște aventuri ale unui comisar indestructibil (San-Antonio) și ale acolitului său Béru, alături de alte câteva personaje repetitive.

sana

Hai să le arătăm cum e de fapt. Uite, găsesc azi în casă astea trei volume din seria San-A., vechi, elegante, cu o splendidă patină de îngălbeneală. Nu trebuie să le colecționez, în Bruxelles sau Paris le găsesc oricând la talcioc pentru 1 euro sau 0,50 cenți, sunt omniprezente, ceea ce e liniștitor.

Uite ăsta din mijloc: J’ai essayé, on peut (Am încercat, se poate… titlu cu conotație sexuală, desigur.) Romanul se deschide cu o minunată scenă într-o cafenea pariziană, un troquet de Paname… Traducătorul, sau mai degrabă adaptatorul, ar trebui nu doar să cunoască evoluția argoului parizian de-a lungul deceniilor, dar și să priceapă notele fine de umor în trecerea de la un registru lingvistic la altul.

Le vieux rade en vrai zinc de pe prima pagină este descrierea tejghelei barului (rade, în argou, precum rada portului, ceea ce se deschide în fața cheiului), dar de ce en vrai zinc, din zinc adevărat? Ei bine, pentru că tejgheaua din zinc are o întreagă mitologie, cu zinc erau acoperite tejghelele de bar înainte, ba chiar si azi se mai spune le zinc pentru tejgheaua barului, deși acum e făcută din lemn sau plastic

Sigur, oricine vorbește convenabil franceza secolului XX va ști că Paname nu e Panama, ci un termen glumeț pentru a desemna Parisul și că la maison poulaga este poliția din Paris (Paname), pentru că polițiștii sunt numiți poulets (pui sau găini). Astfel, romanul lui San-Antonio care se numește Du poulet au menu (Pui în meniu) ne anunță chiar din titlu că un polițist (poulet) va pieri (au menu), sau va ajunge în pericol extrem.

Foarte interesant în argoul pegrei pariziene așa cum e folosit de San-Antonio este apoi numărul mare de termeni țigănești, din dialectul căldărarilor (kalderash), termeni aduși acolo de țigani din România sau Balcani înainte de al Doilea Război Mondial.

Astfel:

surin = cuțit (șuriu, cum se spune la noi în mahala)

suriner = a înjunghia

berge = an, anul astronomic sau de vârstă (berș în dialectul căldărarilor); Kîki berș si tu? (Câți ani ai?) devine în franceza lui San-Antonio: T’as combien de berges? (Câți ani ai?)

une femme choucarde = o femeie șucară, frumoasă / choucard = șucar

chouraver = a fura, de la cioravel, a ciordi, a fura (nepricepând originea țigănească a verbului chouraver, franceza literară îl scrie chou-raver, ca și cum ar proveni, absurd, de la numele a două legume)

Așa că San-Antonio, la nivelul complexității lingvistice pune dificultăți la fel de mari ca Joyce sau Umberto Eco, acesta din urmă scriind la rândul lui romane populare… dar ce să știe Eftimie despre faptul că San-Antonio era la fel de prolific pe cât era Alexandre Dumas, pe care mi-l iau ca model în Pantere parfumate? Snobul o să-ți spună că Dumas nu era mare literatură, dar el e genul care ascultă André Rieu în mașină.

Ce să știe așadar cei de la Times New Roman? Cum am mai zis despre ei: redacția e compusă exclusiv din bărbați bărboși ieșiți din mediul urban, nu prea vorbitori de limbi străine și foarte temători în societate.

Vârsta a doua, blugi rupți, unghii lăcuite în cazul unora, lecturi limitate la internetul bucureștean. Zero percepție socială, publicând glume groase (“curva lui Dragnea”) bazate pe aspectul fizic și sexualitate, posedând o știință despre ce se întâmplă în lume mai redusă și decât la sectanții de la InLinieDreaptă.

Un fals Charlie Hebdo, așadar, acolo membrii redacției, care au trecut printr-un masacru, au o ideologie clară, cea a libertății totale. Ăștia de la TNR caută doar glumițe și clickbait și se smiorcăie acum pentru o posibilă amendă (am să-i apăr, deși gluma era proastă), dar nici unul din ei nu are o ideologie, ei nu sunt nici stânga nici dreapta. Ei sunt doar un fenomen comercial menținut sub perfuzie de un patron care vrea clickuri.

Arătări neîmplinite, gata de cele mai surprinzătoare mişelii, antrenate să‑ţi întoarcă spatele fără remuşcări şi să te trădeze, totul sub scuza umorului, transpirând imaturitate şi spaima de‑a creşte, ucigându-te din spate pentru un click.

Ah, și publică print screens cu mesajele tale private către ei, spre jubilarea fanilor suficient de proști ca să nu vadă că cineva care face asta va publica și corespondența lor când se va trezi fără idei… sau doar din răutate necreativă, cum e cazul multora din ei.

Iar despre Eftimie în particular am scris odată în ziua de vineri 20 ianuarie, de hramul Cuviosului Eftimie cel Mare din Timpurile lui New Roman… Am scris:

Ager citeț, hărăzit cu vedenii, a vindecat sumedenie de pătimași și îndestulat norodul cu rare pâinici.

Ochiu-i dibaci ghicea desfrânarea sub fățărnicie și nerușinarea sub smerenie. Eftimie glifă era, cuvios se preumbla, arhondărit se purta, gogoloi se lumina și netocmit se golea.

Prin el, sterpele au dobândit prunci privind o coloană de lumină puțină și din când în când.

Ce nu știa el, este că era acolo o adaptare din Finnegans Wake, dar unii snobi ca el, care cred că există marea și mica literatură, pe lângă că-ți publică mesajele private, nu știu nici să primească un cadou.

.

Cf. și, despre literatura de la TNR:

Arhanghelul Raul e răuț bine (Eftimie a scris un roman)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/11/18/arhanghelul-raul-e-raut-bine-eftimie-a-scris-un-roman/

 

ORGIE-N PARACLIS

12208770_1027218337312004_648515404510126362_n

De castitate îți era centura,
Cu buclă, precum cele de la bâlci,
Din trenulețul Marii Revelații
Ce Fiara încifrat varsă din fălci.

Pe masa din altar te-au despuiat zeloții
Lăsând pe patrafir urme de melci
Iar când în tine au intrat ca hoții
Ce prin brocart îți deschideau clisura,

Eretica ta vulvă, într-o doară,
Le arătă, prin semnele-i hazlii,

Cum lângă ziduri tainic se strecoară,
Desculț, fiorul iepelor târzii.

Impresii de la Bookfest și Câinele iubirii de Sebastian Sifft

646x404

Am fost și eu să mă fâlfâi pe la Bookfest, da, și am admirat pavilionul sudist, cel cu scandalul inventat cum c-ar fi arhitectură sclavagistă.

N-am văzut nici un boy și nici pe Moș Toma, cel cu coliba, dar mi-am amintit cum în una din povestirile volumului În punctul lui rebbe G. am un rival amoros negru pe nume Walter, pe care îl descriu așa:

un congolez de doi metri, tatuat şi în mod vizibil stupid, cu buza de jos căzută şi umflată, jachetă roz şi pantofi ascuţiţi din piele de şarpe, monstru faraonic de o perfecţiune fizică odioasă, cu creier vid, buze de centurion etiopian care‑ţi stârnesc ură, aşa cum trebuie să urăşti animalele ostentativ frumoase.

… după care imaginez cum îl pedepsesc într-un mod incorect politic:

Fondul reacţionar a preluat pe loc controlul asupra mea şi m‑am văzut proiectat pe ecranul minţii în şort călcat, imaculat apretat, cu cască colonială şi baston înfierat, pedepsindu‑l cu asprime pe Walter înainte de a‑l boteza cu forţa prin imersiune în fluviu, ignorând avertismentele lătrate în kikongo ale tribului care ţipă că apa colcăie de crocodili.

Mi-am zis că alde ăștia cu protestul anti-colonial împotriva pavilionului SUA ar fi în stare să mă ducă fedeleș la tribunalul internațional de la Haga, încătușat la pachet cu Faulkner și Mark Twain.

Așa că m-am fâțâit un pic, i-am strâns mâna teologului Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat.

Am mers la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr romanul lui, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

1256786

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar acolo dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli ai blogului vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu vă zic, afară doar de faptul că e o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, însă mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.

Guerrilla: introducere în tehnicile de radio pentru neprofesioniști

Logo RG Binili Invinge_cropped

Ascultând eu în foaierul rău-numitului Radio Guerrilla introducerea la emisiunea la care fusesem invitat cu intenția de-a fi agresat, îl aud pe Mihai Dobrovolschi la difuzorul care transmitea programul live:

— … “iar în zece minute îl avem ca invitat pe Dan Alexe, un reprezentant al categoriei celor care mint despre noi, iar Dan Alexe se folosește de minciună etc.”

Odată primit în studio, aplic pe loc o tehnică elementară de destabilizare a inamicului. Dobrovolschi spune:

EL: — “Dan Alexe, așa cum ziceam în introducerea emisiunii…”

EU: — “În absența mea.”

EL: — “Nu ai ascultat prima parte?”

EU: — “Nu.”

EL: — “Nu se-aude dincolo?”

EU: — “Nu știu. Ce-ai spus despre mine?”

(Evident, doar ca să-l fac să repete.)

EL: — “Că ești unul din cei care răspândesc minciuni despre noi…

Dar deja vorbea cu mai puțină convingere și vehemență, pentru că se întreba, scos din scenariu, cum naiba de nu se aude dincolo și nu-i iese combinația…

Amatori. Degeaba-i cheamă Guerrilla, dacă nu știu tehnici elementare de hărțuire.

 

Emisiunea e aici:

De unde vine cuvântul biștar?…

 

bist

Acesta este un ban otoman de 20 de parale (para, pl. parale, vine din turcă: para, pl. paralar).

În limba turcă oficială, până la modernizarea forțată impusă de Atatürk, numeralele erau persane, mai ales atunci când venea vorba de bani. Așa se face că 20 în turca otomană, în domeniul finanțelor, se spunea: bist.

Bist = 20 în persană, în farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

E limpede că termenul biștar, biștari, pentru a desemna banii în general vine de la această comună monedă otomană de 20 de parale (bist para, cum și scrie pe ban), dat fiind că tot din turca otomană mai avem și para(le), dar și pul (jetoanele de la jocul de table, care însemnau tot bani).

Pul, dat corect în dicționare ca venindu-ne din turcă, și care la origine însemna tot bani, este în realitate unul din marele număr de termeni persani, din iraniana modernă, ajunși în română prin turcă, într-adevăr, dar care la rândul lor erau pentru turci niște împrumuturi culturale din persană.

Iată așadar de unde vine biștar, de la moneda otomană bist ( = 20 parale), pronunția cu ș fiind poate influențată de faptul că în țigănește 20 se spune biș (bișto = al douăzecilea).

(Opriți lectura aici. Mai departe, completări facultative.)

table

Imperiul otoman era trilingv, folosind împletit turca-persana-araba: turca pentru cotidian și administrație, persana pentru literatură, poezie și tot ceea ce ținea de cultură și înalta societate (vorbită și înțeleasă din Balcani până în China, persana era franceza orientului) și araba pentru religie. In sângeroasa reformă seculară a lui Atatürk, limba fostului imperiu a fost reformată cu forța, curățată de iranisme și arabisme care au fost înlocuite cu cuvinte noi, inventate de grămătici ai regimului care s-au jucat, terorizați, cu rădăcini pur turcești. Așa se face că persanul naan (pâine), înțeles în tot imperiul și care zi azi desemnează în continuare pâinea în toată Asia centrală și în India, a fost înlocuit în turcă prin artificialul ekmek).

Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă (bist nu mai există), alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, nefer… Nefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sînt termeni de civilizați ajunși până în cotidianul țăranilor: cerdac, basma etc.. Cerdac e chahar-dak, ceva pus pe patru stâlpi. Basma e dast-mal: batistă, cârpă curată corupt cu basma = imprimeu.

Șatra, apoi, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra (cf. link mai jos) e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici și inculți care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.

Și, desigur, termenul de dușmandușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență. (E comic că un istoric al culturii precum Matei Cazacu a putut crede că dușman vine din turca cumană; cumanii îl foloseau, desigur, însă îl preluaseră tot de la persani, ca toată lumea; cf. mai jos polemica mea cu el despre ipoteza lui Djuvara cu cumanii).

Pul, apoi, pentru că de aici am plecat, ne vine într-adevăr din turcă și desemna jetoanele jocului de table, însă el e persanul care desemnează banii, monedele, banii de metal. Pul = bani, jetoane, discuri mici. Precum cele de la cazino sau Monopoly.

Șahul, apoi, ce ne-a venit odată cu tablele, jocul de șah, al cărui nume îl desemnează pe împăratul Persiei, șah, sau șahinșah, Împăratul Împăraților.

ca247919e9937daf0257a457cddf3d6b

Iar aici ajungem și la șotron. Celălalt nume al jocului de șah venit prin otomani de la persani era șatranj. În turcă, șatranç (cu varianta satranç), după ce a desemnat tabla de șah, a evoluat și spre sensul de împărțit în pătrate, în carouri. Așa cum, prin aceeași analogie, și într-o limbă ca engleza se spune, despre o suprafață împărțită în carouri, checkered (de la checker, jocul de șah), la fel în turcă șatranç se spune despre orice lucru împărțit în pătrate… exact precum arată suprafața jocului de șotron.

Cât de enervant e DEX-ul, care insistă, în mod absurd, din inerție, ediție după ediție, că șotronul ar veni din franceză, de la chaudron… Absurd pentru că un joc cu asemenea nume nu există în franceză, țăranii noștri nu studiau la Paris, iar falsa etimologie e la fel de ridicolă cum e cea care pretinde că a chiuli vine din franceză de la cul (!!!… când de fapt e un albanism, vezi link și lămuriri mai jos).

La fel, e revelatoare în română adaptarea locală a sintagmei persane care a dat cherhana. In toata lumea irano-otomanã, din India pîna in Balcani si in toata Asia centrala, sintagma persanã “karhana” a devenit termenul generic pentru atelier sau fabrica (de la pers. kar = munca, a munci, si hana = casã, local, cladire… karhana  >> locul in care se munceste organizat, atelierul.

Si astazi, din hindi pînã în turcã, karhana = fabrica, uzinã, atelier, etc., orice loc in care se munceste structurat, in echipa. Numai in românã, mostenit din contactul cu otomanii, in special in Dobrogea, cherhana desemneaza exclusiv locul in care se pune pestele in lazi si butoaie…

… era in mod vizibil singura activitate de manufactura organizata a localnicilor.

In schimb, noi le-am dat persanilor, prin turci, masa… Iată aici :

La masă cu lingvistica – ce termen de civilizație a dat româna, din Istanbul pînă în China…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/27/la-masa-cu-lingvistica-ce-termen-de-civilizatie-a-dat-romana-din-istanbul-pina-in-china/

Chiul, a chiuli – dans le cul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/13/chiul-a-chiuli-dans-le-cul/

despre șatră:

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

“Pantere parfumate”: turneu de lansare

Pantere parfumate-EGO Proza

Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice.

harta

Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Programul complet al evenimentelor:

SIBIU

  • Miercuri, 16 mai, ora 19:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu nr. 16), Dan Alexe va lansa romanul Pantere parfumate. Invitat, alături de autor: Ştefan Baghiu.

BRAŞOV

  • Vineri, 18 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas (Piaţa Sfatului nr. 16), întîlnire cu Dan Alexe în cadrul CenaKLUB Tiuk! (nr. 104). Invitată: Petronela Rotar. Moderator: Mihail Vakulovski.

BUCUREŞTI

  • Marţi, 22 mai, ora 19:00, la Cărtureşti Verona (Str. Arthur Verona 13-15), Dan Alexe în dialog cu Carmen Lidia Vidu despre romanul Pantere parfumate. Eveniment desfăşurat în cadrul proiectului „Cercul” (Genevieve Fieraru).

TIMIȘOARA

CLUJ

  • Vineri, 25 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Universităţii nr. 4), Dan Alexe va dialoga cu Claudiu Turcuş pornind de la romanul Pantere parfumate. Eveniment moderat de Daniel Prindii.

IAŞI

BUCUREŞTI

  • Duminică, 3 iunie, ora 13:00, în cadrul Salonului de Carte Bookfest 2018, la standul Editurii Polirom, va avea loc lansarea romanului Pantere parfumate, în prezenţa autorului. Invitați: Bedros Horasangian și Sorin Antohi.

 

Cronici și reacții:
.
România Literară:
.
BookHub:
.
Kamikaze:
.
Revista Orizont:
.
Radio România Cultural:

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/01/22/cosmin-ciotlos-despre-pantere-parfumate-un-exceptional-roman-de-sinteza/

Europa Liberă:

https://www.europalibera.org/a/cartea-la-pachet-dan-alexe-polirom-emilian-galaicu-paun/29107038.html

 

Afis-turneu-Dan-Alexe_Pantere-parfumate---general-web

 

Ce este un roman?

joancollins2

Joan Collins este actrița aceea din foiletonul Dynasty, tare la modă în anii 1980… Fiind ea atunci atât de celebră, marea editură americană Random House i-a oferit să scrie două romane, pentru suma (uriașă pe atunci) de 4 milioane de dolari… Un milion în avans și restul la predare.

Când femeia a predat primul manuscris, editura Random House a fost așa de înspăimântată de prostia fadă și semi-analfabetă de acolo (nu putem decât să ne bucurăm de idioțenia lor, că au putut să aștepte altceva), încât i-au cerut milionul avans înapoi, pentru că romanul era “unreadable”, de necitit, iar când ea a refuzat, i-au făcut un proces.

Procesul a fost câștigat foarte simplu de avocatul lui Joan Collins, care le-a spus judecătorilor: — Ce este un roman?

Ei bine, contractul spunea că ea trebuie să furnizeze “a complete text” for a novel, pentru un roman.

Tocmai, a spus avocatul, avem aici  “a complete text”, cu personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Unde scrie in contract că trebuie să vă și placă?

“A complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Joan Collins și-a păstrat milionul, iar oroarea nu a fost publicată niciodată.

Cam asta e definiția romanelor românești de azi: “a complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit.

Nu vă place? Ați cumpărat, adio, treceți la următorul.

A colaborat sau nu Julia Kristeva cu serviciile secrete bulgare?

Chine-Fudan-University-2012_

Cum spuneam și pe Facebook, din adolescență mi-a displăcut profund bulgăroaica Julia Kristeva. Ea și bărbatul ei, Philippe Sollers, erau cei mai fanatici activiști maoiști ai halucinantei reviste culturale franceze care fost Tel Quel.

Îmi amintesc oroarea cu care citeam, în România lui Ceaușescu, laudele ei deșănțate și care sunau fals vizavi de China lui Mao, mai ales un articol în care ea scria, cu umezeală obscenă, despre cum ar fi vrut să fie în locul unei profesoare de universitate din Pekin pe care Partidul o obligase să meargă la țară, la munca unei orezării, și să se mărite cu un țăran (pentru a crește porci, a smulge orez și a avea sex neviciat de decadența orașelor). Am avut fiori nesănătoși citind asta de la o intelectuală pariziancă.

Cu uriașă satisfacție descopăr azi, ceea ce ar fi trebuit să fie evident, că această influentă intelectuală franceză, Kristeva, far al structuralismului, semioticii și psihanalizei, era în slujba Securității bulgare.

Dosarul ei, din care o părticică a fost deja făcut public (vezi în final) și unde apar Sartre, Foucault, Deleuze și tâmpitul ei de bărbat romancier de pubelă Philippe Sollers etc., toată intellighenția franceză ultragauchistă a vremii, dosarul (cf. mai jos in PDF) e un deliciu. Securitatea bulgară funcționa la fel de meticulos ca și cea română.

Deocamdată doar 70 de pagini suculente sunt accesibile (Link:

https://www.comdos.bg/media/Opisi%20na%20dokumenti/NRS/f.1,-a.e.-2683-RD.pdf).

 

.

Am fost rugat să fac un scurt rezumat, întregul dosar fiind, evident, în bulgară administrativă. Nu pot traduce zecile de pagini de documente, dar iată esența lor, în așteptarea unei analize mai amănunțite:

Autenticitatea documentelor părând stabilită, textura hârtiei bătute la mașină, adnotările făcute de mână, trebuie spus că realismul descrierii vieții intelectuale pariziene și franceze în general e atât de complexă și exactă încât pentru a scrie asemenea documente și relatări amănunțite ar fi fost nevoie de cineva… la fel de erudit și bine introdus în Franța culturală de atunci pe cât era Julia Kristeva.

Este așadar practic exclus ca niște cinovnici bulgari ai serviciilor secrete, de atunci sau de acum, să fi falsificat documente inventând istorii cu atât de multe nume exacte și cunoscând relațiile dintre toți cei menționați.

Majoritatea documentelor au în final: “Sursa este Julia Kristeva, în care se poate avea încredere“.

Unele poartă un nume de cod: “Sursa este SABINA, în care se poate avea încredere“… însă documentele sunt, cronologic, toate în același dosar și toate descriu viața intelectuală pariziană, de la reacțiile la invadarea Cehoslovaciei de către URSS, până la evoluția maoismului francez.

Într-unul din documente, datat 9 decembrie 1970, se vorbește despre cât de influenți sunt sioniștii în media și în cercurile culturale din Franța.

Se vobește apoi despre cum Louis Aragon s-a îndepărtat de Partidul Comunist Frances, în special după moartei Elsei Triolet.

Totul e dactilografiat grijuliu, cu completări de mână si indicarea sursei de către ofițerul de legătură, fie KRISTEVA, fie SABINA.

Fiorii vin atunci când citim, la data de 4 martie 1971, într-un raport despre influența Franței în lumea arabă:

— “Soțul sursei a ajutat-o să se exprime de două ori în public pe această temă în cadrul cenaclului Tel Quel.”

Philippe Sollers se însurase cu Kristeva în 1967 și amândoi au fost cei mai activi proagandiști maoiști în cadrul revistei Tel Quel și în Franța în general.

În sfârșit, după o altă serie de documente despre relațiile dintre mediile culturale franceze de stânga și China lui Mao, intr-un raport datat 19 iunie 1972, ofițerul bulgar de legătură își informează superiorii:

“Mediul în care lucează și trăiește sursa este cel al intelectualilor care împărtășesc asemenea concepții [simpatii pentru China]:
— Jean-Paul SARTRE (Жан Пол САРТЪР), scriitor și filozof;
— Philippe SOLLERS (Филип СОЛЕРС) , scriitor și critic;
—       FOUCAULT (ФУКО)  – filozof, pfesor la College de France;
—       DELEUZE (ДЕЛЬОЗ) – filozof la universitatea Vincennes – Paris “

 

În sfârșit, detaliu important pentru noi: nici un român nu apare acolo. Dreapta intelectuală pariziană română cu reminiscențe legionare nu flirta cu maoiștii, așa că va trebui să ne mulțumim cu anecdote despre Sartre, Foucault și Deleuze. Un bun exercițiu de dez-orbire.

PS. La fel, e interesant că celălalt mare intelectual franco-bulgar al epocii, Tzvetan Todorov, nu apare deloc în rapoarte și documente. Dovada că el nu fusese recrutat.

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan despre “Pantere parfumate” în Revista Orizont)

nesting-dolls

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan)

După proza scurtă din Miros de roșcată amară și În punctul lui rebbe G., Dan Alexe revine cu Pantere parfumate[1], roman care preia o formulă deja consacrată, dar o și îmbogățește prin diferite straturi de semnificații, cu puternice referințe culturale. În timp ce o serie de prozatori români se axează asupra spațiului autohton, fie prin încercări de recuperare a istoriei, fie prin conturarea prezentului imediat, Dan Alexe este un explorator. El înfățișează lumi de lângă noi, insuficient cunoscute, prin utilizarea formulei cinematografice a documentarului fără comentariu din off. Proza sa vorbește pentru sine și pune în scenă o experiență de viață într-un cadru fascinant și puțin înțeles de majoritatea publicului-cititor: Rusia lui Putin, Caucazul, Cecenia și Kalmîkia, regiuni situate la intersecția dintre basm și coșmar, unde ancestralul e mereu viu, iar cotidianul e străbătut de tensiuni și de o violență omniprezentă.

 

Pantere parfumate-EGO Proza

Formula literară aleasă de Dan Alexe este una care a produs importante opere ale experienței: road novel. Însă, spre deosebire de o capodoperă a genului, romanul Pe drum al lui Kerouac, unde întâmplările și cadrul spațio-temporal se aflau într-o consonanță genuină, la Dan Alexe întâmplările par a fi un pretext pentru șlefuirea unei lumi. Tehnica este suprapunerea a multiple straturi de semnificație, o matrioșkă narativă care se deschide în noi și noi direcții de lectură. Un cineast român dorește să calce pe urmele lui Alexandre Dumas și să realizeze un documentar-portret al Rusiei și Caucazului prin locurile restituite de scriitorul francez. Paradigma dislocatului e prezentă încă din primele pagini, când protagonistul-narator își părăsește apartamentul din Bruxelles sub amenințarea cămătarilor albanezi, care mai apoi îi incendiază sălașul belgian. Ajuns la Moscova, acesta decide să ia cu el și pe amanta sa, Eva, o artistă conceptuală din București, nimfomană vorace, o self-made woman care își construiește cariera pe spuza bărbaților pe care îi întâlnește sau pe care îi seduce. Romanul abundă în scene de sex, multe de evitat pentru pudibonzi. Auxiliarii Ali și Baisengur, mâini dure din Cecenia, prieteni ai naratorului, pe care i-a cunoscut în periplurile sale anterioară prin zonă, potențează proza cu umor local, dar și înlesnesc accesul la perspectiva și gândirea locală.

 

harta

Evenimentele prin care trec toate aceste personaje ajung rapid în plan secundar, în favoarea redării peisajelor, monumentelor sau a înțelepciunii populare din zonele traversate. Romanul Pantere parfumate merită lecturat tocmai pentru creionarea portretului acestei lumi și pentru revelarea unei culturi a estului, situată la intersecția dintre mit, ficțiune și o brutală realitate. O experiență comună a culturilor din est este legată de mitul fondator, de întoarcerea la origini. În rezonanță cu Dacopatia și alte rătăciri românești, Dan Alexe constată aceeași propensiune spre impresia de ombilic al lumii și în cazul popoarelor Caucazului: „(…) înainte de invadarea de către colonizatorii indo-europeni, adică voi, sau slavii, întreaga Europă era populată de strămoșii noștri, de georgieni, de mingrelieni, de proto-kartvelieni. Contactele au continuat de-a lungul veacurilor și așa se face că bună parte din legendele și moștenirea culturală a popoarelor europene provine de la noi, georgienii și mingrelienii.”

O astfel de perspectivă, de supralicitare a ancestralului și de construire a mitului demonstrează o incapacitate de a stabili o structură trainică a societății și oferă cadrul pentru dezvoltarea permanentă de tensiuni în societate.  Una dintre acestea ține de contactul violent dintre vechi și nou, dintre cultura marginii și cea a centrului: „mă tot întorsesem periodic în Cecenia, observând cum se erodează lent țesutul social al societății lor clanice și modul inexorabil în care două războaie nimicitoare cu Rusia le demolaseră cecenilor toate certitudinile. Așa învățasem, treptat, cum în contactul dintre două culturi opuse eșecul se poate strecura la fel de insidios ca în amor: fără să vrei, se înfiripează ucigătoarea dezamăgire.”

Lumea pe care protagonistul lui Dan Alexe o observă este departe de imaginile tip-vedere ale clișeului rusesc. Deși Kremlinul apare fulgerător, Moscova este înfățișată ca o înșiruire de „hâde bulevarde și înlănțuiri de fațade de beton ce îmi produceau transa hipnotică a unui joc video”. Spațiul moscovit e unul claustrant, al unor apăsări puternice de pe urma prăbușirii Mamei Rusii. Naratorul e bântuit de momente onirice în care se află în Mausoleul lui Lenin și dorește exorcizarea trecutului prin singura modalitate palpabilă: „Faptul că doream să violez leșul inodor și artificial al Fondatorului nu era decât o hierogamie, încercarea supremă, uniunea contrariilor.” Senzația de silă și repulsie provocată de această scenă e revelatorie pentru perspectiva contemporanului asupra a ceea ce a devenit tradiția istorică, a reverenței frânte pentru figurile prăpăstioase ale istoriei.

Prin întâlnirile pe care le are, protagonistul descoperă o lume cu un alt sistem de valori, o altă modalitate de a percepe lumea, un alt construct ideologic neafectat de influențele occidentale: „Rusia noastră este foarte coruptă, da. Însă corupția e bună pentru noi (…). Corupția este doar o altă formă de redistribuire a bogăției. (…) Fără acei corupți neplătitori de taxe, nu s-ar construi în timp record clasa de mijloc de care noi avem azi absolută nevoie.” Această răsturnare de perspectivă prin comparație cu societatea românească conduce la o altă abordare a problemei corupției: „corupția din Europa de Est și din Rusia e diferită prin natura ei de cea a țărilor subdezvoltate, unde spun economiștii că ar fi permanent benefică. Practic, toate țările ieșite din comunism au asistat la aceeași împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete și organismele privatizării.”

Corupția ca fenomen endemic se convertește într-o problemă ereditară, perpetuându-se asemenea unui virus. Însă totul este redat cu cinism de către un magnat georgian, un produs grotesc al acestor realități dure, greu de combătut și la fel de dureros de acceptat. Aceste idei cu semnificații și implicații dincolo de limitele ficțiunii oferă cele mai valoroase și percutante valențe romanului lui Dan Alexe.

Transferul cultural realizat în Pantere parfumate e, așadar, atuul romancierului. Odată pornit în periplu pe urmele lui Dumas, cuplul de îndrăgostiți intră într-o lume ancorată în patimile istoriei recente, cu dictaturi provinciali, stăpâni pe o lume ale cărei granițe sunt bine trasate și delimitate, în care confluența om-natură s-a schimbat prea puțin din vremea lui Dumas, sau ba chiar din vremea lui Prometeu. Pe măsură ce îndrăgostiții străbat marile stepe și intră în umbra munților Caucaz, iar acumularea de detalii culturale atinge cote amețitoare, integritatea cuplului ajunge să scârțâie și, în cele din urmă, să se destrame. Ruptura este redată în oglindă cu cea a lumilor străbătute, iar dorința de construcție este omorâtă în fașă în aerul cu iz de petrol al Caucazului.

Peisajul provoacă reacții viscerale, prilej pentru exersarea propensiunii pentru cuvânt și pentru redarea cinematografică a unei lumi de către Dan Alexe: „Mă apucase o imensă melancolie la vederea stepei la infinit, fum peste apa morților, câmpii fără vânat, doar turme de oi trecând lent din când în când și câte un plop răzleț păzind lacuri fără pești.” Scena ar putea fi lesne plasată în contextul amenințării hoardelor mongole ale Marelui Han. Același lucru poate fi constatat și în perimetrul spațiului urban: „Groznîi: militari mascați și vehicule blindate la fiecare intersecție strategică. Peste tot uriașe afișe cu Ramzan Kadîrov și Putin, fotografiați separat sau împreună, agățate sus pe fațada blocurilor noi, fațade deja fisurate.” Conflictul vizibil și invizibil în lumea Caucazului este transferat și în planul naturii, unde panterele parfumate din titlu devin agenți ai violenței omniprezente. Muntele este un topos ancestral, un ax ce fixează această lume a contrastelor și conflictelor: „Iată-ne în creierul cel mai ascuns al piscurilor, de unde acestea se prăvălesc violent, crupe aride, zimți, canioane, cotloane prin care zac și se ascund semințe de specii niciodată pe deplin zămislite. Cine știe dacă prin anumite văi nu trăiesc încă – ne-grăitor – arătări pe jumătate umane care n-au inventat niciodată vorba articulată: giganți cu orbitele goale, eroi rătăciți scoțând din torbă câte o pâine care nu se mai isprăvește.”

Pantere parfumate propune, așadar, o proză luxuriantă, în care elementele extraliterare potențează lectura și dovedesc măsura talentului lui Dan Alexe în arta decupajului cinematografico-literar, concentrat asupra unui „ciclu permanent de violență în acea parte a lumii”: „Totul a pornit din locul ăsta pustiu și amenințător, unde un păstor azer își adapă acum oile de la o țeavă ce se varsă direct în Marea Caspică.”

[1] Editura Polirom, Iași, 2017, 304 p.


Cf. alte cronici:

— România Literară: Pe urmele Panterelor parfumate, după Dumas, prin Rusia şi Caucaz

— Kamikaze: Nimic din ce spune Dan Alexe în Pantere parfumate

— Bookhub: Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

— Europa Liberă: Dan ALEXE. Pantere parfumate

— Radio România Cultural: “Pantere parfumate”: un excepțional roman de sinteză

blog Alexandra Halma: Am un tatuaj cu Eva

— Pantere parfumate în librării

Mai pun aici și canalul meu YouTube pe care am urcat multe din scenele și ceremoniile descrise în roman și pe care le-am filmat de-a lungul anilor

Dan Alexe: YouTube
https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

veres561699_457655954268248_561605452_n

Shape of Water (și alte făcături leneșe de la Oscars 2018)

https---blueprint-api-production.s3.amazonaws.com-uploads-story-thumbnail-68561-4766af69-47bf-4e55-ba11-f7903d6aa81c

Trebuie urcat până la anul 2014 și la dezastruosul și pomposul 12 Years a Slave (12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt) ca să găsim un festival de Oscaruri mai plicticos și mai necinematografic, deși nici 2017, cu Moonlight, o prostie plângăcioasă cu niggers homo, nu a excelat prin exces de creativitate memorabilă. (Ba chiar au sărit unii pe mine atunci, cum că aș fi rasist pentru că am pus nigger în titlul cronicii. Ironia era că în film fiecare al doilea cuvânt în Moonlight este nigger. A pune asta în titlul cronicii se numește metalimbaj si e o tehnică retorică ce se bazează pe ironia și cultura cititorului).

Bun, ce am avut anul ăsta? Filme-manifest, filme pentru bine-cugetători pioși și de un umanism dezgustător, filme care nu sunt, în ciuda pretențiilor, decât un joc video (Dunkirk).

 

Shape of Water, o pretențiozitate plagiată

Știm cât a fost lăudată pentru estetism și alte petice ale creativității această peltea cu găuri în logica internă a narațiunii.

Știm și cum gloata nenarativă cu estetismul supușeniei ne aruncă un dezinvolt: Hai, mă, lasă detaliile, te legi și tu de orice.

Nu e așa, gloată fără rigoare. O construcție narativă are o logică internă care trebuie să fie respectată, altfel întreaga lume de acolo se prăbușește. De aceea Star Wars este un diamant șlefuit în fiecare din episoadele sale: nu trebuie să credem în războaie galactice și control al Forței, ci să admirăm coerența internă a universului construit acolo.

Shape of Water are inadmisibile găuri în logica scenariului, asta pentru că e în mod țipător furat din multe surse conflictuale.

Omul.amfibie

Creatura acvatică, de pildă, care trebuie întreținută în mediu umed salin, altfel moare, și pentru că asta era logica Omului amfibie, de unde vine primul asemenea scenariu, aici în Shape of Water trebuie într-adevăr să zacă într-o cadă cu apă sărată în așteptarea scenei în care e aruncată în ocean… după ce ni se spusese că a fost capturată într-un râu în Amazonia, unde era adorată ca un zeu de triburile locale!… Dar de când curg râuri sărate în jungla Amazonului?

Lenea narativă provenită din furtul leneș e atât de mare încât femeia, curățătoarea care se îndrăgostește de monstru trebuie să fie mută. De ce? Pentru că în scurtul metraj The Space Between Us, al acelui student olandez Marc S. Nollkaemper care îl dă acum în judecată pe regizorul Guillermo del Toro pentru furt, femeia e mută deoarece, totul petrecându-se după Apocalipsă, ea poartă în permanență o mască de oxigen:

 

 

Da, acest scurt metraj al unui student olandez e flagrant și prin estetică și prin aspectul creaturii, dar și prin aceea că femeia de serviciu, purtând în mod permanent o mască, este în mod natural mută. Guillermo del Toro nu și-a pus însă absolut deloc întrebarea dacă CIA ar angaja o femeie mută să lucreze într-un laborator de o asemenea importanță militaro-strategică.

Filmul are multe tare pe care vulgul le mătură nepăsător. De pildă: începe și se termină printr-o voice-over, un narator neidentificat inițial (în final recunoaștem vocea ca fiind vecinul de palier al mutei) care ne spune… nimicuri.

O voice-over, ca și un flashback, sunt petice rușinoase acolo unde nu aduc nimic într-o construcție narativă. Dar la fel de rușinos și inutil e și dansul, pe fundal de orchestră hollywoodiană, al mutei cu creatura, într-una din fanteziile sale, insert inutil și care sparge ritmul, și așa căznit, al filmului.

Furat din atâtea surse, inclusiv (și aici e un proces în curs), de la Omul amfibie la piesa din 1969 Let Me Hear You Whisper a lui Paul Zindel Pulitzer (acolo femeia de serviciu se îndrăgostește de un delfin pe cale de a fi disecat de răii military americani)

WhisperShapeSame7-1

și din alte surse evidente ale nerușinării care a dat, prin împrumut nerecunoscut, atâta leneveală estetică apăsătoare, precum și un cod care se mănâncă pe sine (nu căutați joc de cuvinte acvatic la cod), filmul are nevoie și de ceva în plus, măcar o fărâmă de originalitate…

WhisperShape_Same8

și aici vine ideea cu agenții sovietici, care cade și mai rău decât găselnița similară din Hail, Caesar! (2016, un filmuleț anost, cu actori irosiți, al fraților Coen).

Dar acolo Shape of Water devine o pastișă nereușită a fraților Coen, Guillermo del Toro nedându-și măcar osteneala să angajeze pe cineva care să scrie dialoguri corecte în rusă, sau să-i facă pe actori să pronunțe inteligibil.

 

Cât despre plagiat, uneori cazul e atât de flagrant, dar face atât de puține valuri, încât protestul e inutil. Așa a fost și cu The Revenant, iar Woody Allen a plagiat în totalitate scenariul unei benzi desenate a francezului Lauzier.

Dar să ne consolăm cu ideea lansată de unii istorici moderni și anume că atitudinea reprobatoare vizavi de plagiat ar fi recentă şi că în trecutul clasic ideile pluteau în aer şi că ar fi fost absolut natural pentru oricine să preia hălci de text din scriiturile altora şi să le publice sub numele său… Nimic mai neadevărat, pentru că altminteri toate cărțile din perioada pre-modernă ar fi putut fi tipărite fără titlu de autor şi, pe de altă parte, nici n-am înțelege astăzi de ce a fost nevoie, de la Renaştere încoace, de protecție regală şi juridică pentru a asigura copyrightul cărților tipărite.

„Un impostor ieftin, al cărui suflet atârnă chiar mai uşor decît vorbele furate de el, mi-a şters numele de pe un text pe care i-l împrumutasem şi l-a răspîndit în numele lui, neluând în seamă faptul că cei ce îl cunoşteau personal rîdeau de atîta pretenție. Dumnezeu, însă, l-a scos de pe lista celor care pot aştepta mângâiere în ceasul spaimei“… aşa scria pe la anul 1000 un mistic persan, Hujviri, în tratatul său intitulat Dezvăluirea Celor Ascunse… dovadă că furtul intelectual a existat dintotdeauna. De altfel, termenul însuşi de plagiat vine din antichitate, de la poetul Martial, care l-a folosit pentru prima oară metaforic, el însemnând la origine „a jefui“.

Cam asta despre dezastruosul Shape of Water… Ce să mai spunem despre celelalte?

thumb_1024_768x432_0_0_crop

Best actress pentru Frances McDormand în Three Billboards Outside Ebbing, Missouri :

Da, ea e minunată, cum a fost întotdeauna de la Fargo (al fraților Coen) încoace. Dar și acolo ce aglomerare de clișee, de la polițistul (Sam Rockwell, și el Oscar pentru rol masculin secund) care trăiește cu mama lui dominatoare și are o sexualitate incertă, trecând prin coloana sonoră care începe cu muzică de operă (why? why?) până în momentul în care auzim “The Night They Drove Old Dixie Down“, ceea ce trece neobservat pentru non-americani, care e un mod grosolan de a sublinia faptul că un rasist din sud (Little Dixie, districtul cel mai rasist din Missouri) e pe cale de a fi snopit în bătaie.

maxresdefault

Apoi: Best sound editing – Best sound mixing – Best editing pentru Dunkirk

(deși munca cu sunetul în The Last Jedi, și el în competiție, e la fel de remarcabilă). Despre importanța sunetului la cinema am mai scris și în: Django Unchained : film, interrupted…

Despre pentru Dunkirk am spus suficient în cronica din link.

 

Altceva? Best adapted screenplay: Call Me by Your Name

call-me-by-your-name

Acel amor homosexual (minunat jucat, de altfel) mustește de creme bio, levănțică și albine: “Call Me By Your Name”, un amor homosexual firav în Italia inocentă a anilor 1980, la țară, în mediu burghez intelectual poliglot și enervant de rafinat.

A fost candidat la Best Movie, cu actori minunați, da, care au jucat însă într-un telefilm cu un montaj scârbos de carte poștală. Dacă am fi în 1980, filmul ar merita ceva premii pentru îndrăzneală homo, dar păcat că are cea mai grosolană reclamă pentru un produs pe am văzut-o la cinema în afară de franciza James Bond, personajele bând aici cafea Illy cu eticheta în prim plan. În multe țări, publicitatea deghizată e interzisă legal.

Sigur, o să zică prea-leneveala voastră, cui îi pasă de toate detaliile astea? Cui îi pasă, din moment ce ne amuzăm?

Da? atunci să nu mai pretindem că e vorba de cinema. Cinema presupune o construcție originală, narativă, vizuală și sonoră, care ne transmite ceva și ne modifică, în bine sau în rău. Ceea vedem însă de câțiva ani la Oscar e doar o lungă succesiune de produse de entertainment. Aici e toată diferența între ceea ce înseamnă cinema pentru europeni: artă! și pentru americani: entertainment, o marfă ca oricare alta.


Oscarurile anilor trecuți:

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/27/oscars-2017-corectitudine-politica-si-smiorcaiala-moderate-de-un-film-iranian-excelent/

23 februarie: ziua deportării cecenilor… și sărbătoarea Armatei Ruse

dansid11

Cu primul presedinte cecen, Djohar Dudaev…

.

Astăzi, 23 februarie, e Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.

Pentru caucazieni, în special ceceni și inguși, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, și, după aceea, în cel de-al Doilea Război mondial, când Stalin i-a deportat în masă, 23 februarie este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).

Am mai scris despre genocidul din Caucaz și despre războiul de exterminare a poporului ubîh, ce trăia pe locurile unde se află astăzi Soci (cf. link mai jos).

Pe 23 februarie 1944, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului. Deportarea s-a făcut, desigur, dinadins în zi de sărbătoare.

Pe 23 februarie 1944, așadar, o razie de dimensiune nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.

Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.

Au fost atunci, în 43-44, deportate în întregime națiunile ceceno-ingușă, balkaro-karaceai, kalmîcii și turcii mesheți (pe lângă tătarii din Crimeea și germanii de pe Volga); dimensiuni patologice ale urii, ca să folosească armata pentru a deporta popoare întregi din Caucaz, în loc să o ducă pe front împotriva Germaniei.

moustache

Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.

In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.

Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.

11988581_999453760088462_5503967973182336461_n

Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.

Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.

Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.

stalin182528_426756300691547_1368998949_n

Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.

Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.

Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.

O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.

23 februarie… Ziua Armatei Roșii… dar si Ziua deportării cecenilor, care amintește în același timp de întreg lanțul de operațiuni genocidare prin care a fost făcut să dispară definitiv de pe fața pământului poporul ubîh pe al cărui teritoriu ancestral se afla Soci.

Tocmai acolo a ales Putin să organizeze olimpiada din 2014, când se împlineau 70 de ani de la genocid și deportări, combinând gloria sportivă cu cea a Armatei Roșii și a răvășirii Caucazului.

 

Cine sunt cecenii?

 

Iată un mic breviar cecen, în care rezum, cu multe extrase din lucruri filmate de mine acolo de-a lungul anilor, întreaga atmosferă din a doua parte a romanului meu Pantere parfumate tocmai ieșit la Polirom (link spre un fragment la sfârșitul textului).

 

Am ajuns acolo pentru prima oară în iarna lui 1991-1992, cînd nimeni nu auzise măcar de Cecenia, Caucazul de nord fiind zonă strategică pentru sovietici, iar cecenii, cuceriți prin masacre denunțate de intelectualii ruși, printre care ajunge să-l amintim pe Tolstoi, rămânând cea mai dușmănită și oprimată nație din fosta URSS, iar până atunci accesul acolo fusese interzis.

Țara se prezenta așa, iar ceremoniile mistice sufi filmate de mine o ilustrează pe cea descrisă în roman:

.

.

Am făcut acolo primul meu film documetar, Ghazavat – Une promesse de guerre (1992), în care, din lipsă de experiență și sub presiunea producătorilor belgieni și francezi, lăsam de înțeles că ar fi vorba de primejdioși fundamentaliști islamici.

Realitatea era departe de asta: cecenii erau -și au rămas majoritar pînă azi- membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) inchise lumii din afară. Opusul islamismului militant importat din țările arabe.

Confreriile lor sufi isi duc viata in jurul mormantului unui sau altuia din sfintii din trecut ai grupului, mormant numit un mazar :

.

.

Islamul cecenilor este foarte diferit de cel al afganilor sau arabilor. Este un islam de tip sufi, cu ceremonii foarte arhaice, cu rămășițe păgâne, de transa  colectiva, care nu sînt acceptate de ceilalți musulmani. Iată un exemplu, filmat de mine într-un sat nu departe de Grozny :

.

.

E limpede ca o asemenea ceremonie poate fi de indata prezentata ca reprezentand tendinte fanatice. Numai ca asta ar fi total fals. Ceremonii de transa, numite zikr (din arab: dhikr = pomenire) se tin cu orice mare ocazie, la o inmormantare de pilda :

.

.

Atât de îndepărtați sunt cecenii de islamul militant, încât pentru ei moscheea e doar locul în care isi tin ceremonia zikr, ceea ce i-ar oripila pe musulmanii fundamentalisti :

.

.

După eroarea inițială, am continuat să mă întorc periodic în Cecenia. Am filmat de-a lungul anilor esența culturii și ceremoniilor lor colective. Le-am învățat limba. Am făcut (la Paris) un Masters Degree in islamul mistic cecen. Am publicat, împreună cu alți cercetători, o Géopolitique du Caucase (Hérodote, Paris, 1996), unde am scris capitolul despre islamul cecen si nord-caucazian.

Demonizarea cecenilor a fost fructul lent al propagandei ruse. S-a ajuns să se creadă că acest popor care abia depășește un milion de persoane, femei, copii, batrani si handicapati inclusi, adica jumătate din populația Bucurestiului, dar cu mai putine mãdulare, dupa doua razboaie distrugatoare, e compus numai din teroriști islamiști. Ca și cum am putea să ne inchipuim că acesti oameni atat de putin numerosi, care pe deasupra sint astazi controlati de un guvern local total supus Moscovei, luptă in acelasi timp impotriva occidentului pe toata planeta. Dar asta face parte, desigur, din categoria mitologiilor irationale, imposibil de combatut prin logica sau evidență.

Rămâne faptul că pe 23 februarie 1944, aproape 650.000 de inguși și ceceni au fost deportați în Asia Centrală și Kazahstan, ceea ce constituie un genocid (al doilea, după cel la care fuseseră supuși sec. XIX de către armatele țariste). Jumătate dintre deportați au murit pe drum. În 1957, cecenii și ingușii supraviețuitori au obținut dreptul de a se întoarce acasă.

În 2004, Parlamentul European a recunoscut deportarea cecenilor și ingușilor drept act de genocid comis de regimul sovietic.

De ce să ne mirăm însă de coincidența voită și cinică a celor două date, când Putin a fixat “alegerile” prezidențiale de anul acesta pe 18 martie… ziua anexării Crimeei în 2014!

.

Dan Alexe îți arată viața dură din Cecenia, între amputări și tortura cu cadavre

https://www.vice.com/ro/article/59d5eq/dan-alexe-iti-arata-viata-dura-din-cecenia

— Despre limba cecenilor :

Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/20/yoga-the-chechen-language-and-its-prehistoric-contacts-with-indo-european/

— Despre Cecenia independentista de acum 20 de ani și rolul ei în Caucaz :

Dinți de aur și pantere parfumate: în spatele unui scoop…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/dinti-de-aur-si-pantere-parfumate-in-spatele-unui-scoop-scurta-versiune-romana/

Cf. și

Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/08/olimpiada-de-la-soci-pe-locul-unui-genocid-uitat/

Un interviu cu premiereul cecen în exil, Ahmed Zakaev :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/din-nou-despre-ceceni-un-interviu-cu-ahmed-zakaev/

Un interviu cu omul care a jucat un rol foarte tulbure în relațiile Rusiei cu Cecenia, Boris Berezovski :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/23/o-poveste-cu-un-obit-interviul-meu-cu-boris-berezovski-oligarhul-revolutionar/

11228112_999453716755133_6170522038762587927_n

————

 

Fac oare fetițele ca tații să fie de stânga?

velia păr

Un studiu publicat (de un grup de psihologi britanici, evident) analizează influenta copiilor de sex feminin asupra taților. Unele concluzii ale studiului sunt surprinzatoare si pot părea chiar neserioase. Se afirma astfel că nașterea unei fetițe il poate face pe un tata sa voteze pentru partide de stânga !…

Tatăl care are o fetiță, zice studiul, trebuie sa se obișnuiască cu rochițe roz si sa învețe sa gătească măcar o omletă decentă. Spre deosebire de băieți, se mai spune, fetițele ajung sa fie preocupate de justiția sociala, ba chiar, -miracol !-, cand incep sa aiba opinii proprii, fetițele sunt mai in favoarea creșterii impozitelor, de pilda, daca asta e pentru binele public. Așa încât, tații lor ajung sa voteze pentru partidele de stanga.

Se poate insa constata si fenomenul invers, exact simetric : mame care au numai baieti si care voteaza pentru dreapta… altfel zis pentru impozite mici si pentru o intervenție a statului cat mai redusa. Copiii își modifica asadar parintii: fetele spre stânga, baietii spre dreapta. Totul pare simplu si convingator.

Asta nu se aplica însă, in mod evident, decat societăților occidentale. Prin alte părți, situația e total diferita. In India, prin regiuni mai sărace, se întâmplă si astazi ca multe fetite sa fie omorâte la naștere pentru a nu deveni o povara. Chiar daca nu peste tot se ajunge la situatii atat de extreme, rămâne totusi o rușine pentru o familie să aibă numai fete.

Cu toate astea, teoria cu femeile care ar fi mai inclinate spre stânga nu sta in picioare. Ea nu explica, de pilda, cum a putut sa apară o creatura ca Margareth Thatcher… sau poate ca nu trebuie sa o calificam pe aceasta fondatoare a neoliberalismului drept femeie… așa cum gruzinii din trecut, uitandu-se la bărbătoasa lor regina Tamara (mai multe amănunte despre tradițiile georgiene în romanul meu abia apărut Pantere parfumate), îi spuneau de fapt : regele Tamara!…

Cf. mai multe despre nefeminitatea și latura anti-democratică a lui Thatcher:

Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/

și

Thatcher – inamica liberalismului politic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/

 

Despre cum se scămoșește mistica musulmană în manele trecând de la Azis la Florin Salam

image29

Bulgarii nu doar că au găsit cea mai bună definiție a manelelor („Bluesul e atunci când un gagiu mișto dă de rău – maneaua e când un nasol dă de bine”), dar au și umor în ele.

Ba chiar, manelele bulgărești (чалга, cealga) conțin elemente de mistică musulmană de tip sufi, pe un ton umoristic, pentru că practic toți romii balcanici, mai puțin cei din Croația și nordul Serbiei, sunt musulmani.

În binecunoscutul hit al lui Florin Salam Saint-Tropez (59 de milioane de views), împrumutat de la țiganul manelist bulgar provocator Azis, care se pretinde gay, Salam cântă următoarele:

Voi oameni bogați
Hai sa va distrați
Hai sa va distrați
Of, ah lele, ah lelele

Banale versuri, da, da? Hai să urmărim acum originalul.

Melodia și versurile originale aparțin, cum spuneam, acestui Azis, un rom bulgar pretins gay care e un fel de Lady Gaga masculin al Bulgariei. Piesa: Sen Trope (Сен Тропе, Saint-Tropez, 53 milioane de views față de 59 ale lui Salam, dar Bulgaria e mai mică) are versurile

Супер абонати – само тарикати, 
лъскави магнати… Ооо… 
Супер абонати – само тарикати, 
лъскави магнати… Ооо… 
Алелей… пак… Алелей… пак… 
Алелей… пак… Алелей… пак…

Super abonati – samo tarikati
Lăskavi magnati.

Ceea ce Salam a tradus prin oameni bogați e în bulgară: tarikati. Acum, ce căutam să spun cu mistica musulmană? Ei bine, majoritatea romilor din Balcani aparțin unor confrerii musulmane mistice care se numesc tarikat.

Istoric, personajul reprezentativ al acestul gen de mistică este Nasreddin (pe care noi îl numim Nastratin) Hogea și care nu e câtuși de puțin un personaj din folclorul românesc, ci provine din cultura populară turco-persană, fiind prezent în legende și snoave din Balcani până în Afganistan.

Nastratin Hogea (Mulla Nasreddin) e tipul clasic al dervișului rătăcitor și descurcăreț, care poate deveni și bogat, dacă așa îi vine fantezia, pentru că el e dincolo de regulile morale, iar de aici a intrat în argoul bulgăresc termenul de tarikat, care desemna (și desemnează) o confrerie mistică musulmană, dar care în limbajul cotidian e un “golan isteț”, un Dharma Bum (precum în romanul celebru al lui Kerouac), un șmecher și un smardoi deștept și cu bani.

Bulgaria mai este și “tărîmul mutrelor”… Banc: o “mutră” (asa sînt numiti in Bulgaria gangsterii aparuti dupa caderea comunismului) isi cumpără un Mercedes. Cateva zile mai tarziu “mutra” se intoarce la acelasi salon auto si comanda inca o limuzina Mercedes. “Imi trebuie una nouă. Scrumierele din aia de saptamana trecuta sînt deja pline”, ii explică el vanzatorului mirat.

O anecdotă care sintetizeaza schimbarile aparute in mentalitatea populara in ultimele doua decenii in Bulgaria, pe fundalul unui amestec de saracie din ce in ce mai mare pentru unii si de imbogatire rapida pentru altii. În Bulgaria, mai mult chiar decat la români, între politicienii bogați, îmbogățiți după caderea comunismului, pe de o parte, si populatia sărăcită pe de alta se află doar pătura așa-numiților mutre și tarikati, iar bulgarii își definesc deseori țara ca fiind “tărîmul mutrelor”. Populația are insa o atitudine ambiguă față de mutre și tarikati, un hibrid între mafie balcanică si cei ce in România sînt numiți “cocalari”.

In masura in care in Bulgaria politicienii sunt corupti prin definitie, iar puterea nu propune niciun fel de ideologie, “tarikati” ofera o structura prin care societatea poate functiona la nivel local, cel putin in aparență.

Un tarikat sau o mutră are bani si Rolex, merge la biserică sau la moschee si e obsedat de sex, ascultă manele (cealga în bulgară), are un smartphone de ultimul tip ținut in permanență în mînă și o fată arătoasă si cat mai dezbracată agățată de braț. Pentru aceste două din urma accesorii, folclorul urban a inventat termenii de “mutrafon” pentru un telefon scump si “mutresă” pentru metresa unei mutre.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dar să revenim la Saint-Tropez…

Preluând însă piesa Saint-Tropez de la Azis, Florin Salam a tradus plat versurile care făceau toată frumuseța, umorul și violența exotică și pretins homosexuală a originalului. Căci a traduce acei tarikati prin banalul și platul oameni bogați se pierde exact ceea ce făcea interesul întregii construcții (sub-)culturale și muzicale.

Despre aceste tarikati, confrerii musulmane sufi din Balcani, am făcut eu filmul Iubiții Domnului, despre dervișii din Balcani, membri în aceste tarikati, care le ofereau un substitut de ascensiune socială, termenul alunecând până la cel de tarikati din melodia lui Azis.

Info: este disponibila subtitrarea in limba romana, activarea se face din meniul Settings.

În româneasca lui Salam din Saint-Tropez se pierde așadar orice aluzie din original la tarikati și mistica musulmană. Tarikati nu sunt doar smardoii cu bani, dar și dervișii din confreriile acelea, tarikat, musulmani cu ritualuri colective şi tehnici arhaice ale extazului.

garcon-color

Dervişii în a căror confrerie se petrece filmul meu, și pe care Azis îi cunoaște prea bine, practică un fel de yoga islamică violentă, în care membrii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge și fără a-și provoca vreun pic de durere fizică. Și dansează. După vizionarea filmului meu, întreaga piesă a lui Azis va lua o altă dimensiune.

pike224760_209961975704315_795044_n

În realitate, în istoria culturii române, o singură persoană a știut să redea ambiguitatea dervișilor și a lui Nastratin Hogea: poetul Ion Barbu, în acel înspăimântător poem Isarlîk:

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/09/isarlik-ion-barbu-si-violenta-sufismului-ratacitor-sau-cum-calinescu-nu-a-inteles-nimic-din-umorul-mistic-al-lui-barbilian/

Cf. și:

De ce românii care se plâng de incultura manelelor nu înțeleg nimic din ele

https://www.vice.com/ro/article/qvp793/romanii-care-se-plang-de-incultura-manelelor-nu-inteleg-nimic-despre-cultura

Sfîntul derviș din Babadag…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

“N•A•K•E•D”… un proiect despre vulnerabilitate

2018-01-22-PHOTO-00000044

Ortodoxia noastră românească, homofobă prin definiție, este obsedată de sex. Mintea înfierbântată a fundamentaliștilor ortodocși vede prin jaluzelele cuplurilor non-hetero numai malahie și sex-sex-sex. Fibra lor afectivă se nutrește din viziuni de orgii, împerecheri si torturi, ea nu concepe afectivitate reală, citit împreună, camarederie și plimbat prin parc pentru a admira veverițele. Creierul lor e traversat de viziuni de cravașe, latex și accesorii sado-maso. Mintea lor neagă dimensiunea umană a cuplurilor gay și vede numai sex.

2018-01-22-PHOTO-00000032

Ortodocșii fac așadar, precum fundamentaliștii musulmani, dovada unei obsesii cu sexul. Islamiștii își înfașă și închid femeile, închipuindu-şi că, lăsată singură, femeia se va împerechea animalic cu primul venit. La fel, fundamentaliștii ortodocși nu văd într-o relație, ba chiar într-un contact uman, decât sex-sex-sex, iar acela trebuie să se petreacă dupa canoanele Bibliei (unde totuși unul, precum Lot, acel model de pioșenie, s-a împerechiat cu fiicele lui).

(fragment din romanul meu abia ieșit, Pantere parfumate, Polirom 2017)

2018-01-22-PHOTO-00000036

Tiberiu Căpudean (click on pictures to enlarge) este un fotograf pribeag prin Europa care caută să dea o dimensiune estetică mediului celor cu o identitate sexuală diferită de cea a majorității românilor.

2018-01-22-PHOTO-00000008

2018-01-22-PHOTO-00000004

“Am fotografiat peste 100 de barbati gay în Europa si am vorbit cu ei despre momentele in care au simtit pe pielea lor homofobia, rasismul, xenofobia, ageism-ul si body shaming-ul. Mi-au povestit fie prin ce au trecut in adolescenta, fie intamplari recente. Ce li s-a spus sau ce li s-a facut… si cum s-au simtit. Unii dinte ei au fost exclusi sau discriminati de familiile lor, de colegi si chiar de catre alti membri ai comunitatii LGBT”, mi-a spus Tiberiu Căpudean, în cadrul proiectului NAKED.
 
“Barbatii din fotografiile mele sunt fotografi si contabili, biochimisti si bucatari, rugbisti si dansatori, primari si actori porno, profesori universitari si studenti, functionari si spălători de vase prin restaurante, vanzatori si ingineri. Vreau sa se inteleaga odata pentru totdeauna ca barbatii gay nu merg numai pe covoare rosii band sampanie in timp ce armate de paparazzi se ingramadesc la picioarele lor. Sunt oameni absolut obisnuiti care vor sa fie lasati sa-si traiasca viata alaturi de cei pe care ii iubesc. Sunt oameni care s-au saturat sa ceara voie sa traiesca. Fiecare are o poveste de spus. Demersul meu e dublu: estetic-fotografic și narativ, ambele atingând latura socio-afectivă.
Mă preocupă și fobia vârstei, ageism, care e la fel de distrugătoare atat printre gay, cat si printre persoanele straight. Nud pentru mine nu inseamna nici pornografie si nici erotism, desi sunt constient ca fiecare percepe lucrurile diferit. Faptul ca barbatii din fotografiile mele sunt dezbracati e lucrul cel mai putin important. Eu mi-am propus doar sa arăt vulnerabilitatea acestor oameni, iar poveștile pe care le-am cules sunt in aceeasi directie. Vreau sa fi vazuti si auziti. Si sper ca la un moment dat vor fi si intelesi. Nu arăt ceva anecdotic, nu e doar o fantezie sau o deviere, ci o altă latură a umanității.”

2018-01-22-PHOTO-00000007

Mai pun aici câteva vorbe despre căsătoriile gay:

România nu este singura țară care nu extinde drepturile cuplurilor în parteneriat civil până la cele ale cuplurilor căsătorite. În aceeași situație se mai află Bulgaria, Polonia, Cehia, Slovacia și țările baltice. Altfel zis, doar țări din fostul bloc comunist.

În Bulgaria, de altfel, căsătoria este definită în Constituție ca fiind cea dintre un bărbat și o femeie. Există acum un caz similar, două femei, ambele bulgăroaice, care s-au căsătorit în Marea Britanie, însă cazul nu a ajuns încă până la Curtea de Justiție a UE.

În 13 state membre în UE (14 în curând cu Austria), căsătoria a fost extinsă până la a acoperi cuplurile gay care doresc să treacă pe la primărie. Belgia, de pildă, a banalizat atât de mult căsătoria gay, încât până și rata divorțurilor între homosexuali se apropie de cea a cuplurilor hetero, depășind 20% din totalul căsătoriilor.

În Franța, însă, dezbaterea în jurul legalizării căsătoriilor între homosexuali și a posibilității de a adopta copii atinsese la un moment dat proporții calificate drept grotești. S-a cerut chiar un referendum național, lucru care a fost respins în cele din urmă de parlament. Disputa s-a extins după ce s-a decis că copiii născuți în străinătate din mame purtătoare, mame care nu fac decât să poarte și să nască copilul altora, pot primi cetățenia franceză.

Multe franțuzoaice, nu doar femei sterile, dar și homosexuale, merg în străinătate, cel mai adesea în Belgia sau Spania, pentru a găsi o mamă purtătoare în cazul în care doresc să aibă un copil, iar unele chiar pentru a se căsători. Întoarsă în Franța, chiar și o mamă singură cu copii are statutul de familie monoparentală.

2018-01-22-PHOTO-00000005

În schimb, mulți găsesc straniu că în privința familiilor de gays Franța republicană și laică se arată mai conservatoare decât regatele vecine ale Belgiei și Olandei, de pildă, unde mariajul gay a devenit legal deja în urmă cu un deceniu. Mai mult, în Belgia legea autorizează orice cuplu de homosexuali, chiar străini, să se căsătorească local, cu condiția ca unul din ei să fi locuit cel puțin trei luni pe teritoriul belgian, ei formând astfel o familie.


 

Doar o introducere… Curând un interviu și o dezbatere despre cum îți poți trăi umanitatea altfel decât în chinga ortodoxo-PSD-istă. (și click to enlarge)

.

Cf. și:

Tattoo You… sau corpul ca palimpsest

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/14/tattoo-you-sau-corpul-ca-palimpsest/

și :
—–

Cosmin Ciotloș despre “Pantere parfumate”: un excepțional roman de sinteză

 

băieți

Discutând cu două din personajele romanului…

Cosmin Ciotloș, cronică la Pantere parfumate, duminică 21 ian., la Radio România Cultural:

Strâns cu ușa de niște interlopi cărora le este dator, un jurnalist român trăitor în Belgia pune la cale un plan de redresare rapidă: fuge la București și de-acolo în Rusia, unde are de gând să filmeze un documentar care, speră el, va fi o lovitură. Cu atât mai mult cu cât costurile sunt minime, iar cele care sunt pot fi evitate printr-un complicat sistem de amiciții.

Planul e acela de a reconstitui, cu camera video în mână, traseele urmate cu un secol înainte de Alexandre Dumas (fugar și el) prin Caucaz.

harta

Subiectul e, deci, livresc și ar putea trage în jos întregul roman dacă n-ar avea, în chiar substanța lui o dublă dimensiune revitalizantă. Și anume faptul că locurile acelea sunt, azi ca și-atunci, minate de o violență cotidiană (ceea ce exclude orice abordare turistică sau exotică) și, în al doilea rând, amănuntul că autorul chiar a trecut pe acolo și nu vorbește, cum s-ar spune, din citite.

Așa se face că Pantere parfumate e un excepțional roman de sinteză. Între reportajul de la marginea lumii și netezimea reflecției de un estetism curat european; între schimbările de mentalitate și de umoare care pot interveni la oameni separați de numai câțiva kilometri și gustul alexandrin pentru jocurile de limbaj și de senzații (ilustrat prin titlu și continuată cu fervoare în interior); între erudiția de incunabul și adaptabilitatea la modulul bad boy. E un dozaj aici care face ca acest roman să-și rateze eventualele defecte.

Nici un exces în el nu durează îndeajuns cât să fie resimțit ca un bruiaj al fluxului: protagonistul pretinde că are, în locuința abandonată din Bruxelles, un exemplar al unei faimoase cărți a lui Athanasius Kircher. Nu insistă asupra ei (ar fi fost obositor și artificial), dar nici n-o uită inabil: către final, cartea va reapărea, cât să se descarce, ca să păstrez spiritul imperativului lui Cehov.

Faptul în sine denotă, desigur, promptitudine și expertiză tehnică. Ceea ce nu mă miră, la un scriitor cu pregătirea filologică 4D a lui Dan Alexe. Important cu adevărat mi se pare bunul dozaj. Fiindcă acesta nu cere știință, ci artă. Ca și scenele de sex, unde cea mai mică alunecare stilistică poate provoca suspiciuni de pornografie; ca și acelea de război civil sau de mică gherilă parohială.

Cum să transcrii în fraze curate sunetul distinct pe care-l face secționarea carotidei unui om fără a da impresia de efecte speciale sau de butaforie ?! Și asta rămânând înalt calofil, cum Dan Alexe este, prin structură, chiar și-n cele mai corozive pagini. E, cum spuneam, o chestiune care ține de proporții inefabile. Acelea care decid întotdeauna, dincolo de pledoarii inteligente și fără efort polemic, firescul valorii unei cărți.

Pantere parfumate-EGO Proza.jpg

Dan Alexe, Pantere parfumate, Editura Polirom, Iaşi, 2017

 

In căutarea sexului pierdut (de Dez Jazzadez, Girafa Magică)

10_6184624 (1)

Draga de Dez Jazzadezz, care pe lângă că e așa și pe dincolo și uneori se joacă cu perplexitatea și a produs o minune muzicală numită Omelette, mai și scrie minunat.

Am mai dat un exemplu din ce scrie ea aici, ba chiar am și făcut-o personaj într-o poveste numită:

Dez și Mr. Stockholm…

Dar iată că aici publicăm primul capitol dintr-un roman al lui Dez care ne descrie deriva romantică a unei femei cu suflet de fetiță care intră în lumea pornografiei extreme:

In căutarea sexului pierdut

Într-o zi, nu. Într-o oră, ba chiar la o anumită secundă din acea oră, mai exact, secunda 23,0424, atunci când firul de praf de pe pleoapă se mută pe spranceană, din cauza minivântului provocat de deschiderea ochilor, Adrieana se trezi dintr-un vis complicat. Se trezi, e un fel de a spune, pentru că incă era foarte entuziasmată de invenția pe care o văzuse-n vis. 

Se ridică din pat și reazaliză că, deși tricoul îi era, binemersi, pe ea, îi lipseau chiloții. Se uită prin plapumă, sub pernă, pe noptieră, sub pat. Se uită apoi, instinctiv, la p. Nimic. În locul ei, apăruse, ca o folie trasă peste pâine ca să nu se usuce, o piele nouă, fină, cu pori mici și perișori fini. Arăta ca un arhangel. Cu sâni. Mă rog, nu chiar țâțe, că erau sâni foarte mici. 

Nu știa, biata Adrieana, dacă să se sperie sau să aibă vreo altă reacție, așa că, în prealabil, o buși râsul. Își spuse că, probabil, încă se fâlfâie în vis, așa că se va trezi mai târziu cu p. intactă, pe care o numise ea, în joacă, cu mâna între buze, Martha. 

Doctorul ei ginecolog, psihologul Marthei, totodată, îi spusese că e foarte bine că i-a dat un nume, pentru că, astfel, îi creea o personalitate și atunci p. nu mai era ceva de care să te rușinezi sau s-o ascunzi. De la botez, Martha facuse cunoștință cu Rumburac, Gogu, Demagogu si Maricel, zis si Caricel. 

Dar, în cele din urmă, acum fiind timpul prezent, Martha dispăruse complet. Adrieana se gândi că poate s-o fi retras undeva, în alt cotlon întunecos al organismului ei, sau, poate, din greșeala, și-o fi ras-o cu tot cu păr. Neeeh! Se gândi o clipă, apoi decise: ” am să vorbesc cu Heliopatul”.

Heliopatul era un bufniț mic, din plastic forjat, ce atârna pe perete, prins intr-un holșurub. 

– Ia fii atent! M-auzi? 

Heliopatul își sticli ochii și mai tare.

– Boule! Suntem in visul meu, vorbește! Nu ești real, acum, ești o proiecție a realității, trebuie să-mi răspunzi!

Heliopatul rămase în ființa sa rigidă, de plastic. 

– Ia fii atent! repetă Adrieana, nerealizând că se repetă. Am visat că un tip făcea un soi de… saleuri, pateuri, să le spunem merdenele, Știi cum? Sufla într-o sticlă cu un pic de praf alb pe fund, apoi sticla făcea o spumă super mare, care țâșnea în tavan și după vreo cinci minute de jet spectaculos, se oprea, iar tipul lua ce era in sticlă și trăgea așa de chestia albă care devenise gumoasă, și, întinzând ca la tăiței, scotea un aluat lung, mult lung și după ce-l făcea de un metru douăzeci, îl dădea trei minute la cuptor, și iată, scotea un fel de fornetti, mega bune la gust, de parcă orice gust dorit se regăsea în aroma aia, dată de praful alb care putea fi lapte praf sau făină sau coca. Băi, tu mă asculti?

Heliopatul, cu aripile desfăcute și ghearele pretinzând că apucă prada, tăcea și privea în gol, nici mort, nici viu, doar plastic. 

— Bine. Oricum n-ai cum să simți un gust decât cu limba, nu cu vorbele mele, dar lăsând merdeneaua uriașă la o parte, ia spune-mi. Mi-ai văzut, cumva, p.? Că incep să elimin din presupuneri, în detrimentul integrității mele mentale, și-ncep a crede că p. s-a trezit înaintea mea, s-a dat peste cap și s-a dus de-a dura, aiurea. Nici nu pot acum să-mi dau seama de ce-ar face una ca asta, poate pentru că nu i-am mai dat în ultima vreme p.? S-a dezlipit de pe corp și acum e liberă să se fută fără să fie restricționată de chestii morale and stuff?

–Cred că pui greșit problema, răsună un glas de nicăieri.

Adrieana se uită, uimită, la bufniț, dar el se holba în același punct gol de vis-a-vis. 

— Dacă sunt din plastic, nu înseamnă că sunt prost!

Se auzi iar glasul, dar Heliopatul nu se mișcă deloc, nici nu deschise pliscul. Era ca un ventriloc fără marionetă. Sau doi in unu, fără doi. Un fel de zero convenabil ales. 

Adrieana, dându-și seama că un bufniț de plastic putea, rapid, să-și mute privirea fixă de pe un punct, pe locul unde, odinioară, sălășluise p.-a ei, își trase, elegant, cearșaful de pe pat, cel cu pești Koi, peste jumătatea dezgolită a trupului. 

Adrieana se gândi: ” Tudor Arghezi a murit, dar incă glasul lui se aude, probabil că așa, metaforic sau măcar pot considera că Heliopatul imi vorbește.”

— Heliopatule, tu mă știi. N-am cum să fabulez. Vreau doar să știu cum am ajuns in fabula asta și dacă e cu adevărat fabulă, să-mi dea morala, dar si p. inapoi. 

Afurisitul se dădea mort, dar vorbea. “Mai bine nu-i mai spun nimic, oricum, știe toata viața mea de cand l-am primit cadou”. 

Nu era întru totul adevărat, Adrieana îl iubea pe Heliopat, și-l cumpărase singură. Era un alter ego al ei, o oglindă, numai că, Heliopatul, din plastic fiind, nu-i putea înapoia sentimentele și vorbele spuse, poate la beție, poate la trezie sau, ca acum, cum credea ea, la visare. 

Dinspre masă, masa din bucatarie, se auzi încet, apoi din ce în ce mai tare, un sunet, o melodie, așa: tânânânââm, tânânânâââm, tânânânââm,tââm, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂÂM. Nokia tone. 

Nokia sună intotdeauna de două ori.

-Alo? 

-Păi, ce faci, frate?! E 12!!!

-Poftim???

-Ai zis că 11:30, maxim! Adrieana! Faci sistematic chestia asta. Eu nu mai știu cum să vorbesc cu tine. Știi și ți-am zis: nu putem amâna, întârzia, filmul trebuie să intre-n montaj maxim joi, ce pălăria mea, cad de căcat mereu. Chiar nu putem stabili, cât de cât, o oră?

-….

-Hai, vino mai repede, stii unde, ai adresa nouă unde tragem pe mail, miș-că-te! Pa, pa, pa!

Adrieana căzu în fund pe scaun cu telefonul încă lipit de ureche și se gândi că, de ce să nu intre-n joc, chiar dacă nu știe ce joc e, oricum e doar un vis. 

Adevărul e că, privind pe fereastră, fu definitiv cucerită de peisaj, care era rupt din ilustrațiile din broșurile Martorilor lui Iehova, dinăla cu iarbă-copaci-flori si Isuși, cât cuprinde. 

-Ok! își trase rapid o rochiță pe ea, își luă, totuși, chiloți, chiar dacă nu mai avea nimic de pus in ei și se indreptă spre ușă, cu ochii ei maro afundați în scroll-ul telefonului din aplicația de mail. Adresa! Da. 

Din ușa casei o luă pe o potecuță, apoi pe altă potecuță. Pe cu totul altă potecuță mai erau niște oameni care semanau cu Bruce Willis in Surogates, la față, îmbrăcați ca niste balerini, in costume de culoarea pielii, care, normal, se uitară la ea, chicotind vesel. 

“Ce vis”. își spuse ea. 

Mașini – canci. Deci se merge pe jos, dar în curând ajunse la destinație.

“Hm, o lume nouă”, își spuse Adrieana, grăbind pasul si simțindu-se pe lângă ceilalți trecători, ca o curvă. Ceilalți erau…unisex, uniți prin identitate comună, colectivă, extratereștri, cum ar zice orice om de știință. 

Ajunse in fața unei clădiri bordei-bordel pe care citi scris mare : “Fuck me! Porn Studio”.

-Whaaaat???

Adrieana se gândi că nici in vis nu-și este, totuși, permis să te fuți fără p. Cu P. Or mai fi G si C, dar.., in fine. Adrieana, râzând puțin, își dădu drumul pe skate-board-ul din fața ei, care o lăsă fix în ușa bordeiului. Sună la sonerie (nu aveau interfon, pfff..) și o voce robotizată, îi spuse: 

– Hai, Adrieana, te așteptăm de-un secol!

Adrieana ajunse într-un hol unde își puse poșeta în rochie, rochia în portmoneu. Și le puse in cuier. Apoi, îmbrăcată in tricoul cu care dormise și-n chiloți, intră pe o ușă din aur, cu mâner din inox. 

-Heeeei! Adrieanaaaaaa! în jur de o sută de diverși izbucniră. Ce bine c-ai ajuns! 

-Deci, incepu Adrieana cu concluzia, eu ce trebuie să fac aici, la voi, că sincer cred că m-ați luat drept altcineva….

-Adrieanaaaaaaaaaaaaaa! Noi chipul tău, nu-l mai putem uitaa! urlă muntele de cameramani, luminiști, monteuri, actori și etceteri. 

-Bine, mă! Spuneți-mi ce am de făcut!

Din neant, neantul acela al imposibilului, adică din perete, apăru un fel de Iron Man, un om de oțel, deci cumva gol, dar din oțel. Și-i spuse, cu voce făcută pe calculator, mai groasă decât era:

-Adrieana, eu sunt regizorul absolut. 

-Calumea. Și?

-Ai în fața ta… Iron Man se opri o clipă, își șterse o lacrimă de oțel de pe obraz și-și revizui atitudinea. Nu cred că așa trebuie să incepem. Ori ai căzut in cap, ori n-ai căzut. Ambele – problemă. Suntem în 2556, văd că tu ai rămas undeva în urmă. 

-NU! Cum? Frate, ai innebunit? 

-Crew! zise IM. Lăsați-mă un pic cu ea. 

Cei o sută și ceva de oameni zburară printr-un geamâlc din capul de sus-sus al bordeiului, ca niște albine umanoide. 

Iron Man își apropie corpul tare de făptura vulnerabilă din fața lui, puse o mână grea și totodată rece pe umărul Adrieanei și-i spuse pe un ton compromițător, complotativ, aproape: 

-Addy! știi când am zis că numai tu poți să ne ajuți. Gagico, uită-te la mine! Ești ultima speranță de excitație a omenirii, am devenit cu toții… frigizi, nu ne mai place nimic, ne-au dispărut acum sute de ani sexele, am încercat feluri și feluri de a ne adapta, dar oricât evoluăm nu ne putem opri din a ne imagina chestii. Trebuie să incercăm să renaștem compleți, ajută-mă! Doar tu poți!

– De ce eu? Eu am și eu spațiu deșertic in zona aia, ce-aș putea eu să fac?

-Sărută-mă, eu mă numesc Magicianul Bile.

-Magicianule Bile, te sărut!

Și-atunci, Adrieana își dezlipi buzele și cu limba ei invadă cavitatea metalică care se deschise in fața ei, ca un hău, așteptând să fie topită. Și-așa și fu, ea îl sărută pe Magicianul Bile și el se preschimbă( cu ajutorul a doi fierari iscusiți) într-un Renault Megane cu volanul pe dreapta și cu scaune din placentă de Andromedă. 

– Deci pe tine te iubeam! Pentru tine am să-mi regasesc p.-a, să reinventez perversitatea pierdută, să o dau lumii plină de hipsteri si metrosexuali. Da, Magicianule Bile, da!

Cei o sută și ceva așteptau, auzind totul. În mijlocul scenei, un fel de Arsenie Boca cu tricou Kenzo stătea cu chipul aplecat către sol și de sub pântecul lui nu ieșea nimic in evidență. Era sterp, imun, închis și amorf. Difuz. 

Adrieana își arcui spatele, dădu jos de pe ea tricoul și surâzând cu buzele crăpate stil Angelina Jolie, se îndreptă spre Qrsenie și aruncându-i o privire periculoasă, îi spuse, tranșant: 

– Ești evreuț?

– Poftim?..

– Ah, nu. Trebuia să încep. Să-ți aud vocea. Vreau să-ți vorbesc. Pot?

– Dacă vrei..

– Vreau să-ți aduc P. înapoi. Că poate că, P., când va apărea, va putea să-mi aducă și mie, p. înapoi. 

– Na, ce pot să spun..

și atunci Adrieana intră în transă: 

-Vreau să simt aripi în stomac și corp de fluture in uter, vreau să te gândești la mine ca și cum aș fi ultima ta generatoare, ca la acel om care-și poate duce mai departe povestea. Vreau să ne futem aici, acum, cu tot ce avem. Să ne aprindem în cap neoane și să lăsăm bezna de jos să se intuiască, să simți mâna mea cotrobăindu-ți mâna, așa cum sarea se topește in ulei, cum zahărul se-nfige în albele furtuni ale frișcăi. Lasă-mă! Doar eu pot crește in tine! Cresc în tine amfibii și săbii și grăunțe și fluvii și smeaguri și praz și cătină și lauri și lipici. Mă lași?

Și-atunci, Arsenie o lăsă pe Adrieana să-i atingă omoplatul stâng și, pe rând, cu cealaltă mână, corespunzătoare, pe cel drept, și apăsându-i pe amândoi ca și cum ar fi intenționat să-i bage la loc cioturile de aripi sau poate copaci sau țevi, se apropie cu corpul ei tenebros și amortizat de corpul lui perfect și acoperit, aproape 98 la sută de cristale Swarovski. și din acei 2 la sută pe care, la naiba, nu se puteau lipi cristale, răsări atunci o mică P. Adică o P. bebe, cum ar veni. și, instant, apăru și la Adrieana o p. mică, pură si nemaifutută nicicând. 

Regizorul, adică Magicianul Bile, era într-o fericire de i se aprinsese atât de puternic aura, că luase foc, avea incendiu deasupra capului. 

Arsenie si Adrieana și p. și P au inceput un fel de preludiu, adică să se lingă pe organe, făcând binecunoscutul procedeu de împrietenire al câinilor, iar când să treaca mai departe, Magicianul Bile se gândi că e suficient pentru azi. 

-Mersi, Adrieana! Ai doosude euro de la mine azi, ai readus omenirea la simțuri. Nu stiu cum să-ti spun. Te iubesc! 

– Mersi, mâine facem și restul sau cum? 

– Da, desigur. 

-Deci sex, yes!

– Aaa, nu, tot așa, niște atingeri, limbuțe, o ținem așa vreun an, nu putem intra după atâta timp direct în chestiile alea mai dure, care erau acum sute de ani. Nu vreau, efectiv, să moară nimeni. 

-Te-nteleg! spuse Adrieana, și o luă grăbită spre ieșire, apoi fugi, chiar, pentru că cei o sută și ceva, aproape că se aruncaseră de pe macaralele lor de filmare. 

Acasă, Heliopatul era schimbat. Ce anume, nu se putea spune. Avea… acel ceva în privire, ca și cum nu mai fixa un singur punct de vis-a-vis de peretele pe care atârna el, ci se chiora aiurea.

-Heliopatule! N-ai să ghicești! îi spuse Adrieana râzând isteric de cum intră pe ușă. 

-Ce? Esti o panaramă?

Adrieana îl privi, dar Heliopatul chicotea.

– Ok, sunt în viitor, zise ea, apoi se cuibări in pătun, ducându-și degetul cu inel șarpe fix in centrul Marthei, bucurându-se de regăsire, de moliciunea din viitor atât de plăcută a plapumei, totuși, la fel de moale ca în prezent, sau în vis. 

– Visez…

– Visezi in pizda mă-tii… șopti la fel de suav și excitat, cucul exact care spărgea cu exactitate, fiecare ou de plastic depus de Heliopat.

Micro-cheating: o planeta de cucoane Bovary

image62Niciodată in istorie nu ne-am înșelat perechea mai mult decât astăzi… cel puțin virtual, in cap si in vorbă scrisă pe ecran.

Email, flirt pe Facebook, nenumărate apucături duplicitare pe care Biblia nici nu le prevăzuse. „Eu vă spun că cine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui“, zice Evanghelia. Azi e mult mai rău, pentru ca nici nu e nevoie sa te vezi cu cineva ca sa preacurvești virtual.

Acum nici nu mai trebuie sa te uiți, pentru ca totul se petrece in cap si in computer. Unii întrețin un întreg harem, falange baroce si orgiastice de relatii virtuale. Singura soluție ar fi o sharia planetara, o recluziune forțată cum e cea pe care o impune islamul riguros femeilor. O privare de internet imediata si totala. Intrebati de ce femeile nu au voie sa conduca, juristii din Arabia Saudita explică, cu o logica implacabilă, că dacă ar fi lăsată singura la volan, femeia e in stare sa transforme instantaneu mașina intr-un budoar pe roti unde va petrece cu primul trecător (presupunând că nu-l calcă). La fel, daca o scapi la internet îşi va invoca de îndată şeptelul imaginar cu care va păcătui in forme gramaticale inaccesibile ţie.

Se numește micro-cheating. E definit așa:

You secretly connect with another guy/girl on social media; if you share private jokes; if you downplay the seriousness of your relationship to another guy/girl; or if you enter their name under a code in your phone.”

So basically all human interaction with members of the opposite sex outside of your relationship is micro-cheating.

Poate fi la fel de devastator ca cel real, într-un pat de hotel.

Mutaţia societăţii pe care o trăim acum nu se situeaza doar la nivelul tehnologiilor, ci si la cel al relatiilor de cuplu si de familie. Devine din ce in ce mai greu sa afirmi, cum facea Francis Fukuyama (cel cu sfarsitul istoriei) acum aproape doua decenii, ca societatea prosperă se bazează in mod necesar pe incredere. „Trust“, spunea el, „incredere“ e termenul magic. Increderea ca nevasta-ta nu-l va ademeni pe omul care asteapta la semafor in masina ei cu geamuri afumate. Această încredere in celalalt ar explica de ce occidentul e prosper, iar lumea musulmana nu. In absenta încrederii, femeia trebuie încuiată.

Iata insa ca astazi si in Occident nevoia de a cauta intelegere la celalalt e inlocuită de fuga pe internet. Iar acolo așteaptă al doilea pericol, unul si mai mare: in ciberspațiu, cireada admiratorilor cu personalități inventate ne flatează toate bovarysmele si ne transforma slabiciunile in virtuți. In fiecare din noi lîncezeste o cucoană Bovary, care pe deasupra are si permis de conducere.

Daca ar mai exista acum peţitoare, ar trebui sa fie nu doar bune psiholoage ca alea din trecut, ca sa descifreze metehnele inevitabile ale peţitei, ci si spioance cibernetice, pentru a afla cite adrese email si conturi de „chat“ posedă sânziana.

Eroul și Osul Pelvian

veres561699_457655954268248_561605452_n

—————————

Seska Solsa e numele cecen al unui erou din ciclul epic caucazian al Narţilor. Pentru oseţi, el e Soslan, sau Sosrîko, mare vråjmaş al gåliganilor, cåpcåunilor şi uriaşilor de tot felul, uriaşi care, la rîndul lor, se aratå a fi nişte fåpturi ambigue, ultimii supravieţuitori ai cataclismelor ce au încheiat Vîrsta de Aur.

Dupå islamizarea cecenilor, în sec. al XIX-lea ( !), Seska Solsa a fost cooptat printre sfinţii musulmani locali.

Am tradus asta cu ochii umezi. Turpal înseamnă erou în cecenă. Turpalov e numele de familie ai cecenilor din romanul tocmai ieșit la Polirom, Pantere Parfumate, protectorii naratorului.

—————————

Seska Solsa si osul pelvian

Era odatå un viteaz pe nume Seska Solsa. Pe atunci, oamenii tråiau tupilaţi în peşteri, unele chiar mari de tot, pe care le închideau cu lespezi de piatrå. Aståzi putem încå vedea cîteva din aceste vãgãuni. Seska Solsa era un om cinstit şi de o foarte mare deşteptåciune. Nu se nåscuse dintr-o femeie, ci fusese plãmãdit direct de Dumnezeu.

Odatå, pe cînd cålårea pe nişte drumuri de sub påmînt, Solsa ajunse la un os pelvian atît de mare, încît trecu pe sub el ca sub un pod. Îşi dådu atunci seama cå bidiviul îl ducea tropåind prin scheletul unui uriaş, mai precis prin oasele bazinului acestuia. Solsa se puse atunci så-l roage pe Dumnezeu så readucå monstruoasa momîie la viaţå şi unde nu-mi trosni odatå cu biciul în oase, iar våzduhul se închegå în jurul ciolanelor, fåcînd råmåşiţele momîiei så se ridice deodatå cît un munte. Dar uriaşul era orb şi lumina zilei nu ajungea în fundul gåvanelor sale goale. Solsa îi ceruse lui Dumnezeu så-i înlåture uriaşului vederea, ca nu cumva så-i pricinuiascå acesta vreun neajuns. Gigantul bubui atunci cu o voce ca de tunet:

–     Cine m-a înviat?

–     Eu, Seska Solsa.

–     De ce nu mi-ai dat şi vederea? gemu dihania.

– Pentru ca dacå ţi-aş fi înapoiat vederea ai fi putut så nimiceşti întreaga lume.

– Ce fel de lume e asta? pufni uriaşul, care începu så pipåie discret cu piciorul. Odinioarå aici se gåsea o pådure.

— Nu pot sa-ti explic acum, raspunse Seska Solsa. Lasã padurea. Zi-mi mai bine cum era inainte.

In loc sa-i raspunda, gigantul bâjbâi imprejur, gasi orbeste o stânca si, chiflind-o in pumn, se puse sa muşte din ea.

— Uite ce mancam noi, clefai el cu gura plina, mancam din astea si tot ce mai gaseam pe jos.

— Si va bateati mult intre voi, nu ? intreba Seska Solsa.

Deodata uriasul se apleca, smulse un platan din radacini, il curata iute de crengi si il zvarli in directia lui Seska Solsa. Acesta vazuse insa, si facu un pas intr-o parte. Aruncand trunchiul, gigantul racni :

— Hã, hã, am ucis gandacul care m-a trezit fara sa-mi dea ochii inapoi.

— Nu sunt câtusi de putin mort, protestã Seska Solsa.

Inciudat, gigantul suspinã :

— Astia care au venit in urma noastra sunt vicleni. Noua ne-ar fi fost rusine sa ne ferim si ne izbeam in cap cu copaci.

— Dar de unde aveati voi atata forta ca sa va bateti în continuu, intreba Seska Solsa, daca mancati lucruri atat de nehranitoare precum pietre si nisip, asa cum ai binevoit sa-mi arati ?

Atunci dihania ii spuse :

— Mergi pana la capatul acestei pesteri si acolo vei gasi un mesteacan. La radacina mesteacanului sunt doua paini. Adu-le aici.

Seska Solsa urma indicatiile gigantului, gasi painile si le aduse. Atunci gigantul intreba :

— Ce zici de painile astea, hm ? Gusta un pic. Eram mort de foame, n-am facut decat sa rontai putinã coajã si acum sunt sãtul. Cu painile astea douã, noi doi am putea sa calatorim vreme de patru luni. Dar voi cu ce va hraniti ?

— Noi suntem mici, raspunse Seska Solsa, dar mi se pare ca painile astea doua abia de mi-ar ajunge pe o masea.

— Lumea de azi o duce tare rau, suspina uriasul, daca tu poti inghiti in cateva imbucaturi proviziile mele pe patru luni.

Dar Seska Solsa se plictisise de vaicarelile gigantului si, plesnind din bici, il transformã la loc in os pelvian. Dupa care sari pe cal, traversã arcada osoasa a bazinului si isi urmã drumul, tropotind agale.

—————-

 

Seska Solsa et l’os pelvien

Seska Solsa est un héros tchétchène du cycle des Nartes. Ce personnage est la transposition locale du Soslan-Sosryko ossète, grand combattant, ennemi des géants, qui, à leur tour, sont des êtres ambigus, derniers survivants des cataclysmes qui ont suivi l’Age d’Or.

 Après l’avènement de l’islam en Tchétchénie, au XIXème siècle ( !), on coopta Seska-Solsa parmi les saints musulmans locaux. 

J’ai traduit ce conte les yeux humides.

—————————

Seska Solsa et l’os pelvien

Il était une fois un homme du nom de Seska Solsa. À l’époque, les gens vivaient enfouis dans de grandes cavernes, qu’ils fermaient par des dalles en pierre. De nos jours, on peut encore voir quelques-uns de ces terriers. Solsa était un homme honnête et d’une grande intelligence. Il n’était pas né d’une femme, mais avait été créé directement par Dieu.

Un jour, allant à cheval par des chemins souterrains, Solsa arriva à un os pelvien si grand que d’abord il passa en dessous avec son cheval comme sous un pont. Se rendant compte que sa monture trottait au travers de la dépouille d’un géant, plus précisément au travers du bassin, Solsa se mit à prier Dieu afin qu’il ressuscitât le monstrueux gisant dans sa forme d’avant. Il frappa l’os de son fouet et l’air se coagula autour des restes du géant qui se redressa brusquement, haut comme une montagne.  Mais le géant était aveugle et la lumière du jour n’arrivait pas au fond de ses orbites vides. C’était à la demande de Solsa que Dieu avait enlevé la vue au géant, afin que celui-ci ne lui causât pas quelque désagrément.  Le géant demanda d’une voix de tonnerre :

— Qui m’a ressuscité ?

— Moi, Seska Solsa.

— Pourquoi ne m’as-tu pas aussi rendu la vue ? demanda le monstre.

— Parce que si je t’avais rendu la vue, tu aurais englouti le monde entier.

— C’est quoi ça comme monde ? pouffa le géant, qui se mit à tâter du pied. Jadis, il y avait ici une forêt.

— Je ne peux pas t’expliquer, répondit Seska Solsa. Oublie la forêt.  Raconte-moi plutôt qui tu étais.

Au lieu de répondre, le géant sonda autour, trouva un énorme rocher et,  le broyant dans son poing,  se mit à mordre dedans.

— Nous mangions des choses comme ça, dit-il la bouche pleine, et encore tout ce qui nous tombait entre les mains.

— Vous vous faisiez aussi beaucoup la guerre ? s’enquit Seska Solsa.

Alors, le géant se pencha, arracha de terre un platane, en élagua vite les branches, puis projeta le tronc dans la direction de Seska Solsa. Apercevant le mouvement, celui-ci avait déjà fait un pas de côté. Ayant jeté l’arbre, le géant cria :

— J’ai tué cette fourmi qui m’avait réveillé sans me rendre la vue.

— Je ne suis absolument pas mort, objecta Seska Solsa.

Dépité, le géant dit :

— Ceux qui sont nés après nous sont devenus plus malins.  Nous, on aurait eu honte de se protéger et on se tapait dessus avec des platanes.

— Où trouviez-vous la force de vous battre entre vous, demanda Seska Solsa, vu que vous faisiez votre ordinaire de choses aussi peu nourrissantes que sable et pierres, comme tu as eu l’obligeance de me montrer ?

Alors le géant lui dit :

— Poursuis cette galerie et au bout tu trouveras un bouleau.  Au pied du bouleau il y a deux pains. Apporte-les ici.

Seska Solsa suivit les indications du géant, trouva les pains et les apporta.  Alors le géant demanda :

— Que dis-tu de ces pains ?  Goûte un peu. J’étais mort de faim, je n’ai fait que grignoter un bout de croûte et maintenant je suis rassasié. Avec ces deux pains, nous pourrions voyager pendant quatre mois, toi et moi.  Et vous, quelle est votre nourriture ?

— Nous sommes petits, répondit Seska Solsa, et pourtant il me semble que je n’en ferais qu’une bouchée de tes deux pains.

— Le monde doit vraiment aller très mal, se désola le géant, si tu peux avaler en si peu de temps mes provisions pour quatre mois.

Mais Seska Solsa en eut assez de l’entendre et, frappant du fouet, le transforma de nouveau en os pelvien. Après quoi il enfourcha sa monture, passa au travers de ce grand bassin et poursuivit tranquillement son chemin.

———–

Noblețea scrisului de mînă…

image7

Am primit in ultimele zile atit de multe sms-uri si emailuri nesemnate, cu formule stereotipe, incit nici nu m-am straduit sa raspund la cele mai multe din ele. Nu de alta, dar eu ii sun pe oameni si le urez lucruri in care cred cu gura, nu prin butoanele telefonului.

E limpede ca lenea electronica ne-a adus intr-o situatie in care a devenit admisibil social ca cineva sa trimita acelasi mesaj la zeci de oameni, apasind doar doua butoane si, de foarte multe ori, nici macar dindu-si osteneala sa verifice ca mesajul e ortografiat corect.

„Fie ca acest Crăciun sa va aduca lumina si realizari”… iti vine pe sms, nesemnat, de la numere de telefon pe care nu le recunosti, de stai si te intrebi ce e in mintea acelor oameni care lanseaza asa in eter urari abstracte in care nu cred, batute cu degetul mare pe telefon, fara virgule si fara punct la urma…

Paradoxul comunicarii electronice imediate este așadar acesta: a redat scrisului cu mâna importanța pe care acesta o avea în epoca pre-digitala.

Am inteles asta cind am gasit in casuta mea postala – cea adevarata, din lemn, cutia ca o cusca de pasarele batuta in cuie pe peretele usii de la intrare – o carte postala de la cineva care nici macar nu locuieste in strainatate.

Era o ilustrata adevarata, pe carton lucios, cumparata de la un chiosc de ziare, pe care cineva scrisese cu mâna numele meu, imi urase ceva si lipise un timbru, cumparat probabil de la acelasi magazin, timbru pe care il linsese, trimitindu-mi in acelasi timp si propriul sau ADN.

Intregul demers mi s-a parut deodata extrem de nefiresc si emotionant. Deci acea persoana s-a dus acolo, a cumparat aia, a lins timbrul – platit, desigur – si l-a lipit pe acest carton pe care a scris numele meu!…

Acest ansamblu de gesturi se cheama a ura ceva cuiva. Putin conteaza continutul mesajului stingaci, scris cu mina, poate chiar fara virgule unde trebuie. Important e ca acel mesaj a fost scris pentru mine, si numai pentru mine, si ca cineva a mers prin frig sau caldura sau ploaie pina la posta ca sa mi-l trimita. Iata cum epoca noastra a comunicarii electronice instantanee a redat o noblete nebanuita scrisului stingaci cu mina.

—-

Cum să te porți cu o păpușă

sex-doll
.
.
Urăsc amorul fățarnic, afișat. Am fost trădată. Aveam o păpușă, îi iubeam sfârcurile rozalii, plasticate, interpuse între buze orgiastice dar plictisitoare și două linii subtile care imitau o pizdă elegantă.
.
O sărutam fără s-aștept nimic de la ea, o pupam de dimineța până seara, pe ascuns, iar noaptea așteptam să adoarmă toată lumea ca s-o satisfac cum se cuvine. Cel mai mult îi plăcea să-i sărut părul, firele de plastic albastre morfolite între buzele mele pe atunci încă subțiri.
.
Îi datorez experiența mea sexuală acelei păpuși, ea n-a avut niciodată un nume, am hotărât de comun acord să nu ne implicăm emoțional în asta, eu și ea.
Urăsc azi păpușile, studente la arte sau litere, cu sacii lor de rafie burdușiți de idealuri inventate, cu gesturile lor fine când ies să bea vin rosé și se opresc la două pahare, cu pantalonii care le dezgolesc oul genunchiului, pălării imense și inutile, ruj roșu pe buze subțiri, discuții despre pace și Murakami… dragile mele păpuși, vă întâlnesc mereu și aș vrea să vă fut în gură de frumoase și creative ce sunteți.
.
Nici măcar nu m-ați judeca dacă v-aș înjura, mi-ați spune domol că mă înțelegeți și că toată lumea e frumoasă în felul ei. Aveți o piele de îmi vine să vă ling pe loc, vomând apoi, luminați încăperea și sunteți prima țintă a bărbaților care se cred inteligenți, iar fetele cu burtă și semne neinteresante pe abdomen, cu fața netrecută de pubertatea acneică dar cearcăne epopeice și priviri nibelungice, noi adică, o să tragem de o bere cumpărată din banii de la părinți și o să vă ascultăm poveștile din voluntariat și team-building.
.
Vă urăsc!, dacă ești una dintre acestea, scrie-mi, am învățat din copilărie cum să te porți cu o păpușă.
.

Charlie Hebdo: trei ani de la masacru și care e azi starea libertății de expresie

10389025_879295115437661_9014594363774725538_n

Se împlinesc exact trei ani de când, pe 7 ianuarie 2015, atacul terorist comis de doi frați islamiști radicalizați, francezi de origine magrebină, a făcut 12 morți în localurile din Paris ale săptămânalului Charlie Hebdo.

.

Am o relație strânsă cu Charlie Hebdo. Pe prietenul meu Antonio Fischetti, care mi-a scris o minunată cronică pentru Cabală la Kabul în momentul în care a ieșit în săli în Franța (“Enfin un film où les Afghans nous font marrer” / “In sfârșit, un film în care afganii ne fac să râdem”), l-am intervievat pentru Vice și tot pentru Vice am realizat împreună un reportaj la Tanacu, pe urmele părintelui crucificator. Iată-l aici în varianta mea și aici în varianta Charlie Hebdo.
.
Ultimele două numere ale revistei sînt dedicate tristei comemorări, combinate cu faptul că în 2017 s-au împlinit 25 de la primul număr Charlie din 1992. Ar trebui să caut printre sutele de numere netriate ale colecției mele dacă nu cumva l-am păstrat.
.
De trei ani, ziariștii și desenatorii de la Charlie trăiesc însă nu doar sub protecție permanentă, dar pe lângă paza poliției când se deplasează în exterior, dispozitivul de protecție privată pe care ei îl plătesc pentru securizarea clădirii costă ziarul între un milion și 1,5 milioane euro pe an. În ritmul ăsta, în câțiva ani ziarul va ajunge falimentar, așa cum și Salman Rushdie s-a ruinat plătind protecție în cele aproape trei decenii care s-au scurs la fatwa lui Khomeini împotriva lui, după ce publicase Versetele Satanice.
.
E greu să ne imaginăm spaima lor zilnică mergând la redacție sau la cumpărături sub protecția poliției sau a unor gărzi private; amintirea mitralierelor cu silențios ale asasinilor; în ce-i privește, s-a terminat cu spontaneitatea, cu prieteniile, cu barurile. Trăiesc acum și pentru totdeauna o viață de clandestinitate. De trei ani lucrează într-un bunker securizat supus în permanență unor atacuri informatice, inclusiv asupra flipperului (pinball) cu care se mai relaxează și ei (150.000 de tentative de conectare dinafară în fiecare lună). Nu se pot face fotografii în clădire, din cauza geolocalizării.
.
Nu am să amintesc aici  magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România după tragedia de la Charlie Hebdo și cum am citit stupefiat și mâhnit apeluri publice pe la intelectualii noștri care cereau instaurarea cenzurii și interzicerea critcării religiei. Am să public imediat un editorial pe Europa Liberă despre asta.
.

„Charlie Hebdo” este o revistă unică prin independența sa totală, însă nu singura de acest tip în Franța și se înscrie într-o lungă tradiție franceză a ireverenței, care urcă până la Rabelais și farsele Renașterii.

 E un ziar în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968. A apărut mai întâi, imediat după evenimentele de atunci, sub numele Hara-Kiri, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați atunci, precum Wolinski sau Cabu.

12509016_1055659951134509_8178519133632192276_n

— “Sub iașmac, bărbosul !…

Revista (sub numele de Hara-Kiri) a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă de pe prima pagină despre răposatul președinte.

In paralel cu Charlie Hebdo, alte reviste de acest tip funcționează în Franța, precum Le Canard Enchaîné, sau Siné Mensuel. Toate au particularitatea de a nu avea nici un fel de publicitate și de a practica un jurnalism de foarte mare calitate.

Reportaje, analize politice și excelente analize economice. Cronici de film, cărți și teatru. Invitați externi cu opinii despre evenimente din actualitate, interviuri. Particularitatea fiind că in loc de a folosi fotografii, Charlie pune caricaturi. Uneori, sau cel mai adesea, o caricatură poate rezuma o situație politică sau socială complexă mult mai bine decât o intreagă analiză.

16684190_1386498834717284_817071495915945885_n

Pentru a ilustra cronica de film de la La La Land – L’Allah Land.

In privința pretinselor atacuri la religie, trebuie spus că în cazul precis al Franței este necesar să se țină cont de diferența de paradigmă culturală, de faptul că Franța republicană și laică separă cu totul religia de stat, religia fiind o chestiune exclusiv privată, în vreme ce în Anglia, de pildă, încă mai există acel articol de lege ambiguu care interzice blasfemia.

Apoi, Charlie Hebdo nu rîdea exclusiv de Islam, ci de toate religiile. Ba nici măcar nu rîdea de Islam, ci de derivele instituționale, de corupție și ipocrizie, de extremismul fanaticilor din Irak sau Afganistan.

12794582_1092327077467796_3049927368755096704_n

De la răposatul Charb, fostul patron Charlie Hebdo asasinat :

— PROIECT DE DICTATURĂ ATEISTĂ
Credincioșii vor fi forțați să poarte un arac pentru a nu se mai prosterna.

In egală măsură, Charlie râdea de extremiștii evrei din teritoriile ocupate în Israel, după cum avea ca țintă frecventă creștinismul și instituțiile sale; ce altceva făceau Rabelais sau Voltaire?

10400447_1054637294570108_8579829813949543438_n

Numărul special Charlie Hebdo la un an după atentat a fost dedicat prietenului imaginar din toate religiile în numele căruia ne omorâm între noi.
TITLUL:
“Un an mai târziu, asasinul e încă liber.”

Libertatea de expresie este totală, membrii redacției neezitând să publice opinii sau caricaturi divergente în interiorul aceluiași număr. Singura regulă este combaterea oricărei ipocrizii și a oricărei forme de cenzură.

In 2006, Charlie Hebdo a publicat caricaturile cu Mahomed din ziarul danez Jyllands-Posten, cele care au stârnit proteste în toate țările musulmane. Dați în judecată de organizațiile musulmanilor din Franța, ziariștii de la Charlie au câștigat procesul, în numele libertății de exprimare.

11149233_928709553829550_3774476655762344904_n

“Da, islamul e compatibil cu umorul”…
(Mahomed)

Cum? Ce riscă blasfematorul?

E un desen de Charb… E mort deja, era unul din cei asasinați. Iar Mahomed rîde și acum.

Atacați deja cu cocktailuri molotov in 2011, când birourile redacției au ars, ziariștii beneficiau de atunci de protecția poliției, care însă recent devenise foarte laxistă.

Tirajul ziarului (încă o dată, fără nici un fel de publicitate) se situa între 50.000 si 150.000 de exemplare, ajungând la 400.000 în momentul publicării caricaturilor cu Mahomed.

Ca și săptămânalul echivalent Le Canard Enchaîné, Charlie Hebdo publică doar desene și foarte rar o fotografie, nu conține publicitate și se finanțează exclusiv din vânzări.

Faptul că unele din aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări le asigură independența de orice influență politică, independență absolut necesară pentru a face credibilă satira, care de cele mai multe ori este mai ales politică.

22007545_1618414164859082_1142012428098213355_n

Naziștii aleși democratic în Germania

— “Pentru un mandat de o mie de ani.”

Numărul din ziua atacului, 7 ianuarie 2015

Ziua atacului, 7 ianuarie 2015, a coincis cu publicarea romanului lui Houellebecq Soumission, despre care, avându-l în PDF, scrisesem deja o cronică pe acest blog cu câteva zile înainte:

“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

Prieten cu cronicarul pe teme de economie al revistei, Bernard Maris, Houllebecq era deseori ținta ironiilor, iar în acel număr figura chiar pe copertă.

13076862_1125236480843522_7766949870798756397_n

Dușul zilnic e rău pentru piele.
Houellebecq: — “Ce-i tâmpenia asta?”

Desenul acesta e ulterior și îi aparține lui Coco, una din supraviețuitoare, cea care va trăi întotdeauna cu trauma de a le fi deschis ușa, sub amenințare, asasinilor.

O decriptare completă a numărului din ziua masacrului și a celui de după urmează în linkurile de jos, de la sfârșitul textului.

La fel, am mai pus o exegeză specială a desenului de pe coperta numărului cu “Le Coran c’est de la merde”…

cor

Riss, autorul desenului și actualul redactor șef mai este și autorului desenului rău înțeles și cel care a produs un scandal la fel de mare, cel cu copilul kurd mort înecat pe coastele Turciei:

11208653_1004235676276937_3775073488834433463_n

Atât de aproape de țintă…
“Două meniuri copil pentru prețul unuia.”

Evident că primii indignați au fost cei care refuză să accepte refugiați. Desenul nu râdea câtuși de puțin de drama refugiaților, ci de nepăsarea europenilor și de mirajul absurd al occidentului, precum în următorul:

11057836_1008259675874537_4174266619528268210_n

Europa readuce surâsul pe fețele migranților

Și, da, la Charlie sunt cu toții atei, în spirit francez, greu de înțeles în altă cultură. Cum o spunea Bernard Maris (economist și jurnalist Charlie Hebdo asasinat, în editorialul numărului din Charlie din ziua masacrului, 7 ian. 2015):

— “Poți fi ateu și să ai calitatea esențială a altruismului, căci ea e înscrisă genetic în făptura umană, precum dorința sexuală; ba chiar, cum spune Darwin, altruismul e ceea ce ne face superiori celorlalte specii. Dacă faceți bine în viață doar din frica pedepsei de Dumnezeu, sunteți niște ticăloși. Cine spune că e nevoie de religie pentru a nu comite rău vrea să spună de fapt că e nevoie de poliție. Ia suprimați poliția câteva zile și vom vedea în ce măsură spaima de Dumnezeu va împiedica răul.”

Ideea este că TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. Cine insinuează argumentul “respectului” justifică asasinatele…

Vor veni întotdeauna să vă vorbească posaci moraliști și gravi bărboși gata să justifice, în cuvinte alese, asasinatele. Nu există justificare.

Cine încearcă să recupereze asta din punct de vedere pretins iudeo-creștin manipulează și caută să strecoare o negare a principiilor fundamentale ale libertății.
TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. TREBUIE să folosim ironia și sarcasmul.
Avem nevoie de caricaturi cu Mahomed și cu Isus și cu orice alt idol.

Cine insinuează argumentul “respectului” pentru religie justifică asasinatele… Libertatea include punerea în discuție a oricărui mit și ideologie impuse. Orice compromis duce la pierderea libertății. Nu există nuanțe, altfel decât iluzii efemere. În libertate NU EXISTĂ BLASFEMIE.

Am pus pe blog multe decriptări ale caricaturilor din Charlie Hebdo. Aici sunt doar câteva, iar după linkuri de mai jos urmează altă serie de desene, din cele mai ireverențioase, din cele pe care nu l-eaș mai putea pune acum pe FB, după aplicarea cenzurii prin algoritmi inumani care îți răscolesc postările din urmă.

Sunt încă blocat pe profilul principal Facebook pentru câteva săptămâni, așa cum sunt de mai multe luni deja. Motiv pentru care recurg la o metaforă a lui Vonnegut și spun că acest  text despre blogul meu, la trei ani de la masacrul de la Charlie Hebdo și într-un moment în care libertatea de expresie ne este din ce în ce mai amenințată, acest text așadar conține “castori lăbărțați”.

Ce sunt aceia? In Breakfast of Champions al lui Vonnegut, personajul își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că in carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.

Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare, din perioada de dinaintea obsesiei cu epilarea integrală, când trupul de femeie goală nu sugera o păpușă de ceară, sau o moartă lăcuită.

“Wide-open beavers” pe copertă, chiar dacă în interior sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut. Noile reguli ale cenzurii pe FB mi-ar interzice să postez multe lucruri din ce găsiți în acest text, care e plin de castori lăbărțați, “wide-open beavers”. Alte caricaturi mai jos, după linkurile spre alte texte.

— Numărul din ziua asasinării –

— Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/09/charlie-hebdo-o-decriptare-completa-pagina-cu-pagina-a-ultimului-numar/

— Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/15/big-balls-of-cartoon-fire-umorul-charlie-continua-iata-ultimul-numar/

— “Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

— Exercițiu de exegeză Charlie Hebdo – Decriptarea desenului cu “Le Coran c’est de la merde”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/exercitiu-de-exegeza-charlie-hebdo-decriptarea-desenului-cu-le-coran-cest-de-la-merde/

și, despre reprezentare și imagine în Islam:

— Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

— Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/12/charlie-alte-decriptari-mahomedine-si-jean-luc-godard/

— Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/decriptarea-desenului-din-charlie-cu-treimea-care-se-anchiuleaza/

— Charlie Hebdo, Wolinski și Scoopette – prădătorul cu iPad si zîmbet letal…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/07/scoopette-pradatorul-cu-ipad-si-zimbet-letal/

22554955_1637774819589683_4672409464839828041_n

După revelațiile în legătură cu climatul de hărțuire sexuală și violuri de la Hollywood, Riss, patronul de la Charlie Hebdo, a publicat un editorial ilustrat, intitulat (jucând pe o celebră frază atribuită lui Göring): “Când aud cuvântul cultură, îmi deschid prohabul”.

Carevasăzică, scrie Riss, care e și principalul desenator al revistei, toate femeile acelea splendide și cultivate și inteligente care jucau în filmele lui Harvey Weinstein, de la Gwyneth Paltrow la Ashley Judd, în filme precum “Shakespeare in Love” sau “The English Patient”, treceau mai întâi prin patul porcului cu fața mâncată de vărsat și acnee.

Ce e revoltător în afacerea Weinstein, scrie Riss, este să vezi ce a ajuns de fapt arta, cum totul se face de fapt doar pentru galerie, iar femeile acelea diafane care ne transmiteau morală și visuri treceau mai întâi prin hotelul în care porcul le primea în halat. A doua crimă a animalului Weinstein, scrie Riss în Charlie Hebdo, este că a reușit să ne facă să ne îndoim de artă.

Ah, dar în Franța, scrie și desenează Riss, producătorii sunt “clean”. În desen, producãtorul francez:

— “Madame, ați binevoi să jucați în viitorul meu film fără să trebuiască să-mi sugeți pula?”

14729218_1269496893084146_4680976278473561800_n

Cresc vânzările de cosmetice halal.
— “Aveți dreptul să vă machiați ca o curvă… dar să fie halal.”(Desenatoarea, Coco, e cea care a fost forțată de asasinii islamiști, pe 7 ianuarie, 2015 să facă codul de la ușa de la intrare)

14523274_1248735991826903_7628396164215925392_n

Instalatorii polonezi se opun interzicerii avortului…
— ” Ni se ia pâinea de la gură.’’

13901588_1198892786811224_8851413277434138817_n

Numărul din Charlie despre “reforma Islamului” francez…
— “Musulmani… de-complex-ați-vă !”…

12508864_1055661407801030_8314734351665871643_n

Islamiști moderați în Turcia.
Erdogan: — “Allah puțin akbar !…

18010667_1454005187966648_6299799288508533326_n

După raziile de gays din Cecenia, Charlie Hebdo (ediția germană) nu se dezminte:
–“Salvați bulangiii ceceni ! Pentru fiecare poponar adoptat primiți un al doilea gratis!”

21432705_1600171256683373_5165196205673379872_n

Papa Francisc urmează o psihanaliză.
— “De când fac asta nu-mi mai e rușine că port rochiță.”

17342681_1414392451927922_6670947467632629531_n

— “Mâine o să avem și egalitatea bărbați-femei!”
— … “grație perturbatorilor endocrinieni!”


Cititul împreună… tehnica reparării cuplului prin lectură complice

f66d42900293eca11a54c448dabe16a9--book-lovers-so-cuteȘtiu femei splendide, frumoase și inteligente, care trăiesc cu idioți obsedați de fotbal, pe care ele nu îndrăznesc să-i contrazică și lângă care stau să privească imbecile campionate, în loc să citească Orhan Pamuk (extraordinar scriitor turc, premiu Nobel de literatură) în colțul lor. Nu o fac, pentru că animalul cu care s-au cuplat vrea să stai să te uiți cu el la meci. Și așa se face că supusa creatură inteligentă va sta să se uite la meci lângă stăpânul ei pe care ea se teme să îl părăsească.

Știu fete care trăiesc cu cretini ce nu le vorbesc decât despre sport, după care au să se uite împreună pe ecranul TV al cafenelei la o cretinărie sportivă pentru că vita umană de sex masculin de lângă ea e interesată doar de asta și vrea ca femela să privească și ea lângă el cutare campionat.

Ba chiar am auzit de la o fostă ceva înspăimântător: cum că ea e acum cu unul care îi spune că lectura e ceva inutil și că trebuie să mergi înainte, să faci bani. Atât: bani. prin sport și performanță. Te fuți în ea de carte.

În realitate, majoritatea sportivilor sunt niște cai, animale cu grai, nu rămâne nimic în urma lor. Istoria nu ne-a păstrat sportivi, l-a păstrat pe Platon. A te amoreza de un sportiv la modă te degradează ca femeie. Vitele astea sportive sunt egocentrice și fragile și în general fasciste. Prostimea se bucură atunci, la nu știu ce campionat, că a câștigat unul din nația lor, dar acela nu va cunoaște distincția grafică și gramaticală dintre fi și fii, dintre ști și știi, el e doar o icoană efemeră a nației.

Pare cunoscut? E România de azi. Te-ai întreba: ce e mai frumos decât complicitatea unui cuplu care citește împreună la cafenea? Șed desfăcuți, unul lângă altul, citesc cărți diferite, beau ceva, lent mai schimbă un comentariu, iar când le vine se vor ridica și au să meargă să facă amor. În loc de asta, îi vezi cu ochii într-un ecran de televizor care transmite pe perete ultima competiție cretină a unor imbecili milionari al căror singur talent e să dea într-o bășică umflată sau să fugă o sută de metri. Avem eroii pe care îi merităm.

 

Pantere parfumate în librării

chech183900_189496127750900_4114058_n

Romanul Pantere parfumate, tipărit la Polirom, a ajuns deja în librării.

Cum o parte din roman se petrece în Cecenia, unde asistăm la o ceremonie sufi de transă colectivă, am pus aici câteva exemple de ceremonii sufi cecene, filmate de mine de-a lungul anilor,

 Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia și Caucaz, pe un fundal geo-politic mustind a sex, moarte și sumedenie de detalii culturale, istorice și etnografice ce dovedesc reală cunoștință a regiunii din partea autorului.

Un cuplu de îndrăgostiți români se sfâșie, traversând Rusia lui Putin, de la Moscova spre marea Caspică, în jos pe Volga, pe urmele lui Alexandre Dumas, apoi Daghestanul, Cecenia și Georgia, până la marea Neagră. El, naratorul, se străduie să facă un film documentar care să reconstituie puțin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia și Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureșteană, își târâie după el sexualitatea neînfrânată, curioasă de orice experiențe.

harta finală

Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budiști, ne face să simțim duhoarea de petrol a mării Caspice, și ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiștilor ceceni de la munte. Delicata țesătură a cuplului nu rezistă rigorilor călătoriei, degradării relației afective, dar nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă. Cum o spune unul din personaje:

— „Dumnezeu, care măsoară asprimea vântului după goliciunea mielului tuns, le-a dat muntenilor din Caucaz burdufuri în loc de stomac.”

Iar în Cecenia, personajele noastre asistă la ceea ce se numește un zikr (în arabă: dhikr), o ceremonie colectivă de transă mistică. Țara se prezintă așa :

.

.

Am făcut acolo primul meu film documetar, Ghazavat – Une promesse de guerre (1992), în care, din lipsă de experiență și sub presiunea producătorilor belgieni și francezi (ca în roman), lăsam de înțeles că ar fi vorba de primejdioși fundamentaliști islamici.

Realitatea era departe de asta: cecenii erau -și au rămas majoritar pînă azi- membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) inchise lumii din afară. Opusul islamismului militant importat din țările arabe.

Confreriile lor sufi isi duc viata in jurul mormantului unui sau altuia din sfintii din trecut ai grupului, mormant numit un mazar :

.

.

Islamul cecenilor este foarte diferit de cel al afganilor sau arabilor. Este un islam de tip sufi, cu ceremonii foarte arhaice, cu rămășițe păgâne, de transa  colectiva, care nu sînt acceptate de ceilalți musulmani. Iată un exemplu, filmat de mine într-un sat nu departe de Grozny :

.

.

E limpede ca o asemenea ceremonie poate fi de indata prezentata ca reprezentand tendinte fanatice. Numai ca asta ar fi total fals. Ceremonii de transa, numite zikr (din arab: dhikr = pomenire) se tin cu orice mare ocazie, la o inmormantare de pilda :

.

.

Atât de îndepărtați sînt cecenii de islamul militant, încât pentru ei moscheea e doar locul în care isi tin ceremonia zikr, ceea ce i-ar oripila pe musulmanii fundamentalisti :

.

.

Ah, și recomand să urmăriți cu atenție personajul Eva, ea! Prima oară că am și eu un personaj feminin care e pozitiv și ocupă scena, în ciuda naratorului narcisist, care alunecă din prea mult hubris…

The Last Jedi (Star Wars VIII), recuperarea psihanalitică și din nou despre varianta “autentică” a mitului

lastjediposter

Am ieșit acuș de la Star Wars, în sală cinemascop, cu ochelari 3D, popcorn și bere (eu nu scriu cronici decât la filme pe care le văd în sală, printre oameni care palpită și cronțăne), ba chiar le scriu imediat, și trebuie deja să spun că pentru o mai bună înțelegere, pentru cei care nu vor să mai treacă acum prin Frazer și Joseph Campbell, ultimul episod din Star Wars, saga clasică devenită acum o franciză Disney, va fi situat mai ușor de cei care (re)citesc cronica episodului anterior:

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

al lui Gareth Edwards (2016).

Aflăm acolo așadar că: “Nu există variantă “corectă”, sau “autentică” a mitului. Toate variantele aparțin mitului.”

Asta pentru că în ciuda uriașei mașinării economice Disney din spate, acest al optulea episod, regizat de Rian Johnson, care vine de la Breaking Bad, schimbă subtil elementele mitului, păstrând însă toate reperele anterioare.

Cadrul narativ e simplu: Noua Ordine fascistă (First Order), ridicată pe ruinele Imperiului galactic, se înfruntă cu ultimele resturi ale rezistenței republicane conduse de  prințesa Leia.

Acum, filmul a trebuit să țină seama de constrângeri uriașe (afară de cele impuse de studiouri și de uriașa miză financiară), în primul rând o schimbare de mentalitate a spectatorilor. Primele episoade din Star Wars erau făcute pentru Generația X, cei născuți între 1960-1980, al căror timp de concentrare, de percepție, de atenție era estimat la 15 secunde. Atât se putea concentra generația noastră pe o informație nouă sau pe o secvență de cinema. E mult 15 secunde.

A urmat generația Y, cei născuți între  1980-2000, al căror interval de atenție e de 8 secunde, iar acum filmele trebuie făcute pentru generația Z, cei născuți după 2000, care se pot concentra doar 3 secunde.

Aceștia trebuia luați în seamă atunci când se continuă o saga precum Star Wars, unde inovația e binevenită, chiar dorită, însă filmul trebuie să rămână fidel spiritului inițial, altfel întreaga construcție se prăbușește.

Așa încât, nu se putea fără bătălii galactice, care se aflau încă în centrul lui Rogue One, precedentul episod, însă ele sunt expediate aici practic ca o obligație. Ceea ce a căutat noul regizor a fost să creeze o serie întreagă de mitologii interconectate, în care Cavalerii Jedi, de pildă sunt precum cei ai Mesei Rotunde, dar lichidând sistematic toate elementele accesorii ale episoadelor trecute, astfel încât de acum înainte seria să fie fără obligații de recuzită. Nu doar faptul că Luke Skywalker și prințesa Leia sunt îmbătrâniți, inspectând ruinele trecutului (ba chiar avem un frison știind că atrița Carrie Fisher e deja moartă într-o mare de droguri și alcool), dar știm și că îi vedem pentru ultima dată.

Așa se ajunge la scene comice, unde scârbosul împărat galactic îl pune pe noul Darth Vader, Kylo Ren (băiatul dispărutului Han Solo) să-și scoată “prostia aia de pe cap”, prostia fiind coiful acela negru cu zăbrele:

— “Take that ridiculous thing away”… și așa se facem că suntem scăpați definitiv de coiful de Darth Vader.

La fel, noul personaj malefic Kylo Ren este doar “a child in a mask”… și aici înotăm în plină psihanaliză, dată fiind căutarea lui permanentă a unui tată și lupta împotriva afecțiunii pentru frumoasa (și la rândul ei sfâșiata) Rey, pe cale de a deveni un Jedi autentic.

Tot așa, e simbolică arderea cărților sfinte ale cavalerilor Jedi: — “Ce-ți trebuie plicticoșeniile alea?” pufnește Yoda, brusc reîntrupat, spre disperarea îmbătrânitului Luke Skywalker.

Psihanaliză, așadar, de-a lungul întregului film, unde răul nu trebuie să fie total bun, dar nici bunul cu totul ticălos, ca acolo unde Luke Skywalker explică de ce a vrut să-l omoare pe noul geniul al răului Kylo Ren, iar Rey îi reproșează: — “L-ai pierdut pentru că ai crezut că alesese deja.”

Amestecul e bine dozat și variat, pe elemente familiare, precum cazinoul cosmic, aluzie la crâșma aceea galactică din primul episod în ordinea turnajului, care ne sugerează o derivă capitalistă sălbatică, contemporană, a îmbogățiților vânzători de arme care aprovizionează simultan atât Imperiul (the First Order), cât și revoluția.

Și, desigur, tot felul de elemente drăguțe, precum planeta ocean, unde pe insula lui Luke trăiesc doar niște călugărițe cu cap de broască, sau, pe o altă planetă, elegantele vulpi de cristal.

În ciuda aparenței de desuet și superficialitate, forța filmului constă în seria de frânturi de fraze și sentințe precum: — “Let the past die!”… Sau: — “You must kill the past if you have to!”

Într-atât funcționează ruptura și noile convenții, încâ nici măcar nu ne mirăm când Jedi Rey și Kylo Ren comunică, fără a se căuta verosimilitatea dialogului, când ei e fapt se află pe planete diferite

Pe scurt, e un episod intermediar, în care se caută lichidarea trecutului, de la coiful de Darth Vader, până la ultimele personaje din episoadele trecute. De acum, seria poate merge merge la infinit, până când omenirea va coloniza galaxia.

data22732688-1cc248

Cf. și:

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

Talciocul metafizic din Bruxelles

1540-Black Market Karma

Toate fotografiile din text sunt de: CIUPICO

.

Am avut întotdeauna fascinația talciocurilor, iar cel din Bruxelles este într-adevăr magic, autentic, așa cum aș fi visat de copil. Fascinația mi-a rămas de la talciocul din Iași, unde mergeam în studenție cu răposatul George Pruteanu, care filma în vreme ce mă uitam la resturile de sărăcie întinse pe ziare sau cârpe: piepteni folosiți, snopi de chei vechi, ruginite, covoare găurite, tablouri vechi, haine purtate. Lucrurile de la talcioc trebuie să fie vechi, altfel e un simplu loc de discount, iar talciocul din Bruxelles e un adevărat anticariat în aer liber.

1335-Over My Shoulder

E deschis zilnic, de la 6 dimineața la 14.00 sau 15.00, spre deosebire de cel de pe lângă Aschauer strasse în ultracatolicul München, unde, pe când locuiam acolo, am fost dezamăgit să descopăr că talciocul e închis… tocmai duminica, pentru că odihna dominicală fusese decretată obligatorie în Bavaria, iar ca să-ți cumperi o sticlă de vin trebuia să conduci până la prima pompă de benzină de pe autostradă.

Talciocul, marché aux puces, se află în centrul vechi al orașului, la câteva minute pe jos de Manneken Pis și Grand-Place, în Place du Jeu de Balle, Quartier des Marolles. Este o foarte veche instituție, datând fără întrerupere din Evul Mediu. Cafenelele dimprejur deschid la 4 sau 5 AM pentru că vânzătorii își întind deja comorile pe covoare, gata să primească primii clienți. Printre primii care sosesc, încă din zori, fie vară fie iarnă, sunt adevărații anticari, cei care au magazine somptuoase, unele chiar pe străzile din jurul vechiului cartier, și care vin pentru a cumpăra ce e mai de soi înaintea mușteriilor de rând.

În talcioc, aproape totul este expus și etalat pe jos, foarte puțini sunt vânzătorii care se obosesc să aducă mese sau standuri. Locurile vânzătorilor se negociază, unii țin același loc dintotdeauna, loc care se moștenește sau se vinde, alții se mută zilnic în funcție prezența sau absența unora mai permanenți. Aceștia au o poziție mai precară și trebuie să-i cauți, întrebând din vânzător în vânzător.

 

Ai acolo tot felul de oameni, dintre care unii la origine erau gitans, romi belgieni, sedentarizați și confundați cu mediile de forains, circari nomazi, specializați în cumpărarea conținutului unor locuințe întregi, în urma unui deces de pildă.  Aceștia vin și cumpără totul, fără să negocieze, la preț mic, cumpără de-a valma: mobilă veche, cărți, covoare, oglinzi, ustensile de bucătărie, după care vând la talcioc cu bucata.

1761-Who's Afraid Of The Big Bad Wolf

Eu însumi am găsit acolo o ediție completă din Rabelais, Gargantua et Pantagruel, de pe la Revoluția franceză, în șase volume cu foarte multe gravuri și pagini cu filigran, pe care am plătit 25 de euro, dar care, după verificare pe site-urile specializate de pe internat, am descoperit că valorează în realitate multe mii, mai ales în starea bună de conservare în care am cumpărat tomurile.

1311-Street artists

Exotic e cartierul și prin aceea că acolo încă se mai vorbește brusseleirs, o limbă germanică hibridă, înrudită cu flamanda, dar greu de înțeles pentru flamanzi, formată în Evul Mediu și Renaștere, în timpul lungii dominații a Hasburgilor spanioli, înaintea războaielor de religie. Limbă foarte puțin scrisă, cu o ortografie fluctuantă, brusseleirs are o gramatică germanică, dar un vocabular profund marcat de împrumuturi din franceză, valonă și spaniolă. De la spaniolii genocidarului duce De Alba a rămas, în argoul din Bruxelles (și numai în Bruxelles) termenul de pagador, un fel de sugar daddy, cel care iese cu o femeie (sau mai multe) și se știe din start că el va plăti tot: pagar, pagador.

Tot din spaniola veche mai vine și termenul care desemnează actul sexual: picanotch, de la picar la noche.

1197-Short Hair Woman

Acea populație rebelă, vorbitoare a unei bizare, din Marolles, a fost de altfel expulzată în bună parte, deseori cu forța, și relocalizată în alte cartiere din Bruxelles, când autoritățile au dorit să refacă o parte din cartier, devenit insalubru.

1056-Lost It All

Îmi amintesc și acum de cafenelele sărace în care exista o frânghie întinsă în spatele celor așezați la bar de dimineață până seara. Când patronul dorea să închidă, în zori, doar slăbea sau trăgea frânghia, iar unii din cei așezați la bar cădeau. Era semnalul că a venit ora tragerii obloanelor. Și mâine e o zi. Asta pentru că Belgia este o adevărată cultură a alcoolului, la fel de mult ca Europa de Est. Belgia e una din puținele culturi în care se bea la volan, la cinema, la prânz și oriunde și în care polițiștii de cartier intră în crâșmă, când fac o pauză din plimbat, își scot chipiul și trag două-trei beri la bar, înainte de a-și relua rondul…

— “Dar sunt înarmați”, mi-a șoptit gâtuit un prieten, ziarist eston, asistând la scenă.

Da, dar sunt oameni și ei, i-am zis, privind înduioșat cum cei doi robocopi erau bătuți pe spate de alți consumatori la bar… Asta e la urma urmei cultura care ne-a dat noțiunea de chermeză și pe Bosch și Bruegel.

Prefer lumea în care polițistul face muncă socială de proximitate, trăgând o bere cu bețivii în timpul serviciului (căci e parte din serviciu, da), celei artificiale și potențial totalitare în care ți se spune “domnule” pe ton înghețat când ești dus la post pentru că ai băut.

1701-Soup Song

Este locul ideal pentru a veni cu o iubită într-o dimineață însorită. Pe-acolo, prin cafenelele acelea care deschid în zori, se face supă la cazan și multe specialități simple, precum l’américain.

L’américain este carne de vita tocată, cruda, cu mirodenii, ierburi, ou si eventual ceapa tocată. Ceea ce prin alte părți se numește steak tartar. Nimeni nu știe de ce-i spune américain. Nu are legătură cu trupele aliate din al Doilea Război Mondial. Americanii nu mănâncă tocătură de carne crudă.

image45

Apoi, în câteva cafenele de la talciocul zilnic se mai servește și haché, un amestec de vită si porc crud, tocate împreuna. Cafeneaua mea preferata e la Clef d’Or, care dă chiar in talcioc. Deschisă de la 5 dimineața pentru profesioniști talciocului, atmosfera e gălăgios-prietenoasa iar prețurile democratice, la nivel de Europa de est. In weekend vin moșulici din cartier care cânta șansonete și șlagăre vechi.

 

10325411_754132311287276_3479390837442049071_n

E cartierul cel mai vechi din oraș, iar pe acolo, pe Rue Haute, pe lângă talcioc, avea loc acea Joyeuse Entrée, cum se numea intrarea solemnă a ducilor, regilor și împăraților în capitala Brabantului și mai apoi a Țărilor de Jos care era Bruxelles.

Două treimi (62 %) din locuitorii din Bruxelles sunt născuți în afara Belgiei! Asta face din Bruxelles cel mai pestriț oraș din lume, după Dubai% (83% din locuitori născuți în afara țării). O parte din Bruxelles, cartierul meu, are cea mai mare densitate a populației din lume împreună cu Bombay: 23.000 locuitori pe km2.

prieteni

Cu niște prieteni de nădejde, cam cum sunt personajele din romanul meu pe cale de ieși la Polirom Pantere parfumate.

O treime din locuitorii din Bruxelles sunt musulmani, caz unic în Occident. Vor fi probabil jumătate spre 2050.

Bruxelles însuși e un talcioc, un microcosm care reflectă macrocosmul.

Cf. și :

Cum e viața mea ca român în Bruxelles, după ultimul atentat al Statului Islamic

și:

Toate lucrurile pe care trebuie să le știi ca să ajungi barmaniță în Bruxelles fără să treci prin patul patronului

În vorbe mărunte, Patriarhul Daniel ia partea Rusiei împotriva Ucrainei

5E054344-1FB6-4D2C-949E-ADFBEC4CFDFE_w974_n_s

Aflat în acest weekend la Moscova, Patriarhul Daniel a condamnat, în cuvinte puține și viclene, faptul că biserica ortodoxă ucraineană nu mai vrea să se supună Moscovei.

Puțini au remarcat că deși nimeni nu l-a mandatat să facă asta, Patriarhul Daniel s-a dus la Moscova să aducă un sprijin bisericii ruse și Kremlinului împotriva autochefaliei bisericii ucrainene.

Daniel și Patriarhul Kiril al Moscovei sunt vechi prieteni din vremea colaborării strânse dintre KGB și Securitate și când amândoi au trăit o vreme în Elveția înainte de 1989.

Daniel a zis azi la Moscova că “Biserica lui Hristos nu poate fi distrusă, chiar dacă este răstignită”, făcându-se că uită că Hristos nu a întemeiat o biserică, ci, involuntar, o nouă credință și că o situație similară celei din Ucraina se întâlnește în Republica Moldova, unde există o biserică ortodoxă supusă Moscovei și una națională, autochefală.

Înflăcărarea lui Daniel vine după ce Patriarhul bisericii ortodoxe din Ucraina, Filaret, a declarat iarăși, săptămâna trecută, că biserica ucraineană nu se va întoarce niciodată sub controlul Patriarhiei Moscovei.

Biserica rusă l-a excomunicat pe Filaret, când acesta a scos Patriarhia Kievului de sub controlul Moscovei, în 1992. În iunie 2016 deja, Parlamentul ucrainean a adoptat o declaratie adresată Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol în care cere să acorde autochefalie (independență) Bisericii Ortodoxe din Ucraina.

Peisajul religios ucrainean e de fapt mult mai complicat decât cel din Moldova (sau cel din Macedonia), unde există o biserică ortodoxă ce ține de Moscova și una locală, autochefală.

In Ucraina, pe lângă puternicul catolicism și branșa greco-catolică, există nu două, ci trei biserici ortodoxe: Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei (BOU-PM), Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului (BOU-PK) și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală (BOUA).

Cea a Patriarhatului de Kiev a fost creată abia acum 25 de ani, imediat după independență, și condusă din 1995 de patriarhul Filaret. Aceștia sînt considerați schismatici, folosesc doar ucraineana la slujbă și se consideră urmașii mitropolitului Petru Moghilă, sau Movilă, sfântul cărturar moldovean, a cărui familie a dat o serie de domnitori în Moldova și Valahia.

Dar Daniel îi vrea pe ucrainenii ortodocși sub Moscova și consideră că ei răstignesc Biserica pentru că nu acceptă autoritatea KGB-istului Kirill al Rusiei, prietenul său din tinerețe de la Geneva, în Elveția, unde amândoi —paradox!— studiau și propovăduiau ecumenismul.

Un șobolan și trupe în Siria – Prolog:

00375180-photo-roue-hamster-usb

— “Hai la mine”, mi-a suflat, beată.

Băuserăm de multe ori împreună, ba chiar ne și pupaserăm în crâșmă. Se îmbăta foarte repede. Spanioloaică. Lucra la NATO, în Bruxelles, un soi de secretară-traducătoare. Când se îmbăta, devenea peltică și chema un taxi.

In seara aia, mi-a zis, beată și împleticită:
— “Hai la mine”, mi-a suflat…

Acasã la ea, mirosea din prag: — “Copilul are hamsteri”, mi-a spus.

Intr-adevãr, într-o cușcă rotundă, ca o roată de bâlci, se învârtea un șobolan flasc, arătând deloc inteligent și gâfâind mirositor.

— “E un hamster jovial”, a căutat să mă liniștească.

— “Unde-i copilul?” am întrebat, cu prudență de deminor.

— “Azi e cu taică-su. Sînt despărțită. Ți-am mai zis, dar n-ai ascultat.”

Acum… ce faci când mergi acasă la o femeie, bețivă desigur, cum cititorul a înțeles deja, dar care ține un hamster împuțit, al copilului, care fuge disperat într-o roată de sârmă, iar ea, beată fiind, îți spune că n-are nimic de băut, nici prezervative, doar niște săculețe de ceai și va trebui să te lepede acolo dimineață, în apartamentul ei mirosind a văgăună de urs de la dejecțiile hamsterului, ca să se ducă la reuniunea miniștrilor de externe ai NATO, unde se decide trimiterea (sau nu) a trupelor la sol în Siria?

Cauți să pleci, cât ea sforăie ușurel, dar deodată remarci dosarul cu mențiunea SECRET uitat lângă roata hamsterului, iar computerul ei a rămas aprins pe mesagerie. Se anunță o noapte cu multe revelații.

(Va urma)

La țâța vacii (fragment din “Pantere parfumate”)…

Rezumat: Un cuplu de jurnaliști traversează Rusia și Caucazul, în vreme ce filmează un documentar pe urmele lui Alexandre Dumas. Pentru cine nu știe, în 1858, Alexandre Dumas, aflat în culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să efectueze un lung voiaj în Rusia și în posesiunile ei coloniale din Caucaz, unde rușii duceau un război genocidar de cucerire împotriva muntenilor musulmani. Din Moscova avea să coboare pe firul Volgăi până la sturionii din Marea Caspică, iar de acolo, în zigzag prin munții Caucazului, prin Cecenia, Daghestan și Georgia până la cealaltă mare, cea impropriu numită Neagră.

Ca să-ți seama despre ce este vorba în Pantere parfumate o să-ți dau mai jos un fragment din carte.

Înainte de asta, trebuie să-ți explic puțin contextul. Naratorul se află într-un sat cecen, la munte, pregătindu-se, ajutat de clanul care îl găzduiește și protejează, să urce muntele până la gruparea de rezistență a lui Șamil, unde i s-a promis că va putea filma amputarea mâinii unui hoț, așa cum o prevede șaria.

Satul este Makhketî, cătunul cecen de la munte în care orice rus știe că se petrece prima parte a înfiorătorului roman al lui Tolstoi Hagi Murat:

La țâța vacii (fragment din “Pantere parfumate”)…

După ce ne-au lăsat, am deschis obloanele și am făcut să intre luna și vederea vacilor de pe colină, păstrând lumina stinsă și lăsând aer proaspăt să intre de afară peste mirosul greu de naftalină din odaie.

 

Într-o odaie îndepărtată se auzeau acum gemetele nerușinatei mici și un scârțâit ritmic de pat cu arcuri vechi, din cele care îți intră perfid în spate prin saltea.

— Nu putem să facem amor aici, mi-a zis pe neașteptate Eva. O să ne miroasă și creierul a naftalină, iar tu ai să-mi găsești molii moarte în vulvă. Hai să ieșim și să ne plimbăm un pic. Mergem acolo sus, printre vaci. Oricum mi-ai promis că o să ne futem într-o poiană.

Am privit-o, traversat de un fior prin măduvă. Remarcasem deja în vizite anterioare că platoul protejat din jurul satului asigură o climă aproape constantă, plăcută, nici prea cald vara, nici frig toamna. Am ieșit pe furiș, căutându-ne pantofii pe care copiii îi lustruiseră de păreau noi, și am urcat panta până la poiana vacilor.

În jos, spre Groznîi, vedeam, sub lună, doar vălătuci de ceață argintată. Îmi țiuiau urechile de la liniștea totală, întreruptă din când în când de câte o talangă atârnată de gâtul vacilor care se plimbau placide în jurul nostru, încă păscând.

Tremurând de emoție și pentru că ne aflam în spațiu deschis, ascunși doar de vaci și niște tufișuri, ne-am sărutat reținându-ne gâfâielile.

Mai întâi Eva a urinat, căci se reținuse până atunci, iar eu i-am ținut mâna între picioare și am gustat-o. Cum iarba era prea umedă și rece, Eva nu s-a putut întinde pe spate, ci s-a întors în patru labe, ca un animal, prezentându-mi crupa. Luna făcea să-i sclipească frunza de marijuana de pe fesa stângă.

Cum se udase foarte abundent și creativ, am intrat în ea ușor, ritmic, alternând găurile, Eva aținându-se în patru labe, prin miresme de balegă și iarbă strivită. Am împins-o spre una din vaci, avansând amândoi lent în genunchi, iar Eva a luat ugerul vacii în gură ca pe un mădular bărbătesc și a tot supt, horcăind surd, pe când eu i-o înfigeam din spate.

— Nu mai vreau în fund, mi-a șoptit scurt când i-am împlântat-o prea tare, izbind-o din spate cu șoldurile.

S-a întors spre mine, iar când i-am ejaculat în gură și pe față, totul s-a amestecat cu laptele pe care îl supsese din uger, încât nu mai știam ce-i curge pe la colțuri. S-a ridicat și m-a sărutat, păstrând gustul de spermă amestecat cu cel de paie și balegă al laptelui de vacă.

— Te iubesc, mi-a șoptit, parcă torcând, făcându-mă să mă topesc de tandrețe.

 

Când ne-am întors în casă, Ali ne aștepta în prag cu o lanternă, acoperit cu un soi de cojoc peste pijamaua călcată cu dungă. Ne-a luminat scurt fețele cu lanterna, a stins și ne-a lăsat să intrăm, murmurând ca să nu-i trezească pe ceilalți, pe un ton mirat:

—  Ați băut lapte direct de la vaci?

— Da, are proprietăți tămăduitoare, doar știi, i-am spus.

Când ne-am scos pantofii, a aprins iar lanterna și le-a văzut starea.

— Trezesc imediat un copil să-i curețe, a spus Ali ferm. Nimeni nu doarme sub acoperișul meu cu pantofii în halul ăsta.

 

În cameră, am șters-o la gură, ca pe un copil. Era istovită deodată, așa că am întins-o în pat, am turnat apa, acum călâie, în lighean, și i-am spălat lent picioarele, sărutându-i-le din când în când. Cu un burete, i-am frecat cu multe precauții sexul la fel de obosit pe cât părea să-i fie mintea. A gemut dulce, aproape adormită.

Am șters-o, am învelit-o și m-am întins lângă ea.

— Sunt ursulețul tău? mi-a șoptit ea.

— Da, ești jucăria aia fetiș a copiilor, ursulețul moale, jerpelit, murdar, cu blana jupuită pe alocuri, pe care dacă nu-l strâng în brațe nu pot să găsesc somnul.

Am mângâiat-o încet pe păr, adulmecând-o în întuneric. I-am strecurat mâna între picioare. De când porniserăm în călătorie nu se mai epilase și era acum mătăsoasă sub mângâiere. Cu o mână îi netezeam părul, cu cealaltă îi mângâiam tufa dintre picioare.

— Te credeai lupoaică și aventurieră, dar ești de fapt un ursuleț moale și bun la suflet și obosit, care vrea doar să fie pupat și strâns în brațe.

A scâncit deodată, apoi m-a strâns și a continuat să plângă liniștit pe umărul meu.

— Așa îmi zicea și bunica: ursuleț moale, mi-a spus ea între două sughițuri de plâns, după care a continuat să bocească liniștit, udându-mi umărul.

A adormit, sforăind ușurel, iar eu am rămas nemișcat, cu mâna captivă între coapsele ei, îndrăgostindu-mă iar de ea, iremediabil.


Cf. și:

Dan Alexe îți arată viața dură din Cecenia, între amputări și tortura cu cadavre

https://www.vice.com/ro/article/59d5eq/dan-alexe-iti-arata-viata-dura-din-cecenia

 

Când foști agenți din Mossad o vânează pe Kövesi: Le Soir

gty_computer_hacker_kb_120529_wmain

.

Black Cube a fost recrutat de Daniel Dragomir, fost agent SRI, care a refuzat să reveleze numele clienților chiar și după arestare. Din câte știm, Daniel Dragomir le-a spus israelienilor că acționează în numele șefului SRI. Le-a promis că îi va lăsa să folosească mijloace tehnice sofisticate.

Asta scrie azi, 18 noiembrie, cotidianul din Bruxelles Le Soir, într-un mare articol semnat Serge Dumont și intitulat: Spionii israelieni se reciclează în privat.

Pe lângă faptul că e una din cele mai bune surse de informații și analize privind instituțiile UE și NATO (bazate la Bruxelles) sau Rwanda și Congo (hei, e fostul Congo Belgian) cotidianul Le Soir a publicat întotdeauna surprinzătoare articole, foarte bine informate și niciodată dezmințite, despre Israel și Mossad. Asta, prin corespondentul de acolo, Serge Dumont, care dispune de “cârtițe” prin servicii și chiar pe lângă Black Cube.

Ce mai spune Le Soir:

Plătită gras, oficina israeliană a intervenit așadar în afacerile interne ale unui stat suveran pentru a săpa reputația șefei Direcției Naționale Anticorupție. Cum? Căutând informații în legătură cu eventuale conturi ale procuroarei prin Elveția și Cipru și interceptându-i emailurile… Fără rezultat.

Afacerea Kovesi a fost doar unul din puținele eșecuri ale Black Cube, la fel cum a fost și afacerea Weinstein.

Harvey Weinstein, producătorul de la Hollywood, a angajat tot Black Cube pentru a discredita actrițele care îl acuză de viol sau hărțuială sexuală. Dar tot un eșec.

Aceste eșecuri sunt însă nimic în urma unui lung șir de succese care a făcut din Black Cube, bazată la Tel Aviv, dar cu birouri în Paris și Londra, cea mai competentă firmă de acest tip din Israel, unde meseria lor e considerată foarte onorabilă.

Black Cube e compusă din ceva mai mulți de o sută foști agenți ai Mossadului sau Aman (serviciile secrete ale armatei), sau Shabak (Siguranța generală). Foști agenți de teren, desigur, dar și recrutători, analiști, psihologi și foști membri ai echipei 8200, structura cea mai importantă a serviciilor secrete ale armatei, care se ocupă de războiul cibernetic și de intercepțiile electronice.

Surse apropiate de Black Cube ne mai spun că firma dispune și de o adevărată crescătorie de tineri și tinere special școlite să-și seducă victimele pentru a stoarce din ele cât mai multe informații.

Mai mult, Black Cube s-a bucurat de serviciile miticului șef al Mossadului Meir Degan, cel care între 2006-2007 a conceput seria de atentate și asasinate pentru a împiedica Iranul să se doteze cu arma nucleară. Acesta a fost șeful consiliului de aministrație.

Grație sfaturilor lui Meir Degan, scrie Le Soir, și impresionantului său carnet de adrese, Black Cube a trecut de la spionajul comercial clasic la operațiuni mai riscante — dar mai lucrative— pentru guverne străine care nu mai au încredere în propriile lor servicii secrete naționale.

Meir Degan a murit în martie 2016. Cum se vede eșecurile, precum afacerile Kovesi sau Weinstein, se acumulează după moartea lui.

Acum, la întrebarea cât a putut costa contractul pentru distrugerea reputației lui Kovesi? Ziarul nu spune, dar putem compara cu misiunea echivalentă de a defăima actrițele lui Weinstein: 1,3 milioane de dolari.

Doar că acolo contractul a fost probabil mai ieftin, pentru că nu era vorba de a interveni în afacerile interne ale unui stat suveran pentru a săpa reputația șefei Direcției Naționale Anticorupție. În mod logic, prețul pentru a vâna niște amărâte de actrițe a fost probabil redus de Black Cube… ca într-o Black Friday.

Așadar, scrie Le Soir: Black Cube a fost recrutat de Daniel Dragomir, fost agent SRI, care a refuzat să reveleze numele clienților chiar și după arestare. Din câte știm, Daniel Dragomir le-a spus israelienilor că acționează în numele șefului SRI. Le-a promis că îi va lăsa să folosească mijloace tehnice sofisticate.

Iar baremul de preț îl știm acum.