Skip to content

Ce am citit anul ăsta pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră

Citesc compulsiv, desigur, chiar și orori pe care le detest, cum vor fi primele două cărți menționate aici, pe care le-am terminat căznit, cu noduri în creier, alternând lectura cu hohote incredule în fața pretenției impostoricești a acelor doi guru la modă.

Am ales 12 cărți din cele citite în 2018, una pe lună, pe care le înșir fără nici o ordine afară de faptul că jumătate sunt non-ficțiune, urmate de șase cărți de literatură pe care le recomand. Mai toate sunt tipărite, traduse sau accesibile în România.

  1. Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (Ed. Trei, 2018)
  2. Yuval Noah Harari, 21 de lecţii pentru secolul XXI (Polirom, 2018)
  3. Alexandre Kojève, Introducere în lectura lui Hegel (Ed. Tact, 2018)
  4. Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia (Yale University Press, 2018)
  5. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas, 2018)
  6. Kingsley Amis, Everyday Drinking (Bloomsbury, 2008)

.

  1. Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri  (Humanitas, 2018)
  2. Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas, 2014)

9.     Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013)

  1. Radu Bata, Survivre malgré le bonheur (Jacques André éd., 2018)
  2. Carmen Tiderle, Marele acoperiş (Editura Vellant 2017)
  3. Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas, 2018)

Da, le recomand pe toate cele șase de literatură, așa cum recomand și patru din cele șase de non-ficțiune. Celelalte două, cu care încep, ambele în competiție pentru “cartea anului”, sunt însă de evitat absolut.

Cei doi guru contemporani nu puteau fi mai diferiți:

  1. Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (ed. Trei, 2018)

Prezentat insistent drept “cel mai influent intelectual occidental în acest moment”, Jordan Peterson este un guru fad, superficial și pretențios, citat orgasmic de toți neo-conii (les cons!) cu masculinitatea șovăielnică, un misogin anost, guruțul adorat al unei întregi nebuloase de macho conservatori (iar la noi și balcanici pe deasupra).

Cartea lui precedentă, Maps of Meaning, despre mintea omului religios, este, de asemenea, doar o adunătură de poncifuri și platitudini. Jordan Peterson e omul care le dă rătăciților în căutare de “meaning” lecții prin Skype pe bani mulți. E bine că n-o face decât prin Skype. Dacă s-ar afla în fața ta, ți-ar veni să-l strângi de nas, sucindu-i-l în timp ce vorbește, și s-o iei la fugă urlând de la atâta pompozitate de cornișon confiat.

Am dat câte doi euro pe fiecare din cele 12 bilete de papagal numite “reguli de viață”, cartea lui vânzându-se în capitala Europei, Bruxelles, cu 24 de euro.

Căutând pe web cum și unde a fost tradusă în românește, am descoperit o cronică amuzantă scrisă pe platforma Scena9 de un anume Mihai Iovănel și am fost mâhnit că mă văd nevoit să fiu de acord cu acest băiat, căruia nu pot decât să-i reproșez că-i prea milostiv cu respectivul guru de pripas. (Neîntâmplător, zisul Iovănel mai este și profetul celui mai original și onest critic literar din România, Ștefan Baghiu, despre a cărui înșelătoare și cvasi-inexistentă plachetă de versuri vorbesc mai jos.) Torșonul pretențios al lui Jordan Peterson a mai avut și o cronică în Vice.ro, ceva mai puțin complezentă decât cea a mult-prea-abilului Iovănel.

Jordan Peterson a strâns în cartea asta niște textulețe de blog pe care nu și-a dat osteneala să le pună într-o altă formă și pe care, când face o glumă, el le punctează prin – haha, ca să știi tu că e o glumă, că altfel ești prost. Dacă vrei detalii, îl suni pe Skype. Te va costa 1.000 dolari jumătatea de oră de consultație.

Omul e atât de pretențios, idol pentru masculi incerți, este atât de fandosit încât scrie, în cap. 6 al adunăturii de textulețe:

— “A great German play, “Faust: A tragedy”, written by Johann Wolfgang von Goethe” etc…

Măi guru de supermarket, când scrii pentru oameni cu un minimum de cultură tu zici doar: “În Faust al lui Goethe etc.” și mergi mai departe. Cu greoaia și lunga: “A great German play, Faust: A tragedy, written by Johann Wolfgang von Goethe” ți-ai asigurat un loc la standul de la casă, la Carrefour. Unde ar trebui să lucreze ăia și alea care te citesc.

Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere:

  1. — “21 Lessons for the 21st Century” e volumul israelianului Yuval Noah Harari tradus în limba română ca: “21 de lecţii pentru secolul XXI“, la Polirom, 2018.

După Jordan Petersen am trecut la celălalt pompos anost care e considerat la rândul lui “cel mai influent intelectual în acest moment”, omul recomandat până și de Bill Gates: israelianul Yuval Noah Harari. Ăsta e și mai enervant decât Jordan Peterson, pentru că sfaturile la el nu sunt doar 12, ci 21, adică înșirate pe mai multe pagini (deși 21 este doar 12 inversat în ghematrie, iar aici putem intra în nesfârșite supoziții cabalistice, pentru care nu recomand altceva decât  În punctul lui rebbe G. și Cabală la Kabul).

Începe el printr-o criticuță aluzivă adusă lui Fukuyama (Cap. 1: Sfârșitul istoriei a fost amânat), însă nu are habar că Fukuyama, la rândul lui, atunci când s-a înșelat magistral cu Sfârșitul istoriei, în 1992, nu făcea decât să repete interpretarea lui Hegel datorată lui Kojève, al cărui monumental studiu Introducere în lectura lui Hegel tocmai a fost tradus a doua oară în română.

Aici trecem la lucruri serioase:

 

  1. Alexandre Kojève: Introducere în lectura lui Hegel. Cursuri despre Fenomenologia spiritului la École Pratique des Hautes Études între 1933 și 1939, în traducerea lui Ovidiu Stanciu și Andrei Chițu (Ed. Tact, 2018).

Ca și Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, publicat după moartea sa de câțiva studenți, pornind de la notele luate de ei în amfiteatru, Introducerea în lectura lui Hegel a misteriosului și fantascului personaj care a fost Kojève a marcat o întreagă generație de intelectuali francezi, de la pornografi la mari filozofi: Georges Bataille, Raymond Queneau, Raymond Aron, Roger Caillois, Michel Leiris, Henry Corbin, Maurice Merleau-Ponty, și Jacques Lacan, pentru a-i numi doar pe cei mai importanți. Cartea, publicată în 1947 pornind, ca și în cazul lui Saussure, de la notele de curs ale prestigioșilor studenți, este de altfel redactată în bună parte de Raymond Queneau.

De la Kojève avem teoria pop a sfârșitului istoriei, pe care el o construiește pornind de la o interpretare originală a lui Hegel, teorie relansată neîndemânatec de Fukuyama și pe care gânditorul nostru israelian la modă Yuval Noah Harari o preia în parte, aluziv și schematic, fără a părea să priceapă mare lucru din ea.

 

  1. Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia (Yale University Press, 2018)

Pe coperta din spate: un blurb de Simon Montefiore care o recomandă fierbinte. Nu se putea recomandare mai bună, Montefiore e autorul studiului Young Stalin, despre tinerețea acelui gangster fost seminarist, Stalin, jefuitor de bănci în tinerețe, asasin în serie ajuns unul din cei mai mari despoți și criminali genocidari ai sec. XX (alături de Hitler, Mao și Pol Pot).

Mark Galeotti a petrecut câteva decenii descifrând complexa (sub)cultură a rețelelor criminale ale Rusiei, acei vorî v zakone, hoții din lege, care, după perioada formării structurilor criminale în Gulag, în anii 1930 – 1950, au ajuns să colaboreze cu partidul comunist și KGB-ul, iar în zilele noastre cu FSB-ul lui Putin. Totul e acolo: codurile, tatuajele (un adevărat CV pentru un vor v zakone, cum spune foarte bine Galeotti), însoțite de o impresionantă bibliografie, ba chiar și cu iconografie, cu câteva fotografii rare, inclusiv cu generalul cecen Djohar Dudaiev.

Rusia ne apare ca o lume în care diferența ontologică între mafii este între cei care arată pe față ce sunt (gangsterii, hoții și bandiții) și cei care posedă respectabilitate oficială, instituțională: miniștri, funcționari, polițiști, judecători.

Am apreciat capitolul despre Cecenia lui Dudaiev, despre care însă Galeotti afirmă exagerat că ar fi pus bazele unui autentic stat mafiot in Cecenia. Realitatea este nesfârșit mai complexă și ar necesita cel puțin un volum aparte.

În romanul meu Pantere parfumate vorbesc mult despre mafia cecenă și menționez personajul Dudaiev, care se afla și în centrul primului meu film documentar Ghazavat, din 1992, despre independența Ceceniei și venirea la putere a lui Dudaiev, primul om asasinat prin localizarea telefonului său mobil (deși Galeotti nu ne spune cum a murit).

De acolo, din Gulag, mai amintește Galeotti, provine și termenul, inițial din idiș, de fraier, intrat și în română cu sensul din pușcărie al unui imbecil numai bun de păcălit și jumulit.

dansid11.jpg

Eu, oferindu-i generalului Dudaiev o carte despre Islam, Groznîi, 1992.

 

  1. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas 2018)

Despre ultranaționalism este și cartea lui Robert Adam, care trece în revistă, cum o arată și titlul, două secole de populism românesc, obiect de studiu foarte potrivit în contextul politic actual. Deși cadrul e mai larg, important e acolo populismul est-european, în care se înscrie și cel românesc. Robert Adam analizează și dictatura populistă, denumită bonapartism, cezarism sau peronism, cea care constă într-un regim personalizat. Liderul îşi legitimează acolo puterea prin invocarea „poporului“ şi scurtcircuitarea elitelor şi a sistemului politic tradiţional.

Populismul românesc e un produs ideologic consubstanțial modernității politice. El se manifestă doctrinar incipient încă de la 1821, iar cartea începe cu cazul lui Tudor Vladimirescu. Aflăm de la Robert Adam, de pildă, că Tudor Vladimirescu, „om nou“, ridicat la demnităţi administrative prin merite personale, deci rău văzut de aristocraţia de sânge, foloseşte iniţial în epistola lui adresată marelui boier Nicolae Văcărescu termenul neologistic, cult, popol (lat.: populus), nu pe cel acreditat în limba vorbită: popor: „Patria se cheamă popolul, iar nu tagma jefuitorilor!“ (Ca să nu pară prea bizar, istoriografia comunistă avea să schimbe popol în popor.)

k

  1. Kingsley Amis, Everyday Drinking (cu o introducere de Christopher Hitchens, Bloomsbury, 2008)

Aș fi menționat minunăția asta oricum, chiar dacă ar fi trebuit să vorbesc numai despre trei cărți. O citesc în întregime, în fiecare an. Ba chiar citesc din ea zilnic. Am recitit-o și acum. Este Biblia artistului boem, instrucțiunile de supraviețuire. În acest minunat manual al lui Kingsley Amis “Everyday Drinking” aflăm de pildă incredibil de simpla rețetă a băuturii favorite a reginei Victoria, pe care stăpâna celui mai mare imperiu din istorie o îngurgita fără moderație, “Queen Victoria’s Tipple”: o jumătate de litru de vin roșu (oricare) + whisky după voie (oricare). Am prieteni barmani, le-am propus să încerce asta.

Kingsley Amis e un om de așezat pe același piedestal cu Dalai Lama. El este cel care ne-a învățat că băutul autentic e o asceză, precum sexul pentru marchizul de Sade. Puține cărți îi pot fi mai utile omului pe planetă. Kingsley (tatăl lui Martin, vezi mai jos), autorul lui “Lucky Jim” și al “New Maps of Hell”, primul studiu serios despre literatura SF, a produs, pe lângă un fiu mare scriitor (Martin Amis) și acest minunat manual de supraviețuire.

Totul este acolo pentru machitorul autentic. Nu-i o carte pentru amatori. Afli exact ce îți trebuie, de la munca cotidiană, la schedule de viață, diete de urmat, cele mai fantastice și eficace leacuri naturale împotriva mahmurelii, rețete extraordinare de cocktailuri magice, ba chiar și un capitol special despre “mahmureala metafizică”.

 

  1. Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri (Humanitas 2018)

Hanif Kureishi a fost multă vreme scriitorul meu britanic preferat, împreună cu Salman Rushdie, până să virez spre Martin Amis (feciorul celui de mai sus, Kingsley, cel cu alcoolul și everyday drinking).

Kureishi a scris The Buddha of Suburbia și scenariul de la My Beautiful Laundrette, apoi scenariul de la My Son the Fanatic și această tulburătoare nuvelă Intimacy, cu titlul nu foarte potrivit tradus la Humanitas Intimitate.

Este o nuvelă în care naratorul își părăsește iubita/nevasta și copiii, dar o face într-un mod perturbant, înșelător, calculat dar ezitant, noi întrebându-ne până în ultima clipă dacă o va face într-adevăr.

Următoarele patru sunt cărți de poezie. Pe două din acestea, Ștefan Baghiu și traducerile din Ezra Pound ale lui Radu Vancu, le-am citit tardiv, deși au fost publicate acum 2-3 ani. În schimb, Radu Bata și Carmen Tiderle au ieșit anul ăsta.

265189_228747700492409_7742002_n

  1. Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas2014, cu traduceri vechi ale răposatului Mircea Ivănescu și noi ale lui Radu Vancu).

Îl aveam de când a ieșit, dar am citit volumul abia anul ăsta. Mi-a sărit în ochi, răsfoind masivul tom, primul vers al scurtului poem Coitus din volumul lui Pound Lustra :

Poleitele phaloi ale șofranului

se înfig în aerul primăverii

Așa traduce Radu Vancu din Pound versul:

The gilded phaloi of the crocuses

E cam principala și singura critică pe care aș avea s-o aduc, minoră, desigur. Phaloi, plural de la phalos, e masculin prin definiție, așa că acești phaloi nu pot fi de genul feminin cum pune el. Nu poți avea acolo poleitele phaloi. Sunt filamentul sau androceul masculin multiplicat al florii șofranului. Phaloi e masculin prin excelență.

(Ezra Pound este poetul meu de suflet, am tot scris despre dificultățile pe care le pune traducerea lui. Fusesem la lansare, în 2014, când Patapievici, care a scris prefața și l-a prezentat pe traducător, i-a adus laude de care acesta s-ar fi lipsit: a spus că Vancu ar fi tradus extrem de complexul și lungul și cripticul poem al lui Pound Hugh Selwyn Mauberley… într-o zi! Mărturisesc că pe acela l-am sărit la lectură, din vina lui Patapievici, și știu că am făcut bine.)

 

10. Ștefan Baghiu: Spre Sud, la Lăceni, (Cartea Românească, 2013)

Ștefan Baghiu știe tot ce trebuie știut despre Ezra Pound. E un erudit leneș, potențial bun rău ca poet, dar nu cu totul împlinit aici, căci unele bucățele sunt cam complezente. De ce? Pentru că lui îi place să treacă drept omuleț insuportabil, în loc să fie asta direct, pur și simplu.

Placheta (dacă aș cita mai mult din ea aș epuiza-o) e ca acele cărți fluide ale lui Borges care nu au decât o față, așa încât dacă o scapi în iarbă cu fața reală în jos și cea inexistentă în sus n-o mai găsești niciodată.

Ajunge să spunem că luând din Ștefan Baghiu:

 

S-au plimbat pe zidul cetății vechi apoi,

au pozat pentru un fotograf amator,

care le-a făcut să pară apetisante

cu un deget pe buza de jos

strângând în brațe ca proastele

câte un ghiveci din parcul public.

amintește imediat de:

I sat on the Dogana’s steps                 

For the gondolas cost too much, that year,

And there were not “those girls”, there was one face.

(Ezra Pound, Canto III)

coperta-radu-bata

10 — Radu Bata, (Survivre malgré le bonheur, Jacques André Éditeur, 2018)

Despre Radu Bata mai spusesem și tot postasem câte ceva, precum aici. Român stabilit de-o eternitate în Franța, Radu Bata scrie în franceză ceea ce el numește “poésettes“.

Precum Pessoa, Radu Bata (Radu Bătăturescu) trăiește in mai multe persoane. Ca și Becket sau Nabokov, Radu Bata e vorbit de doua limbi. Beckett scria la fel de bine și suculent și în engleză și în franceză. Romanele lui sunt rescrise tot de el in franceză.  Bata e unul din aceștia, instalat comod în două limbi. Rari și nu întotdeauna convingători au fost poeții care s-au jucat cu Logosul în două limbi, în doua structuri mentale diferite.

În română el scosese volumul Cod Galben cu peștișori roșii (Editura Tracus Arte, 2015).

Aici, în cel în franceză de anul ăsta, el reia o serie de poezete apărute în două volume anterioare tot în franceză: în Mine de petits riens sur un lit à baldaquin (2011) și Le philtre des nuages et autres ivresses (ambele la inventata editură Galimatias). Nu degeaba se răzbunase poetul pe pompoasa și oficiala Gallimard, scriind:

ești greoi

ca un poem

publicat de gallimard

Uneori, titlurile poeziilor sunt bijuterii în sine, precum: Codurile jurnalismului explicate fantomei mele. Păcat însă că, în ciuda unui așa har lingvistic, a putut să scrie kharma în loc de bine-cunoscuta karma car-mă căznește.

res_daf926926964f13473df8b735d90809f_full

  1. Carmen Tiderle, Marele Acoperiş (Editura Vellant 2017)

În sfârșit o femeie, să nu-mi iasă vorbe c-aș fi ca Jordan Peterson și Yuval Noah Harari, care nu menționează niciodată vreo femeie, nici unul nici celălalt, din motive diametral opuse.

Ba mai mult, Carmen Tiderle scrie înșelător pentru copii. Cărțile ei sunt de-o eleganță grafică insuportabilă, ilustrate magic de Vali Petridean. Poeziile sunt pentru copii, autoarea organizează chiar și ateliere de lectură, dar pe lângă umorul uneori violent și limba urbană, contemporană, dezgolită, deseori englezită, poeziile ating teme grave, precum moartea și sexul, sau versurile sunt filtrate printr-un sarcasm fără concesii pentru protipendada urbană care se sloboade fără complexe în Vama Veche:

Tu cum te-ai simți dacă ai sta pe plajă să citești

Și din mare ar ieși un banc de pești

Să facă pipi pe tine, pe sezlong și pe prosoape

Doar pentru că le vine și plaja e aproape?

Peștii, Marele Acoperiș.

Acum ar veni întrebarea: de ce nu citesc eu și proză românească? Nu pot. Când deschid o carte de proză mă iau amețeli nesănătoase. Critica literară în România e e mincinoasă și putredă, controlată de o serie de bucureșteni ranchiunoși și necreativi, care își laudă incestuos doar prietenii și sclavii și care publică volume învelite deja din tipografie într-o banderolă cu: Best seller când acelea nici nu au ajuns în librării.

Apoi, trista Uniune a Scriitorilor!… Sigur, e foarte bine ca scriitorii să-și facă un cartel în fața editurilor hrăpărețe… Chit că acela-i un sistem comunist, ai acolo un fel de pseudo-sindicat prin care ești presupus a accepta reguli administrative, ceea ce e de fapt contrariul creației. Dar câți membri are Uniunea Scriitorilor din România? 3.000? 4.000? Juma’ de milion?

Nu pot exista mii de scriitori în România, de-ar fi și pentru că majoritatea românilor nu cunosc destule cuvinte. Eu însumi nu pot citi nimic din ce se scrie azi și nu recunosc decât vreo doi scriitori (2, two, zwei, deux) în viață și activi.

Aș deveni, desigur, membru al unei Uniuni a Scriitorilor, însă una cu două duzini de membri, nu cu 3.000. Iată totuși, pentru a încheia, un exemplu de proză românească actuală, dură, promițătoare, publicată anul acesta:

1256786

  1. Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas 2018)

Am descoperit această ultimă carte de pe listă cu totul întâmplător, atunci când am mers să mă fâlfâi în primăvară pe la Bookfest, la lansarea Panterelor parfumate.

M-am fâțâit un pic pe-acolo, i-am strâns mâna teologului Teodor Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat. Am mers apoi la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr ultimul roman al lui Tănase, am uitat cum îi zice, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. E “gri mișto” chiar din prima frază, da. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar în ele dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu mai zic nimic, afară doar de faptul că e acolo o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, ba chiar mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.

11999042_999453786755126_2502981159921060824_n

Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere:

Advertisements

Ministrul e gravidă… Despre feminizarea limbii române

408d3f30a01f9222d73619f1e7e68c24

Multă dezbatere academică în jurul necesarei feminizări a limbii române. Unii nu au așteptat dezbaterea ca să feminizeze anumiți termeni. Eu, de pildă, spun dintotdeauna „ministra”. „Ministra muncii”, a bucuriilor fundamentale etc.

Nimic în română nu s-ar opune să spunem sistematic ministră atunci când e vorba de o femeie. Că dacă îi spui ministru când ea e femeie, ai să zici oare atunci: „Ministrul e gravidă”?

Tot așa, dacă spui profesoara, feminizat de la profesor, nu văd de ce nu poți spune ministra. Doctor, doctoriță. Unii merg și mai departe și folosesc masculinul chiar și acolo unde un feminin există tradițional și e banal. Am văzut titluri precum: „Directorul spitalului de urgență Vasilica XXX”. „Directoarea” ar fi fost acolo foarte natural, doar că „directorul” a părut a aduce mai multă gravitate funcției.

La fel, este de o absurditate totală să citești: „Președintele Croației, Kolinda Grabar-Kitarović”. Ce-o fi rău cu „președinta”? Noi ne încăpățânăm însă să spunem că „președintele” Croației și-a arătat pieptul apetisant în bikini pe plajă.

Aici româna și franceza sunt împletite împreună în caznă. Și franceza are aceleași probleme, ba chiar aici franceza din Franța și cea din Belgia diferă în feminizarea numelor de funcții, de pildă: Madame LE Ministre sau Madame LA Ministre? Sau: écrivaine ori femme écrivain (scriitoare)?

În primul rând, trebuie subliniat că multe limbi și multe culturi nu trec deloc prin cazna corectitudinii politice când vine vorba de feminizarea unor funcții, sau a unor părți din vocabular. Franceza și româna rămân două exemple extreme. Franceza și româna, cum am văzut, încă mai discută dacă anumiți termeni, precum ministru, pot fi feminizați.

Sigur, franceza a impus recent, prin l’Académie, Madame LA ministre, dar termenul însuși de „ministre” rămâne formal masculin. Noroc cu articolul hotărât la.

În perspectivă istorică, franceza merge însă uneori, în realitate, și mai departe decât româna, are de pildă termenul, numele de funcție: bourrelle: femininul de la bourreau, călău. Călăiță, cum ar veni, ceea ce trimite la niște realități culturale prin care noi n-am trecut. Asta n-ar trebui însă să ne complexeze, pentru că franceza nu are în schimb, cu nici un chip, un feminin al lui „învingător”. Acolo unde româna a produs învingătoare, franceza nu are decât învingător: vainqueur. Femininul de la vainqueur e imposibil în limbă și se spune: femme vainqueur, femeie învingător, chiar dacă mai recent s-a încercat femme vainqueure sau, prin Québec și Elveția, vainqueuse.

 

Majoritatea limbilor de pe planetă nu au masculin-feminin

Să începem însă prin a spune că româna și franceza au fost năpăstuite ideologic și că majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc genurile gramaticale.

Da, există limbi și culturi, o majoritate de fapt, care nu își pun problema feminizării numelor și funcțiilor pentru că pur și simplu nu există în vocabularul lor noțiunile de masculin și feminin. Ca să nu mai vorbim de neutru. La ei totul e neutru și asexuat.

În Europa, avem limbile non-indo-europene care sunt maghiara, finlandeza, estona, lapona și basca. Cu toatele fără masculin și feminin. In Asia: chineza, japoneza, turca, vietnameza, coreeana, tibetana, indoneziana sau mai aproape de noi, în Caucaz, georgiana etc. nu își pun câtuși de puțin problema masculinului și femininului în limbă. Noțiunea însăși le e străină, ideea de gen gramatical e bizară. Fericiți oameni. Pentru toți aceștia, învățarea unor limbi străine occidentale, indo-europene, pune uneori mari dificultăți tocmai din pricina genurilor gramaticale.

Ne-am putea pune chiar întrebarea dacă succesul universal al englezei nu a fost facilitat chiar de absența genurilor gramaticale în vocabular.

Engleza le-a avut, istoric, pe toate trei, masculin-feminin-neutru, cum le au și azi germana sau limbile slave, dar le-a pierdut. Nu e singura limbă indo-europeană care a pierdut total genurile gramaticale. Altele sunt persana (farsi) din Iran și armeana.

Persana nu mai are nici cea mai mică urmă a genurilor gramaticale, însă știm că le-a avut, ca și în cazul englezei, întrucât posedăm textele antice în limba lui Zarathustra, limba din cărțile sfinte ale zoroastrienilor, Zend-Avesta, și a imperiului persan antic.

Limbile care nu au genuri gramaticale, precum turca sau chineza, ba chiar și limbile care le-au pierdut, cum e de pildă persana, nu fac nici măcar distincție, în seria pronumelor personale, între el și ea. Au un singur pronume pentru femeie, bărbat sau obiecte.

Engleza e aici o excepție, întrucât a păstrat, la pronumele personale, distincția între he și she. La fel, ca un reziduu al sexualizării anterioare a limbii, o barcă, o corabie sau o mașină sunt feminine în inconștientul colectiv al vorbitorilor de engleză. Despre un yacht se va spune în engleză: She is beautiful. Asta pentru că într-o barcă sau o mașină ești închis precum într-un pântec, așa încât vorbitorilor de engleză li se pare natural să spui she.

La fel, în latină, numele de pomi, de arbori fructiferi, erau în mod natural feminine, chiar dacă aveau formă masculină. Prunus, prunul, era feminin: prunus alta = un prun înalt. Era feminin pentru că dădea roade, așa încât în inconștientul colectiv era asimilat cu maternitatea. Orice pom fructifer era feminin, de altfel. De pildă mărul, copacul, malus, era desigur feminin, în ciuda terminației masculine, în schimb fructul, mărul, malum, era neutru, pentru că produs de pomul feminin malus.

La fel erau feminine, deși cu terminație masculină, casa și mâna, domus și manus, pentru că, la rândul lor, puteau conține și ascunde lucruri. Ba chiar au existat unele cuvinte, precum dies = zi, ziua, despre care romanii nu au știut niciodată dacă sunt masculine sau feminine. În funcție de fantezia autorilor, dies (zi) poate fi masculin sau feminin.

Ca si in cazul englezei unde bărcile si mașinile sunt feminine, exemplul latinei arată cum categoria mentală o depășește pe cea gramaticală. Feminizarea sau masculinizarea unor termeni pot influența mitologia sau mentalitatea colectivă. De pildă, în conștiința difuză a vorbitorilor de limbi romane sau germanice limba, la langue, die Zunge e feminin și pare natural să fie așa. Pentru vorbitorii de limbi slave, însă, limba: jazik, jezik etc. e un organ pur masculin, poate chiar prin forma lui anatomică, și slavilor li s-ar părea de neconceput să-i pună un adjectiv feminin. Limba e masculin și gata.

La fel, spaniola a feminizat lichidele corpului care pentru celelalte limbi latine sunt masculine: sângele și laptele au devenit în spaniolă la sangre și la leche, feminine.

Sau, cum o remarca lingvistul Roman Jakobson, mitologia și basmele care ni se par atât de naturale în limbile noastre cu soarele masculin și luna feminină sunt greu de transmis în germană, unde soarele e de gen feminin (die Sonne) iar luna e masculină (der Mond). Mitologia noastră este așadar total răsturnată pentru germani.

La fel, acolo unde mitologia și basmele popoarelor romane își închipuie moartea invariabil ca pe o femeie (bătrână), pentru greci și germani moartea (thanatos, der Tod) e un bărbat, pentru că limba o impune astfel.

Ne putem închipui de aici nesfârșitele erori de transmitere culturală a unor mituri și povești care joacă pe sexul soarelui sau al morții.

Asta nu e însă o scuză pentru ca într-o limbă ca a noastră să continuăm să spunem ministrul Olguța și președintele Kolinda. Din nou, oare cum sună în acest context: „Ministrul e gravidă”? Ce mitologii am putea scoate de aici?

Rămâne însă faptul că genul gramatical al numelor de țări și orașe e important în limbile noastre, mai ales că ele nu își corespund. În franceză, Canada e de gen masculin (le Canada), în vreme ce Egiptul e feminin (la belle Egypte). Tot așa, în franceză, Bruxelles e de sex feminin, dar Moscova e masculină.

În toate limbile, însă, România, ca și Franța (reprezentată de femeia Marianne sau de Jeanne d’Arc) sunt feminine și nu pot fi văzute altfel în psihologia vorbitorilor de limbi cu genuri gramaticale. România e feminină! De ce atunci, oh de ce? pe oroarea aia de clip de promovare (Rrromânia, Rrromânia!) a fost pus să citească un morocănos de bucureștean, probabil fumător și alcoolic, cu voce groasă și monotonă de crainic de fotbal?

Cf. și

Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“
 și alte fantezii lingvistice românești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/26/sper-ca-majoritatea-nu-esti-proasta-moarte-lui-la-modul%E2%80%A8-si-alte-fantezii-lingvistice-romanesti/

par551260_510226209011222_1120833572_n

Flendurile memoriei, colaj (Dan Alexe)

Vin din satul fetiței care a fost gonită de la serbarea grădiniţei pentru că n-avea costum popular

301810_402582393108938_1148950580_n

Eu, venind de la grădiniță (Cochirleanca, jud. Buzău)

Da, așa a scris presa azi:

O fetiţă în vârstă de numai patru ani a fost dată afară de la serbarea organizată la grădiniţă pentru că nu avea costum popular.

Educatoarea din satul Cochirleanca, jud. Buzău, a fost cea care a luat decizia pentru că fetiţa nu era îmbrăcată corespunzător, scrie azi Observator. Părinţii copilei, săraci, nu şi-au permis să cumpere un astfel de costum, însă n-au crezut că fetița lor va fi dată afară de educatoare.

S-a mirat și indignat toată lumea că o educatoare a putut să facă asta, adică un gest contrar pedagogiei celei mai elementare. Pe mine însă nu. Încă noroc că nu a bătut-o.

O știu foarte bine, cunosc atmosfera de acolo, este satul meu, locul în care m-am născut și mi-am petrecut copilăria, satul pe care l-am numit literar Rămăieni și în care se petrec unele povestiri din În punctul lui rebbe G. (Polirom 2016).

Am mai scris în VICE despre satul meu, Cochirleanca, județul Buzău. În copilărie, când am mers la grădiniță și la școală, comuna noastră nu avea încă electricitate. E greu de imaginat acum, dar toată zona aceea între Buzău, Râmnicu Sărat și Brăila e un adevărat triunghi al Bermudelor, într-una din regiunile din cele mai izolate din Romania, deși e aproape de centrul geometric al țării…. O zonă agricolă mai izolată și decât unele sate de munte. Vin prost, țărani banuitori, biserică cu acoperiș de tablă.

E locul acela în care, acum câțiva ani, prefectul de Buzău l-a dus pe premier cu mașina prin sate ca să-i arate că primele drumuri accesibile iarna după viscol erau cele tăiate prin zăpadă spre cârciumi. Presa a râs atunci de țărani, însă orășenii și prefectul se înșelau.

Iată de ce, o scurtă descriere a satului ne va ajuta: până la Revoluție, a existat un singur telefon in sat, cel de la primărie, care de când il stiu era cu manivelă, ca in filmele interbelice, iar primarul răcnea, învârtind: “Alo, județul!…”

Nu aveam asfalt (desi Buzaul e la 20 km), iar electricitatea a fost introdusa când aveam 13 ani, adica prin anii 1970… alaltăieri. Toata copilaria am citit la lampă. Iarna, pentru ca nu există măcar o colina pe distante de sute de kilometri, ninge si bate viscolul cu săptămânile, iar satele rămân rupte de lume. Multe au fost iernile in care dimineața nu puteam ieși din casa din cauza zăpezii, iar școala era închisă.

Intr-o asemenea societate claustrofobica, unicul loc social e crâșma din sat… Este singurul spatiu in care satenii se intalnesc zilnic, e singurul punct de interactiune colectivă. Crâșma tine loc de piața centrala, village green, maidan si stâlp de tortura.

Fără crâșmă, un sat e mort, încremenit in entități autonome si necomunicante. Crâșma e inima si băşica satului… Sătenii care croiseră mai întâi drum prin zăpadă spre crâșmă știau ce fac. Crâșma e mai importantă decât școala.

De aceea m-a scandalizat când, în iarna lui 2012, ipocritul de prefect de Buzău, un demagog nesimtit, l-a plimbat cu mașina pe premierul efemer de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, ca să-i arate că în satele înzăpezite, unde trebuia adusă armata pentru scos zăpada, se tăiaseră deja pârtii spre crâșmă. A zis atunci acea Iudă de prefect:  “Primele drumuri accesibile după viscol, prin sate, au fost cele spre cârciumi. I-am arătat şi premierului, din maşină.

In realitate, știa foarte bine irodul că fără crâșmă un sat e mort, incremenit in entități autonome si necomunicante… Crâșma e inima si băşica satului… Satenii care croiseră mai intai drum prin zapada spre crasma stiau ce fac…

Tradiția bătăii și a umilirii copiilor

Toată copilăria mea am văzut copii bătuți și umiliți. Bătuți și umiliți și de părinți și de învățători și profesori.

La școală, elevii erau încă bătuți crunt, iar bătaia era o parte naturală a tehnicilor de predare din învățământ. Îmi amintesc de țărani aducând copilul mucos în fața dirigintei:

— Doamna (sau tovarășa), vă rog să-l bateți cu sălbăticie (sau ca pe hoții de cai), că ăsta numa de frică știe.

Eu te-am facut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.

Așa că umilirea, gestul de putere care constă în respingerea unei fetițe care a venit fără costum popular e naturală în acea atmosferă. Acolo au trebuit întotdeuna tehnici de supraviețuire afectivă și mintală, într-o regiune în care, generații de-a rândul, singura distracție anuală a fost doar bâlciul anual Drăgaica din Buzău, în luna iunie, unde țăranii mergeau cu căruțele, bătând copiii când aflau că fuseseră bătuți la școală, pentru că în mod sigur făcuseră ceva rău ca s-o merite.

578814_402583589775485_1946242195_n

Eu cu sora mea Mona la Drăgaică în Buzău…

MONA: — Să n-ai niciodată încredere în femei. Promite-mi c-ai să mă aperi, iar eu o să-ți zic cum să faci cu ele.

EU: — Ce știi tu despre femei?

MONA: — Nimic. Ideea era să mă aperi, nu să crezi ce spun. Deja n-ai înțeles.

Piesa Rămăieni:

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/03/ramaieni-drama-in-cinci-acte/

Cum am fost închis 30 de zile pe FB pentru o poză cu degetul lui Mihail Neamțu…

Luni, 26 noiembrie, am fost iar închis o lună pe FB, banned 30 de zile, raportat pentru următoarea poză în care îl ironizam pe Mihail Neamțu:

tawhid

Iată și postarea cu montajul complet:

46892099_2192433310818291_4128282621719347200_n

Nu e un mare eveniment, sunt închis sistematic câte o lună din octombrie 2017. Chiar am zis că aș putea să intru în Guinness Book.

De Neamțu am mai rîs. El e cel care, prin octombrie anul ăsta, în momentul referendumului pentru familie, îmbrăcat  în straiele unui cântăreț la strană, spunea în biserică: — “Vin din viitor și am o veste nu tocmai bună. Viitorul nu arată foarte bine.”

Asta era o frază luată din Terminator II… Doar că ăla știa să se adune la loc din linoleum când era spart.

43267730_2065018473531980_8089495306296623104_n

Ce e nou, însă, la ultima mea închidere și pedeapsă de 30 zile, este că am fost pentru o simplă satiră: montajul de mai sus cu degetul, Tawhid și islamiștii. Toate fotografiile sunt luate de pe Facebook, nici una din ele nu are ceva reprobabil. Am fost închis pentru apropierea lor, am fost închis pentru discurs, pentru o idee.

Textul montajului spunea:

Tawhid… توحيد

Tawhid, gestul cu degetul arătător în sus indică aderarea la Statul Islamic și la religia revelată absolută.

Îl indică pe Dumnezeu Cel Unic, Cel de Sus, fără pereche, care este Unul. Tawhid vine de la wahad = unu. Căci Unul este el, Stăpânul Oștirilor, unul doar, fără asociere. Tawhid se cheamă degetul acela de onoare.

Fotografia și montajul nu au nimic obscen, iar textul este extrem de decent și sobru. Ce vreau să spun este că s-a atins o extremă a absurdului, unde nu mai poți publica nici o simplă satiră fără să fii raportat și închis.

Asta e un abuz, în ciuda celor care spun că FB e companie privată și face ce vrea. Întreg dispozitivul Facebook este acum mincinos, nedemocratic și foarte departe de ceea ce ni se promisese.

Mai publicasem și  textul ăsta, cu exemple concrete și print screens în care arătam arbitrarul și absurditatea algoritmilor care te închid pe FB, cum sunt eu sistematic de mai bine de un an:

Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/10/07/banned-on-the-run-cenzura-facebook-castorii-labartati-si-atomizarea-virtuala/

Despre Neamțu și neolegionarism am mai scris aici:

Din nou despre Radu Gyr si obscenitatea poeziei patriotice…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/12/09/din-nou-despre-radu-gyr-si-obscenitatea-poeziei-patriotice/

 

 

De ce Papa greșește lingvistic vrând să modifice Tatăl Nostru

Man-Kneeling-In-Prayer-Silhouette-800px

Papa ar dori modificarea versetului din Tatăl Nostru în care i se cere lui Dumnezeu: “și nu ne duce întru ispită”.

Ideea ar fi că Dumnezeu nu ne poate duce un credincios întru ispită și că rugăciunea ar trebui să spună: “și nu ne lăsa să cădem în ispită”.

Cu toate astea textul grec, “καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν”, e clar, la fel cum e și versiunea latinească din Vulgată: “et ne nos inducas in tentationem”.

Termenul πειρασμός, redat corect în latină prin tentatio (ambele la acuzativ în text, ες πειρασμόν / in tentationem) vine de la πεῖρα, experiență, încercare, uneori chiar tentativa de a seduce o femeie (sau un băiat).

Ce e interesant etimologic este că de la πεῖρα (peĩra) vine ἐμπειρία (empeiria) experiența și ἐμπειρικός (empeirikós, “experimentat”), adică empiricul filozofiei clasice.

Că sensul de încercare chiar negativă era prezent din start în această rădăcină indo-europeană o arată faptul că în latină, de la aceeași rădăcină, avem și experior, a încerca, a căpăta experiență, a deveni experimentat, dar și periculum, primejdia.

Sensul din Evanghelie este așadar simplu, direct și este limpede că rugăciunea îi cere lui Dumnezeu să nu ne tenteze, să nu ne dea mai multă experiență decât putem duce.

Cf. aici despre rădăcina verbului care a servit evangheliștilor pentru a desemna așezarea Domnului în mormânt: ἔθηκαν, ethēkan, pentru a descoperi treptat că pleacă de la una din cele mai arhaice și productive rădăcini din limbile indo-europene, *dhe-, cea de la care avem în același timp: dharma, temelia, tema șitemeiul, to do, credo și credința, condiția, a face, facere și înfăptuire.

Poate că verbul *dhe– nu era folosit inutil așadar, iar Logosul a vrut ca toate aceste sensuri să se împletească într-o punere în mormânt care a servit de temelie.

La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/04/15/la-temelia-logosului-dharma-si-punerea-in-mormant-a-lui-isus/

O comparație între limbile indo-europene și cele din Daghestan

archi-w

Femei arci din Daghestan…

Am mai scris despre probabilitatea, ușor de dovedit lingvistic, ca leagănul limbilor indo-europene să fie estul Anatoliei și Caucazul.

Limbile din Daghestan, actualmente o rebublică autonomă a Federației Ruse situată între Cecenia și Marea Caspică, prezintă o varietate la fel de mare ca limbile indo-europene, cele pe care hazardul istoriei și al geografiei le-au făcut să fie astăzi phyllum-ul de limbi cel mai răspândit pe planetă.

Folosim aici ierarhic termenul de phyllum pentru a regrupa mai multe familii de limbi înrudite: germanice, slave, romane, iraniene, indiene etc., un phyllum, cum e cel indo-european, fiind o super-familie.

Dacă luăm primele zece limbi cele mai vorbite de pe planetă, vedem că șapte dintre ele sunt indo-europene: spaniola, engleza, portugheza, rusa, hindi/urdu, bengali și punjabi, care luate împreună depășesc de departe chineza han, araba și japoneza. Ba chiar, și dacă luăm doar limbile din India, Pakistan și Bangladesh, altfel zis limbile indiene, și tot depășim vorbitorii nativi de chineză han.

Diversitatea limbilor indo-europene este așadar uriașă, fără să uităm că unele, precum toharica sau limbile anatoliene, dintre care cea mai cunoscută rămâne hittita, au dispărut definitiv lăsând în urmă doar texte.

E cu atât mai surprinzător să descoperim că diversitatea limbilor din Daghestan (cu care sunt înrudite de departe limbile nakh: cecena, ingușa și bațbi), toate situate într-o zonă mică în colțul Caucazului de nord care cade în Marea Caspică, prezintă o diversitate lingvistică la fel de mare ca ansamblul limbilor indo-europene… prezentând și multe similitudini structurale cu acestea.

DagestanMovyG

În Daghestan (suprafață echivalentă cu Beneluxul) se vorbesc 26 de familii de limbi indigene, fiecare cu dialectele ei, limbi în care nu le includem pe cele ale noilor veniți, turcofonii de la câmpie, armenii, osetii sau rușii. Spunem familii de limbi, unele fiind reprezentate de o singură limbă izolată, așa cum în cadrul limbilor indo-europene avem limbile izolate care sunt greaca, albaneza și armeana. La fel avem în cadrul acelui phyllum al limbilor nakho-daghestaneze limbi izolate precum arci, dargo sau udi. Avem în schimb și familii extinse, cum ar fi avara-andi-dido, care, fiecare cu multiplele ei dialecte, poate fi comparată cu familia limbilor iraniene. La fel, limbile lezghiene pot fi comparate în diversitate cu cele slave sau germanice, iar tabasaran, lezghi și țahur, cu multiplele lor dialecte, pot fi la egalitate cu limbile romane sau celtice, în vreme ce cecena, ingușa și bațbi prezintă aceeași diversitate ca limbile baltice.

Diferența surprinzătoare este că împreună cele 26 de familii care formează acel phyllum nakho-daghestanez sunt vorbite, cumulat, de doar trei milioane de oameni, în vreme ce limbile indo-europene sunt vorbite de peste două miliarde pe întreaga planetă.

În cazul limbilor indo-europene fărâmițarea in familii distincte s-a datorat răspândirii pe suprafețe uriașe, de la Atlantic la Pacific și apoi pe tot globul. În cazul limbilor daghestaneze, fărâmițarea în familii distincte la fel de numeroase s-a datorat rămânerii, vreme de milenii, în aceleași minuscule și abrupte văi, feriți de contact intens cu exteriorul. Relieful stimulează conservatorismul lingvistic, lucru care explică și arhaismul amețitor al unor limbi indo-europene cum sunt cele baltice, păstrate în mlaștini izolate până în Evul Mediu, cel al islandezei pe insula sa îndepărtată, sau, printre limbile slave, cel al slovenei cu multiplele ei dialecte prin văile piemontului Alpilor.

Așa încât, pentru un studiu comparativ, am putea lua, în vederea comparației tipologice și structurale, din partea daghestaneză, familia de limbi avar-andi-dido, dar și căteva exemple din arci, iar din partea indo-europeană familia limbilor germanice.

Apoi, alegând câte o limbă din fiecare familie, vom compara limba avar cu germana în versiunea sa oficială, Hochdeutsch.

 

Cele trei genuri gramaticale

Arci este o limbă din această familie nakho-daghestaneză vorbită de doar 1.000 de persoane, într-un singur sat și câteva cătune vecine. Clasificarea ei in interiorul stufoasei familii de limbi nakho-daghestaneze e dificilă din pricina masivei influențe pe care a exercitat-o asupra ei limba vecină și dominantă care e cea avară. Toți vorbitorii de arci sînt cel puțin bilingvi arci-avar, practicand, pe lângă alte limbi neînrudite cu a lor, dintre care principala e rusa.

Ca toate limbile nakh-daghestaneze, arci prezintă un sistem de genuri gramaticale similar cu cel din limbile indo-europene. Genurile gramaticale sunt de altfel o trăsătură extrem de rară în peisajul lingvistic al planetei. Unele limbi, precum avara, posedă doar trei genuri gramaticale, ca în indo-europeană : masculin, feminin, neutru. Cecena are însă șase genuri gramaticale (numite în literatura de specialitate “clase nominale”), iar arci posedă opt: patru principale și patru secundare.

Avara, așadar, a redus clasele nominale la trei: masculin, feminin și ceea ce putem numi neutru, exact ca în limbile indo-europene clasice, sau astăzi încă în greacă, germană și limbile slave. Altele au redus numătul genurilor la două, masculin-feminin, precum limbile romane, baltice, cele indiene sau iraniene (cu excepția persanei/farsi). Altele, precum limbile tabasaran, lezghiană și udi, au pierdut practic orice urmă a claselor nominale (genuri gramaticale), exact precum engleza, farsi sau armeana printre limbile indo-europene.

Asta permite să ne întrebăm dacă nu cumva cele trei genuri gramaticale clasice indo-europene (masculin, feminin, neutru) nu sunt reziduul unei exuberanțe clasificatorii anterioare, așa cum avara din Daghestan nu mai posedă decât trei genuri (masculin, feminin, neutru), comparat cu cele șase încă funcționale ale cecenei sau cele opt din bațbi.

La fel, putem considera că cele două genuri (clase nominale) ale hittitei erau la rândul lor un reziduu al unei exuberanțe anterioare, la fel cum în olandeza modernă și în limbile scandinave genurile s-au redus la două, exact ca în hittită: un gen animat (prin fuzionarea masculinului si femininului) și un gen neutru. O asemenea ipoteză reprezintă opusul celei tradiționale, prin care hittita ar reprezenta un stadiu clasificator arhaic al unei opoziții animat – inanimat în care animatul s-ar fi diversificat  ulterior în masculin și feminin. Exemplul limbilor germanice care sunt olandeza și cele scandinave, cuplat cu cel al unora din limbile daghestaneze, ne arată că avem, dimpotrivă, de a face cu resturile unui sistem clasificatoriu anterior mult mai complex.

Într-un sistem clasificatoriu cum este cel al limbilor indo-eurepene și cel al limbilor nakh-daghestaneze, marcantul de gen (clasă nominală) poate să cadă la începutul cuvântului (cecena și majoritatea limbilor din Daghestan) sau la sfârșitul lui (limbile indo-europene, sau avara în Daghestan). Cele două sisteme sunt perfect echivalente și nu au nevoie să fie explicate, întrucât ele corespond hazardului evoluției limbilor. Pentru a da un exemplu echivalent, limbile care posedă un articol hotărât îl pot pune la începutul cuvântului (majoritatea limbilor indo-europene care posedă astăzi unul, apoi limba abkhază din Caucaz) sau la sfârșitul lui (armeana, limbile indo-europene din Balcani printre care româna și albaneza, limbile germanice scandinave, limba izolată care e basca și limba kabardă din Caucaz).

Așa se face că limba avar din Daghestan, care posedă trei genuri gramaticale (masculin, feminin, neutru, rezultate din erodarea unui sistem anterior mult mai complex) marchează clasa nominală la sfârșitul cuvântului, cum o fac în final limbile indo-europene. Iată în greacă:

megal-os anthrop-os (masc. om mare)

megal-ē gun-ē (fem. femeie mare)

megal-on zō(i)-on (neutru: animal mare)

 

Sau, cum vedem în latină, uneori terminația substantivului ar părea să indice femininul, însă terminația adjectivului ne indică genul gramatical corect:

agricola nov-US (un nou țăran)

dar :

domus nov-A (o casă nouă)

Agricola, deși terminat în -a, este masculin (precum nauta/marinar etc.), pe când domus, deși terminat în -us, e feminin (precum manus/mână etc.)

La fel face și arci (dar și avara și alte limbi ale familiei din Daghestan) care marchează genul pe finalul adjectivelor.

Astfel în avar:

hit’ína-w či  (masc. om mic, term. adj de masculin = -w)

hit’ína-y čč’užú (fem. femeie mică,  term. adj de feminin = -y)

hit’ína-b roq’ (neutru: casă mică, term. adj de neutru = -b)

sau chiar: hit’ína-b l’imer (neutru: copil mic)

Ca și în exemplele din latină, forma substantivului nu indică cu certitudine genul gramatical, acesta fiind dat de terminațiile adjectivului, ca și în germană, de pildă:

groß-er Mensch

groß-e Frau

Groß-es Pferd

(Cu vedem, se merge chiar până la corespondențe ideologice în vocabular. Astfel, în avară substantivul copil, l’imer, este neutru, copilul fiind asimilat necuvântătoarelor, precum dete în limbile slave sau das Kind în germană.)

Arci mai e deosebită și prin aceea că, precum în indo-europeană, termenii de rudenie apropiată se formează printr-un sufix special, rezervat acestor lexeme : el e –tu pentru masculin și –tur pentru feminin (-r final e cel mai adesea marca femininului), însă în vorbirea curentă și unele masculine pot avea –tur, iar unii termeni fundamentali precum fiu > uštur, au -r din oficiu.

Cum se știe, toate limbile indo-europene au format termenii de rudeni printr-un sufix folosit doar în acest caz :

ma-ter

pa-ter

bhra-ter

duh-ter

in unele limbi vocalizat in a :

ma-tar

pa-tar

bhra-tar

duh-tar

Iata termenii de rudenie apropiata in arci :

ey-tur – mama

ob-tu – tata

uš-tu – frate

uš-tur – fiu

doš-tur – fiica, sora

.

Aici intră și :

nus-tur – logodnica, nora

lakh-tu – sclav

lakh-tur – sclava

Ca in indo-europeană, sufixul –tur se foloseste în arci numai cu această clasă de substantive. E de remarcat identitatea formală între indo-europeanul duh-tar și arci doš-tur.

Faptul că arci doš-tur desemnează atât fiica, cât și sora, e comparabil cu faptul că în persana modernă, limbă indo-europeană, duhtar e folosit pentru orice fată nubilă, la fel cum madar poate desemna orice femeie in vârstă. La fel, moteris in lituaniană e o femeie de orice vârstă, iar albaneza are motra = soră (!).

E de remarcat de asemenea că arci uš-tu – frate și uš-tur – fiu trimit la o indeterminare inițială la fel de mare ca cea care face ca arci doš-tur să fie și fiica și sora. La fel, în greaca antică phrater desemna indistinct orice tânăr dintr-o phratrie, pentru frate de sânge folosindu-se un termen compus care însemna din aceeași matrice : a-delphos.

La fel, nus-, rădăcina de la care se formează nus-tur, nora, e identică cu nus– din indoeuropeană pentru a desemna același personaj și grad de rudenie prin alianță. Nimic nu s-ar fi opus ca si in into-europeana sa fie nus-ter, sau nus-tar, la cum cum s-au format nu doar termenii fundamentali, dar și alții precum eina-ter (nevasta cumnatului)

Mecanismele de formare a termenilor de rudenie sînt astfel identice în arci si indo-europeană. Adăugînd sistemul de genuri gramaticale (clase nominale), coincidențele sînt suficient de intrigante pentru a necesita un studiu comparativ sistematic.

archi

De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

și

Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Și, in engleză:

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

 

Există cinema românesc fără pretenții de “Nou Val”: Moon Hotel Kabul

Moon-Hotel-Kabul

Încep cronica printr-o mărturisire: am vrut să văd filmul ăsta (care va ieși abia pe 30 noiembrie) al Ancăi Damian (pe un scenariu scris împreună cu Lia Bugnar) nu pentru că a primit premiul de regie (total meritat, cum aveam să descopăr rapid) la festivalul de la Varșovia și încă un premiu la Madrid, ci pentru că are Kabul în titlu și citisem că prima parte se petrece în Afganistan.

Da, îmi stă Kabulul la inimă, așa cum îmi stau la inimă rigoarea estetică sau cea documentaristică. Acolo, în Afganistan, unde am trăit trei ani și am predat jurnalismul, mi-am făcut filmul documentar Cabală la Kabul și tot acolo se petrec principalele povestiri din volumul meu Miros de roșcată amară (Humanitas 2014).

Așa de mult țin la rigoarea documentării, încât am refuzat, de pildă, să trec mai departe de prima pagină a unui roman al acelui scriitor algerian la modă, Yasmina Khadra (pseudonim, e un bărbat de fapt și scrie în franceză) care se petrece în Kabul, unde scriitorul nu a mers niciodată, așa că el descrie intrarea în oraș ca trecând printre palmieri. Pardon, Monsieur? Palmieri în Kabul? Nu cresc acolo, suntem în Asia Centrală, iar Kabulul se întinde pe un platou muntos la aproape 2.000 metri altitudine, orientalistule de salon.

Totul era a priori împotriva acestui film românesc, Moon Hotel Kabul: scepticismul meu, sătul fiind de atâtea improvizații cinematografice cu fond orientalist, ba chiar simțind oboseală vizavi de noul val românesc (în care de fapt acest film nu se înscrie), precum și iritare față de un actor hipermediatizat dar care, am să spun din start, este unul din cei mai lemnoși și terni și lipsiți de nuanță din România: Florin Piersic Jr.

photo4

Da… În filmul de față, acest cabotin posac e un jurnalist trimis în Afganistan, iar ea (Ofelia Popii) este traducătoare pe lângă trupele române. Au o noapte de amor la hotel în care el se comportă ca un porc narcisist plictisit, după care el se întoarce în țară iar ea, care rămâne acolo, e asasinată în hotelul din Kabul. În România, el încearcă să o reconstituie (și să se găsească pe sine), mergând în satul ei, rămânând la înmormântarea ei și încercând să recreeze moarta: o persoană simplă, directă, pe care el a ignorat-o, deși ea i s-a oferit, onest, o noapte, fără să-i ceară nimic, iar el n-a priceput ce rar e să întâlnești asemenea ființe. Așa că, paradoxal, Florin Piersic Jr. e de fapt magic în filmul ăsta, pentru că avem aici cazul perfect în care pentru un actor monoton și narcisist și plin de sine s-a găsit exact rolul care i se potrivește.

Am început să văd filmul, așadar, cu teamă, descoperind din primele minute, cum speram să nu, lungi planuri cu Florin Piersic Jr. care merge, mănâncă, respiră, privește împrejur prin Kabul, iar la hotel se uită la porno etc.

Mi-am spus cu satisfacție răutăcioasă: poftim scene și secvențe înnebunitor de lungi… dar deodată m-am oprit, în momentul în care am simțit că ele dau ritmul filmului, care nu are de fapt nimic de-a face cu Kabulul sau Afganistanul.

MV5BNmFhODU1MDgtNWNkZi00MjEwLWE0OGMtZGYwMDllMWFjNDhlXkEyXkFqcGdeQXVyMTc4MzI2NQ@@._V1_-2

Am descoperit deodată un scenariu epurat, simplu, linear în sensul cel mai bun de ligne claire. Nimic de-a face cu noul val alde Mungiu, Puiu sau Porumboiu.

Fără intelectualisme afișate, necăutând să recurgă la exotism inutil, filmul e înșelător de simplu. E filmat fără efecte inutile, evitând stilul de documentar al noului val românesc cu camera la umăr, muzica e discretă și se face uitată, așa cum trebuie să fie cu o muzică de film autentic. Am tot vorbit despre sunet și muzică în filme: în mod paradoxal, muzica unui film e perfectă atunci când nu o remarci și nu-ți amintești de ea, când se amestecă atât de armonios cu imaginile și narațiunea și dialogurile că te poți întreba după aceea: — Filmul ăsta chiar a avut muzică?

Adevarata muzică de film, cea magistrală, autentică, este:

—  1:  fie cea de care ne amintim extatic pentru că se lipea perfect pe acțiune si narațiunea vizuală si o îmbogățea (cele cateva măsuri de contrabas din Jaws/Fălci care anunță apropierea rechinului; muzica din Nașul sau cea din The Sting (Cacealmaua) care a readus in actualitate ragtime și pe Scott Joplin.

2: sau muzica de care nu ne amintim absolut deloc. Acea muzică atât de bine croită de compozitori antrenați special pentru cinema și care au stat lipiți de montajul cvazi-final al filmului. Moon Hotel Kabul intră în cazul ăsta.

Actorii (am zis mai sus despre cum rolul i se potrivește minunat lui Florin Piersic Jr., care altminteri ar fi fost insuportabil) sunt de o foarte mare naturalețe. Rodica Negrea, mama moartei, joacă durerea înspăimântător de convingător, ba chiar și rolul de camee al unei prostituate (Ilona Brezoianu) culeasă în ploaie pe marginea șoselei aduce o notă de naturalețe în drumul spre regăsire al personajului, care conduce un dric Mercedes (firma La Ilie) până în satul moartei.

Acum, sunt și mici scăpări logice în scenariu. E, de pildă, neverosimil ca personajul să nu fi copiat în computer conținutul acelui memory stick pe care i-l strecoară viitoarea moartă în trusa de toaletă la hotelul din Kabul. Are acolo informații ultrasecrete pe care el nu le copiază undeva, ci doar umblă cu stick-ul ăla în buzunar.

Dincolo de astea, însă, e la prima vedere un scenariu de manual. Eram convins că cele două scriitoare, Anca Damian (regizoarea, de la a cărei idee inițială pleacă filmul) și Lia Bugnar (autoarea efectivă a scenariului), s-au căznit foarte mult pe studiile lui Syd Field într-ale screenwriting, structura filmului fiind “ca la manual” în sensul cel mai bun. În structura de trei acte a lui Syd Field se recomandă plasarea întorsăturilor în cele mai strategice puncte ale narațiunii. Astfel, la încheierea actului I, pe la minutul 29, personajul Piersic descoperă memory stick-ul lăsat de moartă: GONG! Intrăm în actul doi, cursa eroului spre înzdrăvenire. Iar la jumătatea exactă a filmului, el ajunge în sat la mama moartei, unde începe procesul lui  de reconstruire afectivă.

În realitate, Lia Bugnar scrie instinctiv, cum m-a asigurat, fără manual, urmând linia dialogurilor și evoluția logică a personajelor.

Lia Bugnar: — Scriu foarte rar film, mă țin de teatrul meu, măcar stiu că mă fac de rîs pe mâna mea, daca e. De film ma feresc ca de ciumă, refuz să intru acolo sau, dacă în cîteva cazuri am scris, am făcut-o cu clauză in contract să nu apar pe generic. Moon Hotel Kabul e însă filmul in care mi s-a respectat cel mai mult scenariul. Despre scrisul ca la manual habar n-am, chiar n-am citit niciodata nimic care sa-mi dezvaluie vreo taina a scrisului (nici de teatru, nici de scenariu de film), eu scriu cum ma taie capul, ba chiar, pentru ca nu-mi place sa scriu nici n-o lungesc prea mult. O frază cheamă pe alta, o secvență o cheamă pe urmatoarea, eu asa functionez si singura miza pe care o am in timp ce scriu este sa nu ma plictisesc, sa ma surprind, sa scriu altceva decit m-as astepta să scriu.

 

0054584

În ciuda unor stângăcii poate inevitabile și a unor scene inutil de lungi, filmul funcționează perfect odată intrat în ritm, ba chiar și secvența onirică cu nunta sub ploaie prin care trece personajul, lent, cu dricul nocturn, e acceptată de spectator fără a avea nimic baroc exagerat, ca la Kusturica.

Iar lovitura de teatru spre final a apariției preotului e atât de bine adusă, încât până și mie, ateul, mi-a stors lacrimi, ceea ce nu pot să consider decât drept o mare performanță cinematografică.

Dan Alexe: De ce ai ales Kabul pentru locul în care are loc declicul dramei? De ce Afganistan si nu Kosovo, care ar fi fost mai la îndemână și mai familiar spectatorilor?
.

Anca Damian (regizoarea): Ei bine, am fost la Kabul și mi-am dat seama că amestecul acela de fascinație și frică nu poate fi experimentat in Europa, nici macar in Balcani.

Dan Alexe: Cum te situezi vizavi de mult discutatul “Nou Val” românesc?
.

Anca Damian: Eu nu am facut niciodata filme in stilistica lui Cristi Puiu – pe care-l admir imens, si nu am considerat niciodata ca estetica de care sunt atrasa e cea a unui grup. In animații am creat o estetica si un limbaj care mi-au adus recunoaterea internationala. In filmele cu actori, am incercat să spun povestea cat mai simplu, probabil ca aici inca nu m-am simtit suficient de libera sa îmi creez o estetică proprie.  Cred ca abia acum sunt pregatita sa-mi definesc identitatea vizuala, ceea ce in animatie am făcut chiar de la primul film.

Pe Ofelia Popii, care  joacă personajul traducătoarea asasinate am întrebat-o:

Dan Alexe.: Cum abordezi un asemenea personaj, precum în cazul de față, traducătoarea, personaj foarte puțin prezent în film, doar trei scene, ba chiar într-una este moartă, reușind însă să faci în așa fel încât persoana ei domină întregul film?

Ofelia Popii.: Am construit-o încetul cu încetul, din picături, prin mici detalii care sunt descoperite de-a lungul filmului. Ideea era că ea ajută la construirea personajului principal, cel care suferă după moartă.

Am întrebat-o și pe Ilona Brezoianu, care joacă rolul prostituatei din marginea drumului:

DA: — Rolul tău e mic, dar aduce o pauză comică într-o atmosferă narativă din ce în ce mai tensionată. Apoi, spectatorul bine-cugetător își spune deodată: stai, nu-i bine să găsesc ceva comic în redarea exploatării sexuale etc. Spune câteva cuvinte despre cum abordezi un așa rol și în fel în calibrezi pe ansamblul scenariului.

IB: — Nu cred ca e vorba de a gasi ceva comic in exploatarea sexuala. Cred ca pur si simplu exista si prostituate care au umor. Practic nu se face haz de meseria ei, ci de cum abordeaza ea meseria asta. Pentru mine nu a fost complicat, eu avand deja o auto-ironie de care ma folosesc zi de zi. Si in plus textul era scris de asa natura, incat doar rostind vorbele alea, iesea ceva ce da o pata de culoare comică filmului.

DA: — Just… Dialogurile sunt extrem de naturale, cel puțin în contextul filmului. Ți se întâmplă să dai de dialoguri lemnoase, nenaturale, pe care ceri să le schimbi, să le modifici? Și care e reacția scenaristului/ei?

IB: — Da. Mi s-a intamplat. Si tot timpul am nimerit oameni deschisi, care iti propuneau chiar ei sa schimbi textul ca sa fie cat mai ”vorbit”. Dar daca nu se poate, n-ai incotro. Respecți textul si incerci sa-l faci al tau indiferent de cum e scris.

DA: — Și asta produce frustrare sau o iei ca pe o provocare? Și stai apoi si tremuri gândindu-te că nu ai nici un control asupra cărei take/priză va fi aleasă la la montaj?

IB: — Eu de obicei evit frustrarile pentru ca ele te impiedica sa creezi. O provocare in schimb poate atrage dupa ea si lucruri extraordinare. Nu tremur, pentru ca am o vorba invatată de la profesorul meu, Adrian Titieni, care spunea “procesul nu succesul”.

.Moon Hotel Kabul: din 30 noiembrie în cinematografe.

.

Cf. și:

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/

Radu Jude: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

https://www.vice.com/ro/article/j54gyg/filmul-lui-jude-despre-ipocrizia-romanilor-fata-de-evrei-si-romi

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/21/bacalaureat-mungiu-si-problema-cu-supa-in-filmele-romanesti/

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat și

“Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/

 

Cățeaua…

1481002437422

Toată lumea cunoaște complexul celor care s-au născut cu protuberanțe, alunițe uriașe, pete de vin și bubițe pe față în cele mai neașteptate locuri.

Sunt alunițele alea mari ca niște pete Rorschach, care pot sluți fața unei fete, mai ales când alunița se întinde pe un obraz, ca un covoraș, și iese un smoc de peri din ea, pe care n-are întotdeauna vreme să și-i smulgă.

Marcela se născuse cu o asemenea excrescență ca o bucată de blăniță pe vârful nasului. Exact pe vârf, dar acoperind tot nasul, ca un bot de căprioară… sau de câine. Imposibil de operat. Cu peri pe el.

Ar fi fost frumoasă, dar nasul ei cu vârf de tumoare maronie îi dădea o aură animalică, ceva sacru, obscen și mortuar în același timp, trimițând la ambiguitatea din latină dintre termenii de “sanctus” și “sacer” (sacrum). Sfânt, adică. Ceilalți din liceu îi spuneau simplu: Cățeaua.

Discretă și complexată era și neîncrezătoare în cei care încercau să-i fie prieteni sau iubiți. Se ura pe sine, își ura părinții, nu se îngrijea, deși era frumoasă și sveltă, iar tot ce dorea era să aibă note bune. La examene ținea o batistă în fața nasului, pretextând o eternă răceală.

Nimeni n-a știut ce s-a întâmplat când s-a lăsat sedusă și s-a culcat cu Bebe, sportivul, care după aceea a povestit tuturor că vârful ăla de bot cu blăniță e mereu umed, ca la o cățea. În văzul lumii a venit la el, în curtea liceului, și l-a mușcat de față, după care s-a zgâriat singură pe bot, căutând să-și smulgă măslina din piele de căprioară care-i acoperea tot vârful nasului.

Înainte de asta, mi-ar fi fost simplu să vorbesc cu ea, să o domesticesc făcând-o să-și uite sigiliul de excluziune socială din micul grup al liceului din Buzău. N-am făcut-o. Marcela clănțănea doar răutate rănită.

Cei mai mulți dintre noi, cu figura noastră tâmp-rânjitoare, fals radioasă, nu pricepem ce înseamnă să fii marcat pe chip, ca un sigiliu de neșters, promisiune a unor taine ascunse pe care ești presupusă a le deține, dar pentru care nimeni nu ți-a dat cheia.

Nu știm cum este să stai și să suferi în tăcere, iar când barierele ți se rup și te lași dusă și te trădează Bebe, atunci îl muști de față.

Ca o cățea, căci atâta au vrut toți de la tine.

Ca o cățea.
.

 

Geniul lui Stromae și un genocid…

 

stromae

Când, în martie 2016, imbecilii de tineri sinucigași islamiști dezorientați au pus bombe în metroul din Bruxelles (stația Maelbeek de lângă mine) și la aeroport, Charlie Hebdo a avut următoarea copertă, cu Belgia debusolată și Stromae…

Coperta a șocat pe multă lume, cu acele hieroglife explodate, măruntaie și viscere împrăștiate pe peronul și pereții metroului și pe steagul Belgiei și Stromae cântând “Papaoutai” (“Papa où t’es?” / Unde ești, tata?)

Cei de la Charlie Hebdo știau foarte bine ce fac, e vorba acolo despre ură irațională și masacru și membre secționate. Belgianul Stromae, cel care imită atât de bine vocea belgianului Jacques Brel și care s-a metamorfozat într-un nou Brel tehno și mulatru, a crescut fără tată, ucis din ură etnică. Tatăl lui, rwandez, a murit în genocidul din Rwanda, fostă colonie belgiană, genocidul din 1994, când aproape un milion de tutsi au fost masacrați și tăiați în bucăți de cei din etnia hutu. Stromae a suferit întotdeauna de faptul că nu l-a cunoscut. Ura etnică între hutu și tutsi fusese stârnită în perioada colonizării belgiene.

Un milion de morți însemna aproape trei sferturi din populația tutsi. Masacrele au fost însoțite de multe mutilări, hăcuieli și tăieri de membre, lucru vizibil în faimosul clip al lui Stromae “Papaoutai” (Unde ești, tata?).

Dansurile acelea ale copiilor dislocați își capătă sensul abia în acest context. Vedem la început o atmosferă idilică, Rwanda anilor 1990, cu mașini vechi și fetițe îmbrăcate desuet pentru mersul la școală, cu ziarul adus la ușa casei… până în momentul în care izbucnește oroarea absolută.

Tatăl (jucat voit tern chiar de Stromae) e vizibil mort de la început, dar atmosfera devine sinistră abia în momentul sosirii celor doi lichidatori hutu în costume, cărând doi saci de membre tăiate, pe fundal de asfințit însângerat.

Dansul dislocat al copiilor e o trimitere directă la toate acele secționări de membre și masacre, lucru reflectat pe coperta de la Charlie Hebdo, ei fiind singurii care au interpretat corect bijuteria sumbră a lui Stromae.
.
Vizionare plăcută. Geniul creatorului a transformat oroarea totală în entertainment. Ceva rar, precum în Dictatorul lui Chaplin.

Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală

breakfast-of-champions-doodles

In Breakfast of Champions al lui Vonnegut, personajul Kilgore Trout (care îl reprezintă transparent pe primul pornograf al literaturii SF, Philip José Farmer) își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că in carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.

Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare, din perioada de dinaintea obsesiei cu epilarea integrală, când trupul de femeie goală nu sugera o păpușă de ceară, sau o moartă lăcuită.

“Wide-open beavers” pe copertă, chiar dacă în interior sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut, dar scapi și de cenzurarea conținutului autentic, cel serios.

De ce povestesc asta? Pentru că sâmbătă 6 octombrie, în prima zi de referendum fusesem iar condamnat, banned, 30 de zile pentru postarea unui articol din VICE despre homofobia BOR și a societății românești.

Raportat, desigur, nu pentru conținutul articolului, ci pentru scurta prezentare a postării din VICE, aceasta:

scar

Victorie!… Pentru prima oară FB te lasă să protestezi pe loc, așa că am cerut o revizuire, mi s-au cerut detalii, am explicat, nici măcar viclean, că e vorba de LGBT (LGBT, Dumnezeule!), iar cum FB nu poate fi decât total pentru m-am trezit dimineața, după nici măcar 24 h., cu acest mesaj plăcut:

Untitled 17

Your post is back on FB! Și sunt iar liber.

Asta nu schimbă însă nimic din faptul că de un an de zile, am fost așa de pedepsit de Facebook, în permanență, că mi se părea ciudat când puteam să scriu ceva direct de pe profilul meu obișnuit, așa că am tot funcționat numai datorită paginii Dan Alexe.

Asta înseamnă că, precum personajul lui Vonnegut, va trebui de acum sistematic, vânat în permanență, să postez prudent pe blogul meu Cabal in Kabul, preluând apoi pe pagina de autor, iar de acolo prin tag pe profilul FB obișnuit, cel vechi și cunoscut (complicat? complicat, da, obositor și mare pierdere de timp). Acolo voi anunța așadar că articolul respectiv de pe blog conține “castori lăbărțați” /”wide-open beavers”… pentru conținut va trebui însă dat click și mers  pe pagina de autor sau pe blog.

Cenzura FB

Am fost închis pe profilul meu FB, aproape fără întrerupere, din octombrie 2017 până în august 2018, cu câte 2-3 zile între cele 30 regulamentare de temniță. Se face aproape un an de zile, poate e un record mondial pentru Guinness Book, doar că la sfârșitul lui august m-au slobozit o lună. Văd că acum, cu referendumul, o luăm de la capăt.

Înțeleg că postările sunt șterse și paginile închise fie prin turnătorii concentrate, prin mai multe plângeri simultane, fie prin algoritmi stupizi, care caută cuvinte scoate din context.

Iată un exemplu de comentariu, pe care îl făcusem pe postarea altcuiva, dar pentru care am fost închis 30 zile:

Untitled

Era vorba de cineva care insista absurd ca romii să fie forțați să-și zică țigani, pentru că a auzit el romi care se înjurau așa între ei. La care i-am răspuns:

Aiurea, își zic țigani așa cum negrii de pe plantații își ziceau niggers… Asta nu-i un argument.

Fără să priceapă contextul, mașinăria FB m-a închis imediat 30 zile pentru cuvântul nigger.

Postările cu satiră politică

Critic fiind eu față de mafia prădătoare aflată la putere, sigur că sunt supravegheat în permanență. Am fost închis de două ori câte o lună pentru următoarele postări:

drag

Untitled 2r

 

A căuta să explici mașinăriei FB că e vorba de umor sau de cuvinte scoase din context este inutil. Aici mi-au fost grupate și șterse simultan două postări similare:

remove FB

Arbitrarul e împins foarte departe. Am fost închis și fără să mi se dea vreun motiv, sau raportat că aș avea o identitate falsă. Iată:

 

blocked

Am fost închis, fără nici o explicație, și pentru cronici de film preluate de pe blog. E drept că nu precizasem acolo că textul conține castori lăbărțați, ci spusesem:

film

Nici nu mai știu despre ce film era vorba.

Am fost apoi închis pentru următorul articol de pe blog:

Conchita Wurst: o anchetă despre sufocanta Austrie…

conch

Nu știu de ce, articolul e acolo, accesibil oricui, am pus linkul mai sus.

De ce mă afectează blocările repetate pe Facebook? 

Pentru mine, Facebook e în primul rând un instrument de lucru. Acolo îmi preiau articolele din presă. Grație unor povestiri pe care le-am postat mai întâi pe FB, înainte de a-mi face un blog, am fost contactat de edituri pentru a publica volume. Cu profilul FB închis, a trebuit să-mi fac o pagină de autor pentru a-mi promova romanul Pantere parfumate, apărut la Polirom, pagină administrată din mai multe conturi pitite, deși am avut probleme și acolo, unele din conturile de administrator fiind descoperite și hărțuite. Pentru unul ca mine, care folosește Facebook în scopuri profesionale, o blocare, chiar și pe câteva zile, duce la stingherirea activității. Acesta este de altfel și scopul urmărit de cei care raportează, fie din răzbunare, fie pentru că urmăresc închiderea contului din motive politice.

Cum a început la mine?

A început anul trecut, după ce am criticat o postare mincinoasă a lui Mălin Bot. Cum insista în minciuna că are el informații cum că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD (lucru total neadevărat, jurnalistul din mine nu poate lăsa să treacă un neadevăr, chiar dacă sunt un mare critic al PSD-ului), i-am demontat minciuna, Mălin Bot m-a blocat, iar eu l-am rușinat public.

În doar jumătate de oră mi-au fost șterse postările și am fost închis o zi (pentru început). Astea erau:

MBot

După o zi, am vrut să verific dacă într-adevăr dintr-acolo vine vreun pericol și am postat iar, fiind imediat închis trei zile, iar postarea ștearsă:

bot2

Nu este Mălin Bot o Nemesis, nu asta spun, sunt mai des închis când  râd de Dragnea/Tăriceanu (am arătat mai sus), ba chiar am fost închis o lună pentru postarea asta despre Pleșu:

ples

Odată intrat în vizorul permanent al mașinăriei probabil că nu mai ieși. E un sistem care amintește oroarea creditului social din China. Plătesc pentru libertatea de expresie care ne-a fost promisă. Felul în care se petrec condamnările astea este profund injust, pentru că nu ești avertizat să modifici ceva într-un text, o postare sau un comentariu, lucru pe care poate l-ai face, însă algoritmii aceia nu analizează textul, ci doar cuvinte luate izolat. Dacă ești ornitolog nu mai poți folosi termenul cioară, de pildă. Sau ce se întâmplă dacă anunți entuziasmat că ai ascultat Voievodul Țiganilor?

Noua cenzură

E ca și cum ideea ofensivei care a făcut să mi se închidă atât de des și sistematic contul FB, vreme de un an, ar fi aceea de a sparge comunicarea liberă, de a atomiza spațiul virtual în comunități izolate de prieteni cu mesaje ascunse. Opusul a ceea ce ar trebui să fie social media. Sigur, știu că unii IT-iști afirmă că pe Facebook totul este acum automatizat și că e vorba doar de algoritmi care caută și te pedepsesc pentru cuvinte interzise, pulă-pizdă. În cazul meu, însă, închiderea simultană, repetată, a tuturor conturilor, cum mi s-a întâmplat deja, apare mai mult decât suspectă. Mai ales prin faptul că sunt un critic permanent al PSD-ului și al coaliției aflate la putere.

Am spus că a trebuit așadar să-mi fac o pagină separată de autor și mai multe identități false de administrator. E o muncă în plus și o pierdere de timp, ba chiar deseori lumea nu mai știe în ce loc ești viu și accesibil, însă subterfugiile sunt absolut necesare în fața talazului de delațiuni. Unele din conturile de administrator, cum spuneam, mi-au fost identificate de dușmani și au fost denunțate și închise și acelea. E nevoie de mai mulți administratori pentru o pagină, pentru că dacă e unul singur și e blocat dispare și pagina și toată munca din spatele ei.

Și dacă ți-e închis contul definitiv? Perspectiva pierderii arhivelor de acolo stârnește cea mai mare panică. Fotografiile, miile, sau zecile de mii de conversații. Procedând astfel, închizându-te brusc, fără avertisment, FB comite un furt și o înșelăciune. Ar trebui să ți se dea posibilitatea să salvezi mobilele. Sub forma de acum e un arbitrar total și un abuz. Aud de la unii că Facebook e companie privată și face ce vrea. Nu e adevărat. Este o formă de înșelătorie. Tu ai pus acolo fotografii și texte și deodată, arbitrar, îți sunt închise și șterse fără avertisment și fără să ți se dea timp să le transferi în altă parte. E un furt traumatic, echivalează cu trimiterea tezaurului României la Moscova, unde apoi e poprit definitiv.A fi forțat să faci backup pemanent nu e ceea ce ni se promisese

Cenzura și auto-cenzura

La ce s-a ajuns prin mecanismul ăsta impecabil al denunțurilor și algoritmilor fără umor? Avem de-a face în mod limpede cu o cenzură aberantă, din moment ce unele cuvinte sunt pur și simplu izolate din context, fără păs pentru conținut, de către niște algoritmi lipsiți de inteligență.

Este, oricum, profund nedemocratic să aplici o sancțiune pentru o presupusă eroare comisă înaintea regulii care o interzice, pentru că oroarea funcționează și retroactiv. Roboții și algoritmii nu ar trebui să meargă și să scormonească luni și ani în urmă. Postările vechi sunt ca vorbele aruncate în vânt odinioară. Dacă n-au vexat atunci, n-ar trebui dezgropate după ani. În justiție nu există pedeapsă retroactivă.

Și, ca o coda: cel mai neliniștitor este controlul mesageriei. FB știe ce trimiți și te cenzurează în mesajele private. Cine a încercat să trimită, fie și în glume, în mesaje private de pe FB, un link de pe anumite site-uri pornografice, de pildă, a putut avea surpriza de a se vedea admonestat de către FB și informat că asemenea mesaje nu sunt permise. Poftim?!… Am ieșit dintr-o cultură în care orice scrisoare era deschisă de cenzori pentru a intra acum într-o menajerie de sticlă unde mi se spune despre ce am voie să vorbesc virtual cu iubitele? Dar și aici se vor găsi unii sectanți ai pieței și capitalismului care să apere asta, zicând că e o firmă privată care aplică ce reguli vrea ea, iar tu aderi numai dacă vrei, ceea ce iarăși nu este adevărat și nu e acceptabil. Dacă, după privatizarea căilor ferate, trenurile merg prost, iar tu ești dat jos de pe o cursă sau împiedicat să urci pe alta nu va funcționa argumentul că astea sunt regulile lor, pentru că-s companie privată. Ei trebuie să te ducă acolo unde s-au angajat să o facă atunci când au primit licență de funcționare.

Nu mai pot spune vă fut ci vă f*t

Am ajuns să ne bucurăm când strecurăm șopârle, ca în vremea lui Ceaușescu, să trăim în ceea ce Sorin Alexandrescu numea cultura interstițiului, bucuria că ai putut strecura ceva, teoretic inocent dar interzis și care a scăpat cenzurii. O asemenea atitudine produce daune creative pe termen lung. Oamenii ajung să nu mai știe să scrie altfel și să se bucure că au reușit să strecoare un nimic. Iată, eu nu mai pot folosi așadar pe FB vechiul meu strigăt de război. Ba chiar, deunăzi, a trebuit să postez, autocenzurându-mă:

— ‘My task is to make you hear, feel, and above all to make you see. That is all, and it is everything.’

Este rezumatul manifestului literar al lui Joseph Conrad în prefața nuvelei “The Ni**er of the ‘Narcissus’.

De ce am pus acolo, pe un text de pe Facebook, două steluțe, asteriscuri (aste-riscuri)? Pentru că dacă înlocuiți ** prin gg, o să vedeți că FB m-ar fi închis pe loc 30 de zile, fără drept de apel, pentru simpla transcriere a titlului unei nuvele de Joseph Conrad.

Așa se numește nuvela lui Conrad, “The Nigger of the ‘Narcissus’, dar eu am scris “Ni**er‘’, pentru că în asemenea hal de cenzură am ajuns.

suparat

 

A guide to kulchur shock

Brown-and-Yellow-Mustard-in-spoons-e1424798514779

Mi-a revenit, prin grația Marelui Thalamus, binecuvântat fie-i numele, următorul monolog auzit de urechile mele și constatat cu ochii mei într-un tren spre Iași, monolog proferat de un “sârmar” sucevean care se întorcea de la Brașov și vorbea cu un alt moldovean din fața lui. Poate chiar lucrau la aceeași fabrică.

Ideea era una de răzbunare cultural-afectivă, temă eternă în mitologii. Sușeveanul nara cum s-a răzbunat pe un coleg sas din Brașov care îl umilise fără să vrea:

— “Băi, m-o chemat sasu la el acasă, ș-avea bunătăți de-ale lor, cârnați picanți și de-alea șî muștar din Germania… Șî eu am luat muștar mult și-am pus cu lingura și când am băgat în gură… băi mi-a luat foc gura de la muștaru lor, nu mai puteam să respir, am fugit la baie să vărs… Mi s-o dus chielea de pe limbă.”

Își bat amândoi coapsele de râs. Tot compartimentul hohotea, cucerit.

Rapsodul continuă:

— “Mi-am zis atuncea: ceara mă-tii de neamț, să vezi tu ce-ți fac eu ție… L-am invitat și eu acasă la mine după aia, i-am zis că-i dau o țuică de aperitiv și i-am turnat neofalină. A dat-o peste cap…”

Aici pauză retorică înainte de izbucnirea hohotelor:

— “A dat neofalina pe gat… Băi! să moară neamțu !… așa i să-nvârtea ochii. Să moară neamțu, băi de la neofalină!…”

Și dă-i coapse plesnite și hohot spre tavan.

E greu, da, cu kulcher shock.

In jilțul minții, sau despre manipulatorii neabili…

statues-devil-on-night-chair-eating-human-statue-by-hieronymus-bosch-assorted-sizes-3_large

Am trăit o vreme, aici în Bruxelles, cu o femeie deșteaptă (prin definiție, că altfel aș fugi a doua zi), dar perturbată, narcisistă, manipultoare nesigură și rea și care făcea vid în jurul meu, gonindu-mi prietenii.

Odată când, reușind să ies, lucru rar, cu un prieten într-o seară, o escapadă plănuită din timp, dar neaprobată de ea, căci era vorba de câteva ore în care nu îi acordam atenție, la întoarcere am găsit-o palidă și suferindă și reproșându-mi că am neglijat-o.

Când mi-a zis că sunt un om odios și egocentric, iar eu excedat am spart farfuria din care mâncam, a sunat să cheme poliția.

O urmăream, ca pe un film proiectat pe pânză ieftină, cum a sunat poliția din Saint-Josse, cartier central din Bruxelles, explicând că companionul ei e agresiv și ea dorește sprijin comunitar-administrativ și psihologic.

Nu am măturat cioburile. Când au suna la ușă polițiștii, un bărbat și o femeie, le-am deschis și le-am arătat cioburile pe jos, explicând că am spart o farfurie, de nervi.

Iubita mea manipulatoare le-a zis că am căutat să o lovesc cu un scaun.

Acum, scaunele mele (le am și azi) sunt masive, greu de ridicat, jilțuri de mănăstire, din lemn greu.

Polițiștii au privit-o, cum se strângea terorizată în canapea, și vorbindu-le despre cum am vrut s-o lovesc cu scaunul, și i-au spus:

— Madame, noi avem probleme aici în cartier cu mafia albaneză și cu violențe care lasă oamenii mutilați pe viață. Vă rugăm să nu mai faceți de-astea, să nu ne mai chemați degeaba la miezul nopții, că vă dăm și o amendă.

Iar polițista femeie a adăugat, rușinând-o: — Bărbații nu lovesc cu un scaun greu, dau cu pumnul sau tigaia.

Au plecat dojenindu-ne, căci aveau treburi serioase lăsate în stand by. Am păstrat un mare respect pentru poliția belgiană de proximitate, de cartier.

“Căci Moldova n-a fost a mea”: Tentativă de dezintoxicare colectivă

apus-de-soare-in-cetatea-lui-stefan-quotteatrul-de-la-botosani-este-unul-special-pentru-suceavaquot-foto-video-N0C

“Căci Moldova n-a fost a mea și nu va fi a voastră, ci a urmașilor urmașilor șa-ba-da”…

Când scoțianul Walter Scott a lansat in sec. XIX celticismul și romanele istorice (Ivanhoe, Rob Roy etc.) șocul în lumea literară europeanã a fost uriaș, iar francezul Alexandre Dumas a urmat imediat, imitându-l pe Walter Scott cu valul de ficțiuni cu mușchetari francezi, ducese și dueluri fără gangrenă.

A urmat Victor Hugo, împingând prin ricoșeu ca și în România toți romanticii să ticluiască romane istorice, iar Delavrancea să scrie febril Apus de Soare (urmat de Sadoveanu etc.).

Un secol și jumătate mai târziu, astăzi, rezultatul e că englezii și francezii știu că textele alea ale lui Dumas și Hugo sunt doar literatură și că realitatea nu era așa, regii nu vorbeau în felul ăla, iar mușchetarii sunt ceea ce am numi astăzi personaje din franciza Marvel, însă în România s-a mers în direcția inversă: ficțiunile lui Delavrancea (un Alexandre Dumas cu mai puțină vlagă) sau Sadoveanu sunt încă luate azi drept adevăr istoric.

Altfel zis, oamenii chiar cred (și sunt indignați când li se spune că nu e așa) că Ștefan cel Mare a spus: — “Căci Moldova n-a fost a mea, nu este a voastra, ci este a urmașilor urmașilor voștri șabada…”

Oamenii chiar cred că atunci când l-au operat felecerii străini, ca în piesa lui Delavrancea, Ștefan a povestit cum a răcnit tătânele său asasinat, ca să poată el să scoată apoi un muget de durere extradiegetică…

Oamenii chiar mai cred că Bălcescu era un istoric, iar Hasdeu un lingvist.

E mult balast de curățat. Curaj istoricilor onești și neutri și doritori să reconstituie un minimum de istorie reală, acceptabilă, credibilă.

 

eveniment-teatral-in-cetatea-de-scaun-suceava-teatrul-quotmihai-eminescuquot-botosani-prezinta-spectacolul-quotapus-de-soarequot-foto-BqM

Mai lasă marafeturile… Sau cum transa altora e suma nimicurilor noastre.

S4818'

“Marafet” e un vechi cuvânt de împrumut, venit din turcă (și neogreacă), cu pluralul marafeturi sau marafeți (în sensul de bani, parai).

În română înseamnă răhățele, nimicuri, sau fasoane, ifose. Mai lasă marafeturile…

În turcă însă (și în neogreacă), vine de fapt din arabă, de la rădăcina ‘arif = eu știu, a ști, știința.

المعاريف

al- ma‘arif, al- ma‘arifet este = “știința”… Marifet, marafet este treapta superioară a cunoașterii coranice și a transei în sufism, în yoga islamică. Marifet, marafet e stadiul ultim pe care îl atinge un pustnic înțelept înainte de a intra in starea de fana’, nirvana în misticismul musulman.

Așa se face că transa altora e suma nimicurilor noastre.

il_340x270.1403233479_fefi

Huzur, Eric Clapton, Che Guevara și teologia musulmană a Prezenței divine

Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Bostan, dovleac și licori paradisiace

Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)

Despre banalitatea poeziei sufi si despre inima comparată cu o frigăruie sau un kebab:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

 

Ce este muia și de unde vine ea?

562453_410821132285064_1998460746_n

Muie vine din țigănește/romanès, ca multe cuvinte esențiale din româna contemporană (mișto, nasol, nașpa, gagiu/gagică etc.).

Puro mui (față / muie bătrână) se spune în țigănește despre o femeie care nu mai e tânără, cu precizarea că în limba lor pristină mui (față, chip) nu are nimic vulgar. Este fața umană pur și simplu, dar și gura, așa cum în persana de azi, în farsi, mu, termenul echivalent, desemnează părul, podoaba capilară.

E un vechi termen indo-european, așadar, însă adevărul e că ceva în sonoritatea lui a făcut ca în multe limbi să fie considerat vulgar. O “arheologie lingvistica”, daca ar exista o asemenea stiinta, ar trebui sa recenzeze si sa caute sa gaseasca un algoritm pentru seriile de coincidente din limbile actuale care nu isi au o atestare istorica. Asa este, în afară de mui, și seria de termeni “vulgari” care in multe limbi indo-europene desemneaza figura umana si care in românã e reprezentata prin moacã si meclã.

Inexplicabili etimologic, pentru ca au fost intotdeauna considerati vulgari, inclusiv de catre cronicarii vechimii, acesti termeni isi găsesc corespondente exacte nu numai in alte limbi neolatine, precum spaniola (mueca = faţã, termen vulgar), dar si in alte limbi indo-europene moderne.

Astfel in pashtunã, limba celei mai importante populatii din Afganistan, limba talibanilor, makh, pronuntat [măh] este fața umană, corespondentul exact al sanscritului mukh = faţã, chip (și în expresie: măh-a-măh – față în față)… De aici, din mukh sanscrit, provine direct si tiganescul mui = faţã, imprumutat si in româna sub forma muie (faţã, chip, gură – vulgar). Și, cum spuneam, înrudit mai e și persanul mu, părul de pe cap.

La fel, francicul și olandezul medieval mouwe, a face grimase, a trecut în franceză; moue = faţã, figura (faire la moue = a face figuri), iar comparatia cu mica baza de date pina acum izolate pe care o reprezinta seria moacameclamukhmăh, mui, muian, mueca, etc… aduce o explicatie imediata englezescului obscur mug = faţã, ramas in expresii fixe precum mug-shot : poză, portret (in general de proastă calitate, precum cele de la poliție, când ești arestat).

marcel-muia

(Merită subliniat, ca un admirabil derivat cultural, țigănescul muialó, primarul unei localități, persoana, sau muianul prin excelență.)

Statistic, greu de imaginat o asemenea serie de coincidente. Ramane explicatia unui termen generic indo-european care, cu exceptia iranienei si a sanscritei, a fost considerat vulgar de-a lungul istoriei in toate limbile europene, supravietuind in argoul umil al românei, francezei, spaniolei, englezei, etc….

Când spui “Muie PSD!” este așadar o co-mui-nicare directă.

 

dan-alexe-press-card

Angry Turds – Despre Ghiță, corupția de la Belgrad și cetățeanul sârb Victor Ponta

ponta-ghita-620x330
.

Justiția din Serbia, țară candidată la UE, se preface că e convinsă de argumentele lui Sebastian Ghiță că ar fi persecutat politic în țara lui deja membră de mai bine de un deceniu în UE. Teoretic, Serbia și-a nimicit șansele de a mai putea negocia capitolul fundamental al justiției cu Uniunea Europeană la care vrea să adere, așa că miza e probabil la înălțime.

“Persecutatul politic” Sebastian Ghiță, cum s-a dovedit, și-a făcut banii din afaceri cu serviciile și cu structurile statului si cu Ponta si cu Dragnea si cu PSD-ul. Numai Agenția Națională de Cadastru, de pildă, i-a plătit lui Ghiță aproape 55 milioane de euro pentru niște softuri și computere și servere. 46 milioane de euro au fost încasate cu girul lui Dragnea pe când era ministru al Dezvoltării Regionale.

E revelator pentru climatul de impunitate de atunci că oamenii lui Dragnea pretindeau să dea milioane pe niște programe mai puțin complexe decât Angry Birds.

Vin apoi legăturile cu Serbia. Ponta, prietenul lui Ghiță, cu care el a zburat în Emirate după pierdutele alegeri, este de anul trecut cetățean sârb si consilier personal al președintelui Serbiei Aleksandar Vučić, care i-a acordat cetățenia, lucru care a stârnit mare mirare în Serbia.
.
Răspunsul de ce Ponta a primit cetățenia sârbă este legat iarăși de Ghiță: e o întreagă nebuloasă acolo care implică serviciile secrete sârbe si falsele firme de informatică.
.
Victor Ponta nu e doar foarte apropiat de președintele Serbiei Vučić, dar firma lui Ghiță, “Teamnet International”, împreună cu firma sârbească “Prointer IT Solutions and Services”, trebuiau să controleze întregul sistem informatic al Serbiei, oferind servicii guvernului (si, evident, FSB-ului rusesc, că nu suntem asa naivi).

.
Șeful firmei sârbești care trebuia să lucreze cu Ghiță este Slobodan Kvrgić, prieten cu președintele Vučić și cu cine e mai important în Serbia (cu președintele asociației cluburilor de fotbal, Slaviša Kokez etc., obișnuita mafie din asemenea țări).

Același șef al firmei sârbești care primise contractul informatic total pe Serbia împreună cu Sebastian Ghiță, Slobodan Kvrgić, este cel care i-a “vândut” nevestei președintelui Vučić, Tamara Đukanović, un apartament în Belgrad, legaturi sumbre despre care presa din Serbia a tot scris, de pildă aici.

Respectiva rețea informatică sârbă a fost instalată între timp, chiar dacă oficial Ghiță și “Teamnet International” nu au mai participat la ea.

Fără nici o conspiraționită, putem spune Ghiță se află în Serbia și cu acordul provizoriu al FSB-ului rusesc.
.
Serbia e platforma oficioasă a Rusiei în Balcani la fel cum e Siria în Orientul Apropiat. Vučić a organizat o paradă militară pentru Putin, Rusia are celule militare și FSB în Serbia, iar premierul Vučić, mare pro-european acum, a fost membru de frunte al formațiunii paramilitare Srpska radikalna stranka (SRS) a criminalului de război Vojislav Šešelj și a mai fost ministrul informațiilor sub Miloșevici (canal direct cu Moscova), iar mai târziu ministrul apărării (2012–2014, canal ultradirect cu Moscova), inainte de a deveni prim ministru și acum președinte.
Ghiță șade acum tăcut la Belgrad ca gâza-n chihlimbar. Soarta nu-i mai aparține.
.
Un lucru e sigur: când nu poți să-l lichidezi, pentru că prea ar sări în ochi, nu extrădezi un om care știe atâtea cum e Ghiță, lucru cu care și președintele Aleksandar Vučić, și conaționalul și sfetnicul său Victor Ponta sunt de acord.
.
16195992_1370330573000777_58375789945722726_n
PS. Cum se numea barul ăla din Dubai unde l-a dus Ghiță pe Ponta după ce a pierdut la alegerile prezidențiale (uite-i pe amândoi atunci la discotecă)?

.
Că poate Ghiță a cumpărat atunci localul și se află acum acolo ca să-și regleze contabilitatea anuală, prin băncile alea opace, dincolo de orice acord internațional.

Cunosc locul, rămâne un mister de ce l-a dus Ghiță pe Ponta acolo. Emiratele nu sunt un loc de petrecut vacanța. Dubai, de pildă, este un loc oribil, obscen, artificial, unde nu ai nimic de vizitat sau de văzut. Acolo mergi doar:

— ca să pui bani furați în bănci care nu întreabă nimic;
— dacă ești spion;
— dacă ești curvă;
— dacă ești trimis să lichidezi șefi ai rezistenței cecene, palestiniene sau iraniene;
— dacă ești dictator african răsturnat, urmărit și pus pe băutură;
— dacă ești senior al războiului afgan (două ore de zbor până în Kabul) și vrei să arunci sume cosmice la cazino cu prostituate de lux.

Acolo au mari antene toate serviciile secrete din lume. Prin baruri auzi mai mult engleză, rusă și persana decât arabă. O persoană din două e fie spion fie curvă.

In general, cei care merg în Dubai altfel decât din disperare, ca să se prostitueze sau să fie exploatați în construcții, sunt întârziați mintal cu bani furați. Nu e nimic acolo, decât alcool, curve și electronice, sunt 45 de grade afară vara, un infern de blocuri, baruri și hoteluri cu aer condiționat.

Dacă bagi bani în real estate, poți să te pitești acolo pe vecie…

Nu va mai ști nimeni de tine, nici când ești lichidat într-un garaj sau în drum spre aeroport. Așa că Belgrad e mai sigur decât Dubai, și pentru Ghiță și pentru Ponta.

“Ejti jmecher, bă”? – De ce “jmecher” e corect, dar “ejti” nu?

montage1

Are CTP (prima oară că nu pufnesc când aud de el) un text pe Republica.ro: “Jmecherul român”… Merge scris așa, pentru că unii chiar așa pronunță golănesc afectat: jmecher. Corespunde pronunției reale. De ce însă nu e corect să scrii “ejti”?

Ei bine : J și Ș pot fi folosite fonetic, în egală măsură, înainte de M sau N, pentru că așa funcționează aparatul nostru fonator. M și N sunt niște semivocale (sau lichide ) care pot fi pronunțate continuu: mmmmmm… nnnnnnnn. MMMM din gât și piept, ca în silaba sanscrită din yoga: Oooommm.

Nimeni însă, pe această planetă, nu poate pronunța continuu ocluzivele dentale TTT sau DDD (cât despre oclusivele guturale, GGG e doar o firmă de nemțească de filme porno, iar KKK nu are, de asemenea, nimic de-a face cu fonetica umană).

Așa că putem pronunța și JMecher și ȘMecher, și JNepeni și ȘNur. JM/JN și ȘM/ȘN sunt perfect pronunțabile. În schimb, cu consoanele dentale nu putem pronunța decât JD- sau ȘT-. Ejti în loc de ești și jtii în loc de știi sunt impronunțabile.

Tot așa, cel (sau cea) care a scris prima oară în glumă “umpic” pentru un pic nu știa probabil că aplică cele mai stricte principii fonologice. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic.

Intr-adevăr, dacă, într-o lume paralelă, româna ar fi fost scrisă în alfabetul sanscrit numit devanagari, un pic nu s-ar fi scris altfel decât umpic, pentru că în realitate așa îl pronunțăm. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic. La fel, înainte de un T sau D nu putem pronunța decât N. De aceea spunem undă, dar cumpăt. Umdă sau cunpăt ar fi imposibile.

Grupurile consonantice sunt așadar armonice în toate limbile. De aceea jdemii e corect, ca și jmecher, dar ejti scris în glumă este imposibil de pronunțat și absurd, căci nu poate fi, fonetic și fonologic, decât ești. Frații Șderi nu e firesc. Nu spunem șder sau jtoarfă, ci jder și ștoarfă. Sunt grupuri consonantice pe care ni le impune aparatul fonator.

Confundăm în general convențiile grafice cu pronunția reală. Convențiile grafice sunt de multe ori artificiale. Citește numele orașului Istanbul și ai să te surprinzi spunând IstaMBul. NIMENI nu spune IstaNbul. De aceea:

Auzit-ați de un Mihai
Ce sare pe șapte cai
De strigă Stambulul vai?

(Vasile Alecsandri, Cântecul lui Mihai Viteazul)

O carafă de vin și cum mi-am pierdut credința

imageIntri în crâșmă și o remarci din prag. Frumusețea aia franțuzească unică, te întrebi cum fac muierile astea de rămân slabe și au așa eleganță naturală, cu pistrui și breton. Mănâncă un caltaboș fript pe grătar (andouilette) cu un munte de cartofi prăjiți și o carafă de vin roșu în stânga. Cum fac astea de nu se-ngrașă la cât bagă în ele și beau? Scrie, bate în draci pe o tabletă pusă vertical pe triunghiul ăla făcut dintr-o acoperitoare din piele scumpă.

Ah, o poetesă! Instalez și eu tableta pe masă (la mine acoperitoarea care se face piramidă e din plastic), comand o carafă ca a ei și mă pun pe scris următoarele…

Hai să mă mai uit prin crâșmă, nu doar să mă holbez la ea. Restaurant indian în cartierul european din Bruxelles, administrat de niște sikhs, crâșmă de cea mai bună calitate, o afacere de familie. Servește femeia sikh, bărbatul cu turban urieșesc e mai mult pe la bucătărie (nu lași gătitul pe mâna femeii). La masa de alături mănâncă un cuplu rău croit de gays artiști.

El belgian intelectual cu bărbiță de Troțki, iar el – ceva jamaican, cu codițe rasta și inel de argint pe degetul mare.

Belgianul domină artificial, căci el va plăti masa, dar Bob Marley (care sigur se află în sejur ilegal în Belgia) spune:

— Pot să comand puțin vin?

— Ai băut deja azi, îi răspunde după o pauză apăsată stăpânul lui.

— Un pic de vin e așa bun cu brânză, suspină faraonul de pripas.

— Ce brânză? Asiaticii nu fac brânză, mon ami, murmură implacabil stăpânul. Brânză în capul tău.

Ah, câte vieți sterile n-am trăit așa, artificial, necomunicativ, bazat pe reproș de la prima întâlnire. Faptul că gays pot trăi în cupluri disfuncționale le arată normalitatea. Le dorim să se mai și căsătorească, la primărie cu serpentine si confetti, ca să guste oroarea până la capăt.

În partea cealaltă, așteptând mâncarea, sunt două care se pupă torid. Ochiul meu expert vede imediat că băiețoasa blondă, masculină, scofâlcită, cu geacă de piele, care ar părea dominantă observatorului nătâng, sau, să spunem, domnilor Baconschi și Papahagi, e de fapt cea îndrăgostită. Cealaltă doar o controlează ludic, fără mult interes.

De altfel, cand merge bruneta buclată cu fălci și cur pneumatic la toaletă, îi spun rapid fădăciunii blonde să aibă grijă, că se vede că-i prea îndrăgostită de o manipulatoare.

Îmi răspunde: “Știu că sunt frumoasă, dar proastă. Fac parte din echilibrul acestei lumi.”

Ascultand-o, am avut un orgasm, mai ales că m-am admirat pe mine pentru felul in care pricep gramatica complicată a dialectului flamand din Bruges.

La altă masă văd un dezastru. Omule, când ieși pentru prima oară la crâșmă cu o fată sau femeie, după ce ați flirtat pe FB, nu îți pui bluză roșie cu anchior.

Repet: NU ÎȚI PUI bluză roșie cu anchior.

Bluza roșie cu anchior e moartea pulii și a neamului tău.

— Eu sunt o persoană posesivă, îi aruncă el ei cu mândrie.

Ea se crispează perceptibil, dar prostul nu vede, învâltorat în demonstrația retorică, cu dat din mâini, a statutului lui de posesor potențial cu posesivitate prădătoare.

Ai să posezi o laie (sau să scriem “olaie”?), măi posesilă. O femeie normală te-ar lepăda în chiar momentul în care îi anunți : “eu sunt o persoană posesivă”.

Tragedia e că o vezi pe ea cum coboară pleapele și nu zice nimic, în vreme ce fudulul face brațele morișcă sperând să-l remarce chelnerița în costum indian.

30f0b4f7970d78aac80d0f48a5ffc2fc

După examinarea sălii, mă întorc spre asta care scrie și pare a fi Anima mea. Acolo e de mine.

După multe ocheade furtive și dintr-o parte și din alta, care mă fac să remarc pe rând: că are mâini frumoase cu degete lungi și unghii tăiate scurt; jeans rupți în genunchi sub care poartă ciorapi negri din plasă erotică; un tatuaj discret de trifoi sub ureche; zero bijuterii, semn bun… mă duc și eu la toaletă, cum făcuse înainte Sapho aceea, ca venindu-i după aia din spate să văd și eu ce tot scrie frumoasa mea acolo de zor.

Ah, drace, când ies scuturându-mi mâinile de apă ipocrită, îi văd tableta în prelungirea părului prins în codiță și descopăr cu oroare că face de o oră, concentrată, jocul ăla stupid de jackpot, cu fructe care trebuie puse în ordine, sau baloane de spart… sau bile de rânduit pe culori.

… și ies fără să-mi termin carafa de vin. E clar că nu există Dumnezeu, căci nu are nici o justificare pentru ceva atât de întortocheat și inutil ce am văzut azi.

“NATO frântă că ți-am dres-o” (articolul meu din ultimul Charlie Hebdo)

EU Nato Summit

Foto: EPA-EFE/CHRISTIAN BRUNA
.
“From Plato to NATO” sau “OTAN des Trumpitudes”, jocurile de cuvinte cu NATO oferă același potențial infinit ca și cele cu Trump (Trumpitudini = turpitudini). Se vede însă că de astă dată corectorul de la Charlie Hebdo nu a priceput jocul meu de cuvinte (OTAN des Trumpitudes = Au temps des turpitudes) și l-a corectat în OTAN et Trumpitudes.
.
Nu contează, am scris despre despre vizita lui Trump la NATO:
De când summiturile NATO și ale Uniunii Europene se țin la Bruxelles, bravii burghezi ai capitalei UE și a regatului dezunit al Belgiei  s-au resemnat cu o stare de asediu permanentă, combinată, dacă se poate, cu o grevă sălbatică, neanunțată, în transporturile publice, cum s-a întâmplat cu reuniunea NATO din 11 – 12 iulie: căile ferate au băgat grevă, lăsând să curgă spre aeroport doar un tren din trei.
.
Bruxellezii îi blestemă și acum pe arhitecții care au construit sediul Organizației tratatului Atlanticului de Nord în marginea autostrăzii care duce la aeroport. Imposibil să te duci într-acolo sau să revii când are loc un summit. De altfel, dialectul din Bruxelles e singura limbă din lume în care cuvântul “arhitect” e o insultă.
.
La ultimul summit NATO, jurnaliștii au trebuit să se bată printr-o desfășurare de forțe cum nu se mai văzuse —2.500 de polițiști și 1.000 de militari rechiziționați prin toată Belgia—, doar ca să poată să vadă de departe, gonind sub un balet de elicoptere, limuzina blindată a lui Trump, cea numită “The Beast” (și care chiar arată ticălos).
.
Singura răzbunare: Trump a fost obligat să țopăie câteva sute de metri prin iarba unui parc ca să ajungă la dineul oferit în Muzeul Regal de Artă, unde o mână de răzvrătiți tocmai fuseseră pescuiți de poliție pentru că scuturau o banderolă cu “Bombing for peace is like fucking for virginity”.
DAN ALEXE   37342212_2051669024856225_8021763736463212544_n
.
Ah, dar ticăloșii de corector și paginator mi-au tăiat un rând care nu mai intra :
sans que Trump ne puisse attraper une seule chatte, une fois.
Adică: fără ca Trump să apuce măcar o fofoloancă, grab a single pussy.
.
Cum să nu-i urăști? Am sunat și am descoperit că omul e unul nou, evident, corectorul vechi a fost mitraliat în ianuarie 2015. Ba chiar, ăla era un marocan bătrân, expert în ortografie și condițional trecut.
L-am mai certat pe ăsta nou și pentru că mi-a înlocuit în fraza: la limousine blindée de Trump appelée La Bête (et qui a l’air vraiment méchant) mi-a înlocuit La Bête prin americanul “The Beast”. L-am certat pentru că mi-a stricat jocul de cuvinte: Bête et méchant e vechiul nume al revistei, al Charlie Hebdo… dar ce să știe ăștia tineri?

OTAN des Trumpitudes

 DAN ALEXE

Depuis que les sommets de l’OTAN et de l’Union Européenne se tiennent à Bruxelles, les bons bourgeois de la capitale de l’UE et du royaume désuni des Belges se sont résignés à l’état de siège, combiné, si possible, avec une grève sauvage des transports publics, comme lors de la rencontre de l’OTAN des 11 et 12 juillet : cheminots promptement mis en grève, laissant filer vers l’aéroport seulement un train sur trois, comme dans une vraie histoire belge. 

Les Bruxellois maudissent encore la mémoire des architectes qui ont bâti le siège de l’OTAN en marge de l’autoroute menant à l’aéroport. Pas moyen d’y aller ou d’en revenir durant les sommets de cette Alliance boutée hors de France par De Gaulle. Le dialecte de Bruxelles est d’ailleurs la seule langue au monde à faire du mot “architecte” une insulte. 

Lors du sommet de l’OTAN, les journalistes ont ainsi été obligés de se frayer un chemin à travers un déploiement de sécurité jamais vu – 2.500 policiers et près de 1.000 militaires réquisitionnés dans tout le plat pays – juste pour apercevoir de loin, roulant sous un ballet d’hélicoptères, la limousine blindée de Trump appelée La Bête (et qui a l’air vraiment méchant).

Seule vengeance : Trump a quand même dû gambader quelques centaines de mètres à pied à travers l’herbe d’un parc afin d’arriver au dîner de gala donné dans le Musée Royal d’Art. Hélas, une poignée de manants et bougresses venaient d’être embarqués pour avoir agité une banderole clamant : “Bombing for peace is like fucking for virginity” sans que Trump ne puisse attraper une seule chatte, une fois.

EU Nato Summit

“Poleitele phaloi”: traducând din Ezra Pound (cu considerații despre încercările lui Radu Vancu)

265189_228747700492409_7742002_n

I walk on gilded phaloi… Mi-a sărit în ochi, răsfoind masivul volum apărut la Humanitas Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (2014, cu traduceri vechi ale răposatului Mircea Ivănescu și noi ale lui Radu Vancu) primul vers al scurtului poem Coitus din volumul Lustra :
Poleitele phaloi ale șofranului
se înfig în aerul primăverii
Așa traduce Radu Vancu din Pound:
The gilded phaloi of the crocuses
E cam principala și singura critică pe care aș avea să o aduc, minoră, desigur. Phaloi, plural de la phalos, e masculin prin definiție, așa că acești phaloi nu pot fi de genul feminin. Nu pot fi poleitele phaloi. Sunt filamentul sau androceul masculin multiplicat al florii șofranului. Phaloi e masculin prin excelență.
.
(De ce găsim aici phaloi feminin, poleite? Poate că subliminal Vancu s-o fi gândit la pule, mai știi?)
.
E doar o introducere pentru a relua un exercițiu vechi, pe care l-am mai propus: analiza detaliată a unei scurte traduceri poetice. De multe ori, traducerea este o adaptare. Așa am făcut aici, cu această traducere a lui Lhude sing Goddamm / Neferii zic Aman. Altfel zis, traducerea unei poezii trebuie sa treaca uneori prin inlocuirea contextului cultural.
.

Astfel, intr-o foarte muzicala imitatie a stilului si vocabularului englezei vechi (de fapt o parodie a unei melodii medievale cunoscute), Ezra Pound a reusit sa creeze imaginea unor mercenari grosolani si bețivi surprinsi de iarna in tara straina. E limpede ca imageria –si muzicalitatea limbii- nu ar trece in romana printr-o traducere simplă.

Contextul trebuie inlocuit: arhaismul nu poate fi sugerat decat prin folosirea slavismelor si turcismelor (acolo unde Pound avea germanisme) si pastrarea asonanțelor si rimelor interne; termenul germanic reconstituit de Pound “lhude”, oameni in sensul de “viri” (si neinteles de multi comentatori, care au mers pina la considera ca e un joc de cuvinte: “ Lhude: a pun of “loud” and “lewd.” “) poate fi inlocuit cu turcismul (persianism la origine) “neferi”, care initial insemna doar “oameni”, pur si simplu (ca si “lhude”, de altfel), inainte de a desemna mercenarii otomani in general, iar in loc de Goddamm vom pune, pastrand coerența pana la capat: Aman !… Așa că iata ce poate rezulta (original și traducere):

 

Winter is icummen in,

Lhude sing Goddamm,

Raineth drop and staineth slop

And how the wind doth ramm!

Sing: Goddamm.

.

Skiddeth bus and sloppeth us,

An ague hath my ham.

Freezeth river, turneth liver

Damn you, sing: Goddamm.

.

Goddamm, Goddamm, tis why I am, Goddamm.

So ‘gainst the winter’s balm

Sing Goddamm, damm, sing Goddamm

Sing Goddamm, sing Goddamm,

DAMM !…

Crivăţul ne-a nãpãdit,

Neferii zic Aman,

Plouă zoios, curge mâlos,

Iar vântul ni-i dușman!…

Zi : Aman!…

.

Lunecuș jos, tavan ploios,

Țin slana sub suman.

Apă-nghețată, fiere stricată,

La naiba, zi : Aman!…

.

Aman, aman, an dupa an,

Cu vântul sub turban.

Răcnește-aman, măi guguman,

Aman, răcnește-aman,

AMAN !…

283385_228950923805420_1835377_n

Radu Vancu nu s-a aventurat să traducă acest poem din volumul Lustra, dar aș vrea să reiau discutarea altora. Acestea două, din același volum:

INTR-O STAȚIE DE METROU

Apariția acestor fețe în mulțime:
Petale pe o crengărie udă, neagră.
și

ALBA

La fel de răcoroasă ca pale, ude petale de crin
Stătea întinsă lângă mine în zori.

Distihul de mai sus (aproape un haiku) Alba al lui Ezra Pound mi-a permis o adaptare provocatoare, etalată pe mai multe sãptãmâni de încercări si abandonãri, rezultatele intermediare stârnind reactii vii, iar uneori chiar violente. Iatã-l :

ALBA

As cool as the pale wet leaves of lily-of-the-valley

She lay beside me in the dawn.

.

Rezum procesul adaptãrii :

— Traducerea veche romaneasca a lui Petre Stoica e total inadecvata :

.

Răcoroasă ca palidele, jilavele petale de lăcrămioare,

dormea lîngă mine în zori.

 

— Nu, femeia nu doarme si nu e “jilavã”, flescaitã. E umeda, dar proaspata, si tocmai s-a intins langa amant. E drept ca verbul e static (“she lay beside me”), dar expresia adverbialã “in the dawn”, folosita in loc de “at dawn” indica miscare anterioara, traversarea unui spatiu opac, precum activul adverb “in the night” indica traversarea spatiului nocturn, in opozitie cu staticul “at night”.

— In sfarsit –si asta a starnit cea mai mare opozitie-, mai avansam acolo si ca “lăcrămioare” e total inadecvat, nu doar prin semantica plangareata a numelui florii (lacrimi, etc.), dar si pentru ca “lily-of-the-valley” e de fapt crinul din vale din metaforele erotice biblice, lucru care, dar fiind contextul –trimiteri la trubaduri, mistica erotica a catharilor, etc.- nu e inocent in acest text…

Prima traducere propusa provocator de mine, cãutând sã redau imaginea femeii care tocmai s-a întins lângã amant (fiind o poezie de trubaduri nu poate fi DECÂT un amant, iar nu soţul) pe când primele lumini filtrau prin jaluzele, fusese:

 

Proaspata ca roua crinilor din vale,

S-a tolãnit langa mine zebratã matinal.

.

Continui sa mentin ca “zebratã matinal” (sau vîrstatã, dungatã, vãrgatã etc.) pentru a reproduce o urma din “in the dawn” prin sugerarea luminii filtrate a jaluzelelor e o formula intr-adevar brutala (unora chiar aceasta brutalitate plastica le-a placut), dar care nu l-ar soca pe Pound, ba chiar dimpotriva… la urma urmei, e vorba de poetul care amesteca limbile si termenii dupa cum ii suna la ureche si care si-a numit un volum –capitol din Cantos– Rock Drill de los Cantares. “Zebrata matinal” e departe de frenezia combinatorie dintr-un text oarecare din Cantos, de-ar fi sa luam doar primele versuri din Canto II :

.

Stai oleacã, Robert Browning,

Nu poate fi decît un “Sordello”

Dar Sordello, e Sordello al meu?

Lo Sordels si fo di Mantovana

So-shu bîltîcãia marea

Focã hîrjonindu-se intre cercurile de falezã albitã,

Cap lunguieţ, fiica lui Lir,

Cu ochi din Picasso

Sub gluga de blaniţã neagrã, fetiţa Oceanului,

Iar valul se sparge in crîngul de pe mal

“Eleanor, ἐλέναυς si ϵλϵπτολις!”

.

Avem aici in succesiune, fără nicio dorinta de armonizare, ba chiar cu bucuria de a șoca: Robert Browning, poetul lombard Sordello, extrase din mitologii chinezesti, irlandeze si grecesti, referințe la Eléanore d’Aquitaine si la o piesa a lui Eschil, precum si o frumoasa descriere a unei nereide vazute ca o focã cu ochi din Picasso… Faţã de o asemenea exuberanţã erudit-provocatoare (ba chiar pe alocuri gratuita), “zebrată matinal” e doar o formula cuminte si stangace…

In urma discutiilor, s-au desenat doua posibile interpretari si metode de traducere:

.

1.     Varianta trubadur-catharã (Alba, menestreli, etc.)

Femeia NU poate fi adormita in niciuna din interpretari, iar aceasta imagine a femeii sforaitoare trebuie inlaturată definitiv. Nu doar pentru ca intreaga imagerie a amorului ilegitim interzice o asemenea interpretare (ba chiar as spune ca aici traducatorul “oficial” roman si-a permis o mai mare libertate de interpretare decat mine, pentru ca nimic in “she lay beside me” nu indica somnul), dar o comparatie cu o alta poezie tradusa de Ezra Pound din langue d’oc a trubadurilor si numita tot Alba arata femeia/femela ca fiind participanta activa la actul copulatiei nocturne (ba chiar si diurne, daca timpul si alibiul o permit) nu doar in regnul uman, ci si in cel al pasarilor:

ALBA II

 

      When the nightingale to his mate

      Sings day-long and night late

      My love and I keep state

      In bower,

      In flower,

      ‘Till the watchman on the tower

      Cry:

              “Up! Thou rascal, Rise,

              I see the white

                    Light

                    And the night

                              Flies.”

Adică (traducerea mea rapidã):

.

Cand cintezoiul, catre soaţã, cu putere,

Cântã zi si noapte a împerechere,

Eu zac, cufundat cu draga-mi in plãcere,

Pe rãzoare

Cu iz de floare,

Pânã ce straja, pe zid in picioare,

Strigã:

          “Scoalã!… Tâlharule, sus,

           Ori

              Vrei in zori

                  Sa mori

                       Pe loc rãpus?”

Acest exemplu ne va convinge asadar sa inlaturam definitiv traducerea consacrata: “dormea langa mine in zori”. Nu, femeia nu dormea si nici nu ar fi putut sa doarma, stiind –un loc comun intr-o asemenea poezie de amour courtois– ca puteau fi surprinsi in orice moment. (O poezie numita cu termenul provensal Alba indica prin definitie amor furat si ilegitim.) Este eronat să lași în română titlul Alba… “alba” inseamna “zorile” in provensala (“aube” in franceza)… Pound facea o trimitere la lexicul si imageria trubadurilor si a amorului furat… In textul roman e doar un titlu aiurea… Pastrand Alba, ar trebui macar pus intre paranteze: (In zori).

.
2.   Varianta 2 – haiku, japonezãrii :

Image

Ezra Pound era in acel moment foarte preocupat de poezie chineza si japoneza, din care traducea fara a vorbi acele limbi (eh, da!…), si isi incercase deja mana la o serie de haiku-uri, insa, in mod tipic pentru el, fara a tine cont de regulile clasice: numarul silabelor, lungimea lor, etc.

Un exemplu e cel tradus și de Radu Vancu:

In a Station of the Metro (1913 !…)

The apparition of these faces in the crowd :

Petals on a wet, black bough.

 

————

Intr-o statie de metrou

Aparitia acestor chipuri in mulțime:

Petale pe o creangă neagră, umedă.

 

Vancu:

Apariția acestor fețe în mulțime:
Petale pe o crengărie udă, neagră.

 

Ei bine, intr-adevar, pista haiku-ului ne trimite intr-o cu totul alta directie. In haiku-ul de mai sus, avem si umezeala si petale, exact precum in Alba de la care am pornit.

Din aceasta perspectiva, pista “crinului din vale” ar trebui aici abandonata, neavand nimic de-a face cu Japonia (pe cand metroul, petalele, umezeala, da), si atunci ajungem la o varianta de haiku in care floarea cu petale umede este intr-adevara un margaritar (iar nu “lacramioara”, cu simbolica smiorcaita, ii multumesc Vecinei de Blog pentru sugestie) si atunci haiku-ul lui Pound in traducere revine la o forma apropiata de cea initiala a traducatorului roman, cu rezerva ca nici aici femeia nu poate fi adormita (chestiune rezolvata mai sus).

Proaspătă ca petalele umede de margaritar,

S-a intins lângă mine in zori.

N-ar fi nimic rau aici, desi suna cam banal si are silabe mult prea multe pentru un haiku… de n-ar ramane numele provensal al exercitiului: Alba, si trimiterea implicita la cathari si minnesängeri…

 

Vancu:

La fel de răcoroasă ca pale, ude petale de crin
Stătea întinsă lângă mine în zori.

.

3.    Varianta 3, combinatorie de explorat :

In varianta 3, Pound combina ambele aceste traditii, haiku si cathari, delicatete japoneza si metafore eretic-erotic-biblice. Asa cum, in cele cateva prime randuri din Canto II (cf. mai sus) el amesteca totul, de la Eschil pina la Picasso, aceasta ar fi pista cea mai convingatoare de urmat atunci cand traducem Alba, cea a amestecului voluntar de stiluri, limbi, traditii si sisteme simbolice… Din aceasta perspectiva, nimic nu mai e inocent… Crinul din Vale isi pastreaza toate valentele, biblice, chit ca el e in acelasi timp un banal margaritar japonez acoperit de roua. Amorul ramane ilegitim si vinovat (atat la cathari, cat si in haiku), iar femeia complice si nedormitoare… In schimb, provocarea careia trebuie sa ii faca fata traducatorul capata o alta dimensiune: aici nu mai putem vorbi de “traducere” ci de creatie paralela, pentru a ajunge la ceva echivalent.

 

Cam așa ar arăta un început de studiu despre arta traducerii. Mult amuzament la campionatul de fotbal.

Ziegenficker… Erdogan = un f*tător de capre

8-1

Pentru cine s-ar întreba de ce ministrul britanic de externe, fostul jurnalist și fost flamboyant primar al Londrei Boris Johnson (în poză cu Erdogan), nu spune niciodată nimic despre Turcia, nu merge acolo, nu-l pomenește pe Erdogan, iar Turcia e inexistentă în discursul politic al actualului guvern britanic: în 2016, Boris Johnson a câștigat concursul și premiul de o mie de lire al revistei The Spectator pentru cea mai insultătoare poezea despre Erdogan care fute capre.
.

Ziegenficker… Futător de capre. Așa îl numise într-un show comicul german Jan Böhmermann pe Recep Tayyip Erdoğan, boss-ul de pe Bossfor.

La cererea lui Erdogan, Angela Merkel a permis deschiderera unei anchete penale împotriva artistului german, stârnind un mare scandal în legătură cu libertatea de expresie, scandal care putea să-i fie mai dăunător cancelarei decât a fost criza refugiaților.

f586f5f76d29cf681c0887ddde54ecf9--merkel-instagram-feed

Ziegenficker (olandeză: geitenneuker) e o insultă frecventă adusă musulmanilor în unele țări germanofone și nordice.

Asasinatul regizor olandez Theo van Gogh obișnuia să-i numească pe musulmani: geitenneukers.

Iată micul poem, un limerick, al lui Johnson:
“There was a young fellow from Ankara
Who was a terrific wankerer
Till he sowed his wild oats
With the help of a goat
But he didn’t even stop to thankera.”
(Boris Johnson)
Adică, în modesta mea adaptare:
In Ankara un om în călduri
Frecându-și mâna pe prapuri
Iși proiectă vulgara sămânță
În țapul cel făr-de dorință
Si inima făr’ de arsuri.
Cf7TpBMWEAAUMZu
Erdogan NU ESTE un futător de capre

Aberațiile tracomane ale unui fals lingvist român (Sorin Paliga)

 

image41

 

Ce mi-e dacopatia, ce mi-e tracomania? Găzduiesc aici un text al unui tânăr lingvist, Dan Ungureanu, expert în dialectologie italiană și autorul unui impresionant studiu, fructul a mulți ani de lucru pe teren și în biblioteci:  Româna și dialectele italiene (Editura Academiei Române, 2016, cu CD-Rom).

Dan Ungureanu este un om la fel de revoltat ca și mine de impostura unui profesor de la Facultatea de Litere din București, tolerat, dacă nu chiar protejat de mediul universitar: Sorin Paliga. Acest Sorin Paliga, tracoman, ignoră lucruri elementare din lingvistica istorică și nu poate avea, în mod limpede, decât o influență nefastă asupra studenților săi. Să spui că cioban este un termen de origine tracică, atunci când orice student al istoriei limbii române știe că vine din turcă (limbă în care a intrat din persană) și că există în toate limbile din Balcani cu care turca a intrat în contact (ba chiar și în toate limbile turcice ale Asiei Centrale) arată sau o ignoranță desăvârșită sau (și mai grav) o minciună din calcul, lucru de neiertat pentru un profesor universitar.

În tabloul de mai jos, Dan Ungureanu explică sumar etimologia câtorva din termenii pe care profesorul Paliga îi dă drept tracici. Cu precizarea suplimentară că știm despre limba tracilor la fel de puțin ca despre limba dacilor. Etimologiile lui Paliga sunt la fel de ridicole ca unele din cele ce pot fi găsite în Dictionarul Etimologic al Limbii române al lui Alexandru Cioranescu (Bucuresti 2002, dar e de fapt din anii ‘50) —  unde aflăm că mămăligă este un: „neologism derivat din francezul mamelle“!!!…

Exact, soro, neologism. Mamele. Mâncând, ţăranii noștri citeau Paris Match, uitându-se la ţâţele din poze. Apoi trageau cu ochiul la mãmãligã si se intrebau: Bãi, CPLM să-i spunem la asta?… Și altul: — Mamelă, frate !…

Aici începe textul găzduit:

 

Aberațiile tracomane ale unui fals lingvist român (Sorin Paliga)

Dan Ungureanu

 

O parte a mass-media, a universitarilor şi a cercetătorilor îşi închipuie dacomanii, dacopaţii ca fiind marginali. La marginea universităţilor, la marginea validării ştiinţifice, la marginea mass-media.

Acest fapt e absolut fals. Spre deosebire de alte idei false, anodine, e unul periculos. E periculos să crezi că dacomanii şi dacopaţii sînt în afara universităţii cînd ei sînt, de fapt, înăuntru.

Radu Moraru, proprietarul postului de televiziune Naşul, a găzduit, timp de ani buni, emisiunea săptămînală, de o oră întreagă, a dacopatului Daniel Roxin, care invita acolo diverşi alţi apucaţi.  Cazul nu e grav.  Radu Moraru, ca şi celălat sprijinitor al lui Roxin, generalul Mircea Chelaru, unul dintre conducătorii represiunii contra revoluţiei din 1989. Sprijinitor şi  frecvent invitat al emisiunilor lui Roxin.

Mai grav e cazul lui Sorin Paliga, care a publicat un aiuritor Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian.   E publicat cu sponsorizarea  firmei Rosal, firma de transportat gunoaie cu care Sorin Paliga a avut o relaţie reciproc avantajoasă pe vremea cînd era primar liberal al sectorului III din Bucureşti.

Sorin Paliga e profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Facultate care îi cauţionează, implicit şi explicit, toate inepţiile. Lingvistica istorică a limbii române a ajuns, într-un secol și mai bine de cercetare, la cîteva zone de consens. Știm care cuvinte sînt de origine latină, și care sînt de origine slavă. Pentru un număr mic dintre ele subzistă îndoieli. Pentru o mare majoritate, avem certitudini și consens. ”buric” și ”mormînt” vin cu certitudine din latină. Nu fiindcă un lingvist sau altul o scrie, nu fiindcă un dicționar sau altul o consemnează, ci fiindcă e cert, vădit, acceptat și lămurit.

Sorin Paliga se opune nu unei păreri sau alteia, ci unui întreg secol de lingvistică istorică, lui Meyer-Lübke, lui Ovid Densușianu, lui Sextil Pușcariu, lui Al. Cioranescu, lui Rosetti, și întregii metodologii acceptate a lingvisticii istorice.

Iată (etimologiile juste sunt cele din dreapta)

cuvînt Sorin Paliga consensul academic
arin tracic din lat. alnus
arţar tracic din lat acer
baier tracic din lat. baiulus
baligă tracic înrudit cu occit. bélégo id. Hérault.
baltă tracic atestat şi în Italia şi în Franţa.
ban tracic din croatul boanos , de origine francă sau avară
bordei tracic de origine veche germanică, cf. fr. borde
brîu, brîne tracic germanic > slavic . Etimologie certă.

Atestat şi în Italia, brena « hamuri »

bucium, rom.

veche bucină

tracic din latinul buccina
burduf tracic din rus. şi ucr. burduh, de origine turcică.
burlan tracic din turc boru « ţeavă » > borulama « ţevărie».

Ideea originii dacice e greşită. O avansează Russu, o preia Gr. Brâncuş, de la care o preia S. Paliga.

buric tracic din lat. ombilicus, cf. şi provensal emburí, ambüri.
buză tracic celtic sau european. Italia Pragelato bozα ALI.
cătun tracic împrumut balcanic tîrziu, atestat doar în sudul Munteniei.
Absent în Transilvania (v. Lexiconul de la Buda) şi absent în Moldova (cătună e un împrumut slav recent).
Ceahlău tracic din magh. reg. csaholó, din csahol, a chelălăi.

ca şoim, de origine maghiară.

cioară tracic răspîndit în toată Italia. Franţa Névache tsaurio.
cioban tracic persană > turcă, răspîndit în toate limbile turcice.
înrudit cu jupîn, stăpîn şi ele de origine persană.
ciorap tracic din turcă. Pentru Paliga, « cuvîntul turc vine din română »
ciung tracic şi ital. dialectal cionco etc.
ciupercă tracic din slavul pečorka
a clipi tracic slav
crîncen tracic lat. cruentus, murdar de sînge
curcubeu tracic romanic, echivalente în Italia. Sard. grikku es abba
dîrvală tracic din slav. derevo « lemn »
dîrz tracic din slav. drzy  id.
duşman tracic din persană > turcă
fluier tracic din lat. flabeolus,  fr. veche, catal. flaiol
gheară tracic celtic, cf. span. garra “labă cu gheare” de urs sau vultur.
a gîdila tracic romanic catiliare,  toată Italia de nord şi Franţa ; regional Franţa  gatilier.  AIS harta 682 solleticare
grapă tracic celtic : Friuli, Franţa occit. krebi
Haţeg tracic din germ. Herzog > magh. herceg “prinţ”
hotar tracic din maghiar hatar
jumătate tracic din lat. dimidietatem, bine atestat
mal tracic pan-european, foarte vechi, din Spania în Caucaz.
măgar tracic din  semit. hamor > grec. gomar > bulg. alban. gomar
mămăligă tracic nord-Ital. melga “mei”
melc tracic Franţa occitan Tarn milauk “limaçon”
 a o mierli tracic din limba rromani
mistreţ tracic din lat. mixticius > rom. mistreţ “dungat” bine atestat > porc mistreţ “porc dungat” mistreţii mici avînd dungi.
mişca tracic din lat. *moviscere >Liguria meššare “moversi”
mînz tracic celtic mandus
mîţă tracic “Alb. macë and German Mieze are the only related forms.”

ceea ce e fals, ital. micio şi span. micho bine atestate

pisică tracic turca veche pišik, atestat în toate limbile turcice, persană şi în Orientul Apropiat.
mormînt tracic lat. monumentum  > ligura veche morimento etc.
muie tracic din limba rromani « faţă »
a muşca tracic romanic, ital. mozzicare, dial. moccicare, şi sp.
muşuroi tracic lat. mus aranea  > arom. muşuron’u “cîrtiţă”
nasture tracic orig. germanică veche clară.
nisetru tracic slavic, ca toate numele de peşte din limba română.
oraş tracic de origine maghiară unanim acceptată.
a pişca tracic ca şi a piţiga, are echivalenţi italieni(pizzicare)
plug tracic central-european, de origine germanică sau celtică.
Rebra tracic slav
a scărmăna tracic din lat. carminare
scorbură tracic romanic, Liguria
smîntînă tracic slavic
spaimă tracic latin *expavimentare  > a spăimînta  > derivare regresivă
stăpîn tracic de origine iraniană clară unanim acceptată
a spînzura tracic cf. ital. spinzolare
spuză tracic lat. spodium, pl. spodia id.
sterp tracic atestat în toată Italia.
stîng tracic ital stanco “stîng” atestat în Veneto şi italiana veche.
sută tracic slav
şoim tracic maghiar solyom : “borrowed from Romanian” spune Paliga, patriotic, de parcă un popor de şoimari ca maghiarii, veniţi din Asia centrală, ar fi avut nevoie de un nume dacic pentru păsările cu care vînau de veacuri. Ca şi uliu, ceahlău, rarău, de origine maghiară.
talpă tracic atestat în toată Europa centrală în diverse limbi, inclusiv franceză, v. FEW.
tîrg tracic slav
ţap tracic atestat inclusiv în Italia, zappu, la cîţiva km de Roma, deci nespecific dacic, tracic sau balcanic.
vătaf tracic slav
vorbă tracic slav

 

Deşi foloseşte dicţionarele obişnuite, autorul pur şi simplu respinge fără motive etimologiile acceptate şi propune arbitrar altele. Meteahna există deja, în formă mai atenuată, la Russu şi Grigore Brâncuş.

Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti cauţionează, în mijlocul său, un amator nepriceput, care respinge deopotrivă şi metodele lingvistice acceptate, şi concluziile consensuale ale majorităţii cercetătorilor. Şi Facultatea de Litere mai girează, de asemenea, comportamentul absolut necolegial al lui Sorin Paliga, mai curînd un grobian şmecher de cartier  după modul în care înţelege să poarte corespondenţa pe subiecte strict lingvistice.

Dan Ungureanu

Cf. și:

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…

Bostan, dovleac și licori paradisiace

 

 

Nietzsche-o milă pentru Shoppingwhore 

22406089_1634360549931110_4255064470709574014_n

Șezi fericit la terasă, între două vitrine, cu un pahar de vin și ziarele necitite și iată că frânează ăsta cu două roți pe trotuarul din față, iar muierea lui iese într-un nor de parfum și centură din țechini peste blugi rupți, ondulând din șolduri spre unul din magazine.0088741163628_500x500

Totul ar fi minunat, dacă bestia subumană, rămasă la volanul mașinii cu care blochează vederea terasei, n-ar aștepta să i se întoarcă huria (the Shoppingwhore) menținând motorul mergând, cu cheia de contact înăuntru.

După un sfert de secol de gazare neîntreruptă în parerga și paralipomena te ridici, îi bați în geam și îl rogi frumos să oprească motorul, că e pe cale de a genocida terasa.

Zice: — “Nu pot, frate, că dacă opresc motorul se taie aerul condiționat.”

Mecla lui izbită repetat în volan ar fi o prea mică răzbunare pentru găozarul bun de gazat. E o mai veche teorie de-a mea că gaz, haos și găoază sunt înrudite, venind toate din grecescul χάος, [chaos], care inainte de a desemna haosul metafizic, sau a fi un termen metaforic pentru ”dezordine“, insemna pur si simplu o groapă, gaura primordială, abisul, iar obscen-familiar… anusul, găoaza…

… preludiu al țevii de eșapament înfipte în curul lui, cât eu, instalat la volan, schimb vitezele și presiunea gazului până la turație maximă, hohotind justițiar.

— “Ce subtil a fost Dumnezeu, învățând greacă atunci când a dorit să devină scriitor, — dar neînvățând-o foarte bine.”
(Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, 1886)
— “Es ist eine Feinheit, dass Gott griechisch lernte, als er Schriftsteller werden wollte, — und dass er es nicht besser lernte.”
(Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse, 1886)
— “It was subtle of God to learn Greek when he wished to become a writer — and not to learn it better.”
(Nietzsche, Beyond Good and Evil, 1886)

Cf.:
Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/
și“God” is dead – how to avoid censorship and publish the unpublishable…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/05/god-is-dead-how-to-avoid-censorship-and-publish-the-unpublishable/

Iohannis, neamțul tacticos…

image5

Zice Iohannis, spre disperarea PSD-iștilor, că el citește lent și tacticos.

Iohannis a evitat azi să anunţe ce va face cu privire la decretul de revocare a lui Kovesi, aşa cum vrea Curtea Constituţională, zicând că-l interesează prea puţin turbarea și amenințările lui Dragnea. Săptămâna lui de lectură încă nu s-a încheiat, uite-așa.

Asta ne amintește de acea poezea a lui Hoffmann von Fallersleben, poetul care a scris versurile alea din imnul lor “Das Lied der Deutschen”: “Deutschland, Deutschland über alles” șabada…, dar care ne-a mai dat si cheia caracterului germanilor, în aceste versuri frumos traduse de Eminescu:

Germanu-i foarte tacticos

Neamţul cercetează lucrul, tacticos, pe dos, pe faţă
La surtuc de are pată, el chemia o învaţă.

Ani întregi mereu citeşte, spre a şti cum se cuvine
Cu ce chip, din cit şi lână, iese petele mai bine.

Dar când ştie toate celea – cu ce scop le ştie toate
Când surtucul cu pricina e o zdreanţă fără coate?

Apropo de germanitatea tacticoasă a lui Iohannis, să nu uităm că el e sas, nu șvab… Intr-adevăr, românului îi e puțin cunoscută acea eternă rîcă…

Cum îmi spunea Hanno Höfer (șvab și chief nightloser) despre rivalitatea ardeleneasca între sași și șvabi :

– Când o luat Herta (șvăboaică) Müller premiu ãla, noi șvabii am zis, ciocnind: “Muie sașilor”…

 

Je ne suis pas Charlie Halep… De ce nu au europenii (și românii) umor?

10389025_879295115437661_9014594363774725538_n

După isteria care a apucat România la publicarea în penultimul număr din Charlie Hebdo a acelei caricaturi cu Simona Halep despre care am scris, decriptându-i umorul, în VICE, merita să scriu un articol și în Charlie despre asta.

Am scris unul aici, în numărul proaspăt, 20 iunie. Îl traduc, urmat de editorialul lui Riss, redactorul șef, despre lipsa de umor în Europa și în România.

Je ne suis pas Charlie Halep

Dan Alexe

Știam cu toții că românii suferă de un complex de superioritate resentimentară (o «insulă de latinitate într-o mare de slavi»), însă valul de isterie care a cuprins presa în România după publicarea în Charlie Hebdo a unui banal desen care râdea nu de victoria Simonei Halep la Roland-Garros, ci mai degrabă de prejudecățile francezilor vizavi de români a declanșat o avalanșă de invocări ale cenzurii și incitare la asasinarea profanatorilor de la Charlie. Cei mai miloși dintre comentatorii din presă și de pe rețelele sociale au insistat sumbru că nu vor mai vărsa o lacrimă la următorul masacru, pe care unii îl doresc din tot sufletul.

De ce atâta dușmănie ? Românii nu vor să fie confundați cu romii, cu țiganii care în conștiința colectivă sunt doar niște hoți de metale, așa că tot ce au reținut din acest desen este că cei de la Charlie sunt rasiști și că ar trebui să fie interzis să râzi de o glorie națională cum e Simona Halep.

Je ne suis plus Charlie Hebdo” (“Nu mai sunt Charlie Hebdo”) a fost sloganul cel mai uman. Titlurile, în presa română, au mers de la “Simona Halep, ridiculizată de Charlie Hebdo” (Romania Libera) până la: “Caricatură abjectă în CH după victoria Simonei Halep” (Romania TV).

Eseistul și figură politică a dreptei Adrian Papahagi, provenit din minoritatea aromână, ca și Simona Halep, a blestemat :

Charlie Hebdo rămâne aceeaşi porcărie stângistă, rasistă, insipidă, nedemnă – tot ce are Franța mai grețos. Crima islamistă căreia i-au căzut victimă redactorii Charlie Hebdo se datorează tocmai subminării continue a identității europene, la care oficine troțkiste ca această revistă otrăvită au contribuit din greu.

pap

Cu rare excepții (precum bătrânul filozof Mihai Șora), presa s-a întrecut în apeluri la unitatea națională în fața “trădării Franței”. A fost nevoie chiar și de intervenția publică a ambasadoarei Franței la București, Michèle Ramis, care a trebuit să amintească principiul fundamental al libertății de expresie, pricepeți ?

Totem și tabu

Screen Shot 2018-06-20 at 13.18.16

Am putut citi apeluri la boicotarea croissantelor și a brânzei camembert, ca pe vremea invaziei din Irak, când americanii refuzau să mai mănânce cartofi prăjiți, “French fries“, pe care îi rebotezaseră “liberty fries“.

Chiar și acea busolă a moralului națiunii române care e jurnalistul Cristian Tudor Popescu a scos o condamnare fără drept de apel, acuzând Charlie de “xenofobie, rasism și, cât cuprinde, nemernicie”, amenințând și el că nu va mai vărsa o lacrimă după bine-meritata și inevitabila pedeapsă.

Ce să reținem din toate astea ? Că românii, ca multe alte nații care încă mai trăiesc în era “tranziției”, au două obsesii: totemul și tabuul. Te urcă greu pe totem, dar daca te-au suit în vârf de stâlp, gata, ești tabù. Jos laba de pe eroina noastră Simona Halep. Unii au sugerat chiar că echipa de la Charlie ar fi compusă din ranchiunoși care se răzbună pe faptul că o româncă a câștigat Roland Garros. Le-am sugera să simuleze mai degrabă indignarea feministă : franceza nici măcar nu posedă o formă gramaticală pentru învingătoare sau victorioasă, spune doar “vainqueur“, chiar dacă e o femeie.

DAN ALEXE


 

Iată acum și editorialul lui Riss:

Europa, această amețită care se ignoră

(déconneuse în sensul familiar de: cineva care bate câmpii si e departe de realitate)
.
Va exploda oare Europa? E întrebarea pe care mulți și-o pun după decizia Italiei de a nu primi vasul Aquarius și dei circa 600 de migranți recuperați în Mediterana. Am avut criza greacă, a fost criza Brexit, azi avem criza migranților. Dar un alt flagel amenință construcția europeană:  criza umorului.
Un desen publicat de Charlie Hebdo despre cutremurul de la Amatrice aproape că aruncase în aer Europa, trecând Italia, țară fondatoare, prin foc și sabie.
.
Charlie-Hebdo-2-640x480
(desen de același Felix care a făcut-o și pe Halep cu fierăria)
.
Săptămâna trecută, România, care ne-a dat totuși mari comici precum hazliul Mircea Eliade sau măscăriciul Cioran (le poilant Mircea Eliade et le désopilant Cioran) s-a supărat pe Franța din cauza unui desen cu jucătoarea care tocmai câștigase Roland-Garros.
.
La șaizeci și unu de ani după crearea Comunității economice europene, descoperim cu oroare că europenii n-au nici un umor. În ciuda pactului oțel-cărbune, a CEEA (Comunitatea europeană a energiei atomice) și a spațiului Schengen, un mare șantier fundamental pentru construcția europeană n-a fost încă lansat: Europa umorului. Ca o circumstanță atenuantă pentru români trebuie spus că nici părinții fondatori ai Europei — Jean Monnet, Robert Schuman, De Gasperi sau Adenauer… — nu erau mari comici. După moneda unică europeană, vom crea oare într-o zi un umor unic european? Fiecare țară își păzește cu strictețe tradițiile umoristice și nu lasă Bruxelles să le reglementeze. Umorul, care ar trebui să ne apropie, devine factor de discordie. Încă unul în Europa? Cine o va salva de la acest naufragiu umoristic? Migranții de pe Aquarius? De ce nu?
.
Screenshot_20180620-060405_Charlie Hebdo
Africanii de pe Aquarius sunt singura noastră speranță pentru a construi Europa umorului. În Africa de Vest există ceea ce se numește “rudenia în glumă”. În spatele acestei expresii curioase se ascunde o practică ce autorizează o etnie să râdă de năravurile, de obiceiurile etniei vecine. Etnia peul îi acuză pe bobo că beau bere, deci sunt alcoolici. În schimb, bobo îi acuză pe peul că beau lapte, deci sunt țânci imaturi. Etnia bissa râde de gurunsi și invers. Glumele iau dinadins ca țintă clișeele cele mai grosolane. În timpul unei înmormântări, rudele pot să batjocorească mortul în fața coșciugului. Se relatează despre o etnie că ar fi furat coșciugul mortului unei etnii vecine chiar în ziua înmormântării. Aceste ritualuri umoristice au ca scop eliminarea conflictelor potențiale dintre etnii, permițându-le să râdă una de alta. Iar asta in mod pașnic, pentru a evita ca animozitățile să se învenineze și să ducă la violențe.
.
De ce europenii n-ar putea să facă ceea ce africanii practică de multe secole? Să râdă unii de alții, de moravurile vecinilor, de obișnuințele lor, pentu a crea un sentiment de comunitate. Hai să-i lăsăm pe africanii de pe Aquarius să debarce în Europa și să ne învețe să râdem unii de alții. Pentru a construi această Europă a umorului, o să avem nevoie de toată lumea: de cretinii de români, de labagiii de englezi, de gunoiele de italieni, de cururile de spanioli, de nătângii de nemți, de căcații de greci, de mironosițele de polonezi, de portughezii flocoși, păduchioșii de maltezi, slovenii fără coaie, scârbele de austrieci, țărănoii de olandezi, slinoșii belgieni, bulgarii alcoolici, ipocriții de ciprioți, căpoșii de croați, arătările de danezi, estonii cu leneveala lor, ungurii fără puță, finlandezii câine-de-sanie, irlandezii cirozați, nimicurile de letoni, lituanienii pitiți, cehii fără rost, prefăcuții de slovaci și escrocii de suedezi. Fără să-i uităm pe găozarii împuțiți de francezi.

RISS

Cf. și:

De ce românii care s-au enervat pe caricatura Charlie Hebdo cu Halep n-au nicio treabă cu umorul

Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare

Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării

Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard

Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…

iar despre cum a fost perceput la noi masacrul de la Charlie Hebdo și întreaga problematică a libertății de expresie astăzi:

Trădarea clericului Pleșu.

.

22154277_1624972070869958_814768815926077834_n

Cu Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo (stânga) și Jonathan Coe, scriitorul nostru britanic preferat. Interviuri in linkurile numelor.

.

Mici cu mămăligă și mujdei

drg

Am mai scris eu despre snobismul insuportabil al celor care insistă că vinul roșu nu se pune la rece. Sunt 30 de grade afară iar ei îți servesc un ceai grețos cu gust de gudron și dop de plută: „Sorry, vinul roșu nu se pune la rece.”

Ce să spunem însă despre snobismul celor care nu vor să-ți dea mici cu mămăligă?

Când comand la crâșmă în România mici cu mămăligă și mujdei, văd deja fețele șocate: mămăligă și mujdei?!… Da se uită la mine ca la un nebun. Cică: cum adică mici cu mămăligă, Doaaamne? Micii se mănâncă doar cu pâine albă feliată și muștar.

Cine măi, popor care ai avut civilizația aproape planetară a dacilor (care din nefericire nu navigau), te-a învățat combinația asta? A ajuns să fie o așa mare originalitate că bag în mine carnea aia tocată însoțită de mămăligă, mujdei și murături, în loc de pâine și muștar?

În plus, eu beau vin cu micii, chiar dacă știu că mâncarea noastră națională (când nu e șaorma) este mici cu bere.

Atâtea pretenții când de fapt nici nu mai vedem că ceea ce mâncăm sunt doar legume răscoapte, carne prea făcută, paste prea moi, mămăligă fadă, si alte lucruri prăjite, industriale, prea sărate, scăldate în vin prost si urmate de țuică slabă si dulce. Plătești la restaurant pentru ca legumele sa fie „făcute”, adică prăjite, moi, fleșcăite si scăldate în ulei.

Eliberarea de provincialism va veni când chelnerul la restaurant îmi va lua comanda fără să ridice snob din sprâncene când aude că vreau micii cu mămăligă și mujdei.

La Times New Roman au citit o traducere din San-Antonio

tnr

Stupefacția Times New Roman când sunt confruntați cu Logosul

.

Bunul meu prieten Eftimie de la Times New Roman (și singurul prieten rămas acolo, pentru că fiind cel mai ticălos, el e dur, dar ceilalți, mai slabi de înger, și-au pierdut cu toții cumpătul și m-au desfrienduit nebărbătește pe FB, neavând retorică), Eftimie așadar a scris aici că eu nu sunt cine știe ce ca scriitor si că aș fi de fapt un fel de San-Antonio (Frédéric Dard).

Acum, ce nu a priceput Eftimie, care nefiind vorbitor de limbi, a citit probabil vreo traducere românească grăbită a unuia din cele aproape două sute de romane ale lui San-Antonio (175 de romane, se pare, din care eu am citit cam 100, dar a mai scris multe minunății și sub numele lui adevărat de Frédéric Dard), ce nu a priceput Eftimie, care e snob, ca toți sărăntocii lipsiți de har, este că literatura populară e unul din domeniile marii arte. Nu există genuri nobile și genuri minore, literatura mare se ascunde deseori sub forme umile, iar Moby Dick, de pildă, e un minunat roman metafizic, dar și de aventuri.

Umberto Eco scria romane polițiste, Ulise al lui Joyce este o uriașă glumă dezinvoltă, chiar dacă erudită, iar Finnegans Wake e până la urmă doar povestea unui bețiv care se trezește la morgă pe fundal mitologic. Dar snobul de la TNR crede că aceea e mare literatură pentru că așa scrie în manuale, în vreme ce San-Antonio, citit de el în traducere românească, ar fi ceva ușurel, cu un comisar parizian à la James Bond (San-A.) și un acolit gras și brutal (Béru).

În realitate, Eftimie îmi face un foarte mare compliment, pentru că seria San-Antonio (Frédéric Dard a murit în 2000) a fost un fenomen literar fără precedent și greu de imitat.

Exuberanța lingvistică a lui Frédéric Dard era la fel de mare ca cea a lui Joyce, diferența fiind că vreme de jumătate de secol, din 1949 până în 2000, Frédéric Dard a scris cam patru romane pe an (circa 200 cu totul), fiecare de 250-300 de pagini, fiecare de un umor și o vervă în limbaj greu de egalat.

Romanele San-Antonio nu se traduc, ele trebuie rescrise (nu știu ce-a citit el în românește), într-atât jocul cu limbajul e complicat și fin. Eftimie și cei de la Times New Roman cred că avem acolo doar niște aventuri ale unui comisar indestructibil (San-Antonio) și ale acolitului său Béru, alături de alte câteva personaje repetitive.

sana

Hai să le arătăm cum e de fapt. Uite, găsesc azi în casă astea trei volume din seria San-A., vechi, elegante, cu o splendidă patină de îngălbeneală. Nu trebuie să le colecționez, în Bruxelles sau Paris le găsesc oricând la talcioc pentru 1 euro sau 0,50 cenți, sunt omniprezente, ceea ce e liniștitor.

Uite ăsta din mijloc: J’ai essayé, on peut (Am încercat, se poate… titlu cu conotație sexuală, desigur.) Romanul se deschide cu o minunată scenă într-o cafenea pariziană, un troquet de Paname… Traducătorul, sau mai degrabă adaptatorul, ar trebui nu doar să cunoască evoluția argoului parizian de-a lungul deceniilor, dar și să priceapă notele fine de umor în trecerea de la un registru lingvistic la altul.

Le vieux rade en vrai zinc de pe prima pagină este descrierea tejghelei barului (rade, în argou, precum rada portului, ceea ce se deschide în fața cheiului), dar de ce en vrai zinc, din zinc adevărat? Ei bine, pentru că tejgheaua din zinc are o întreagă mitologie, cu zinc erau acoperite tejghelele de bar înainte, ba chiar si azi se mai spune le zinc pentru tejgheaua barului, deși acum e făcută din lemn sau plastic

Sigur, oricine vorbește convenabil franceza secolului XX va ști că Paname nu e Panama, ci un termen glumeț pentru a desemna Parisul și că la maison poulaga este poliția din Paris (Paname), pentru că polițiștii sunt numiți poulets (pui sau găini). Astfel, romanul lui San-Antonio care se numește Du poulet au menu (Pui în meniu) ne anunță chiar din titlu că un polițist (poulet) va pieri (au menu), sau va ajunge în pericol extrem.

Foarte interesant în argoul pegrei pariziene așa cum e folosit de San-Antonio este apoi numărul mare de termeni țigănești, din dialectul căldărarilor (kalderash), termeni aduși acolo de țigani din România sau Balcani înainte de al Doilea Război Mondial.

Astfel:

surin = cuțit (șuriu, cum se spune la noi în mahala)

suriner = a înjunghia

berge = an, anul astronomic sau de vârstă (berș în dialectul căldărarilor); Kîki berș si tu? (Câți ani ai?) devine în franceza lui San-Antonio: T’as combien de berges? (Câți ani ai?)

une femme choucarde = o femeie șucară, frumoasă / choucard = șucar

chouraver = a fura, de la cioravel, a ciordi, a fura (nepricepând originea țigănească a verbului chouraver, franceza literară îl scrie chou-raver, ca și cum ar proveni, absurd, de la numele a două legume)

Așa că San-Antonio, la nivelul complexității lingvistice pune dificultăți la fel de mari ca Joyce sau Umberto Eco, acesta din urmă scriind la rândul lui romane populare… dar ce să știe Eftimie despre faptul că San-Antonio era la fel de prolific pe cât era Alexandre Dumas, pe care mi-l iau ca model în Pantere parfumate? Snobul o să-ți spună că Dumas nu era mare literatură, dar el e genul care ascultă André Rieu în mașină.

Ce să știe așadar cei de la Times New Roman? Cum am mai zis despre ei: redacția e compusă exclusiv din bărbați bărboși ieșiți din mediul urban, nu prea vorbitori de limbi străine și foarte temători în societate.

Vârsta a doua, blugi rupți, unghii lăcuite în cazul unora, lecturi limitate la internetul bucureștean. Zero percepție socială, publicând glume groase (“curva lui Dragnea”) bazate pe aspectul fizic și sexualitate, posedând o știință despre ce se întâmplă în lume mai redusă și decât la sectanții de la InLinieDreaptă.

Un fals Charlie Hebdo, așadar, acolo membrii redacției, care au trecut printr-un masacru, au o ideologie clară, cea a libertății totale. Ăștia de la TNR caută doar glumițe și clickbait și se smiorcăie acum pentru o posibilă amendă (am să-i apăr, deși gluma era proastă), dar nici unul din ei nu are o ideologie, ei nu sunt nici stânga nici dreapta. Ei sunt doar un fenomen comercial menținut sub perfuzie de un patron care vrea clickuri.

Arătări neîmplinite, gata de cele mai surprinzătoare mişelii, antrenate să‑ţi întoarcă spatele fără remuşcări şi să te trădeze, totul sub scuza umorului, transpirând imaturitate şi spaima de‑a creşte, ucigându-te din spate pentru un click.

Ah, și publică print screens cu mesajele tale private către ei, spre jubilarea fanilor suficient de proști ca să nu vadă că cineva care face asta va publica și corespondența lor când se va trezi fără idei… sau doar din răutate necreativă, cum e cazul multora din ei.

Iar despre Eftimie în particular am scris odată în ziua de vineri 20 ianuarie, de hramul Cuviosului Eftimie cel Mare din Timpurile lui New Roman… Am scris:

Ager citeț, hărăzit cu vedenii, a vindecat sumedenie de pătimași și îndestulat norodul cu rare pâinici.

Ochiu-i dibaci ghicea desfrânarea sub fățărnicie și nerușinarea sub smerenie. Eftimie glifă era, cuvios se preumbla, arhondărit se purta, gogoloi se lumina și netocmit se golea.

Prin el, sterpele au dobândit prunci privind o coloană de lumină puțină și din când în când.

Ce nu știa el, este că era acolo o adaptare din Finnegans Wake, dar unii snobi ca el, care cred că există marea și mica literatură, pe lângă că-ți publică mesajele private, nu știu nici să primească un cadou.

.

Cf. și, despre literatura de la TNR:

Arhanghelul Raul e răuț bine (Eftimie a scris un roman)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/11/18/arhanghelul-raul-e-raut-bine-eftimie-a-scris-un-roman/

 

ORGIE-N PARACLIS

12208770_1027218337312004_648515404510126362_n

De castitate îți era centura,
Cu buclă, precum cele de la bâlci,
Din trenulețul Marii Revelații
Ce Fiara încifrat varsă din fălci.

Pe masa din altar te-au despuiat zeloții
Lăsând pe patrafir urme de melci
Iar când în tine au intrat ca hoții
Ce prin brocart îți deschideau clisura,

Eretica ta vulvă, într-o doară,
Le arătă, prin semnele-i hazlii,

Cum lângă ziduri tainic se strecoară,
Desculț, fiorul iepelor târzii.

Impresii de la Bookfest și Câinele iubirii de Sebastian Sifft

646x404

Am fost și eu să mă fâlfâi pe la Bookfest, da, și am admirat pavilionul sudist, cel cu scandalul inventat cum c-ar fi arhitectură sclavagistă.

N-am văzut nici un boy și nici pe Moș Toma, cel cu coliba, dar mi-am amintit cum în una din povestirile volumului În punctul lui rebbe G. am un rival amoros negru pe nume Walter, pe care îl descriu așa:

un congolez de doi metri, tatuat şi în mod vizibil stupid, cu buza de jos căzută şi umflată, jachetă roz şi pantofi ascuţiţi din piele de şarpe, monstru faraonic de o perfecţiune fizică odioasă, cu creier vid, buze de centurion etiopian care‑ţi stârnesc ură, aşa cum trebuie să urăşti animalele ostentativ frumoase.

… după care imaginez cum îl pedepsesc într-un mod incorect politic:

Fondul reacţionar a preluat pe loc controlul asupra mea şi m‑am văzut proiectat pe ecranul minţii în şort călcat, imaculat apretat, cu cască colonială şi baston înfierat, pedepsindu‑l cu asprime pe Walter înainte de a‑l boteza cu forţa prin imersiune în fluviu, ignorând avertismentele lătrate în kikongo ale tribului care ţipă că apa colcăie de crocodili.

Mi-am zis că alde ăștia cu protestul anti-colonial împotriva pavilionului SUA ar fi în stare să mă ducă fedeleș la tribunalul internațional de la Haga, încătușat la pachet cu Faulkner și Mark Twain.

Așa că m-am fâțâit un pic, i-am strâns mâna teologului Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat.

Am mers la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr romanul lui, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

1256786

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar acolo dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli ai blogului vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu vă zic, afară doar de faptul că e o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, însă mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.

Guerrilla: introducere în tehnicile de radio pentru neprofesioniști

Logo RG Binili Invinge_cropped

Ascultând eu în foaierul rău-numitului Radio Guerrilla introducerea la emisiunea la care fusesem invitat cu intenția de-a fi agresat, îl aud pe Mihai Dobrovolschi la difuzorul care transmitea programul live:

— … “iar în zece minute îl avem ca invitat pe Dan Alexe, un reprezentant al categoriei celor care mint despre noi, iar Dan Alexe se folosește de minciună etc.”

Odată primit în studio, aplic pe loc o tehnică elementară de destabilizare a inamicului. Dobrovolschi spune:

EL: — “Dan Alexe, așa cum ziceam în introducerea emisiunii…”

EU: — “În absența mea.”

EL: — “Nu ai ascultat prima parte?”

EU: — “Nu.”

EL: — “Nu se-aude dincolo?”

EU: — “Nu știu. Ce-ai spus despre mine?”

(Evident, doar ca să-l fac să repete.)

EL: — “Că ești unul din cei care răspândesc minciuni despre noi…

Dar deja vorbea cu mai puțină convingere și vehemență, pentru că se întreba, scos din scenariu, cum naiba de nu se aude dincolo și nu-i iese combinația…

Amatori. Degeaba-i cheamă Guerrilla, dacă nu știu tehnici elementare de hărțuire.

 

Emisiunea e aici: