Skip to content

Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană…


Din lunga dominație otomană, româna a păstrat cuvinte și expresii atât de intime încât par țesute în tivul limbii de la început: halal (halal să-ți fie), aferim, murdar, dușman, cerdac, hac (a veni cuiva de hac) etc.

A veni de hac. Hac sună un pic a ac, cu un h- eufonic, precum harap de la arab, dar nu are de fapt nimic de-a face cu asta.

Am avut revelația lui hac în Pakistan, acum ceva decenii, când filmam un documentar despre cântărețul mistic Nusrat Fateh Ali Khan, cel de aici, cu Haq, Ali, Ali (Ali este Adevărul = Haq):

Haq (hac) este unul din acei termeni numiți universalia islamica, proveniți din arabă și prezenți în toate limbile popoarelor musulmane. Înseamnă:  adevăr. În cântecul lui de mai sus, cripto-șiitul Nusrat cântă, făcând vocalizele acelea impresionante, despre cum Ali, leul sacrificiului, profetul șiiților ucis de musulmanii sunniți, este HAQ: Adevărul.

Haq e hak în turcă și de aici a intrat în română. A-i veni cuiva de hac, înseamnă a-i arăta cine are dreptate, cine posedă hak, cine are haq, adevărul.

Când spunem că i-am venit cuiva de hac nici nu știm de fapt că practicăm mistica musulmană. Haq, adevărul, este de altfel rădăcina de la haqiqa(t), adevărul mistic în sufism.

Pe vremea când studiam sufismul în Pakistan.

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul


TOE STORY (a screenplay)



Dan Alexe
The rectangle of the camera reveals a dirty wooden floor and the
legs of a chair. The lower part of a woman wearing a burqa comes
into the frame. She wears plastic sandals on her naked feet.
Square clipped toenails and thin ankles.
                         MALE VOICE
           Sit down, sister.
She sits. The chair creaks.
                         FEMALE VOICE
           What’s this for?
                         MALE VOICE
           It’s for a movie. It’s called a casting. You
           shouldn’t worry. Everything is Islamic in
           it. If we take you for the role, you won’t
           need to show your face. All you need to show
           is your toes... Those that everybody sees
 The camera slowly zooms down onto the toes.
                         MALE VOICE
           And you’ll be paid for it.
           Please, swing your ankle.
She swings it.
Succession of women’s feet on the CREDITS.




A venerable OLD MAN with a noble beard closes the book he had
been reading and stares with a disbelieving expression at the
YOUNG MAN seated in front of him.
The YOUNG MAN is thin. Hungry eyes in a virginal face. Curly
black beard like a regiment of spiders. He is tense, but tries
not to show it.
                         OLD MAN
           You want to do a casting of women’s toes?!...

In this city?

                         YOUNG MAN
           Why would there be a problem? Is there anything in the   
Sharia that prohibits filming women’s toes? I won’t be filming their faces.
                         OLD MAN
           This sounds, first of all, like a base form of shirk 

Sir, in the surah 24, the one called Noor, the ayat 31 says: “speak to the believing women that they refrain their eyes and observe continence; and that they display not their ornaments, except those which are external”. Except those which are external, like their toes.


                         OLD MAN
           This seems to me like a bad translation, my son.

Oh, no, father, because the Arabic runs: “Wa qul-lil-mu’minaati yaghzuzna min’ abssaarihinna wa yahfazna furuujahunna wa laa yubdiina ziinatahunna ‘illaa maa zahara”.

The old man eyes him in silence.
                         OLD MAN
           I didn’t expect you to know Arabic.

Al mu’minaat. The believing women. ‘Illaa

maa zahara : except those which are external.

                         OLD MAN
           Aha. And what would be the subject of what
           you want to film?
                         YOUNG MAN
           You know the story of the Mad Prince and the
The old man shakes his head.
                         YOUNG MAN (CONT’D)
           It’s like this. The Fairy is so unbearably
           beautiful, that anyone who sees her becomes
           mad. The Prince knows this, but he insists
           so much on seeing her, that...
He stops. The old man encourages him to continue.


                         YOUNG MAN (CONT’D)
           ...finally they take him to her. She is
           veiled, of course. They lift her burqa just
           enough so he could see her toes. And...
He starts gesticulating, with suddenly a possessed look on his
                         YOUNG MAN (CONT’D)
           ...he goes out of his mind.
He starts making grotesque noises and gestures.
                         YOUNG MAN (CONT’D)
           When he regains his senses, they tell him
           “you’ve only seen her toes, think what
           happens if you see all of her.”
He stops acting. He laughs, apparently pleased with himself.
                         OLD MAN
           Lovely story. Yes, of course I knew it. It’s
           the story of Majnun and Laila.
                         YOUNG MAN
           Wait, it’s not over. I made up my own
           ending. Laila, the Fairy also falls in love
           with the Prince, and, so that they may live
           together without her killing him, she drinks
           a tincture of ugliness.



                         YOUNG MAN
           She makes a charm and she becomes an
           eyesore. Then, when she’s ugly, they live
           together happily forever.


The old man still doesn’t say anything and keeps looking at him.
                         YOUNG MAN
           It’s a very simple story, which would teach
           the public simple, fundamental values with
           unpretentious metaphors. What we would see
           from the female character would be only her
Seeing the old man’s hesitation, he hastens to continue.
                         YOUNG MAN (CONT’D)
           The screenplay has already been approved by
           foreign NGO’s and now all I have to do is
           find the appropriate toes and start
           shooting... You could say it’s an educational
           clip about pure love and devotion... without
           anything sexual about it... for certainly no
           Mullah in town would object to filming toes,
           the vilest part of the human body...
                         OLD MAN
           I thought the ass was the vilest part.
Watching the young man’s puzzled expression, the old dignitary
roars with laughter.
The young man starts laughing as well.
With an impatient gesture, the old man cuts him out.

Your father was a great mujaheed. I will

           help you... mmm... Rahman, yes?
RAHMAN nods.


           We buried my father almost ten years ago,
           when we were refugees in Pakistan.
                         OLD MAN
           I know that. Listen, I think you can do your
           toe story. Meanwhile, I understand you also
           need a lodging. I will help you with that as
           well, until you find something. You know
           where the archaeological museum is? The
           curator is a cousin of mine. A woman of
           great learning. I will call her and ask her
           to help you find something.
Rahman leans forward and kisses the old man’s hand.
The old man is leading Rahman out.
Suddenly, Rahman freezes in front of a big sitting Buddha made of
cracked stone.
                         OLD MAN
           No, no, don’t worry... I’m not an idolater. My
           daughter has brought some work home. She is
           restoring statues in the archaeological
           museum. All the statues that the Taliban
           have broken... You may have heard from your
           father that I was an art historian myself
           before becoming a judge. I studied in
           Moscow, where I specialized in all this... The
           Gandhara art... the Greco-Buddhist style... I
           can’t say it’s a frivolous thing... I let my
           daughter learn the craft of restoration
           with... (gesture) I don’t know what French
           NGO... So sometimes she brings stuff home.
Rahman goes round the statue, admiring.


           It’s magnificently restored.
He caresses the statue’s toes.
                         OLD MAN
           Say, what happens to the Fairy’s toes when
           she becomes ugly? Do they become horrible as
           I haven’t figured out that part yet.
Rahman walks through the heat of the day.
Dusty, precarious. A dull grey sprawl of narrow streets.
Pedestrian rush hour. Garbage is piled up next to dumpsters.
Dumpsters are burning in the foul spring air. Dogs are feeding in
the piles of garbage.
Shops: chicken legs, cabbage, cookers, electronics, eggs.
Tattered old electoral campaign advertisements and mine-warning
posters litter the walls.
Rugs in the middle of the street, on the asphalt. Cars drive over
A NATO military jeep cruises by, LOUD MUSIC on the radio, then
disappears around the corner. Yanks inside.
Poster with a muscled European-looking man showing off packs of
muscles bulging with steroids.


Cinema posters with titles in Hindi and Persian, on one of them a
female face, tears streaming down from her eyes.
On another one: a man, half naked, his chest covered with wounds
oozing blood, clutching a machine gun.
Rahman strolls smiling through the dust, looking around, camera
bag on his shoulder.
He passes in front of the entrance of a Sufi shrine and stops to
The short flight of cement stairs leading up to the square
entrance is set between the window of a shoe shop and a pharmacy.
A green curtain hangs over the entrance.
From inside comes the muffled sound of a female dhikr, a mystical
ceremony. Rahman stops to listen, as the musical recitation
inside ends.
Female feet appear on the stairs.
As they come out, the women wrap themselves in their burqas, with
short dignified gestures. Most of them are covered from head to
Rahman pretends to read the labels in the pharmacy window, as the
women’s feet come down the stairs, one after the other, at eye
Most women wear the same kind of plastic flip-flops and slippers.
Their toenails are dirty, thick and keratinous.
Some others wear sports shoes and trousers under their burqas.


The last pair of feet stop for a couple of seconds.
Their possessor wears jeans under an expensive coat and the
marble-like feet are set in very elegant leather sandals.
The plant of the feet is elongated; the vault of the plant is
very arched, while the toes are long and neatly separated.
The toenails are oval and almost transparent, with a thin top
margin whiter than the rest and set in an obviously well cared-
for ring of pink flesh.
Raman’s jaw drops and his eyes swipe the woman’s slim body up to
the uncovered face.
When their eyes meet, she lifts both her arms and rearranges the
headdress down on her face. He jumps aside to let her step down
and pass.
Down on the pavement, she turns her back to the young man and
walks away.
He watches her walking determinedly away, past the body-building
Without another look for the shrine, he starts following the girl
keeping at a distance.
At the first crossroads, while she prepares to cross the street,
she looks to the left and sees him. She pulls the veil upon her
She suddenly crosses the road, without looking right or left.
He follows her and is almost run over by a huge decorated truck,
horns blowing tremendously.


When she arrives safely on the opposite sidewalk, she sees his
reflection in a shop window.
She hurries away, stiff and dignified.
Finally, while trying to cross yet another large street, she has
to stop because whistle-blowing cops make frantic signs to all
pedestrians to clear the road. An official convoy passes at high
speed, dark windowed four-wheel drives and NATO armor-plated
Coming behind her and looking ostensibly left and right at the
other waiting pedestrians, he asks:
           Can I help you, sister?
She shakes her head, looking away, what’s visible of her face
showing extreme annoyance.
On the other side of the road, Rahman’s step slows down when he
recognizes the gate to the old judge’s house.
The girl stops on the threshold of the judge’s courtyard and
turns to face him, somber eyes and lips pressed together with an
expression of infinite contempt.
He stops too, at a safe distance and lowers his eyes, fixing his
gaze on her feet.
He suddenly recites, voice slightly trembling:
           “How happy the king that is mated by thy
           How fair company has he who lacks not yours!


                         RAHMAN (CONT’D)
           “I desire to fling heart and soul at your
           Dust on the head of the soul which is not
           the dust on your feet.”
He waits, smiling shyly.
Face set in stone, she takes over:

A pause.

“I have closed the passage of the lips, and
opened the secret way;
I am free in one moment from the desire of

That’s gay poetry, ahmaq (idiot).. Rumi’s

love poems were written in praise of a man.
Such poetry you can go and declaim in the
bazaar... Kandahari merchants are very fond of
it. You might gather enough to buy yourself
a better shirt...
She slams the gate shut.
He remains there, eyes fixed on the corrugated metal gate.
The bombed-out carcass of the museum, on a hill overlooking the


The museum has bullet-pocked walls. A cement flight of stairs
leads to the entrance.
Rahman enters the building, camera on his shoulder, passes in
front of a row of decapitated statues.
He crosses a series of halls, some of them roofless and brightly
lit by the morning sun.
The curator is busy talking over the phone. She is an energetic
woman in her late forties, with a lock of hair elegantly hanging
over her high forehead from under the veil that she has pushed
After ending the phone conversation, she smiles to Rahman and
points to the chair in front of her.
           Rahman, yes? My cousin recommends you. It
           seems that he was very close to your father
           in the old days. I’m Spojmai. In what way
           can I help?
           Would you first let me express the feeling
           of trust that overwhelms me at this very
           moment when I see how you receive me? You
           are of a kind nature. I can see it in your
           eyes. You seem to be one of those rare
           beings that do good actions not out of duty,
           but because they feel the need to do it.
           Allow me to take advantage of that.



How can such a young person speak so
bizarrely about human nature? How brazen, to
tell me immediately that I am a rare being.
In exchange for that, I hope you have a lot
to ask for.
Some feelings have a value only when they
come out spontaneously. Even if I didn’t
have anything to ask, I would find
something, only in order to be able to
express my gratitude to you.


Such gross and clumsy flattery shows me that
you must have a keen sense of humour. So be
it. Come on, what do you want?
I came to make this film. I believe in this
rewriting of the Majnun and Layla story. I
would like to be able to stay for a couple
of months, work on this and go away with the
subject packed in my bag. All I want is to
work, but I can’t afford to live in a hotel.
I also need to obtain the help of
intelligent and cultivated people, like
yourself and the judge, who could help me
with organizing the casting and with
convincing the religious authorities that
there is no wrongdoing in filming a woman’s
Are you a good Muslim?


           I can’t say that I am good, but I constantly
           try to mend what I have identified as my
           shortcomings. From what I know, I have never
           did anything wrong deliberately. I am also
           initiated in the Qadiriya brotherhood, and
           the first thing this morning, after the
           discussion with the judge, was to go to the
           Noori Baba shrine.
           In the morning it’s reserved for women.
           Yes, I saw that. I will return there, but I
           was glad to see that the shrine hasn’t been
           touched by the bombings.
           Because Noori Baba was a saint. This is very
           good. A Qadiri. I hope you don’t smoke.
He shakes his head.
           Bibi Spojmai, I have five hundred dollars, I
           am serious and hard working. Could you help
           me find a room, not too horrible and not too
           expensive?... until I finish my film?
Spojmai looks him over in silence. She frowns, slightly nervous.
She seems embarrassed and puzzled.


She calls out.



I am sorry that I should disturb you so
much. I’ve seen a guesthouse right close to
the museum and I am sure that I could afford
a night there. I will then dispose of the
whole day tomorrow to find something. Thank
you for your time.
That is Bibi Malalai’s guesthouse. It is
horribly expensive. Only foreign NGO people
live there. Wait. I am trying to imagine
what would suit you better.
What would suit me is simply some silence, a
bit of sun, and a mattress... or a rug to
sleep on.
My dear, you’ve been so open from the start,
so let me also ask you directly: are you
really just a solitary young man who wants
to film a modern version of Majnun and
Layla? I am asking myself whether I can put
you up in a respectable house. You make a
very good impression... I am only worried
about your age.
An old, swarthy and wrinkled female servant, veil-less, with
inquisitorial dark eyes appears with a tray of teacups and
sweets. Her toenails are tainted with orange henna.
She places the tray on the table, pours ceremoniously a cup of
tea and pushes it towards Raman, looking askance at him.


           I remember the time when I could sit for
           hours in a cafe, sipping tea and watching
           the spectacle of the city. I suppose you
           were not born then.
She pours some tea for herself.
She watches him drink.
           Shugufa, this young gentleman is recommended
           by my cousin, the judge.
           Where could we put him up for a couple of
           weeks? Somewhere with electricity, running
           water, not too expensive.
Shugufa is eyeing him.
           Can’t think of anything like that.
Rahman gets up.
           Please, do not worry too much, I will find
Spojmai checks him over hesitatingly.
           Come on, let me show you something.


           I lived in Paris all these years. I studied
           architecture, then came back. We are an
           exploded family. Half of us live in
They climb to an upper floor of the museum.
           (pointing to a door)
           Here’s my room. I made myself an apartment
           in the museum since a bomb razed my house.
They climb yet another staircase.
           France... That’s a country where a woman can
           remain unmarried without anybody inquiring
           into the reasons... You don’t have to lie
           pretending to be a widow, like I do here.
Choosing expertly one of the huge keys, she unlocks a door
leading to an enormous attic, filled with unmatching furniture,
broken statues, bad taste paintings in superb frames, old
weapons, books.
           Here. You could stay here for a while, and
           without having to pay anything. As I said,
           the only thing that worries me is your age.
           In another part of the city, I wouldn’t have
           allowed you in. Fortunately, my only
           neighbours here are the NATO barracks and
           Bibi Malalai’s guesthouse, where there are
           only foreigners.
She looks around with a dreamy expression.


           It’s like the setting of a film about the
           end of the world... I always thought that the
           end of the world is actually a dream about
           wealth and riches. People who have such
           dreams and who see themselves as in a
           trance, wandering through ruins, want
           actually to profit of all these riches
           without an owner. Robinson Crusoe is a
           softened version of this fantasy: he is
           alone on his island, but possesses the full
           cargo of a ship carrying everything
           necessary to rebuild a new little world, a
           solitary world of abundance and endless
           enjoyment of an undeserved loot.
           So this will be your temporary kingdom.
           A cupboard would be enough for my needs.
           As long as I have a rug to sleep upon, I’m
           fine. I don’t even need books. Why read
           history, or psychology, when one of these
           objects tells me more than I can bear to
           Come on, come on... Nobody comes up here.
           Also, there’s no electricity. You’ll have to
           recharge your camera in my office. Also, I
           will ask you to keep quiet.
           This would make me so happy!... I will not
           be a burden for you, you will see.
           Where will you eat?
He makes a dismissing gesture.


           Oh, I’ll go out for some naan and kebab...
           Even just naan will be enough for me.
           Nonsense. Shugufa will cook for you. Now
           come and eat something.
They squat opposite to each other, while old Shugufa is placing
food on a napkin spread on the floor.
           Have you ever made anyone as happy as you
           are making me now?
           You are overdoing this part. Please eat.
           Would you allow me to put some order in that
She looks at him chewing silently, and then she nods.
           Toe Story, huh?
It is a dark night. Rahman is walking around the attic, an oil
lamp in his hand. He is arranging the room, cleaning, dusting
objects, placing them on shelves and tables, contemplating them,
shifting them around.


In the morning, warm sun piercing through the window. The room is
decorated, looking like some curiosities cabinet in the old
baroque paintings.
Rahman jumps up and runs to wash in the sink.
A knock on the door.
Shugufa comes in with a plate of food.
She puts it on a table, then she looks around, startled.
She claps her hands in amazement.
She runs out of the room and down the stairs, shouting:
           Mash’allah! Bibi Spojmai! Come and see!...
On the sidewalk opposite the shrine. Rahman pretends to read a
Women come out and climb down the stairs in pairs, talking and
The girl appears, feels his distant presence and walks down the
stairs of the shrine and away with a sovereign gait.
Their eyes meet.


She presses her lips, preparing an imprecation.
His eyes show humble, defenseless expectations.
He lowers his stare, humbly.
With a superior air, she gathers her burqa around her and passes
her way, without looking at him.
He follows her from afar, the distance between them revealing an
almost familiar pattern.
Rahman is fixing his camera on a tripod, lens pointed downwards
towards the legs of a chair.
Spojmai comes in leading a limping old lady with an inquisitive
           This is Bibi Malalai. You will probably find
           her toes of great interest.
           Sit down, Bibi. Let me check the light.
Bibi Malalai sits.
                         BIBI MALALAI
           Did you go through this as well?


           Oh, no, I got my share of filmed glory a
           long time ago. I was Miss Afghanistan,
Rahman looks up at her, surprised.
           You wouldn’t say that today, would you?
Bibi Malalai’s toes are crooked and a number of them are missing.


              BIBI MALALAI’S VOICE
Stepped on a grenade, dear. Otherwise, I
would have had more than a chance of
becoming Miss Afghanistan myself.
Thank you, Bibi. Rahman here could certainly
think of a role for your toes.

BIBI MALALAI (to Rahman, before leaving)

Come stay at my place, you will meet lots of
Spojmai closes the door, turns to Rahman.
           I rather like myself as an impresario.
           Memories of old skills are coming back.


           She’s good... We’ll keep her. But I will have
           to find a special role for her. She could be
           the Fairy after the transmutation.
He stands on the sidewalk, not even pretending to read.
The first women appear and descend the staircase.
Rahman’s face is beaming with humble expectation.
The girl appears as well, accompanied by the swarthy servant
Shugufa, who carries a basket.
They come down whispering to each other.
In passing him, Shugufa throws him an indignant look.


They ignore him and walk away.

He follows them.
The girl and the servant glide through the stalls, among mounds
of raw meat, raisins and huge, sectioned bloody watermelons.


Smoke from meat on grills. Carcasses of cattle and sheep hang in
shop windows, some with facades painted in shades of pink and
Loudspeakers pour out a steady stream of Indian music.
In the tangled alleys, attached sheep and goats snort under
swarms of flies.
Men watching a cockfight and shouting out their bets.
The servant keeps stealing glances at Rahman. The two women buy
They stop to watch a begging Gypsy with a tame dancing monkey
wearing a Nazi iron headgear. He sings and the monkey, kept on a
short leash, dances in the middle of a crowd of happy onlookers.
Suddenly, the crowd pushes Rahman towards the two women.
He struggles hard not to touch the girl. She turns to him and
faces him.
She has taken a bite from an apple. She looks him in the eyes.
Her face turns into an expression of disgust.
She throws away the apple.
Rahman jumps and grabs the apple, which has rolled until stopped
by a pile of garbage.
He holds it in his hand and turns it round to find the trace of
her teeth.


He looks straight at her.
She returns the stare.
He sucks gently, but forcefully the juice from the bitten part of
the apple.
Laughter around, but most people are still watching the monkey.
She shrugs and passes by him, followed by Shugufa the servant,
who shakes her head.
Rahman throws the apple in the girl’s way.
It rolls in the dust in front of her.
She stops for a second and deliberately crushes it under her
heel, her toes getting dirty with dust and juice from the apple.
She now walks away with a quicker step, but the servant stays
behind for a couple of seconds, just enough to see Rahman lifting
the crushed pulp from the soil and putting it in his mouth.
Rahman walks after the two women, smiling, chewing the thing as
if it were some fruit from Paradise.
The girl and Spojmai hug each other warmly.
                         THE GIRL
           So, auntie, who’s the young man who lives
           here in the museum? Even Bibi Malalai told
           me about him. I suppose if Bibi Malalai


                         THE GIRL (CONT’D)
           knows about him, the Suprem Court must be
           informed by now.
           Horsheed, dear, a very nice character,
           recommended by your father. He won’t stay
           (repeating sarcastically)
           “A nice character, recommended by my
           father”. Since when is my father supposed to
           understand anything about the nature of
           living people?
Spojmai lifts her eyes towards the ceiling, taking the heavens as
witness for such a lack of filial respect.
           (her face suddenly darkened)
           He’s been following me everyday for the last
           week. I would like you to tell him to leave.


           Horsheed, dear, I can’t!... Not like that, all
           of a sudden. I have offered him my
           Oh, you can. I’ll show you how. Where is he?
Rahman is toying with his camera.
Spojmai and Horsheed come inside, both of them somber-faced.


Rahman, at the other end of the attic, freezes.
Horsheed throws her veil on a chair.
           You should come closer, if you want to hear
           what I have to say.
           I’m not so sure. When you come closer to a
           phantom, it fades away.
He comes slowly towards her. He kneels and makes a gesture of
Spojmai is watching the scene with bulging eyes.
           This posture is very ill suited for what

you’ll hear.

           It is perfectly suited for what I will
She shrugs.
           I ask you to leave this building and to stop
           coming to the shrine. Or should I stop going
           there myself?


He turns pale.
           Your wish is an order for me.
She turns her back on him.
He clears his throat.
           “I have put duality away, I have seen...”
           Oh, spare me, please, this pathos. You’ve
           seen too many Bollywood movies. Yes, I hear
           that you are good with words... But what you
           showed me in the market place was the
           adoration of a dog. This made me feel
           offended. And sick.
           Your purity could not be soiled by my
           impersonation of a dog...
           I see you start another discourse. I will
           cut it short. Let me ask you something.
           Would you please answer me honestly? Anyway,
           the smallest lie would immediately make me
           despise you even more.



           Please sit down.
           I will stand, if you don’t mind.
She takes a pose, resting her thigh against the wall.
           I hear you came here to make a film, and I
           suppose that when you saw me, you imagined
           introducing me into the economy of your
           daily routine...

It’s true.


You are young and an easy pray to small and
dirty temptations. By watching me... you
project me on a screen, which allows you to
do your dirty job, something that my father
had the folly to encourage.

It’s true.


At least you are not a liar. I understand
you will stay for an unbearably long time.
It is unbearable not only because I have to
suffer every day your dirty stare, but also
because you have abused my family’s
hospitality. I used to sleep in this museum
when working late. Now I can’t anymore and I
will be forced to go home early because of


She pierces him with her eyes. Her lips are trembling with
           It makes me mad when I see how you twisted
           everybody’s mind. My father and my aunt,
           because they lived abroad and loved their
           Western life, they were afraid of appearing
           retrograde, so they took you in. But nobody
           asked me, like always in this country.
She stomps the ground with her foot.
                         HORSHEED (CONT’D)
           You have no right to make me think of you
           everyday. I do not want to have men in my
           mind. I do not want to have to think of
           filth and perdition. My mind is directed
           towards my art and towards God. So, get out
           of here.
He pales and leans against the wall.
She sees his wretched state, and her victory seeming total, she
becomes slightly less vehement.
           It is possible that you didn’t realize the
           gravity of your acts. I don’t think you are
           a pervert. I suppose that you commit these
           evil acts instinctively, but the confusion
           that you seem to go through now plays in
           your favour.
She stops and watches him.


                         HORSHEED (CONT’D)
           You know, you don’t need to carry that
           camera around all the time to show that you
           are an artist. That camera is something
           extremely violent, and it is irrelevant
           whether you are filming toes, or any other
           part of the human body. Did you try to
           imagine how I feel when you point those eyes
           at me, making me feel that you have a webcam
           behind your eyes? You make me feel impure
           with your stare. Tell me, is it true that
           you get a secret delight imagining that my
           toes, which look so perfect - and now
           because of you I am forced to wear socks in
           summer- that my toes reflect all my secret
           untouched beauties?
They both look at her feet. She is wearing woollen socks with
coloured stripes.
           It is true.
           Your evil act is not to have gazed at me
           every day, with your mouth wide open... I know
           myself that I am beautiful. What is evil is
           that you extracted a secret vile pleasure
           out of my appearance. You are a coward. You
           have no right to try to reveal to a pure
           young girl pleasures that love only can
           reveal... You, who obviously cannot love!... Was
           I clear enough?
           Yes. I see that I have lost...
           You have only lost your pagan little
           shameful pleasure. Now go and film toes
           somewhere else. Or film your own.


           Please. Let me explain to you... Let me find
           my words. I am not very well right now.
           I never felt anything dirty in my head or in
           my heart about you. When I saw you, I was
           simply transported by your beauty, but
           without thinking anything...
           And this beauty pushed you to try to
           transfer to me your moral confusion.
He opens his mouth. She stops him with a gesture.
           I really don’t see why I have to talk like
           that, but did you ever consider even the
           total and definitive social gap between us?
           Please, understand that there was no plan in
           my head!... I was just admiring you without
           even thinking... Or if there was a thought, it
           was that your toes are worth infinitely more
           than my soul.


           My toes will rot in a hole when I die, but
           your soul will have to meet your creator. I
           will not permit such insanities in front of
           me, or you will lose the little esteem that
She grabs her veil without looking at him.
           This meeting is over.


           I didn’t realize I was so seriously under
           your spell. Or, when I did, it was already
           too late. Please, believe me, it is not me,
           it’s you. No, I’m not saying that you are
           responsible, no. But you will do this again
           and again to other people, because...


           That’s why I should have worn a total burqa,
           like everybody else... Which is what I shall
           do from this day on... I want you to get out
           of here by Friday, otherwise I will inform
           my father about all this.
She throws the veil over her head and walks out of the room,
followed by a silent Spojmai.
Rahman remains dumbstruck, expressionless, arms hanging limply,
staring into the void.
Horsheed rushes in.
Her old father turns towards her, smoking, and he suddenly
           What happened?



Is anything wrong?


           N-...  No, no. Why?
           You look strange. I never saw you like that.
           How do I look?
           Uh... Scared.
Spojmai knocks. She enters.
Rahman is spread over his couch, motionless.
           I certainly did not expect anything like
           this when I accepted you.
He closes his eyes full of tears and shakes his head.
Spojmai puts her clenched fist in front of her mouth.
           Rahman, it is only a moral pain, right? Tell
           me that nothing really happened!... You didn’t
           fall prey to some... to... You didn’t really
           expect that some day you could...?
He pushes himself up, regaining some force.


           How can you believe such a thing?
He falls back on the couch.
Feverish, he lies on his back, shaking.
Spojmai and the servant are watching him.
           He wouldn’t eat anything. He has the evil

eye for sure.

           Look, we won’t throw you out in this
           condition, of course... But... How could I pull
           you out of this?
           (in a weak voice, to the servant)
           Would you bring me some of her food? I think
           I could eat that. I only want some remains
           from what she eats. Certainly I deserve at
           least what you would throw to a dog.
The two women exchange a puzzled look.
Horsheed is picking up some food from a platter, chewing slowly,
lost in thoughts and balancing her naked foot.
The old servant enters carrying some dirty plates.


           Your father says it was delicious.
The servant comes to look at her plate.
           You are not really eating... (pause) That boy

is very ill.

           Please, stop talking to me about that
           madman, otherwise I will lose my temper and
           my father will think again that there is
           something wrong with me. He doesn’t even now
           that Spojmai lodged the lunatic inside the
           museum for such a long time.
           I suppose she can’t throw out someone who’s
           ill. If I may... Just a little thing...


           I talked to your aunt and she knows this
           remedy as well...
           What remedy? Speak up.


           Well, it can’t be an easy burden for your
           soul to know that someone is slowly being
           wasted away because of you. He is really
           possessed... So, if would allow me...
She produces a plastic bag.
           You are not finishing it, anyway.
           My God!... I didn’t know my aunt was as
           ignorant and superstitious as you are...
She points to the plate.
                         HORSHEED (CONT’D)
           If you think a good Muslim should eat what
           we usually throw to the dogs, please take
           it... But don’t you start talking about him
The servant empties the plate in the plastic bag.
           Never, never, I swear... Unless you do it.
She goes out with the bag.
He lies on the couch, feverish, under a blanket.


Spojmai and the servant come in together with a plate on which
the remains from Horsheed’s lunch have been rearranged.
           You want me to reheat it?
Rahman shakes his head fixing the plate. They place it on a
little table close to the couch and leave.
He painfully lifts himself on an elbow and with his fingers moves
some cold rice around on the plate.
He picks up a bit of meat, puts it in his mouth, closes his eyes,
falls back on the pillow and starts chewing slowly.
Old Shugufa knocks and comes in carrying a cardboard box. She
           Today she ordered a pizza from that
           restaurant in the centre.
She opens the box, pulls out an aluminum plate with the pizza.
           (protesting weakly)
           But it is intact.
           No, no. You see? She chewed the crust here
           on the borders. She wasn’t hungry.


She puts it on his lap, arranges his pillows and he starts
Horsheed sits cross-legged reading distractedly. A plate of food
is close to her on the carpet.
The servant comes in.
           I should go to the museum now.
           (pretending to read)

Well, go.

           I should take the food.
Horsheed shrugs without looking.
           Take it.
The servant squats on her heels and inspects the plate.
           But you haven’t even touched it.
           I’m not hungry.


           Take at least a little bite.
           (hissing, irritated)
           You take a little bite. It wouldn’t matter,


           It would. Otherwise it doesn’t function.
           (pause) Please...
Horsheed sighs. She throws the book away, grabs a chicken
drumstick, takes a bite and slams it back on the plate.
           Here. Take it to the dog.
Trying to remain expressionless, the servant takes the plate and
carries it away.
She sits in front of a plate of food, a book in her lap. Tries to
She turns a couple of pages, closes the book, looks at the food.
She starts taking little bites from everything.


The servant comes in with her bag. She opens it. She is beaming.
She arranges the food. She carefully places a little bottle close
to the plate.
           Use this carefully. This is powerful stuff.
He looks at her, intrigued.
She whispers.
           Water from her bath.
Slowly, Rahman pulls himself from the cot and manages to sit. He
pulls a slug from the bottle, swallows and closes his eyes for a
second. He seems in a much better shape.
           Sister, I want to thank you very much.
Shugufa smiles, mouth open, and nods.
           Listen, I want to explain something to you.
           You know that I have what people might call
           the evil eye. This is not always given
           voluntarily, and comes not always from evil
           persons. Your mistress is not evil, but she
           put a spell on me. There are beautiful
           creatures who can harm us if we don’t
           protect ourselves. This is how God made


Shugufa nods.



Just think: the sun is good and beautiful,
but it burns and kills if we don’t protect
ourselves. Water is marvellous, but it rots
what it covers... Now, in such things we have
to follow the old traditions, the customs of
the simple people from the countryside. The
food helped me, but my soul is still ill and
heavy. I’m not cured yet. What I would need
is little things that have been in contact
with her, things that she uses and throws

Like what?


           Like... Like the hairs that remain on her
           comb. Or... bits of clipped nails, especially
           if they are from the toes... Or used socks...
           Remember those with coloured stripes... See if
           she doesn’t wear them anymore...
The servant stares at him, expressionless. She doesn’t seem
astonished, but doesn’t say anything.
           Did you understand me? You know that I am
           right and that only this functions when
           someone gets the evil eye.
           Yes, I know, but then the spell is rejected
           back on the person who originated it.


           No, no, that’s only when it was thrown
           willingly. In this case, there was no
           willing spell... You know what? Forget what I
           said about the evil eye... It wasn’t that, it
           was like what I said about the sun... My soul
           got sunstroke. I exposed myself too much to
           the sun.
The servant watches him, still thinking.
           Do you swear that there is no evil...


I swear.

Shugufa, the servant, comes in, making a funny face.
Rahman smiles to her.
She comes closer to him. She has her hands behind her back. She
smiles too.
She hands him a little parcel.
           First time I steal something in our house.
He opens the package...
It is...



A pair of crumpled black fishnet stockings!...
He looks up at her, beaming.
Horsheed is lying on a cot, pale and feverish.
A female doctor is taking her pulse.
The father stands behind, worried.
           You should try to make her eat something.
           Is it serious? What does she have?
           She’s exhausted. Burned out. I think it’s a


           Depression?!... What reasons would she have
           for being depressed?
The doctor just stares at him with blank eyes.


Shivering, he puts on her stockings. He then sits on the couch
caressing his legs.
The fishnet stockings are torn in places, and his toes come out
through the net.
He leans over and picks up the bottle filled with bath water. He
takes a slug, shivers, thrusts his head back and drinks it all,
staring at the ceiling.
Footsteps are heard. He quickly sits and brings his legs under
Shugufa comes in empty handed and with an angry look.
           You should give me back everything I brought
           you from her. I shouldn’t have done that.



           Please, I am just a simple ignorant woman,
           but don’t let me threaten you with something
           else. It’s very good that you recovered. Now
           please give everything back. I should
           denounce you for this.
He looks at her without moving.


           Will you please wait outside?
           You don’t need to get up. I’ll gather them
She picks up a comb, checks it, puts it in her bag, looks around.
           Please, please, I’ll do it. Wait outside.
She looks down at him. She sees the stockings. She walks quickly
out and SLAMS the door.
Horsheed sits, still shivering, but looking slightly improved.
Her father is holding her hand.
           Horsheed, there isn’t something happening in
           your life or soul, is it?
She gives him a quick look, checking his face, and shakes her
Her father taps her hand.
           Look here. You know how much I trust you.
           Promise to me just one thing: that you will
           never let any man touch you.


              FATHER (CONT’D)
The only man who will ever touch you will be
the one whom you will marry. Will you
promise me that?



           Do you swear it?
           I swear it on God.
           I believe you. You know that I do.
Weakened and stern, Horsheed is walking towards the entrance,
through the heat of the day.
Rahman is waiting at the foot of the stairs.
She sees him. Her eyes narrow and she has a sudden expression of
disgust mixed with a beginning of fear.
He is nervously wriggling his hands, as if in a prayer.
Instead of walking away, she walks toward him, decidedly, with a
somber face.
He has a pitiful look and seems incapable of saying anything.


She stops, stares at him.
Her lips tremble.
Her eyes lose their hard expression.
She turns her back and walks away from the museum.
He looks on silently as she walks away.
Horsheed sits staring somberly at a point in space.
Spojmai comes in.
She sits down in front of her niece. She takes her hands in her
           He talked to me. He doesn’t want you to
           suffer. Tell him again to go and he will
           leave forever. I will pass him the message.
           That’s very noble from him.
           Dear, you know as well as I do that there
           would be no future to such a relation.
Horsheed starts silently crying.



Dear, dear…

           What? Do you think I’m love with him? If I
           loved him, I would know it immediately. It
           would be a feeling clear and sharp as a
           blade. No, I don’t love him, but his eyes
           hurt me. Why did he crush me with such a
           humble love? It’s not fair.
Horsheed comes in without knocking and walks straight to him.
           Dog! You are an animal, with animal
           passions. I am ashamed of this beauty of
           mine, which transformed you into a beast.
           See? You are not even listening, you are
           like a trembling dog, you understand the
           master’s fury, but not his reason for it...
           Shugufa told you everything.
           Stupid dog!... I knew from the beginning what
           she was up to. I chose to let her do it. I
           pitied you. I was ashamed of my beauty, if
           it is doing this to someone. If my front
           teeth were missing, would you still love me?
           I would have the same heart, I know, but
           what if I were disfigured...?
           You would be like that Fairy who becomes
           ugly in order to spare her lover’s sanity.


           You think you have an answer to everything,
           huh? Master of the word...
           Words are my beauty.
           Beauty? Look at yourself. You don’t even
           dare move in front of me. And I accept your
           detestable adoration, because it’s the
           adoration of a dog. Before you came, I was
           pure. I never thought of skin and toes. For
           staring at a patch of skin and at ten toes
           you lost your mind and made me lose my
He protests feebly.
           You keep going on about purity.
           Oh, yeah? In what state of mind do you think
           I was when taking a bath and knowing that
           you would drink the water? That you had lost
           all natural disgust and self respect?
           Listen: the man who will be my husband will
           have to have seen my soul; he will not be
           one to abandon himself to such a violent
           vision of my shape. You are just a dog!
Pause. Both are breathing heavily.
           But you are my dog.


He is so struck that he seems to faint. He suddenly falls on his
fours and advances towards her feet with his head lowered.
           Don’t you dare touch me!...
He looks up at her.
           “A man who would have seen your soul!...” And
           you think I haven’t seen it?
           Get up. I know you did.
He gets up slowly and keeps at a distance.
                         HORSHEED (CONT’D)
           And I have seen yours. I know how you are
           inside. You are a faithful and devoted dog.
He has an ecstatic expression.
           Oh, thank you, thank you...
He swallows hard.
                         RAHMAN (CONT’D)
           I will adore you from afar. Do not worry,
           for me you are perfect as a virgin. If you
           were losing this quality, you would become
           someone else. (pause) This future husband of
           yours, what a responsibility for him, the
           day when his rights will become your duties...


He fixes her with his stare.
                         RAHMAN (CONT’D)
           But I feel myself extremely guilty. Listen:
           I’m gambling now with the happiness of my
           life, but I have to tell you, in order to
           deserve being your dog. No, I can’t say it
           if I keep looking at you.
He shows her his profile, looking away.
                         RAHMAN (CONT’D)
           I hope my sincerity will protect me from
           your wrath. I felt like dying when you
           ordered me to leave the city... I didn’t want
           to die without seeing you again. So... apart
           from the food, I also obtained some of the
           objects you are using... and I transmitted
           back into them a part of the magic that
           irradiated inside me... So... I want you to know
           that your presence here that you attribute
           to your free will... is the result of your own
           magic... because I am your mirror...
Her face is suddenly deformed with rage. She shouts.
           You did what? You invoked the demon? Oooh,
           you are really worse than I thought. You, my
           mirror? I hate my image in this mirror!...
He falls again on his knees, silent. He doesn’t dare look up.
                         HORSHEED (CONT’D)
           A filthy animal with a filthy mind. I should
           kick you in the snout.
On his fours again, his face is close to her toes.


           Yes, I’ve eaten all the bits of nails, and
           other things. I wanted to throw back to you
           some of the spell you put on me.
           But that’s black magic!... You invoked the
           devil?!... You... You... Coward!...
She pierces him with an angry look, lips trembling.

He sobs.

You have almost sold your soul to the devil
because of me. (on a sweeter tone) So you
were really suffering, wretched animal.
Well, you deserved that suffering.
              HORSHEED (CONT’D)
 (lowering her voice)
           You are my dog. Will you be my dog?
He gasps for breath.


Be my dog.

He is slowly starting to cry. His rash breath touches her naked
foot, and tears fall on her toes.


           I might be cruel, especially when I see
           weakness, but I am loyal. I can’t reject
           someone who risked his soul for me. You were
           sick; I made you healthy again. I will not
           let you lose your soul. Poor soul, you
           abandoned yourself like others give
           themselves to God. Don’t cry, I’ll keep you.
           I’ll keep you on an invisible leash... mad,
           noble animal.
A close-up of his face, crying now calmly, his face almost
touching her toes, but not daring touch for good.
           You do well not to touch me. I swear to God
           that you will never do. I am a virgin and I
           will remain one. The rest... we’ll see.
Horsheed rushes in with a happy look, whistling, wearing
sunglasses and jeans under the burqa.
Spojmai is putting together the pieces of a statue, which form
the head of a Greek-Indian female goddess.
Rahman is sorting out bits of broken stone.
They look at each other with huge silent smiles.
           Ah, finally a Friday without the perspective
           of being bored to death.
           (pointing to the statue)
           Should we start with this one?


           Wait. I have to feed my dog first.
She walks to him, takes something out of her bag and dangles it
in front of his face.
He opens his mouth and thrusts his head forward to get it, but
she pulls her hand back and teases him.
They repeat the game a couple of times.
Suddenly, she throws the bit of food in the air and he adroitly
claps it with his mouth, slamming his teeth and making a dry
sound of closure and swallowing, just like a dog.
           I always hesitated having one of these
           unclean pets; now I would miss him, were I
           to lose him.
Spojmai puts her pieces of stone back on the table.
           My children... I know, I feel, that you will
           not deceive me... but you should never forget
           that the danger in this relationship comes
           less from the outside, than from yourselves.
           Don’t worry. We’ll stay pure. Otherwise, it
           would be not only deceiving you, or my
           father, but it would also mean deceiving
           God. We are just soul mates.


We are real, profound believers... because we
see the beauty of all this...
           Please, no Rumi.
           Still... Horsheed... How many days are there
           since you wanted to chase him from the city?
           And now you started telling your father that
           you would like to spend the nights at the
           museum again, because walking back home at
           night would be dangerous...
           Well, it would be, wouldn’t it?... And taxis...
           Pfff... Taking a seat in a stranger’s car at
           night!... And driving with my father could be
           even more dangerous.
Rahman is just looking at them, silent, with an unchanged smile.
           Look at him. He masters the word, but when
           he sees me he is like a drunk!... He delights
           in everything I say or do. This dog, if I
           beat him, it would make him happy, because I
           would touch him...
           Sometimes you scare me, both of you.
           (to Rahman)
           Do you consent to being called a dog, a
           thing, a fetishist and a drunkard? Are you
           happy with these insults?
He looks at her as if hearing these words for the first time.




Dear Spojmai, if you had listened to the
intonation of her voice, you would have
understood... When she said “You are my dog”...
I don’t think any other man will ever hear
anything like this from her mouth...
Children, I see you are playing with sin,
which might be in the nature of youth, but
please don’t play with your reason.
There will be no sin. We will never touch.

We promised.

Spojmai has spread a carpet in the middle of the room and covered
it with food.
           Look at this dog’s face!... He has such an
           art of receiving that I find it useless to
           Dear, dear, be careful. Both of you. Shugufa
           is faithful, but you shouldn’t scandalize
           her too much. Ok, let’s chat for a while.
           Let the dog walk around us for a while,
           instead of forcing him to stare at you with
           these white eyes.
           Yeah, one can only read stupefaction on such
           a face. Believe me, I tease him for his own


Horsheed picks up a slice of watermelon, passes the purple flesh
of the slice along her lips, like a flute, and hands it over to
Rahman starts munching it like a rabbit, swallowing the crimson
juice, which is slowly dripping down his chin and chest.
Horsheed takes another slice, repeats the game, but this time she
licks the flesh of the fruit.
Rahman takes it, rolling his eyes like he was fainting and starts
eating it ecstatically.
They both engage in biting slices of fruit and passing them to
each other.
           See? Dogs have no feelings of disgust.
She picks up a radish, bites half of it, examines the other half,
holding it by the tail. She bites the remaining half and hands
him just the green stem.
           I touched it, and that should be enough for
He eats the green stem.
She chews, thoughtfully. She gathers some breadcrumbs and rolls
them into a dirty-looking grey little ball.


           Just think of it: this little ball made of
           breadcrumbs is worth nothing. Nobody would
           want it, not even a beggar, but my dog would
           implore me to give it to him. Is there
           anything viler than this, or more
           insignificant? I didn’t even put it to my
           lips, but I touched it. Nobody on the whole
           planet would want it, but since I made it,
           for him it is precious.
Spojmai looks silently at her and nods slowly.
           If you can explain this mystery to me, I
           will give you the little ball.
           You put some of your soul into it. And if it
           would come out of your mouth, it would be
           the sweetest of kisses.
           No, that would be too ecstatic. I’m not sure
           you would survive.
She rubs it and rolls it on the skin of her forearm. She wipes
drops of sweat with it.
           That’s what the alchemists were doing.
           Transmuting vile matter into eternal youth.
She bites the top of a hardboiled egg, which proves to be not so
hard, because a yellow liquid pearl remains hanging on her lower
She hands the egg to Rahman.


He rubs it against his lower lip, smearing it with the yellow
moisture of the yolk.
           Be careful, children. You promised. Don’t
           get intoxicated with sensuality.
           Believe me, I could sleep alongside this dog
           without the slightest worry.
           And I would have no personal merit in this.
           Your trust is the greatest protection
           against any false step.
           Anyway, my boy, you are more serious when
           you contemplate her than when you pray.
           Oh, you’ve seen him praying!...
The three of them are praying silently, bowing on the carpet.
They get up with happy faces.
           Since he looked at me in the bazaar with
           those hungry eyes, I am a better person, and
           even... I... I think I pray better.


She leans forward and whispers into Spojmai’s ear.
           What will become of me when he leaves?
Spojmai is stony faced.
           Go away! I will make you mad!...
Rahman shrugs.
Horsheed is patching together the head of a statue.
Rahman is watching her doing it, transfixed.
           Can I film you doing it?
She shakes her head, slightly smiling.

Not my face.

           Of course not.
He unpacks his camera.
He starts filming her hands.

(to Rahman)


She smiles.
Are you already tired of my toes?
Your toes were only a promise of what was to


Nothing will come.
              HORSHEED (CONT’D)
Everything is there already.
Rahman is beaming while filming.
The camera pans slowly from down up, from her feet to her hands.
It stays there, on the fingers carefully pushing bits of mortar
into a crack on the face of the statue.
           I can make you suffer...
She thinks it over.
           No, I can make myself suffer.


Horsheed comes in trembling, with a triumphant air.
           My father said there would be no problem if
           I wanted to sleep with my aunt.
He is unable to say anything, looking at her as if in fear.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Spojmai is panicking. I told her we would
           place some knives between ourselves.
They spread blankets on the floor.
                         HORSHEED (CONT’D)
           You will have half of my nights, if your
           love reaches the devotion necessary to be
           able to sleep with a virgin.
They place food all around them and sit in the middle.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Both she and Shugufa love me so much... if I
           came to them with a dead baby, they would
           just take a shovel and follow me without
She points to the victuals.
           I’m thirsty. Hungry. Feed me.


           What would you like to eat?
           Whatever you would cut with your teeth and
           would give me from your lips...
She lies on her back, opens her mouth.
He presses the flesh of a couple of red oranges in a glass, fills
his mouth with the juice.
He comes over her and, without touching her, lets the juice drip
into her mouth...
Some of the juice spills from the corners of her mouth and,
blood-like, is flowing down her neck in thin rivulets...
She throws back her head and makes gargling sounds.
She sits up and wipes her mouth.
           Can you save me from my instinct?
           We will have to fight every day.
           We? What are you here for? You have to
           protect me.
She gets up.


           You worry me... You seem to control me too

much. LATER

They lie face to face on different blankets.
Their heads are close.
           There surely couldn’t be anything wrong in
           feeling someone’s breath.
           Of course there isn’t. Otherwise God
           wouldn’t have made us aspire the air into
           our lungs. Every second we breathe atoms
           from someone else’s breath. The atoms of the
           air are so delicate, that maybe at this very
           moment we inhale something that was breathed
           in by Alexander the Great.
           No, your breath is so pure, that it seems to
           be a unique matter, something that only you
           can produce.
           Do angels kiss?
           All the time. And because they are not made
           of earthly matter, but of something
           ethereal, they fusion when they do that.
           They have a fluid envelope. They pass into
           each other.
           I would love to come into you.


           The rent is very high.
They blow warm and cold into each other’s face. They make funny
           And what would the angels say if they saw us


           They wouldn’t be too happy. I am sure they

are envious.

           You confuse me. You take my soul so quickly
           from lust to sainthood!... How then can I love
           you without offending the angels?
           Stay a virgin. You will thus be loved both
           by them and by me.
           Why then did you talk about that forbidden
           fruit? Do you want me to offer it to you?
           When I breathe you, I don’t want anything

She pouts.

They blow again into each other’s face.


           Funny. You desire me so much that you are


           I do not think that everyone could feel what
           we feel now. Otherwise this world would be
           ruled by kissing.
           What is your power? Where does it come from?
           Could you make me be as strong as you are?
           But you are strong!... You abstain yourself
           from everything impure as much as I do.
           If you only knew what is in my soul!... How I
           am overwhelmed by desire!...

So am I.


           Are you?
They approach their heads.
           It is like drunkenness.
           What do you know about drunkenness?



I once emptied a full glass of vodka.
They lie very close, face-to-face, and, with their mouths open,
they breathe each other’s breath.
           Open your mouth.
She opens it and roars like a panther.
           Stay like that.
She remains with her mouth open, making noises as if gagged.
He examines the interior of her mouth.
           Yes, everything is there.
Staying with her mouth open, she tries to pronounce correctly.
           What do you mean, “everything”?
           All your teeth and all the pinkish rest.
She shuts her mouth and pulls herself up on one elbow.


           Now show me yours.
He shakes his head.
           I have some missing molars. I wasn’t raised
           on a scientific diet, like in your rich
           Good. I couldn’t stand you if you were
           perfect. I’m sure you would be vain. You
           would look at other women.
She falls silent.
           Maybe you did already. I hate your past.
           You can’t hate nothingness. You can’t hate a
           void. There’s nothing there, don’t worry.
           Have you ever been attracted to another
           girl? I hate her already. Are you still...
           pure? Are you like I am?
           The purity of a man is different from that
           of a girl. I didn’t leave anything behind.
           There’s nothing there worth remembering. My
           heart is a page with only your name stamped
           on it...


Yuck!... That should be so boring, reading

such a book…

Behind me, in my past, there’s only work and
yearning for God.
But are you like I am?
I could answer yes, but then you would come
with other questions and get into places in
which someone like you has nothing to do.


I want in.


Listen, this is the first time that I say no
to one of your demands. I forgot everything
from my past when I first saw you. I refuse
to remember. ...
Did you ever look at other women? The way
you look at me?
I don’t know... It might have happened, in
the world outside. But I never...


           I hate you!... Why did you need to look at
           other women, when all you hoped for was that
           someone like me would exist? I can’t accept
           that. I’m leaving.
He stares at her, as if dumbstruck.
She gets up, walks toward the door, opens it.
She stops, her back rigid.
           If you let me pass this threshold, you lose
He gets up, walks to her and slams the door shut.
She turns and faces him.
           That’s the way, bravo. But I still have to
           punish you. You need to suffer a little bit.
           Be fair and choose yourself your punishment.
           Don’t force me to choose for you.
           I don’t want to be punished when all I did
           was being honest with you.
She stomps the earth, impatient.


           You can’t be more honest than I am. Give me
           the means to torture you, Rahman. Come ooon,
           I’ve done so much to please you, can’t you
           give me a little pleasure in return?
           Do you really want to see me suffer?
           If it’s a suffering invented by yourself, it
           will be sweet for me.
He closes his eyes, thinks hard, with a painful expression.
           Take out your handkerchief, kiss it, rub
           yourself with it, put it inside your
           garment, rub yourself with it down, down, in
           the secret of your sweaty skin... and then,
           instead of giving it to me, throw it away.
Her eyes spark with a malicious expression. She takes out her
handkerchief, licks it, smells it, and sticks it slowly inside
her bosom.
Her hand dips deeper inside her garment. She is now apparently
rubbing her belly. She closes her eyes.
           Is this still spiritual?

Shut up.


This is how you should talk to me, my



Her hand comes out with the handkerchief. She examines it with an
indifferent expression and then she throws it away.
He starts crying silently.
She falls on her knees.
           What are you doing?
           I didn’t think it was possible to love you
           more than I already do. But when I see you
           crying like that, I see the magic being that
           you are. You... beautiful creature. I tried
           to torture you... I don’t know why... and
           you conquered me again with your weakness...
           I know now that you are as much of a coward
           as I am... How could I not love you? Death,
           only death could be stronger than you.
She lifts her both hands behind her head, letting her hair fall
           Before you came, I didn’t know what a boring
           life I was living. Oh, how you made me lose
           myself that day, when you ate the apple that
           I had thrown away...
           Get up, dear soul...
           If I get up, I won’t be humble anymore... You
           know, when I called you a dog, I was biting
           you in my head... But also... You are a dog,
           because I am not allowed to touch you... Were
           you happy, when you were my dog?


           Yes, I was... but who am I today for you?
She reflects in silence.
           The man to whom I give myself every day.
           Beautiful... And who else?
           The man who will leave me here and go away
           when his film is over.
He groans, not knowing what to say.
           When you leave me, I will be this monstrous
           thing: a widow and a virgin at the same
He remains silent.
           Your father would never agree for us to get
           married. You said so yourself.
She sends him an unpleasant stare.
           I know now what you are hiding. Do you
           masturbate a lot?


A lot!... Why a lot? Of course I don’t... But
why do you think it would be a lot?
Well, a little or a lot...
Of course I don’t.


You lie.

Of course I do. Why do you ask that?
I think all men masturbate.
Well... don’t you?


I don’t.

You lie.



           I do. A lot. But only in little things.
She gets up from her knees.


           I can make you suffer...
           You said so.


           Better still, I can bring suffering upon
           myself, and then you would suffer as well.
They have turned out the lights.
Moonlight is coming in through the curtains, drawing the
silhouettes of the Buddhas.
They lie face to face, breathing heavily, without touching.
Their eyes are wide open.
He opens his lips...
           Shhhh... I don’t need your words.
They lie in same position.
He is asleep, breathing heavily.


She lies wide-awake, watching him intently.
He opens his eyes and smiles to her.
           You are snoring, my lord and master.
She gets up and goes to the mirror on the wall.
She sees herself and shivers. Swollen lips, black-rimmed eyes, a
Bacchante’s face.
           It is horrible that happiness can have such

a face.

They hear footsteps and start gathering the stuff from the floor
A light knock on the door.
                         SPOJMAI’S VOICE
           Children, get up.
Horsheed runs to the door, opens it.
Spojmai enters and throws a quick look around.
She sees Horsheed’s face and gapes in amazement.
           Don’t worry. I am more proud of this night
           than I would be of a crown.


           Do something to your face. Your father is
           bringing some foreigners to visit the
She grabs Horsheed by the hand and drags her out of the attic.
                         SPOJMAI (CONT’D)
           Rahman, lock yourself inside and don’t move.
Horsheed washes herself and arranges her hair.
Spojmai, her back to a wall, is watching her with a transfixed
           It’s not sensuality, do you understand? I
           would be happy to be his sister. I could
           then kiss him and hug him. I showed him my
           armpits... and he almost fainted.
           Yes, dear, but don’t forget that he is a


           No, he is my dog. Is he talented? Is he a
           genius? I don’t even care.
           I think I will become mad before you both.
           You don’t even distinguish anymore whether
           you are happy, or whether you suffer. Are
           you so sure that you can contain yourself?


           You heard him. Yes, I am sure of myself. And
           of him too. When I see his moist eyes, and
           tears dripping down his face, my heart
           sinks. I wouldn’t mind him seeing my naked
           flesh... but pity would break me down.
           Dear, dear, I’m afraid for your future.
           Where does all this lead?
           Last night, I prayed God to reverse all
           this, to take me back before I met him. He
           didn’t do it. My heart remained as warm as
           before. As long as I can still pray, I am
           And how long do you think you can carry on

like this?

           I don’t know... Years?
She sees in the mirror Spojmai’s stony face.


Where will you both be in six months?
We won’t touch!...


She throws the cotton she was using in the sink and screams.
                         HORSHEED (CONT’D)
           I swore it!... I want to honour my father...
           and also the burden his trust puts on me.
           I, myself, would not be able to live in this
           state in which you seem to thrive. Forgive
           me, but I can’t convince myself that you
           both can be happy like that.
           Suffering, happiness, aren’t they the same
           thing, according to the character of each
           person? Paradise would be for me to live
           forever here, with you both.
She checks her face in the mirror with what seems to be the
beginning of satisfaction.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Without me, he would have loved you.
           Don’t be silly.
They smile to each other in the cracked mirror.
                         SPOJMAI (CONT’D)
           When you were a little girl, I used to take
           you on my knees and I was asking you: would
           you like me to be your second mother, the
           one which is never harsh to you, the one who
           only cajoles you and caresses you?... and
           you were answering yes, yes... Your father was
           so hopelessly clumsy with you... I became your
           mother, in a way... No? Yes?


Horsheed turns to her and runs into her arms.
Cars are stopping in front of the museum.
Drivers jump out and open car doors.
Horsheed’s father and a number of foreigners go up the stairs of
the museum, chatting.
Spojmai and Horsheed wait on top of the stairs.
Horsheed shakes the hand of each of the foreigners.
The father is chatting happily.
Bibi Malalai, limping, closes the cortege of visitors.
Rahman’s is watching intently through the curtains.
His face becomes somber.
                         BIBI MAMALAI’S VOICE
           You get wireless Internet in my guesthouse.
Rahman shuts the curtains and starts pacing about the room.


The foreigners are leaving, shaking hands again with Spojmai, who
remains on the stairs.
Horsheed follows her father into one of the cars.
Before getting in, she turns and waves her hand in Spojmai’s
direction, but in doing so she also waves towards the upper
windows of the museum.
Rahman is watching with his jaws clenched, hidden by the curtain.
He is still walking around the attic, hugging himself as if he
were cold, arms clasped.
Muffled footsteps and a light knock on the door.

It’s me.

Rahman opens and she glides in gaily, wearing a light summer
She stops when she sees his expression.

What is it?



He stares at her silently.



           You shook their hands!...
She hesitates for a second, with an incredulous expression.
She suddenly throws back her head and starts roaring with
She stops when she realizes that the laughter is becoming
artificial. She looks at him.
           Welcome back to reality.
Suddenly, she is angry.
                         HORSHEED (CONT’D)
           If you would trust me, you would have seen
           this rare thing. A woman whom everybody
           examines and admires and whose only thought
           is: if he saw me now, would he feel how I
           close myself to these people, how I keep
           myself for him, for only his gaze counts for
He is searching for words, mumbling.
           I adore you... You are...



           Idiot. You don’t really know how I am. I am
           horribly jealous. So jealous, that I could
           not live for a single more second if I
           suspected you. So how dare you doubt me?
She checks his tortured expression.
           Now, why do you suffer like that?
           Your beauty oppresses me.
           Why are you trembling?
           If you stop loving me, I will lose my
           mind... or worse.
           If you can’t carry on with this drunkenness,
           maybe we should find a form of severance.
He groans and moans.
           What’s on your mind? Don’t wring your hands
           like that, little man, speak up.
           I... don’t know... You’re right, it must be
           a form of doubt...



           Doubt!... You doubt me?!... You suffer from
           cowardice, that’s all... Come, tell me your
           thoughts... What’s that doubt?
           I realised that if you were not an angel, I
           would become mad. I understood how one could
           kill out of love. And I am afraid to see to
           what degree I became your slave.
           Some day I’ll be your slave to the same
           degree, but I will not let myself be
           frightened. I will lower my head and accept
           my yoke. You know, if I were a whore, or an
           evil woman, you would be lost. In my hands.
           I could eat your soul.
He throws himself on the floor in front of her, face down,
sobbing, lost.
           Turn face up.
He rolls silently on his back, arms spread, chest heaving.
She knocks away her shoes.
           Since I have stockings, it means that
           technically I won’t be touching you.
She starts walking on him.
She puts a foot on his face... stands on one leg...


She then steps backwards to his chest, examining his expression.
She walks on his face again, then back.
She bends over and looks... there’s blood around his mouth and on
her socks.
           Did you bite me?
           It’s my lip...
She steps off him, bends over again and with her finger takes a
red drop from her sock and puts it in her mouth.

He groans.

You love me!...
You lick my feet, doggie... I lick your soul.
She also lies on her back on the floor, her knees up.
They are both lying, motionless.
She is breathing painfully.
His breath is also harsh.


Slowly, she pulls her dress up to her chest and spreads her legs,
slightly, while her chest is heaving heavily.
When he realizes what she is doing, he closes his eyes and keeps
them tightly shut.
           Look. That’s also me.
He shakes his head.
           Well, get your camera, if that helps you to
           keep sane.
He doesn’t move for a couple of seconds.
He then leans to his right and searches blindly along the wall.
His hand finds the bag.
He pulls out the camera and starts fumbling with the buttons
without looking in her direction.

Look at me.


He doesn’t lift his face.
           You scare me.


           You think you are weak, but it is me who’s
He directs the camera towards her.
She remains lying, her legs spread widely.
           (through the eye of the camera)
           The angel who conceived your body poured
           into it more light than was necessary.
Horsheed jumps up from the floor and fixes her dress with a bored
           That comment wasn’t necessary, but thank you
She walks over to the mirror and arranges her hair.
           Once I poured shampoo in a bottle of water
           and I asked Shugufa to wait until she would
           see you drink it. She said you simply drank
           it, reverently, like it was water brought
           over from Makah.
They lie on their couches.


           (heavy breathing)
           I have this mad desire to offer myself to
           you... to be your thing... like a bitch...
           like an animal... Giving myself to you, the
           only irreversible thing... Those moments...
           when I would be just anybody, panting and
           moaning like any peasant girl... poor,
           humiliated, your possession for ever...
           There’s such ecstasy in being able to give
           what you have most precious. Like someone
           who’s insane... or like God...
They turn their backs to each other and start hugging and kissing
their respective pillows.
She stops and looks at him.
           What kind of a man are you? Why did you kiss
           the pillow? Why didn’t you put your lips on
           Because anybody else would have done it,
           because they would have been driven by
           Oh, you must be an evil man, to be able to
           control yourself so much. So you push me to
           consent to all this spiritually, but you
           also want me to conceive the consequences of
           the big caress. You don’t want to take, but
           to receive, right? This exigency of yours is
           oppressive. You control yourself too
           much!... My intuition tells me that you
           should be less reserved, less lucid, less


           I love you so much as a virgin, that I’m not
           sure I want you to become a woman. You would
           then be a different person.
They lie together in the dark.
           Rahman, you did something inside me... It’s
           like there was a swamp there, deep inside,
           in the dark, and you disturbed it and now
           unknown creatures came out of the slime and
           haunt me.
They get up stretching and yawning.
He searches for the camera, opens it, pulls out the tape from the
previous evening and hands it to her.
           What? Oh, no, I don’t want it. I trust you,


Still lying down, she opens her handbag, finds her lipstick and
starts dreamily drawing toes on the cassette.
           Do you guess why I called you?



(smiling sweetly)
You want to exhibit me to some more
foreigners? It rather disturbs me in my
work, you know...
I would like to exhibit you to your
potential husband... I mean, I wouldn’t really
force you, but... Your uncle comes from
Australia with your cousin... My only
nephew... I would like you to like him.
(breathing heavily)
You would like me to like him?
You know I would not force you.
              FATHER (CONT’D)
There is no harm in meeting your own family,
           is there?
She shakes her head, pale.
                         FATHER (CONT’D)
           Good. I almost said no to him in the
           beginning. He dared ask whether you were a
           virgin. I suppose this is what Australia
           does to people.
She gets up to leave.
           Please, don’t bring them to the museum.


Rahman is dumbstruck.
           Your father wants you to marry his brother’s
She keeps silent, fixing him, trembling.
           Well, after all we are a good traditional
           family... I suppose...
           Use Western medical arguments. Tell him your
           children will be born blind.
           He says we are of a solid stock. It won’t
           happen. (dreamily) This might actually be
           true, you know...
           What should I do?
           You can’t act on your father. His decision
           is taken; it might even soon become public.
           You have to act on the cousin. From the
           beginning of your first encounter.
He starts pacing about the room, thinking, fists clenched.
           I need to see the man. I’ll be at the
           airport to watch them when they arrive. Your
           father will not spot me. I’ll make a plan
           after I see him.


They lie in the dark, back-to-back, motionless.
Simultaneously, they both start howling and crying, wetting their
Their shoulders shake uncontrollably.
They both turn and see each other face to face.
They rapidly roll over again, back to back, and start crying
The small, rundown, building of the airport.
A plane is landing.
The façade of the airport is covered with an enormous picture of
commander Massood.
NATO trucks, dogs, Afghans dragging around huge bags and cases.
The father is pacing back and forth in the waiting hall, smoking
and answering people’s greetings.
In the crowd of waiting onlookers, Rahman, wearing dark
sunglasses, hidden behind some grinning Sikhs.


Travelers start streaming out of the international zone; waiting
relatives or friends jump to hug them, greet them, grab their
The judge’s brother and his son are dressed like Westerners.
The son is slightly older than Rahman, heavily built, a powerful
The two old brothers hug and kiss, clapping each other’s back.
Rahman is watching intently, his lips pressed tightly together
into a thin line.
           You will have to repel him, contradict him,
           and make him feel wrong on everything, be it
           only the weather report.
She nods silently.
                         RAHMAN (CONT’D)
           And talk a lot about religion, faith and
           devotion to God... This, normally, should be
           enough to put most men off.
She nods, smiling sadly.
                         RAHMAN (CONT’D)
           Be calm, cold and polite. This kills off
           immediately any love assault. He might
           complain to your father, and your father
           will reproach you this. Then you come into
           action. You will complain to your father


                         RAHMAN (CONT’D)
           about any possible scene or irritation that
           this cousin would display. This will make
           your father’s patience wear off.
He stops to look out through the window.
                         RAHMAN (CONT’D)
           But, first of all and most important: lots
           of religion!... You  won’t have to lie.
           After all, we are really innocent and hidden
           inside God’s bosom.
           I told my father that if he brings the
           cousin to my workshop here to show me off, I
           would destroy my work in front of him.
           Excellent. We’ll cover some lumps of plaster
           with wetted towels, so that you don’t really
           have to ruin the real stuff, and when they
           come, all you’ll have to do will be to start
           throwing away everything into the garbage
           tank. You’ll do it silently, coldly, without
           saying anything.
           (as if in a dream)
           I’ll be introduced this morning.
The father, his brother and the nephew are seated chatting.
Horsheed and Spojmai come in.
Old Shugufa enters also, carrying a tray with refreshments.


           So, Horsheed, Jamsheed was asking himself
           whether he would still recognize you, after
           all these years in which he didn’t bother to
           find time to visit us... and here is Mustafa,
           a great lad for all I see and a man with a
           brilliant future.
Mustafa jumps up and thrusts his hand in her direction.
Horsheed doesn’t take the hand.
She only nods, staring at her own feet.
           Uncle... Cousin... Salaam.
A second of surprised silence on all sides.
           Is this how you receive your cousin?
Horsheed looks at him with a perfect expression of astonishment.
           Should I jump and kiss him, father?
Embarrassed silence.
           Well... You could at least behave in a more
           friendly way.
           Is this an order, father?


Well, yes, it’s an order.
(to her cousin)
Sir (aqa), my father has led a mujahedeen
group during the wars, so he behaves like in
an emergency situation. I am curious to see
whether you will accept a friendship imposed
by command.
Why... No... Miss... Sister... this would have
no value at all.
I think, Horsheed, that when you get to know
Mustafa better, you will start liking him
very much.
From what point of view?
From all points of view.
A man one likes from all points of view is a
man one is supposed to marry.
Well, then...
Sir (aqa)... cousin... I don’t know what our
fathers decided, but I suppose that if you
had a personal plan, you would be well
qualified to present it yourself.


           My dad and your father only told me about
           your beauty, which appears to be beyond
           If this is so, I am not aware of it and I
           get no satisfaction from it.
           My daughter is unbearable!... Well, she’s an
           artist, what do you want. Come on, let’s
           visit her workshop...
           Father, didn’t I tell you...
           Yes, you did, but come on, you can’t be so
           serious on this...
           Sir, I think she doesn’t want to...
           Oh, please, stop this, after all it’s in the
           museum... It’s a public place. Spojmai, come
           on, you have the keys.
They all come in.
A series of shapes wrapped in wet shrouds are lined on tables and
against the walls.


The uncle and Mustafa look around, simulating admiration. The
uncle tries to unwrap one of the figures.
Horsheed lifts it, walks to the dustbin and throws it inside with
a big BANG of broken plaster.
The Father swears and jumps to her, grabbing her by the arm.
Horsheed faces him, her lips trembling.
           Are you going to hit me?
           I certainly should.
           You hurt me already.


How so?

           You twisted my arm. I’ll keep the trace of
           your fingers.
           That’s not true. Show me.
The father tries to roll up her sleeve.
           And now you undress me in front of the



Spojmai intervenes and pulls back the father.
           Come on, stop it!...
Horsheed turns toward the guests, trembling.
           I regret that I’ve been forced to destroy my


           You’ve “been forced”?!... I can’t believe my


           I thought people in our family kept their


           I regret giving you so much trouble on a
           simple visit.
           Sir, you certainly are not to blame for
           this. I don’t know what you have been
           promised, but my father should have known
           that I am not for sale. I am a person. I
           might seem cheap and provincial, for you who
           come from Australia, but I have a soul and
           even thoughts of my own.
           Gentlemen, how about a visit to the bazaar?
They all leave in awkward silence.


Horsheed and her father are seated, facing each other, tense.
           Where’s the young man who’s filming the toe


           Aunt Spojmai gave him a room in the museum.
           (slightly irritated)
           I know that. He was supposed to move out
           after a while.
He takes her by the arms and looks straight into her eyes.
He is tense. Her lips are trembling.



           You took an oath. You swore something to me.
           So I did. I always keep my promises.
A stand off for a few seconds.
           Nobody has ever touched an inch of my skin,
           if that’s what you want to know. No man has


                         HORSHEED (CONT’D)
           ever even touched my toes. I am as pure as
           when I was born.
           I believe you. Please, understand me... I
           didn’t suspect you of anything... It’s just
           that my brother has been enquiring around,
           and Bibi Malalai went to tell him...
           (with an incredulous face)
           Bibi Malalai? I have to put my word against
           Bibi Malalai’s word? Father, father, don’t
           let yourself fall so low.
           I’m sorry. I was only hoping that... Anyway,
           Spojmai has to get rid of that boy. I don’t
           want any suspicion surrounding you.
She stands up and walks to the door.
           By the way... I find Mustafa a very boring
           person, indeed. But at least I let my
           brother see that we tried.
Bibi is fiddling with the lock of the gate of her guesthouse.
Horsheed crosses the road from the museum and walks over to Bibi


           Salaam, Bibi. Have you finished for today?
           Would you like to see my workshop?
           You’ve been in the museum, but you must be
           curious about my atelier.
Bibi arranges her headscarf with a cynical expression. She speaks
in a syrupy voice.
           Sure. That would be a real pleasure.
They walk over to the museum.
           I’ve only shown it to foreign guests until
           now... And to my father... He found it...
Bibi climbs the stairs repressing an ironic smile.
She stops on the top of the steps, waiting for Horsheed to unlock
the door.
           My dear soul, I knew you were an intelligent
           young lady, who can take a friendly advice.
           I said so to your father, but he wouldn’t


What advice?

           Oh, but you know very well, you clever

little girl.


           I have no idea what you are talking about.
           No? You don’t?
She threatens Horsheed with an amused index finger.
                         BIBI (CONT’D)
           And the toe obsessed young man? The one with

the camera?

           (opening the door)
           Come on in, we’ll be better inside to
           discuss all this.
Horsheed opens the door and lets Bibi in.
Looking around, Bibi lets out an astonished “Aaaaah!...” only
half simulated.
She walks around the workshop, peering at the objects at close
She points to a fat, smiling, longhaired Buddha.
           She’s fat and funny, but such a shameful
           naked figure!... One can see her nipples.
           It’s a man. It’s a Buddha.


           You’re kidding me!...
           Our ancestors were Buddhists... They used to
           revere this fat man’s nipples.
           No way!...
She leans over to see better.
                         BIBI (CONT’D)
           Not my ancestors, young lady, not mine.
           Yours, maybe. Mine have always been good
           Muslims. Hm. This place is full of nipples
           and nakedness... And, you, poor girl, you have
           to touch all that every day.
She turns over to face Horsheed.
Suddenly, at that precise moment, Horsheed SLAPS her in the face
so violently that Bibi is THROWN against the Buddha, which
promptly FALLS on her.
Bibi opens her mouth for a howl, but Horsheed shoots with her
right foot into the old woman’s belly.
The old lady curls up with silent pain.
Horsheed pulls her up by the hair and twists one of her arms
behind her back.


           Don’t make any noise, or I’ll break your


           (in pain)
           Oh, God... You are... mad...
Horsheed twists her arm with more force.
           Please... Aaaargh... Stop, no, please!...
Horsheed pulls at her hair even more, forcing the old lady to
face the ceiling.
           Why? Why did you do that?
           This is horrible... Let me go!
           No, you are horrible, a disgusting insect...
           Why did you have to do that?
           I can’t speak... I can’t breathe... Let me go!
Horsheed lets hold of the old woman’s hair and arm.
Bibi gulps a couple of times, swallows and suddenly jumps up and
runs limping toward the door, SCREAMING hysterically.


Horsheed catches her before she is able to open the door, grabs
her neck with both hands and starts strangling her.
The old woman shows the white of her eyes and tries to wrestle
off Horsheed’s hands.
           Listen, stupid old cow... Stupid, because when
           you went around saying things about me you
           didn’t realize how mean I could be...
Horsheed lets go of the old woman’s throat. Bibi leans her back
against the wall and holds her throat, panting.
From one of her pockets, Horsheed fishes out a handful of
crumpled bills.
           Look here. This is what it takes to have you
           killed. I could pay anytime not only to have
           you shot in the face, but also your idiot of
           a son, and even his donkey. And, believe me,
           I would come to piss on your tombs. So... Now
           you know whom you are dealing with.
She throws the handful of bills into Bibi’s face.
           Take this and go away. And when you spend
           it, remember... This is how much you are
           worth... plus a bullet in your ugly face.
She holds the door open.


           May God protect you.
           (almost inaudible)
           May God protect you too.
The old woman runs out limping.
Panting, Horsheed rests her back against the wall.
She starts sobbing silently.
Rahman appears on the threshold.
           You didn’t have to do that, you really


Oh, yeah? And why not?
Now everybody will find out about us. I
don’t think she can be stopped.
Oh, you are so helpful and optimistic, thank
you!... Wouldn’t you be a bit of a coward



Look, stop that. I really think we shouldn’t
remain here. We should run away. Hide
Where to? Do you have any idea? Did you make

any plans?

(now he is exasperated)
What plans? What are you talking about? You
said there was no future!...
I can’t believe what I’m hearing!... I’ll
tell Spojmai to throw you out. Or... No... You
stay. I’d better go to Australia, after all.
Give me that tape on which you filmed me


What do you mean why? I don’t want you to

have it.

(breathing heavily)
You don’t want me to have it!... Do you
think I could use it, or what? Post it on
the Internet? Watch it together with your
What?!... Are you mad? You really have a

filthy mind.


           Filthy mind!... You knew that all along and
           you liked it!...
           I was liking it!... I was!... So you are
           really convinced that it’s finished between
           us. Oh, you give up so quickly!...
           (changing his tone)
           Come on, Horsheed, come ooon... Don’t ruin our
           love for something like that.
           “Our love”!... You are talking as if it were
           a child, or something...
Rahman steps towards her and opens his arms with a pained
           Horsheed, please!...
           Don’t take on that humble expression again.
           You really look like a beaten dog. Give me
           the tape. Give me all the tapes!... I want
           to be sure. You were never going to make a
           film anyway.
           I will certainly not give it to you.
           Then I’ll go and tell my father.


           Tell your father? Your father would kill you
           with his own hands.
           Aha. And maybe a mob from the neighbourhood
           will come shouting: “We’ll fuck the whore
           and then stone her”... And you would run away
           meanwhile. What a despicable creature!...
           I’ll go up and get the tapes myself.
With a resolute air, she steps towards the attic. Rahman block
her way.
           No, you won’t. You have to trust me.
           Don’t touch me.
           (blocking the passage)
           I don’t touch you. See? You are almost
           touching me.
           Aha! I am touching you!... Things only
           happen to you, huh? You take no
           Oh, yeah? Who came to you? Who took the
           initiative? Who made a fool of himself in
           the bazaar in order to attract your


           That’s what you are good at: making a fool
           of yourself.
Spojmai rushes in, alarmed.
           What are you doing? What’s going on?
Horsheed walks resolutely towards the exit.
           Make sure you see him off tomorrow. This
           time for good...
Her pace is heard in the staircase.
                         HORSHEED’S VOICE
           I’ll get that tape.
Trembling, Rahman clutches his chest looking at Spojmai.
           No, no, you can’t faint again.
He is systematically crashing all the cassettes with a stone
After crushing them, he jumps on them and from time to time he
picks up one of them and the tape to pieces.
Spojmai enters and looks at what he is doing.


He stops for a moment, gives her a stony look.
           If someone asks, you will tell them that I
           lost everything.
           It would have been enough to erase them.
She walks out, carefully closing the door.
He has made up his bag. He walks around the big room, arms folded
on his chest, hugging himself.
Spojmai opens the door.
           They are here.
           Are you ready?
He points to the bag.
She doesn’t say anything. She holds the door open.
He picks up his bag and the camera and goes past her, walking out
and down the staircase.
Spojmai extends her hand to him.


Rahman takes it, looking her in the eyes.
           Well, good-bye then.



           Horsheed sends you her good-bye as well.
           How kind of her.
Spojmai gives him her hand a second time.
           Well, good-bye.
The light is blinding and Rahman, while stepping out, closes his
eyes for a second.
The jeep is waiting. The father sits behind the wheel, his
brother in the other front seat. Mustafa sits in the back, arms
folded, beaming.
           As-salaam aleikum.
There is a chorus of answers.


           Get in, boy.
He gets in and crumbles in the back.
           So you are the man with the camera...
           Poor boy. He wanted to make this nice movie
           I told you about, but he lost all the
           footage of his casting...
The uncle laughs, slapping his thigh.
           Jamsheed. This isn’t funny.
He turns slightly his head towards Rahman, while driving.
                         FATHER (CONT’D)
           Please, don’t feel offended. It’s only that
           we are very happy. We just concluded
           Horsheed’s betrothal to Mustafa. They are
           now returning to Australia for the
Mustafa beams and sighs, seemingly happy.
           And, about your tapes, I think there is at
           least one that was saved.


While driving, he fishes the red-smeared cassette from his pocket
and waves it in the air.
           My daughter gave me this for you. She took
           it by mistake when she gathered some stuff
           from the museum.

MUSTAFA (sneering)

           Would she have qualified for the role?
           I mean, was she any good?
           Mustafa, please watch your manners. You are
           only betrothed for the time being.
The father hands the cassette to Rahman, over his shoulder.
           I didn’t check it, of course.
           Anyway, we couldn’t have watched it. I have
           a much newer camera, for which I use a
           totally different kind of cassette.
He picks up one of them.


           My boy, I don’t know you, of course, but
           believe me, you should get yourself a proper


The father stops the car, waits for Rahman to get out.
           I understand you are not flying abroad.
           Here’s your terminal.
Long queue of people advancing very slowly. Pilgrims, dignified
enturbaned old gentlemen, veiled ladies, screaming children.
A couple of Western military are watching the scene, smoking.
A porter rushes to take Rahman’s bag, but he wouldn’t let go of
it, shaking his head absent-mindedly.
He arrives in front of the control booth.

CUSTOMS OFFICER Documents, brother?



TOE STORY (un scénario)



Dan Alexe

Le cadre de la caméra révèle un plancher sale et les pieds
d’une chaise. La partie inférieure d’une femme portant bourqa
entre dans le cadre. Pieds nus, elle porte des sandales en
plastique. Les ongles de ses orteils sont coupés carrés ; elle
a des chevilles minces.
                         VOIX D’HOMME
           Assieds-toi, ma soeur.
Elle s’assoit. La chaise grince.
                         VOIX DE FEMME
           C’est quoi tout ça?
                         VOIX D’HOMME
           C’est pour un film. On appelle ça un
           casting. Tu ne dois pas t’inquiéter. Tout
           est islamique dedans. Si on te prend pour
           le rôle, tu ne devras même pas montrer ton
           visage. Tu ne montreras que tes orteils...
           Ceux que tout le monde voit de toute
 La caméra effectue un zoom lent sur les orteils.
                         VOIX D’HOMME
           Et tu seras payée pour cela.
           Bouge un peu ta cheville.
Elle la fait tourner.
Succession de pieds et orteils de femmes sur le GENERIQUE.


Un VENERABLE VIEILLARD à la barbe noble ferme le livre qu’il
tenait entre les mains et fixe avec une expression incrédule
le JEUNE HOMME assis en face de lui.
Le JEUNE HOMME est mince. Regard fébrile dans un visage à
l’expression innocente. Petite barbe noire assez coquette. Il
est tendu, mais essaie de ne pas le montrer.
           Tu veux organiser un casting d’orteils?!...
           Dans cette ville?
                         JEUNE HOMME
           Où serait le problème? Qu’est-ce qui dans la Charia       interdit de filmer les orteils des femmes? Je ne vais pas filmer 
leurs visages.
           Cela ressemble, tout d’abord, à une forme très vile de    shirk (idolâtrie), mon fils.

Monsieur, dans la surah 24, celle appelée Noor, le ayat 31 dit: “parle aux femmes croyantes afin qu’elles détournent leur regard et gardent leur modestie; et qu’elles n’exposent pas leurs ornements, excepté ceux qui sont extérieurs”. Excepté ceux qui sont extérieurs, comme leurs orteils.


           Cela m’a l’air d’une mauvaise traduction,

mon fils.

                         JEUNE HOMME
           Oh, non, mon père, parce que le texte arabe dit: “Wa qul-lil-mu’minaati yaghzuzna min’ abssaarihinna wa yahfazna furuujahunna wa laa yubdiina ziinatahunna ‘illaa maa zahara”.
Le vieillard le toise en silence.
           Je ne m’attendais pas à ce que tu connaisses l’arabe.

Al mu’minaat. Les croyantes. ‘Illaa maa zahara : exceptés ceux qui sont extérieurs.

           Aha. Et quel serait le sujet de ton film?
                         JEUNE HOMME
           Vous connaissez l’histoire du Prince Fou
           et de la Fée?

Le vieillard secoue la tête.
                         JEUNE HOMME (CONT’D)
           C’est comme ceci. La Fée est si
           insupportablement belle, que quiconque la
           voit devient fou. Le Prince sait cela,
           mais il insiste tellement à la voir,
Il s’arrête. Le vieillard lui fait signe de continuer.


                         JEUNE HOMME (CONT’D)
           ... on l’emmène devant elle. Elle est
           voilée, bien sûr. On soulève sa bourqa
           juste assez pour qu’il voie ses orteils.
Il se met à gesticuler, comme s’il était possédé.
                         JEUNE HOMME (CONT’D)
  devient fou.
Il commence à faire des bruits et des gestes grotesques.
                         JEUNE HOMME (CONT’D)
           Lorsqu’il reprend ses esprits, on lui dit
           “tu n’as vu que ses orteils, imagine ce
           qui se passerait si tu la voyais entière.”
Il s’arrête. Il sourit, content de lui-même.
           Joli conte. Je le connaissais, bien sûr.
           C’est l’histoire de Majnun et Laila.
                         JEUNE HOMME
           Attendez, ce n’est pas tout. J’ai changé
           la fin. Laila, la Fée, tombe aussi
           amoureuse du Prince, et, pour qu’ils
           puissent vivre ensemble sans qu’elle le
           tue, elle boit un philtre de laideur.



                         YOUNG MAN
           Elle effectue un charme magique et elle se
           fait moche. Alors, dès qu’elle devient
           horrible, ils peuvent vivre heureux
           ensemble pour toujours.


Le vieillard le fixe de ses yeux sans rien dire.
                         JEUNE HOMME
           C’est une histoire très simple, qui
           enseignerait au public des valeurs simples
           et fondamentales à travers des métaphores
           dépourvues de toute prétention didactique.
           Tout ce que nous verrions du personnage
           féminin seraient ses orteils.
Voyant l’hésitation du vieillard, il se hâte de continuer.
                         JEUNE HOMME (CONT’D)
           Le scénario a déjà plu à des ONG
           étrangères et tout ce que je dois faire
           maintenant c’est trouver les orteils
           appropriés et commencer à tourner... On peut
           voir ça comme un court métrage
           éducationnel sur la pureté et la dévotion
           dans l’amour ... sans rien de sexuel ou
           sale... je ne pense pas qu’il y aurait un
           seul mollah en ville qui aurait quelque
           chose à dire contre le fait de filmer des
           orteils, qui, après tout, sont la partie
           la plus vile du corps humain...
           Je pensais que ça serait plutôt le cul...
Voyant l’expression interloquée du jeune homme, le vieillard
explose de rire.
Le jeune homme essaie de rire aussi, mais le vieillard
l’arrête d’un geste.

Ton père a été un grand mujaheed. Je vais t’aider… mmm… Rahman, oui?

RAHMAN fait oui de la tête.


           Nous avons enterré mon père il y a presque
           dix ans, quand nous étions refugiés au
           Je sais. Ecoute, je pense que tu pourras
           filmer ton histoire d’orteils. En
           attendant, tu dois trouver à te loger. Je
           peux t’aider provisoirement. Tu connais le
           musée archéologique? La directrice est ma
           cousine. Une femme extrêmement cultivée.
           Je l’appellerai et lui demanderai de
           t’aider à trouver quelque chose.
Rahman se penche et embrasse la main du vieillard.
Le vieillard conduit Rahman vers la sortie.
Soudainement, Rahman se fige devant la statue en pierre
craquelée d’un grand Bouddha assis.
           Oh, non, n’aie pas peur... Je ne suis pas un
           idolâtre. C’est ma fille qui emmène du
           travail à la maison. Elle restaure des
           statues au musée. Tout ce que les Talibans
           ont cassé... Ton père t’a peut-être raconté
           que j’ai moi-même étudié l’histoire de
           l’art avant de devenir juge. A Moscou, je
           m’étais spécialisé dans tout ceci... L’art
           du Gandhara ... le style Greco-Bouddhiste...
           Je ne peux toujours pas dire que c’est
           quelque chose de totalement frivole... Et
           voilà, ma fille a aussi appris la
           restauration... Et parfois elle emmène du
           travail à la maison.
Rahman fait le tour de la statue, l’air admiratif.


           C’est très bien restauré.
Il caresse les orteils de la statue.
           Dis, qu’est-ce qui se passe avec les
           orteils de la Fée lorsqu’elle devient
           vilaine? Ses orteils deviennent aussi
           Je n’ai pas encore pensé à ça.
Rahman traîne, béat, à travers la chaleur qu’on devine
Poussière, misère. Enchevêtrement de ruelles grises, étroites.
Foule errant dans tous les sens. Des piles d’ordures partout.
Certains monceaux d’ordures brûlent. Des chiens errants et des
chèvres fouillent parmi les gravats.
Des devantures délabrées: des guirlandes de pattes de poulets,
des pyramides de choux, casseroles, radios, quartiers de
viande. Des placards électoraux déchirés ; d’autres, plus
récents, qui figurent des mines flanquées de grands points
Des tapis étendus au milieu de la rue, directement sur
l’asphalte. Les voitures roulent dessus, avec un bruit
permanent de klaxons.
Grande enseigne peinte figurant un Rambo ruisselant de sueur,
au visage naïvement reproduit, exhibant des paquets de muscles
gonflés aux stéroïdes.


Des affiches de cinéma en Hindi et en Persan. L’une figure le
visage d’une femme en pleurs, des larmes coulant sur ses
Sur une autre: un homme à moitié nu, brandissant une
kalachnikov, sa poitrine zébrée de blessures ruisselantes de
Rahman se promène, souriant et transpiré, son épaule écrasée
par le poids du sac de la caméra.
Il passe devant l’entrée d’une tombe Soufie et s’arrête pour
contempler et écouter.
Des marches en ciment montent vers l’entrée carrée prise entre
la vitrine d’une cordonnerie et une pharmacie. Un rideau vert,
déchiré, cache la porte.
De l’intérieur on entend des voix de femmes psalmodier un
dhikr, une cérémonie mystique. Rahman écoute, avec un sourire
attendri, alors que la récitation à l’intérieur s’arrête.
Des pieds de femmes sortent sur le seuil à hauteur de ses
Sortant l’une après l’autre, les femmes s’enveloppent de leurs
bourqas, avec des gestes mécaniques et dignes. La plupart sont
enveloppées de pied en cap.
Rahman fait semblant de lire les étiquettes de la vitrine de
la pharmacie, pendant que les pieds des femmes descendent
rapidement les marches.
La plupart portent les mêmes sandales ou tongs en plastique.
Les ongles de leurs orteils sont sales, épais et kératineux.
Certaines portent des baskets et des pantalons sous la bourqa.


La dernière paire de jambes s’arrête pendant quelques
Leur propriétaire porte des jeans sous un manteau élégant. Les
pieds, tout blancs, sont chaussés de sandales en cuir,
visiblement chères.
La plante des pieds est très arquée; les orteils sont longs et
nettement séparés.
Les ongles ont une forme ovale et sont presque transparents,
avec une fine marge blanche, sertis dans un cercle de chair
rose que visiblement on récure périodiquement avec beaucoup
Le visage de Rahman se décompose ; ses yeux remontent sur le
corps mince de la jeune femme jusqu’à son visage encore
Lorsque leurs regards se rencontrent, elle jette ses deux bras
en l’air et arrange rapidement son voile qui retombe sur son
visage. Rahman saute de côté pour la laisser descendre les
Sur le trottoir, elle tourne le dos et s’en va, décidée.
Il la regarde s’éloigner, passant sous l’énorme enseigne du
club de body-building.
Sans un autre regard pour la tombe Soufie, il part après elle,
en gardant une distance prudente.
Au premier carrefour, lorsqu’elle se prépare à traverser la
rue, elle regarde vers la gauche et le voit. Elle tire le
voile encore plus bas sur son visage.
Elle se jette brusquement dans le flux de la circulation, sans
regarder à droite ou à gauche. Il la suit, et un énorme camion
décoré le manque de près, klaxons beuglant dans un nuage de


Lorsqu’elle arrive, saine et sauve, sur l’autre trottoir, elle
voit son reflet dans une vitrine.
Elle hâte le pas, rigide et digne.
Voulant traverser un autre large boulevard, les sifflets
hystériques d’un flic posté au milieu de la rue l’obligent à
s’arrêter. Un convoi officiel passe à toute vitesse, des jeeps
à vitres fumées suivies par des monstres blindés de l’OTAN.
Arrivé derrière elle et faisant semblant de chercher à
identifier les dangers de la rue, à droite et à gauche, il
demande doucettement:
           Je peux t’aider, ma sœur?
Elle secoue vigoureusement la tête, fixant un point ailleurs,
ce qu’on voit de son visage montrant un ennui extrême.
Arrivé derrière elle de l’autre côté de la rue, Rahman
ralentit le pas en reconnaissant la porte de la maison du
vieux juge.
La fille s’arrête sur le seuil de la cour et se retourne en le
perçant de ses yeux sombres, ses lèvres serrées dans une
expression de mépris infini.
Il s’arrête aussi à une certaine distance et baisse ses yeux,
fixant son regard sur les pieds de la fille.
Il récite soudainement, d’une voix tremblante:
           « Combien il est heureux, le roi mis en
           échec par ta tour!
           Combien heureux celui quoi se trouve avec


                         RAHMAN (CONT’D)
           “Je jetterai mon cœur et mon âme à tes
           Poussière est l’âme qui ne peut être la
           poussière de tes pieds.”
Il attend, avec un vague sourire.
Visage pierreux, elle enchaîne:

Une pause.

“J’ai scellé le passage des lèvres, comblé
les oubliettes;
Je me suis libérée du désir de parler.”

C’est de la poésie pour gays, ahmaq

(crétin)... Les poèmes d’amour de Rumi
étaient écrits pour un homme. Tu peux
aller réciter ça au bazar... Les marchands
de Kandahar apprécieraient beaucoup. Tu
pourrais peut-être gagner assez pour
t’acheter une chemise convenable...
Elle claque la porte.
Il reste figé, ses yeux rivés sur la porte en métal rouillé.
La carcasse bombardée du musée, sur une colline qui domine la


Les murs du musée sont criblés de trous de projectiles. Des
marches en ciment montent vers l’entrée principale.
Rahman pénètre dans le bâtiment, le sac de la camera sur son
épaule, et passe devant des rangées de statues décapitées.
Il traverse une série de salles, certaines sans toit, dans la
lumière aveuglante du soleil matinal qui tombe d’en haut.
La directrice est occupée à parler au téléphone. C’est une
femme énergique d’une quarantaine d’années, avec une mèche de
cheveux qui pend élégamment sur son front, son voile repoussé
vers le haut de sa tête.
Ayant raccroché, elle sourit à Rahman et montre une chaise
vide de l’autre côté de son bureau.
           Rahman, oui? Mon cousin te recommande
           chaleureusement. Il paraît qu’il était
           très proche de ton père. Moi, c’est
           Spojmai. Comment puis-je t’aider?
           En me permettant d’abord d’exprimer le
           sentiment de confiance totale qui
           m’envahit en ce moment, lorsque je vois
           ton accueil. Tu as une belle âme, ma
           soeur. Je le vois dans tes yeux. Tu me
           parais faire partie de ces êtres rares qui
           font le bien non pas par devoir, mais
           parce qu’il participe de leur nature.
           Permets-moi de profiter de cela.



Comment est-ce qu’un jeune homme peut
parler aussi bizarrement de la nature
humaine? Et puis, comme c’est osé et gros
de me dire immédiatement que je suis un
être rare... J’espère que tu as beaucoup à
demander en échange de cette attitude
Certains sentiments n’ont une valeur que
lorsqu’ils se révèlent spontanément. Même
si je n’avais rien à demander, je
trouverais quelque chose, ne serait-ce que
pour pouvoir te montrer ma reconnaissance.


Une flatterie aussi exagérée et grossière
me montre un joli sens de l’humour. Très
bien. Qu’est-ce que tu veux?
Je veux pouvoir faire ce film. Je crois
beaucoup en cette réécriture de l’histoire
de Majnun et Laila. J’aimerais trouver où
me loger pour quelques mois, pour pouvoir
travailler à ce film. Je ne pourrais pas
payer un hôtel. J’ai aussi besoin de
trouver des gens intelligents et cultivés,
comme toi et Monsieur ton cousin, qui
pourraient m’aider à organiser le casting
tout en persuadant les autorités
religieuses qu’il n’y a rien de mal à
vouloir filmer les orteils des femmes.
Es-tu un bon musulman?



                         (avec ferveur)
           Je ne peux pas dire que je suis «bon»,
           mais j’essaie en permanence de remédier à
           mes défauts. Je peux seulement dire que je
           n’ai jamais cherché à faire du mal d’une
           façon délibérée. Je suis aussi initié dans
           la confrérie des Qadiriyas, et la première
           chose que j’ai faite aujourd’hui, après la
           discussion avec M. le juge, a été d’aller
           à la tombe de Noori Baba.
           Le matin, c’est réservé aux femmes.
           Oui, j’ai vu. J’y retournerai, mais j’ai
           été heureux de voir que la tombe n’a pas
           été touchée par les bombardements.
           Parce que Noori Baba était un saint. Très
           bien. Tu es un Qadiri. J’espère que tu ne
           fumes pas.
Il secoue la tête.
           Bibi Spojmai, j’ai cinq cents dollars dans
           ma poche, je suis sérieux et travailleur.
           Peux-tu m’aider à trouver une chambre, pas
           trop horrible et pas trop chère?... jusqu’à
           ce que je finisse mon film?
Spojmai l’observe en silence. Nerveuse, elle fronce les
sourcils. Elle a l’air embarrassée.


Elle crie.

Je regrette de te perturber. J’ai vu une
guesthouse pas loin du musée. Je pense
pouvoir me payer une nuit là-bas. Demain
j’aurai le temps pour trouver quelque
C’est la guesthouse de Bibi Malalai. C’est
horriblement cher. Il n’y a que des
étrangers qui habitent là. Attends. Je
suis en train de penser à quelque chose
pour toi.
Tout ce qu’il me faudrait, c’est du
silence, un peu de soleil, et un matelas
par terre...
Mon cher, tu as été si ouvert dès le
début, que je vais te poser la question
directement: es-tu vraiment juste un jeune
homme solitaire qui ne cherche qu’à
réaliser une version moderne de Majnun et
Laila? Je me demande si je peux te trouver
une place dans une maison respectable. Tu
te présentes bien, là n’est pas la
question... C’est ton âge qui m’inquiète.



Une vieille servante, petite, noirâtre et ridée, sans voile,
aux yeux perçants, apparaît portant un plateau avec des tasses
de thé et des biscuits. Les ongles des ses orteils sont rougis
au henné.
Elle pose le plateau sur la table, verse du thé dans une tasse
et la présente cérémonieusement à Rahman, en le regardant de


           Je me souviens du temps où je pouvais
           rester des heures dans un café, à boire du
           thé et à regarder le spectacle de la rue.
           Tu n’étais pas encore né, je pense.
Elle se verse elle-même du thé.
Elle le regarde boire.
           Shugufa, ce jeune homme nous est
           recommandé par mon cousin, le juge.
           Où est-ce qu’on pourrait le loger pendant
           quelques semaines? Quelque part pas cher,
           avec de électricité et de l’eau courante.
Shugufa fixe le garçon.
           Je ne vois rien comme ça.
Rahman se lève.
           S’il vous plaît, ne vous en faites pas
           pour moi. Je trouverai quelque chose.
Spojmai le regarde toujours d’un air hésitant.
           Viens, je vais te montrer quelque chose.


           J’ai vécu à Paris toutes ces années. J’ai
           fait l’architecture. On est une famille
           complètement explosée. La moitié d’entre
           nous vivent en Australie.
Ils montent vers les étages supérieurs du musée.
               (montrant une porte)
           C’est là que je dors. Je me suis aménagé
           un petit appartement ici ; notre maison a
           été rasée dans un bombardement.
Ils montent encore un étage.
           Ah, la France... Là-bas personne ne vient
           vous demander pourquoi vous n’êtes pas
           mariée... Pas besoin de mentir qu’on est
           veuve, comme je suis obligée de le faire
           ici tout le temps.
Elle sort une poignée de clés, en choisit une, ouvre la porte
d’une énorme mansarde remplie de meubles dépareillés, statues
cassées, peintures de mauvais goût dans des cadres splendides,
armes, livres anciens.
           Voilà. Tu pourrais rester ici pendant un
           temps, sans devoir rien payer. Comme je
           t’ai dit, mon seul souci est ton âge.
           N’importe où ailleurs, je n’aurais pas pu
           te loger. Ici, heureusement, mes seuls
           voisins sont les baraques de l’OTAN et la
           guesthouse de Bibi Malalai, où ne vivent
           que des étrangers
Et regarde autour d’un air rêveur.


           C’est comme le décor d’un film sur la fin
           du monde... J’ai toujours pensé que la fin
           du monde était surtout un rêve de
           richesse. Les gens qui ont de tels rêves
           et qui se voient comme dans une transe,
           rôdant entre les ruines, ne cherchent en
           fait qu’à profiter de toutes ces richesses
           restées sans propriétaire. Robinson Crusoé
           n’est qu’une version simplifiée de ce
           fantasme, une forme adoucie : il est seul
           sur son île, mais il dispose quand même de
           toute la cargaison d’un bateau qui
           transportait tout ce qu’il faut pour
           rebâtir un nouveau petit monde, sans les
           autres, un monde d’abondance solitaire et
           de jouissance sans fin d’un butin qu’on
           sait immérité. Voilà donc, ceci sera ton
           Une armoire me suffirait. Du moment que
           j’ai un matelas pour dormir, je serai
           content. Je n’ai même pas besoin de
           livres. Pourquoi s’imprégner de la science
           morte des livres, quand n’importe lequel
           des objets qui se trouvent ici
           m’apprendrait plus?
           Bon, personne ne monte jamais jusqu’ici.
           Tu n’as pas d’électricité non plus. Tu
           devras recharger la caméra dans mon
           bureau. Et, bien sûr, je te demanderai
           d’être tranquille et silencieux.
           Je serai si heureux ici!... Tu finiras par
           oublier que je suis là, tu verras.
           Comment tu feras pour manger?
Il fait un geste désinvolte.


           Oh, j’irai chercher parfois du naan et du
           kebab... Même juste du naan serait assez
           pour moi.
           Pas question. Shugufa te fera la cuisine.
           Maintenant viens manger quelque chose.
Ils sont accroupis sur un tapis l’un en face de l’autre,
tandis que Shugufa met de la nourriture sur une nappe étalée
par terre.
           Est-ce que tu as déjà rendu quelqu’un
           aussi heureux que tu le fais maintenant
           avec moi?
           Tais-toi et mange.
           Je pourrai ranger la mansarde?
Elle le regarde en mâchant silencieusement et hoche la tête.
           Toe Story, hein?
Il fait noir. Rahman s’affaire autour de la mansarde, sous une
lampe à pétrole. Il trie et arrange les monceaux d’objets,
nettoyant, frottant, arrangeant les antiquités sur des tables,
les contemplant, leur faisant changer de place.


Le matin, le soleil frappe fort à travers la fenêtre. La pièce
est complètement changée maintenant, ressemblant à un cabinet
de curiosités dans les vieilles peintures baroques.
Rahman saute du lit et se précipite vers la bassine d’eau.
On frappe à la porte.
Shugufa entre avec un plateau de nourriture.
Elle le pose sur une table et regarde autour, bouche bée.
Elle frappe ses mains d’étonnement.
Elle s’enfuit de la pièce et dévale l’escalier à toute allure
en criant:
           Mash’allah! Bibi Spojmai! Viens voir!...
Sur le trottoir d’en face, Rahman fait semblant de lire un
Des femmes sortent et descendent l’escalier en ciment, parlant
d’une façon animée et pouffant de rire.
La jeune fille apparaît tout à la fin. Elle sent la présence
distante de Rahman et descend les marches en ciment dans une
attitude fière et tendue à la fois.
Leurs regards se rencontrent.


Elle presse ses lèvres, préparant une imprécation.
Ses yeux à lui sont humbles, remplis d’une prière muette.
Timide, il baisse son regard.
D’un air supérieur de tragédienne, elle ramasse sa bourqa
autour d’elle et s’en va sans plus le regarder.
Il la suit de loin, la distance entre eux révélant un rituel
presque familier.
Rahman fixe sa caméra sur un trépied, l’objectif dirigé vers
le bas, sur les pieds d’une chaise.
Spojmai entre en conduisant une vieille femme qui boite et qui
regarde attentivement autour.
           Voici Bibi Malalai. Tu trouveras que ses
           orteils sont assez... uniques...
           Asseyez-vous, Bibi. Laissez-moi juste le
           temps de vérifier la lumière.
Bibi Malalai s’assoit.
Elle jette à Spojmai un sourire torve.
                         BIBI MALALAI
           Il t’a fait aussi subir tout ça?


           Oh, non, moi j’ai fini avec le cinéma il y
           a très longtemps. J’ai été Miss
           Afghanistan, tu te souviens?
Rahman la regarde vite, surpris.
           Tu ne dirais plus ça aujourd’hui, n’est-ce
Les orteils de Bibi Malalai sont tordus comme des serres
d’oiseau et un certain nombre manquent.


J’ai marché sur une grenade, mon cher.
Sinon, j’aurais eu beaucoup de chance de
devenir Miss Afghanistan moi aussi.
Merci, Bibi. Je suis certaine que Rahman
trouvera un petit rôle pour tes orteils.

BIBI MALALAI (vers Rahman, avant de sortir)

Viens habiter chez moi, tu connaîtras
beaucoup d’étrangers et il y a internet
Spojmai ferme la porte, se retourne vers Rahman.
           Je pense que je ne suis pas mal comme
           impresario. Les vieilles aptitudes
           reviennent. Alors?


           Elle est horrible... On va la garder. Elle
           est tellement moche, qu’elle peut
           effectivement faire la Fée d’après la
Rahman est appuyé contre un mur, sans même plus prétendre lire
le journal.
Les premières femmes sortent et descendent les marches en
Le visage de Rahman baigne dans une attente humble.
La fille se montre à son tour, accompagnée par la vielle
servante Shugufa, qui porte un panier.
Elles descendent les marches en chuchotant.
Lorsqu’elles passent devant lui, Shugufa lui jette un regard


Elles passent sans répondre.

Il les suit.
La fille et la servante glissent à travers les étals, entre
des monceaux de viande, des grappes de raisins et des
pastèques énormes, coupées en deux, sanguinolentes.


De la fumée sort des brochettes qui tournent. Des quartiers de
bœuf et de mouton pendent aux devantures des bouchers, dont
certaines sont peintes en rose et en bleu clair.
Les hauts parleurs versent au-dessus de la foule un flux
grésillant de musique indienne stridente et pleurnicharde.
Des chèvres et des moutons attachés se débattent et se
secouent sous des nuages de mouches.
Des hommes ont formé un cercle autour d’un combat de coqs
qu’ils suivent fiévreusement, hurlant leurs paris.
La vieille servante n’arrête pas de jeter des regards à
Rahman. Les deux femmes achètent des pommes.
Elles vont regarder un Gitan tenant au bout d’une corde un
singe qui danse, coiffé d’un casque nazi en métal.
Le Gitan chante et le singe fait des bonds au milieu d’une
foule de curieux qui grossit sans cesse.
Soudainement, Rahman est poussé par la foule vers les deux
Il essaie désespérément de ne pas toucher la fille. Elle se
retourne brusquement vers lui.
Elle vient de croquer la pomme. En le voyant si près, elle a
un mouvement de dégoût.
Elle jette la pomme.
Rahman se précipite et la ramasse dans la poussière et la boue
piétinée par la foule.
Il fait tourner la pomme dans sa main pour trouver l’endroit
où la fille l’avait croquée.


Il fixe la fille.
Elle lui retourne le regard.
Il mord au même endroit et suce le jus de la pomme en roulant
des yeux avec une mine extatique.
Des rires fusent autour de lui, mais la plupart des gens sont
trop occupés à regarder le singe dansant.
La fille frissonne de dégoût et s’en va, suivie par la vieille
servante Shugufa, qui secoue la tête sans comprendre.
Rahman jette la pomme par terre devant la fille.
La pomme roule dans la poussière jusqu’à ses pieds.
Elle s’arrête une seconde et l’écrase sous son talon, ses
orteils se salissant de poussière rendue gluante par le jus de
la pomme.
Elle s’en va d’un pas rapide, mais Shugufa s’attarde
suffisamment pour voir comment Rahman se précipite sur la
pomme écrasée, qu’il enfonce dans sa bouche.
Il les suit en mâchant, souriant, comme s’il était un train de
savourer un fruit du Paradis.
La jeune fille et Spojmai sont en train de s’embrasser
                         LA FILLE
           Alors, ma tante, qui est le jeune homme
           que tu loges ici? Même Bibi Malalai m’en a
           parlé. Je suppose que si Bibi Malalai


                         LA FILLE (CONT’D)
           est au courant, alors même la Cour Suprême
           doit être déjà informée.
           Horsheed, chérie, un garçon très gentil,
           recommandé par ton père. Il n’est pas là
           pour longtemps.
               (répète d’un ton sarcastique)
           “Un garçon très gentil, recommandé par mon
           père.” Depuis quand est-ce que mon père
           comprend quoi que ce soit sur les gens
Spojmai lève les yeux vers le plafond, prenant les cieux à
témoin devant un tel manque de respect filial.
           (son visage soudainement sombre)
           Il me poursuit chaque matin depuis une
           semaine. Je voudrais que tu lui dises de
           s’en aller.


           Horsheed, chérie, je ne pourrais pas!... Pas
           comme ça, brusquement. Je lui ai offert
           Oh, si, tu peux. Je vais te montrer
           comment. Où est-il?
Rahman est en train de jouer avec sa caméra.
Spojmai et Horsheed entrent, toutes les deux le visage fermé.


Rahman, à l’autre bout de la mansarde, est figé de stupeur.
Horsheed jette son voile sur une chaise.
           Viens plus près, si tu veux entendre ce
           que j’ai à te dire
           Je ne suis pas si sûr. Lorsqu’on
           s’approche d’un fantôme, il s’évanouit.
Lentement, il se rapproche d’elle, qui frémit nerveusement. Il
se met à genoux devant elle et fait un geste de vénération.
Spojmai regarde la scène les yeux exorbités.
           Cette posture ne va pas du tout avec ce
           que tu vas entendre.
           Elle va très bien avec ce que je
Elle hausse les épaules.
           Je veux que tu quittes cet endroit et que
           tu arrêtes de venir me harceler à la tombe
           de Baba. Ou dois-je moi-même cesser d’y


Il devient pâle.


           Ton désir est un ordre pour moi.
Elle lui tourne le dos, impatiente.
Il toussote, l’air perdu.
Il s’avance vers son dos tourné.
           “J’ai scellé le passage des lèvres, comblé
           les oubliettes...“
Elle se retourne vers lui, excédée.
           Oh, épargne-moi, s’il-te-plaît, ton pathos
           bon marché. Tu as dû voir trop de films de
           Bollywood. Oui, on me dit que tu sais
           parler... Mais ce que tu m’as montré au
           marché était une adoration de chien. Ça
           m’a dégoûtée.
           Ta pureté ne pourrait pas être souillée
           par ma façon de jouer les chiens...
           Je vois que tu prépares un nouveau
           discours. Je vais t’arrêter. Dis-moi
           seulement si tu vas me répondre
           honnêtement. De toute façon, je sentirais
           si tu mens et je te mépriserais encore


           Assieds-toi, ma chérie.
           Je préfère rester debout, si ça ne te
           dérange pas. Ça me donne plus d’énergie.
Elle prend une posture détachée, les bras croisés, reposant sa
hanche contre le mur.
           On me dit que tu es ici pour faire un
           film, et je suppose que lorsque tu m’as
           vue, tu as eu l’idée de m’introduire dans
           ta routine quotidienne...
Il baisse la tête, résigné à dire la vérité.
           C’est vrai.
           Tu es jeune, et donc une proie facile pour
           toutes les tentations. En m’observant, en
           me poursuivant... tu m’as projetée sur ton
           écran intérieur, afin de pouvoir
           poursuivre ta sale besogne, celle que mon
           père a eu la folie d’encourager.
           C’est vrai.
           Au moins tu n’es pas un menteur. Pour moi,
           la pensée que tu habites ici est
           insoutenable. Avant que tu abuses de
           l’hospitalité de ma famille, j’avais
           l’habitude de dormir ici parfois, quand je
           travaillais tard le soir. Maintenant je
           suis obligée de rentrer tôt chez moi à
           cause de toi.


Elle le perce de son regard. Ses lèvres tremblent
           Ça me rend malade quand je vois comment tu
           as roulé tout le monde. Mon père et ma
           tante, parce qu’ils ont vécu à l’étranger
           et qu’ils ne veulent pas paraître
           rétrogrades, ils t’ont laissé les
           embobiner. Mais personne ne m’a demandé
           mon opinion à moi, comme toujours dans
           cette famille et dans ce pays.
Elle tape du pied, l’air brusquement d’une petite fille
                         HORSHEED (CONT’D)
           Tu n’as pas le droit de me faire penser à
           toi tous les jours. Je ne veux pas avoir
           des hommes dans ma tête. Je ne veux pas
           penser à des choses sales. Mes pensées
           sont dirigées vers mon art et vers Dieu.
           Alors, tire-toi d’ici.
Il a l’air de s’évanouir devant la violence de sa tirade.
Elle le remarque et, voyant que sa victoire paraît totale,
devient un peu moins véhémente.
           Il est possible que tu n’aies pas réalisé
           la gravité de tes actes. Je ne pense pas
           que tu soies un pervers et un débauché.
           J’ai l’impression que tu agissais sans
           réfléchir, et la confusion que tu parais
           ressentir maintenant joue en ta faveur.
Elle s’arrête et l’examine.


                         HORSHEED (CONT’D)
           Tu sais, tu n’as pas besoin de te
           trimballer tout le temps avec cette caméra
           pour montrer que tu es un artiste. Cette
           caméra est un objet extrêmement violent,
           et peu importe que tu filmes des orteils,
           ou toute autre partie du corps des autres.
           Est-ce que tu as essayé de t’imaginer
           comment moi je me sens quand tu portes sur
           moi ces yeux de chien battu, comme s’il y
           avait en permanence une webcam derrière
           ton regard? Ton regard me fait me sentir
           sale. Dis-moi, est-il vrai que tu ressens
           un plaisir secret quand tu imagines mes
           orteils, qui sont parfaits – et maintenant
           à cause de toi je suis obligée de porter
           des chaussettes en été- et que tu imagines
           que ces orteils sont juste le reflet
           d’autres beautés cachées?
Les deux autres regardes en bas vers ses pieds. Elle porte
d’épaisses chaussettes rayées.
           C’est vrai.
           Ce que tu as fait de vilain n’était pas de
           me regarder chaque jour, la bouche
           ouverte... Je sais que je suis belle, je
           n’ai pas besoin d’en trouver la
           confirmation dans le regard d’un idiot. Ce
           qui était vilain c’était de jouir
           intérieurement de ma beauté. Tu es un
           lâche. Tu n’avais pas le droit de montrer
           à une fille pure qu’elle pouvait être un
           objet de plaisir... Est-ce que j’ai été
           Oui. Je vois que j’ai perdu...
           Tu n’as perdu que ton petit plaisir païen
           et égoïste. Maintenant va-t’en filmer des
           orteils ailleurs. Ou filme les tiens.


           S’il-te-plaît. Laisse-moi t’expliquer...
           Attends. Je ne trouve pas met mots.
           Je n’ai jamais rien ressenti de sale ou de
           non convenable en te regardant. J’ai juste
           été ravi par ta beauté...
           Et cette beauté t’a poussé à transposer
           sur moi ta confusion morale.
Il ouvre la bouche pour protester.
Elle l’arrête d’un geste.
           Je ne vois vraiment pas pourquoi je me
           donne la peine de te parler, mais as-tu
           réfléchi au fossé social définitif qui
           nous sépare? As-tu pensé à ta condition ?
           S’il-te-plaît, écoute-moi... Je n’avais
           aucun plan en tête!... Je t’admirais sans
           réfléchir... Ou alors, s’il y avait parfois
           une pensée, c’était que tes orteils valent
           infiniment plus que mon âme.


           Mes orteils vont pourrir dans un trou,
           mais ton âme se présentera devant Dieu. Je
           ne te permettrai pas de formuler de telles
           aberrations, si tu veux garder le peu
           d’estime que j’ai encore...
Elle prend son voile sans le regarder.
           Cette discussion est finie.


           Je ne réalisais pas que j’étais tellement
           ensorcelé par toi. Ou alors je n’ai pas
           voulu le voir. Crois-moi, j’en suis le
           seul responsable. Mais je pense que tu
           devrais te faire à l’idée que tu feras le
           même effet sur d’autres et d’autres gens,
           parce que...
                    (d’un ton moqueur)
           Voilà pourquoi les femmes doivent porter
           une bourqa en permanence... Ce qui est
           d’ailleurs ce que je ferai dorénavant...
           D’ici vendredi tu seras parti, n’est-ce
           pas ? Sinon, je vais devoir informer mon
           père de tout cela.
Elle jette le voile sur sa tête et s’enfuit de la mansarde,
suivie par Spojmai réduite au silence.
Rahman reste debout, sans expression, les bras pendants, le
regard dans le vide.
Horsheed entre en courant.
Son vieux père se retourne vers elle, cigarette aux lèvres, et
son expression devient brusquement inquiète.
           Qu’est-ce qu’il y a?


Comment ça?

           Il s’est passé quelque chose?


           N-...  Non, non. Pourquoi?
           Tu as l’air bizarre. Je ne t’ai jamais vue

comme ça.

           J’ai l’air comment?
           Euh... Effrayée.
Spojmai frappe à la porte. Elle entre.
Rahman est allongé sur son matelas, inerte.
           Je dois dire que ne m’attendais absolument
           pas à ça quand je t’ai laissé t’installer
Il ferme ses yeux pleins de larmes et secoue la tête, sans
pouvoir dire quelque chose.
Spojmai serre son poing qu’elle met devant ses lèvres, en
inspirant profondément.
           Rahman, il ne s’agit que d’une douleur
           morale, oui? Dis-moi qu’il ne s’est rien
           passé!... Tu n’es pas tombé en proie à des
           illusions de... de... Tu ne pensais pas qu’un
           jour tu pourrais...?
Il se redresse sur sa couche, avec un reste de force.


           Comment peux-tu dire une chose pareille?
Il retombe sur sa couche.
Fiévreux, il gît sur le dos, en tremblant.
Spojmai et la servante sont en train de l’observer.
           Il ne veut rien manger. Il a le mauvais
           œil, c’est sûr.
           Ecoute, on ne va, bien évidemment, te
           mettre à la porte dans un tel état... Mais...
           Comment te tirer de là?
           (d’une voix faible, vers la servante)
           Tu pourras m’apporter un peu de sa
           nourriture? Ça, je pourrais manger. Je
           veux juste les restes de sa nourriture. Il
           n’y pas de mal à m’apporter ce que vous
           jetteriez de toute façon aux chiens.
Les deux femmes échangent un regard interloqué.
Horsheed est en train de picorer dans une assiette, pensive.
Elle mâche lentement, en balançant son pied nu.
La vieille servante entre avec une pile d’assiettes sales.


           Ton père dit que c’était délicieux.
La servante vient inspecter son assiette.
           Mais tu n’as rien mangé... (pause) Ce garçon
           est très malade.
           S’il-te-plaît, arrête de me parler de ce
           fou, sinon je vais me fâcher et mon père
           croira encore qu’il m’est arrivé quelque
           chose. Il ne sait même pas que Spojmai est
           toujours en train de loger le dingue au
           musée. Il a certainement oublié ce fou.
           On ne peut pas mettre à la porte quelqu’un
           qui est aussi malade. Si tu permets... Juste
           un peu...


Ta tante est d’accord avec ça, et puis
tout le monde connaît le remède... Ce n’est,
bien sûr, pas de ta faute, mais on guérit
comme ça...
Mais quel remède? De quoi tu parles ?


           Je comprends que ça ne doit pas être
           facile pour ta petite âme de savoir que
           quelqu’un est en train de dépérir à cause
           de toi. Ce garçon est vraiment possédé, tu
           sais... alors, si tu me permets...
Elle sort un sac en plastique de sa poche.
           Tu ne manges pas, de toute façon.
           Mon Dieu!... Je ne pensais pas que ma tante
           était tout aussi ignorante et
           superstitieuse que toi...
Elle montre l’assiette.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Si tu penses qu’un bon musulman peut
           manger ce que d’habitude on jette aux
           chiens, vas-y... Mais ne me parle plus de
           cet ignoble personnage.
La servante vide l’assiette dans le sac en plastique.
           Jamais, jamais, je le jure... Seulement si
           tu me demandes comment il va.
Horsheed se redresse, fâchée.
La vieille s’enfuit en serrant son sac.
Il gît sur le dos, fiévreux, sous une couverture bariolée.


Spojmai et la servante entrent avec un plateau sur lequel
elles ont disposé les restes du repas de Horsheed.
           Tu veux qu’on le réchauffe?
Rahman secoue la tête en fixant le plateau. Elles le déposent
sur une petite table près de son matelas et sortent.
Il se lève péniblement sur son coude et, avec les doigts, fait
une boulette de riz froid qu’il porte à sa bouche.
Il prend aussi un bout de viande qu’il met en bouche, après
quoi il ferme ses yeux et se laisse tomber sur son dos en
mâchant lentement.
La vieille Shugufa frappe à la porte et entre en portant une
boîte plate en carton. Elle arbore un large sourire.
           Aujourd’hui elle a commandé une pizza dans
           le restaurant du centre.
Elle ouvre la boîte et en sort une pizza sur une large
assiette en aluminium.
           (proteste d’une voix faible)
           Mais elle est intacte.
           Non, non. Tu vois? Elle a mordillé la
           croûte ici, sur les bords. Elle n’avait
           pas faim.


Elle lui met la pizza sur la couverture, arrange les coussins
derrière lui et il se met à manger avec un début d’appétit.
Horsheed est accroupie, les jambes croisées, et lit
distraitement. Une assiette avec de la nourriture est posée à
côté d’elle sur le tapis.
Entre la servante.
           Je devrais aller au musée maintenant.
               (faisant semblant de lire)
           Et alors ? Va-s-y.
           Je devrais prendre la nourriture.
Horsheed hausse les épaules sans lever la tête.
La servante se penche et examine l’assiette.
           Tu n’y as même pas touché.
           Je n’ai pas faim.


           Prends au moins une petite bouchée.
               (irritée, entre ses dents)
           Prends-en toi une petite bouchée. Ça ne
           fait aucune différence, de toute façon.


           Bien sûr que si. Sinon, ça ne fonctionnera
           pas. (pause) S’il-te-plaît ...
Horsheed soupire. Elle jette son livre, prend une cuisse de
poulet, mord dedans et le jette de nouveau sur l’assiette.
           Voilà. Porte ça au chien.
Essayant de rester sans expression, la servante enlève
cérémonieusement le plateau
Elle est assise devant une autre assiette de nourriture, le
livre dans son giron. Elle essaie de lire.
Elle tourne quelques pages, ferme le livre, regarde la
Elle commence à prendre des petites bouchées de tout ce
qu’elle trouve.


La servante entre avec son sac. Elle l’ouvre, rayonnante, avec
des gestes très lents, pour souligner l’effet.
Elle présente la nourriture. Avec des gestes de précaution,
elle place une petite bouteille à côté de l’assiette.
           Fais attention avec ça. C’est très
Il l’interroge du regard, intrigué.
Elle chuchote.
           C’est de l’eau de son bain.
Lentement, Rahman se soulève de son matelas et arrive à rester
assis. Il porte la bouteille à ses lèvres, boit au goulot,
avale et ferme les yeux, extatique. Il a maintenant l’air
d’aller mieux.
           Je te remercie, ma soeur.
Shugufa sourit, la bouche ouverte, et hoche la tête.
           Ecoute, je voudrais t’expliquer quelque
           chose. Tu sais très bien que j’ai ce qu’on
           appelle le mauvais œil... Ce n’est pas
           toujours un charme jeté volontairement, et
           ça ne vient pas nécessairement de
           mauvaises personnes. Ta maîtresse n’est
           pas méchante, elle m’a ensorcelé sans le
           vouloir. On peut faire le mal sans le
           désirer. C’est ce que Dieu a voulu.


Shugufa approuve de la tête.

Je sais.


C’est bien. Tu sais, le soleil est
nécessaire à la vie, mais il brûle et il
tue si on ne se protège pas. L’eau est une
chose magnifique, mais elle pourrit ce
qu’elle recouvre... Dans ces choses-là, nous
devons suivre les vieilles traditions, les
coutumes que les gens simples ont toujours
appliquées. La nourriture que tu m’as
apportée m’a aidé, mais mon âme est
toujours lourde et malade. Je ne suis pas
encore guéri. Ce qu’il me faudrait, ça
serait des petites choses qui sont entrées
en contact avec elle, des choses inutiles
qu’elle jetterait de toute façon.

Comme quoi?


           Comme... Comme... Comme les cheveux qui
           restent accrochés à son peigne. Ou des
           rognures d’ongles... surtout si ça vient des
           orteils... Ou des bas usés... Tu te rappelles
           les chaussettes rayées ?... Vois un peu si
           elle les a encore...
La servante le fixe en silence, sans expression. Elle n’a pas
l’air étonnée, mais ne dit rien.
           Tu m’as compris? Tu dois savoir que j’ai
           raison et que ce n’est que ça qui peut
           chasser le mauvais oeil.
           Oui, je sais, mais je sais aussi qu’alors
           le maléfice retombe sur la personne qui
           l’a produit.


                    (parlant vite)
           Mais non, mais non, ça c’est quand on l’a
           jeté volontairement. Mais ce n’est pas le
           cas ici... Tu sais quoi? Oublie ce que j’ai
           dit sur le mauvais oeil... Ce n’était pas
           ça, c’était plutôt ce que je t’ai dit sur
           le soleil... Mon âme s’est trop laissée
           exposer au soleil. Mon âme a eu
La servante continue de l’observer en réfléchissant.


Me jures-tu qu’il n’y a aucun mal...
Je le jure.
Shugufa, la servante, entre en faisant une mine comique.
Rahman lui sourit en retour.
Elle se rapproche da sa couche. Elle garde ses mains derrière
son dos.
Elle lui tend un petit paquet.
Elle pouffe, en cachant sa bouche de sa main.
           La première fois que je vole.
Il ouvre le paquet...
Il voit...


Une paire de bas résille, noirs, froissés!...
Il la regarde, son visage illuminé par une énorme
Elle sort de la pièce en chantonnant
Horsheed gît sur un matelas, pale et fiévreuse.
Une femme médecin prend son pouls.
Le père se tient derrière elle, tendu, soucieux.
           Vous devriez essayer de lui faire avaler
           quelque nourriture.
                         LE PERE
           C’est sérieux? Qu’est-ce qu’elle a?
           Une forme d’anémie galopante. Elle est
           totalement épuisée. Je crois qu’elle fait
           une solide dépression.
                         LE PERE
           Une dépression?!... Mais pourquoi est-ce
           qu’elle serait déprimée?
La doctoresse le toise froidement, sans rien dire.


Frissonnant, il se met les bas résille. Quand il finit, il
s’assied en se caressant les jambes gainées de noir.
Les bas sont déchirés par endroits, et ses orteils sortent par
les trous.
Il se penche et prend la bouteille avec l’eau du bain. Il
prend une gorgée, frissonne, renverse sa tête et boit tout, en
fixant le plafond.
On entend des pas. Il s’assied vite, accroupi, en serrant ses
jambes sous lui.
Shugufa entre en vitesse avec un regard sombre.
           Tu vas me rendre tout ce que je t’ai
           apporté d’elle. Je n’aurais pas dû faire



           S’il-te-plaît, je suis une femme simple et
           ignorante, mais je ne suis pas bête. Je ne
           veux pas me mettre à te menacer. Je
           devrais aller te dénoncer. Je vois que tu
           vas bien maintenant. Rends-moi tout.
Il la regarde sans bouger.


           Attends dehors, s’il-te-plaît.
           Ne te dérange pas. Je vais tout ramasser


Elle prend un peigne, l’examine, le met dans sa poche, cherche
           Pitié, je vais le faire. Attends dehors.
Elle regarde en bas vers ses jambes et voit les bas.
Elle sort indignée en CLAQUANT violemment la porte.
Horsheed est assise, frissonnant encore, mais paraissant dans
un meilleur état.
Son père lui tient la main.
                         LE PERE
           Horsheed, est-ce qu’il s’est passé quelque
           chose dans ta vie, ou dans ton âme?
Elle le regarde vite, inspectant son visage, et secoue la
Son père lui tapote le dos de la main.
                         LE PERE
           Ma petite... Tu sais combien j’ai confiance
           en toi. Promets-moi juste une chose: que
           tu ne laisseras jamais un homme te


                         LE PERE (CONT’D)
           Le seul homme qui te touchera sera celui
           qui t’épousera. Tu me le promets?
           Je te le promets.
                         LE PERE
           Tu le jures?
           Je le jure sur Dieu.
           Je te crois. Je te crois, ma fille.
           J’aurai toujours confiance en toi. Peu
           m’importe que pourraient dire les autres.
Affaiblie et sévère, Horsheed marche vers le musée, à travers
la chaleur écrasante du jour
Rahman attend en bas de l’escalier.
Elle le voit.
La fente de ses yeux se rétrécit et sa bouche prend une
expression de dégoût mélangé de peur.
Il se triture nerveusement les mains, faisant parfois un geste
de prière.
Elle hésite, veut se retourner, puis marche sur lui d’un pas
décidé, la figure assombrie.
Il a l’air pitoyable et incapable de bouger.


Elle s’arrête, le fixe à distance.
Ses lèvres tremblent.
Ses yeux perdent leur expression dure.
Elle tourne le dos au musée et s’en va.
Il regarde silencieusement pendant qu’elle s’éloigne.
Horsheed est assise, assombrie.
Elle fixe un point dans l’espace.
Spojmai entre.
Elle va s’asseoir en face de sa nièce. Elle lui prend la main
entre les siennes.
           Il m’a parlé. Il ne veut pas que tu
           souffres. Si tu lui redis de s’en aller,
           il partira pour toujours. Je lui
           transmettrai le message.
               (presque inaudible)
           C’est très noble de sa part.
           Chérie, tu sais très bien qu’une telle
           relation n’aurait aucun avenir.
Horsheed commence à pleurer en silence.


               (d’un ton de reproche)
           Ma chérie, ma chérie...
           Quoi? Tu crois peut-être que je suis
           amoureuse? Si je l’étais, je le saurais
           immédiatement. Ça serait un sentiment
           clair et aussi coupant qu’une lame. Non,
           je ne pourrais pas l’aimer, mais ses yeux
           m’ont fait mal. Ce n’est pas juste !...
           Pourquoi est-ce qu’il a dû m’écraser avec
           un amour tellement humble ?
Horsheed entre sans frapper et marche sur lui.
           Chien! Tu n’es qu’un animal, avec des
           passions d’animal. J’ai honte de ma
           beauté, qui t’a transformé en bête. Tu
           vois? Tu n’écoutes même pas, tu trembles
           comme un chien qui ne comprend pas
           pourquoi son maître est furieux, mais qui
           sent qu’il sera puni...
           Shugufa t’a tout dit.
           Imbécile de chien!... J’ai su dès le début
           ce qu’elle était en train de faire. C’est
           moi qui le lui ai permis, par pitié.
           J’avais honte, je me disais que ce n’était
           pas bien que ma beauté fasse cela à
           quelqu’un. Et s’il me manquait des dents,
           tu m’aimerais encore? Mon cœur serait le
           même, tu sais, mais si j’étais défigurée...?
           Tu serais comme cette Fée qui se rend
           horrible pour permettre à son amoureux de
           vivre avec elle.


           Aah, comme c’est malin !... Tu crois
           résoudre tout avec des mots, hein ?...
           Les mots sont ma beauté.
           Beauté? Mais regarde-toi un peu. Tu n’oses
           même pas lever les yeux sur moi. Et dire
           que j’ai accepté d’être adorée par
           quelqu’un qui a l’âme d’un chien. J’étais
           pure avant de te rencontrer. Je n’avais
           pas encore pensé à de la peau et des
           orteils. Tu as perdu ta tête à force de
           regarder dix orteils et un morceau de peau
           et tu m’as aussi fait perdre ma pureté.
Il proteste faiblement.
           Tu n’arrêtes pas de parler de pureté.
           Ça alors !... Dans quel état tu crois que
           je me trouvais quand je devais prendre un
           bain, sachant que tu allais boire l’eau ?
           Que tu avais perdu tout sens naturel de
           dégoût et toute dignité humaine?...
           Ecoute : l’homme qui m’épousera sera celui
           qui aura vu mon âme, pas mes orteils.
           Ce ne sera pas quelqu’un qui aura des
           passions de chien. Tu es un chien!...
Pause. Les deux respirent lourdement.
           Mais tu es mon chien.


Cet aveu est tellement inattendu, que Rahman donne brusquement
l’impression d’être prêt de s’évanouir. Il se prosterne et
marche vers elle à quatre pattes.
           N’ose surtout pas me toucher!...
Il la regarde d’en bas.
           “Un homme qui aura vu ton âme!...” Et tu
           penses que moi je ne l’ai pas vue?
           Lève-toi. Je sais que tu l’as vue.
Il se lève et reste à une distance prudente.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Et j’ai vu la tienne. Je sais comment tu
           es à l’intérieur. Tu es un chien fidèle et
Il a une expression extatique.
           Oh, merci, merci...
Il avale difficilement.
                         RAHMAN (CONT’D)
           Je t’adorerai de loin. N’aie pas crainte,
           je veux que tu restes vierge. Si tu
           perdais cette qualité, tu deviendrais
           quelqu’un d’autre. (pause) Ce mari que tu
           auras, quelle responsabilité que la
           sienne, le jour où son droit deviendra ton


Il la fixe de son regard.
                         RAHMAN (CONT’D)
           Néanmoins, je me sens très coupable.
           Ecoute: je vais jouer le tout maintenant,
           mais je dois te le dire, afin de mériter
           d’être ton chien. Seulement, je ne peux
           pas le dire si je te regarde.
Il se tourne de profil, regardant ailleurs.
                         RAHMAN (CONT’D)
           J’espère que ma sincérité sera une
           protection suffisante contre ta colère.
           Lorsque tu m’as dit de quitter la ville,
           je sentais que j’allais mourir... et je ne
           voulais pas disparaître sans te revoir.
           Alors... à part la nourriture, j’ai aussi
           obtenu d’autres objets que tu emploies
           d’habitude... et je leur ai transmis une
           partie de la magie qui me brûlait de
           l’intérieur... Donc... je voulais que tu
           saches que ta présence ici, que tu mets
           sur le compte de ta décision... est en fait
           le résultat de ma magie... que je t’ai
           renvoyée comme dans un miroir...
Son visage à elle est brusquement déformé de rage. Elle hurle.
           Tu as fait quoi? Tu as invoqué le démon?
           Oooh, mais tu es pire que ce que je
           croyais. Toi, mon miroir? Je hais mon
           image dans un tel miroir!...
Il retombe sur ses genoux, silencieux, sans la regarder.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Une sale bête, avec un sale coeur. Eloigne
           de moi ton sale museau.
A quatre pattes, il rapproche son visage de ses orteils.


           Oui, j’ai mangé les rognures de tes
           ongles, et d’autres choses encore. Je
           voulais te renvoyer le maléfice que tu
           avais jetée sur moi.
           Mais c’est de la magie noire!... Tu as
           invoqué le diable?!... Tu... Toi... Espèce de
Elle le transperce de son regard, les lèvres tremblantes,
frémissant de tout son corps.

Il gémit.

Tu as presque vendu ton âme au diable pour
    (sur un ton plus doux)
Comme tu as dû souffrir, pauvre animal.
Eh bien, tu méritais de souffrir.
              HORSHEED (CONT’D)
 (baissant sa voix)
Tu es mon chien. Tu veux bien être mon
Il a de la peine à respirer.
           Sois mon chien.
Il commence à pleurer sans bruit. Sa respiration rauque balaie
ses pieds à elle, alors que des larmes tombent sur ses


           Je suis cruelle, surtout quand je sens de
           la faiblesse, mais je suis fidèle. Je ne
           peux pas rejeter quelqu’un qui a risqué
           son âme pour moi. Tu étais malade; je te
           soignerai. Je ne te laisserai pas perdre
           ton âme. Pauvre chéri, tu t’es abandonné
           comme d’autres se donnent à Dieu. Ne
           pleure pas, je te garderai. Je te tiendrai
           au bout d’une laisse invisible... beau,
           noble animal.
Gros plan sur son visage à lui, pleurant calmement, tous près
de ses orteils, sans oser les toucher.
           Tu fais bien de ne pas me toucher. Je jure
           que je ne te laisserai pas le faire. Je
           suis et je resterai vierge. Pour le reste...
           on verra.
Horsheed entre en trombe, en chantonnant, portant des lunettes
de soleil et des jeans sous la bourqa.
Spojmai est en train de rassembler les morceaux formant la
tête d’une statue cassée, une déesse de la période gréco-
Rahman trie des bouts de pierre cassée.
Ils se regardent avec des sourires énormes, complices.
           Ah, finalement un vendredi sans la
           perspective de s’ennuyer à mort.
               (montrant vers la statue)
Est-ce qu’on commencerait avec celle-là?


           Attends. Je dois d’abord nourrir mon


Elle s’avance vers lui, sort quelque chose de son sac et le
balance devant son visage.
Il ouvre grand la bouche et avance la tête pour attraper le
morceau de nourriture, mais elle retire sa main en jouant.
Ils refont le même jeu plusieurs fois.
Brusquement, elle jette de morceau de nourriture dans l’air,
tandis qu’il l’attrape avec sa bouche, le happant en faisant
claquer ses dents d’un bruit sec.
Il s’assied sur son derrière et avale avidement, comme le
ferait un chien.
           J’ai toujours hésité d’avoir un sale petit
           chien comme animal de compagnie;
           maintenant, je ne peux plus m’en passer.
Spojmai repose les morceaux de pierre sur la table.
           Mes enfants... Je sais, je le sens, que vous
           n’allez pas me décevoir... mais n’oubliez
           pas que le danger dans cette relation
           vient moins de l’extérieur, que de vous-
           N’aie pas peur. Nous resterons purs. Ce
           n’est pas seulement pour la promesse qu’on
           t’a faite, ou pour le serment à mon père,
           mais nous avons juré devant Dieu.


           Nous sommes de vrais, vrais croyants...
           parce que nous voyons la beauté de tout
           S’il-te-plaît, pas de Rumi.
           Pourtant... Horsheed... Il y a quelques jours
           encore, tu voulais le chasser de la ville...
           Et voici que maintenant tu commences à
           raconter à ton père que tu voudrais de
           nouveau passer des nuits au musée, parce
           qu’il serait dangereux de retourner la
           nuit à pied à la maison...
           Et quoi, ça ne le serait pas, peut-être?...
           J’aimerais bien te voir... Ou en taxi avec
           un étranger!... ou alors avec mon père au
           volant, ce qui serait encore plus
           dangereux !...
Rahman les regarde à tour de rôle, en silence, en souriant.
           Regarde-le. Le « maître de la parole »,
           mais quand il me voit, il est comme soûl!...
           Tous ce que je fais est magnifique pour
           lui. Si je lui tapais dessus, il serait
           heureux, parce que je le toucherais...
           Parfois vous me faites peur.
               (à Rahman)
           Et toi, tu la laisses t’appeler un chien,
           une chose, un fétichiste et un ivrogne?
           Ça te fait plaisir d’être ainsi insulté?
Il la regarde comme s’il entendait ces mots pour la première



Chère Spojmai, si tu avais entendu
l’intonation de sa voix, tu aurais
compris... Quand elle a dit “Tu es mon
chien”... Je ne pense pas qu’un autre homme
entendra jamais quelque chose d’aussi doux
de sa bouche...
Les enfants, vous jouez avec le péché, ce
qui est, bien sûr, dans la nature de votre
âge, mais essayez de garder votre raison.
Il n’y aura pas de péché. Nous ne nous
toucherons jamais. Nous l’avons juré.
Spojmai a étendu un tapis au milieu de la pièce et est en
train d’y disposer de la nourriture.
           Regarde mon petit animal!... Il sait
           recevoir avec tant de grâce que je ne
           ressens même plus le besoin de lui donner
           quoi que ce soit.
           Je n’arrêterai pas de vous dire d’être
           prudents, mes petits. Shugufa est fidèle,
           mais il ne faut pas trop la scandaliser.
           Bon, laisse un peu ton chien tranquille.
           Je suis sure qu’il peut aussi nous faire
           la conversation, au lieu de te suivre des
           yeux en permanence.
           Oui, il n’a pas l’air très intelligent
           quand il regarde comme ça. Crois-moi que
           je le punis pour son propre bien.


Horsheed choisit une tranche de pastèque, passe la chair
sanguinolente du fruit sur ses lèvres, comme si elle jouait de
la flûte, et la tend à Rahman.
Rahman commence à la mordiller comme un lapin, avalant le jus
couleur de vin qui dégouline sur son menton et sur sa
Horsheed prend une autre tranche de pastèque, répète le jeu,
seulement cette fois-ci elle lèche la chair du fruit.
Rahman la prend avec des gestes de fou, montrant le blanc de
ses yeux.
Il la mange avec de grands clapotis bruyants et extatiques.
Ils se plongent tous les deux dans un long jeu d’échange de
fruits qu’ils mordent et se les passent en chaîne.
           Tu vois? Les chiens ne connaissent pas le


Elle prend un radis, en mord la moitié, examine l’autre moitié
en la tenant par la queue. Elle mord l’autre moitié aussi et
tend à Rahman la petite queue verte.
           Je l’ai touchée, ça devrait te suffire.
Il mange le bout de tige verte.
Mâchonnant, pensive, elle ramasse quelques miettes de pain
qu’elle frotte jusqu’à en faire une boulette grise à l’aspect


           Réfléchis un peu: cette boulette de pain
           ne vaut rien. Même un mendiant n’en
           voudrait pas, mais mon animal serait
           capable de me supplier pour la lui donner.
           Y a-t-il quelque chose de plus vil ou de
           plus insignifiant? Je ne l’ai même pas
           portée à mes lèvres, mais je l’ai touchée.
           Personne n’en voudrait, mais puisque je
           l’ai faite, pour lui elle est précieuse.
Spojmai la regarde en silence et approuve de la tête.
           Si tu peux m’expliquer le mystère de la
           boulette magique, tu pourras l’avoir.
           Tu as mis un peu de ton âme dedans. Et si
           elle était sortie de ta bouche, la manger
           serait l’équivalent d’un baiser divin.
           Non, ça serait trop extatique. Je te


Elle fait rouler la boulette sur la peau de son avant-bras.
Elle essuie sa transpiration avec elle.
           C’est exactement ce que les alchimistes
           ont toujours fait. Transmuter la matière
           vile en jeunesse éternelle.
Elle mord la pointe d’un œuf dur décortiqué, qui s’avère ne
pas être trop dur, parce qu’une perle liquide de couleur
orange se forme sur sa lèvre inférieure.
Elle tend l’œuf à Rahman.


Il le frotte contre sa lèvre inférieure, se barbouillant avec
le jaune de l’oeuf.
           Les enfants, vous avez promis. Ne vous
           saoulez pas de sensualité.
           Crois-moi, je pourrais dormir nue à côté
           de lui sans qu’il y ait le moindre danger.
           Et je n’aurais aucun mérite à cela. Ta
           confiance est la plus grande protection
           contre tout faux pas.
           De toute façon, mon garçon, tu as l’air
           plus sérieux quand tu la regardes que
           quand tu pries.
           Oh, tu l’as vu prier!...
Les trois prient ensembles, prosternés sur le tapis.
Ils le font dans un silence complet, concentrés.
Ils se lèvent, transfigurés.
           Depuis qu’il m’a regardée dans le bazar
           avec ces yeux affamés, je me sens une
           meilleure personne, et même... je... je crois
           que je prie mieux.


Elle se penche vers Spojmai et lui chuchote à l’oreille.
           Que deviendrai-je quand il partira?
Le visage de Spojmai est fermé et silencieux.
               (à Rahman)
           Va-t’en! Je te rendrai fou!...
Rahman hausse les épaules.
Horsheed recolle les morceaux formant la tête d’une statue.
Rahman la regarde, fasciné.
           Je peux te filmer pendant que tu fais ça?
Elle secoue la tête, souriant.
           Pas mon visage.
           Bien sûr que non.
Il sort sa caméra.
Il commence à filmer ses mains.


           Tu en as assez de mes orteils?
           Tes orteils sont juste une promesse de ce

qui viendra.

           Rien ne viendra.
Elle sourit.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Tout est déjà là.
Rahman rit doucement, sans lever la tête.
L’œil de la caméra remonte lentement, depuis ses pieds jusqu’à
ses mains.
Le cadre reste sur ses mains, sur les doigts qui pressent du
ciment dans les fissures du visage de la statue.
           Je pourrais te faire tellement souffrir...
Elle réfléchit.
           Non, je souffrirais moi-même.


Horsheed entre en tremblant, l’air triomphant.
           Mon père dit qu’il ne voit aucun
           inconvénient à ce que je dorme chez ma
Il n’est capable de rien dire. Il la fixe, l’air terrorisé.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Spojmai panique totalement. Je lui ai dit
           que nous placerons des couteaux entre
           nous. Des sabres et des yatagans.
Ils étalent des couvertures par terre.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Tu auras la moitié de mes nuits, si ton
           amour atteint la dévotion nécessaire pour
           pouvoir souffrir de dormir chastement à
           côté d’une vierge.
Ils disposent de la nourriture autour d’eux.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Aussi bien ma tante que Shugufa m’aiment
           tellement... si je venais avec un bébé
           mort, elles prendraient une pelle sans
           rien me demander.
Elle montre vers la nourriture disposée autour.
           J’ai soif. J’ai faim. Nourris-moi.


           Qu’est-ce que tu voudrais manger?
           Tout ce que mon seigneur coupera avec ses
           dents et laissera couler de ses lèvres...
Elle s’allonge sur le dos, ouvre sa bouche.
Il presse la chair de quelques oranges sanguines au-dessus
d’un verre, le porte à ses lèvres et se remplit la bouche de
Il vient au-dessus d’elle, à quatre pattes, sans la toucher.
Il laisse couler le jus de sa bouche dans sa bouche à elle...
Une partie du jus sort comme du sang par les coins de sa
bouche et coule en petits ruisseaux dans ses cheveux...
Elle se gargarise avec le jus.
Elle s’essuie la bouche avec le dos de sa main.
           Est-ce que tu peux me sauver de mon


           Nous devrons nous battre chaque jour

contre ça.

           Nous? Et qu’est-ce que toi tu fais là? Je
           croyais que tu étais censé me protéger.
Elle se lève.



Ça m’inquiète... Tu sembles trop me
contrôler et te contrôler.
Ils sont allongés face-à-face, sur des couvertures
Leurs têtes sont rapprochées.
           Il ne peut pas y avoir de mal à sentir la
           respiration de quelqu’un.
           Bien sûr que non. Autrement, Dieu ne nous
           aurait pas fait avec des poumons que nous
           devons remplir d’air. Chaque seconde, nous
           avalons des atomes de la respiration de
           quelqu’un d’autre. Les atomes de l’air
           sont si délicats, qu’en ce moment même
           nous inhalons quelque chose qui a été
           respiré par Alexandre le Grand.
           Non, ta respiration est tellement pure,
           qu’elle semble composée d’une matière
           unique, que toi seule peux produire.
           Est-ce que les anges s’embrassent?
           Tout le temps. Et parce qu’ils ne sont pas
           faits de matière terrestre, mais de
           quelque chose d’éthéré, ils fusionnent
           lorsqu’ils s’embrassent. Ils ont une
           enveloppe fluide. Ils peuvent entrer l’un
           dans l’autre.
           Je voudrais entrer en toi. Je voudrais

habiter là.


           Le loyer est très élevé.
Ils se soufflent réciproquement chaud et froid au visage.
Ils se font des grimaces horribles.
           Et que diraient les anges s’ils nous
           voyaient en train de nous embrasser?
           Ils ne seraient pas trop heureux. Je crois
           qu’ils peuvent être très jaloux.
Elle fait une mine dépitée.
           Tu m’embrouilles. Tu pousses mon âme trop
           rapidement de la sainteté à la
           concupiscence!... Comment puis-je donc
           t’aimer sans offenser des anges?
           Reste vierge. Tu seras alors aimée et par
           eux et par moi.
           Pourquoi m’avoir parlé du fruit défendu
           alors? Tu attends que je te l’offre?
           Quand je te respire, je ne veux rien
Ils se soufflent des bouffées de respiration au visage.


C’est comique. Tu me désires tellement que

tu vibres.

Je pense que personne ne peut sentir ce
que nous ressentons maintenant. S’il en
était autrement, ce monde serait dirigé
par des baisers.
D’où tires-tu ton pouvoir? Qu’est-ce qui
te rend tellement fort? Tu crois que je
pourrais devenir forte comme toi?
Mais tu es forte!... Tu t’abstiens autant
que moi de tout ce qui est impur.
Si seulement tu savais ce qu’il y a en
moi!... Comme je souffre du désir!...


Moi aussi.



           C’est vrai?
Ils rapprochent leurs têtes.
           C’est comme une ivresse.
           Qu’est-ce que tu connais de l’ivresse?
           J’ai une fois vidé tout un verre de vodka.
Allongés dans la pénombre, face à face.
Des grimaces horribles, des bouffées de respiration.
           Ouvre ta bouche.
Elle l’ouvre et rugit comme une panthère.
           Reste comme ça.
Elle reste la bouche ouverte, en faisant des bruits comme si
on l’étranglait.
Il examine l’intérieur de sa bouche.
           Oui, tout est là.
La bouche ouverte, elle essaie de prononcer correctement.
           Qu’est-ce que tu veux dire, “tout”?
           Toutes les dents et leur support rosâtre.
Elle ferme la bouche et se soulève sur un coude.


           Maintenant c’est toi qui montres.
Il refuse de la tête.
           Il me manque des molaires. Je n’ai pas été
           élevé d’après une diète scientifique,
           comme dans ta famille bourgeoise.
           Très bien. Je n’aurais pas supporté que tu
           sois parfait. Tu serais prétentieux. Tu
           regarderais d’autres femmes.
Elle s’assombrit brusquement.
           Tu l’as peut-être déjà fait. Je hais ton


           Tu ne peux pas haïr le vide. Il n’y a rien
           là, je t’assure.
Elle se redresse sur ses genoux devant lui et le perce de son
           As-tu déjà été attiré par une autre femme?
           Je la hais. Es-tu encore... pur? Es-tu comme
           je suis?
           La pureté d’un homme est différente de
           celle d’une fille. Il n’y a rien derrière
           moi. Rien qui vaudrait la peine d’être
           mentionné. Mon cœur est une page sur
           laquelle on n’a imprimé que ton nom, d’un
           bout à l’autre...


           Beurk!... Tu lis des livres vraiment
           ennuyeux alors...
           Derrière moi, dans mon passé, il n’y a que
           mon travail et l’adoration de Dieu.
           Mais es-tu tel que je suis?
           Je pourrais répondre oui, mais alors tu
           viendrais avec d’autres questions et tu
           voudrais entrer dans des endroits où
           quelqu’un comme toi n’a rien à faire.
           Je veux voir à l’intérieur.
           Ecoute, c’est la première fois que je te
           refuse quelque chose. C’est surtout parce
           que j’ai tout oublié au moment même où je
           t’ai vue. Je n’ai plus de souvenirs ...
           Est-ce que tu as regardé d’autres femmes?
           Avec les mêmes yeux que tu poses sur moi?
Il soupire, sincèrement excédé.
           Je ne sais plus... C’était il y a si
           longtemps. Mais je n’ai jamais...


           Oh, comme je te hais!... Pourquoi as-tu eu
           besoin de regarder d’autres femmes,
           forcément impures, quand tout ce que tu
           espérais était de me rencontrer, sachant,
           bien sûr, que j’existais? Je ne peux pas
           accepter ça. Je te quitte.
Il la fixe abasourdi, sans comprendre.
Elle se lève, marche vers la porte, l’ouvre grande.
Elle s’arrête sur le seuil, sans se retourner, rigide.
           Si tu me laisses franchir le seuil, tu me


Il se lève, marche sur elle et CLAQUE la porte d’un geste
brusque et sec.
Elle se retourne et l’affronte.
           C’est comme cela qu’on répond à ça, bravo.
           Mais je dois quand-même te punir. Il est
           important que tu souffres un peu. Tu peux
           choisir ta punition. Allez, ne me force
           pas à la choisir à ta place.
           Je ne veux pas être puni, alors que tout
           ce que j’ai fait a été d’être honnête avec
Elle frappe du talon, impatiente.


           Tu ne peux pas être plus honnête que moi.
           J’ai besoin de te torturer, Rahman. Allez,
           moi je fais tellement pour te faire
           plaisir, et toi tu ne veux pas te plier à
           une petite torture?
           Tu veux vraiment me voir souffrir?
           Si c’est une souffrance que tu auras
           inventée toi-même, elle me sera douce.
Il ferme les yeux et réfléchit avec une expression de plus en
plus peinée.
           Prends ton mouchoir, embrasse-le, frotte-
           toi avec, mets-le contre ta peau, sous tes
           vêtements, frotte-toi tout en bas, essuie
           ta moiteur avec... et alors, au lieu de me
           le donner, jette-le.
Ses yeux s’allument d’une expression malicieuse. Elle sort son
mouchoir, le renifle, le lèche, et se l’enfonce sous les
Son bras va profondément, jusqu’en bas. Elle semble se frotter
le ventre. Il ferme les yeux.
           Ceci est aussi un jeu spirituel?



           Voilà comment tu dois me parler, mon
           seigneur et maître.


Elle sort finalement le mouchoir. Elle l’examine avec une
expression indifférente et le jette nonchalamment.
Il commence à pleurer silencieusement.
Elle tombe sur ses genoux.
           Qu’est-ce que tu fais?
           Je ne pensais pas qu’il m’était possible
           de t’aimer davantage. Mais quand je te
           découvre pleurer comme ça, je vois quelle
           créature magique tu es. Oui... tu es
           magique. Et dire que j’ai voulu te
           torturer... Je ne sais même pas
           pourquoi... et tu m’as de nouveau vaincue
           avec ta fragilité... Je sais maintenant
           que tu es tout aussi lâche que moi...
           Comment ne pas t’aimer? Il n’y a que la
           mort qui serait plus forte que toi.
Elle lève ses bras et se défait les cheveux, qui tombent sur
se épaules.
           Avant toi, je ne connaissais pas l’ennui
           total de mon existence. Oh, comme tu m’as
           fait tourner la tête quand tu t’es
           précipité pour manger cette pomme que
           j’avais écrasée ...
           Lève-toi, mon âme...
           Si je me lève, je ne serai plus humble... Tu
           sais, quand je t’ai appelé chien, c’est
           moi qui te mordais dans ma tête... Mais tu
           es un chien impur, parce que je ne peux
           pas te toucher.


           Et que suis-je d’autre?
Elle réfléchit en silence.
           L’homme à qui je me donne chaque jour.
           C’est beau... Et encore?
           L’homme qui me laissera ici et s’en ira
           quand il aura fini son film.
Il gémit, ne sachant quoi dire.
           Quand tu me quitteras, je serai cette
           chose monstrueuse: une veuve et une vierge
           à la fois.
Il se tait un moment.
           Ton père n’acceptera jamais notre mariage.
           Tu l’as dit toi-même.
Elle lui jette un regard désagréable.
           Je commence à percer tes secrets. Tu te
           masturbes beaucoup?


Bien sûr que non!... Comment ça beaucoup?
Je ne fais pas des choses pareilles... Et
pourquoi tu crois que ça serait beaucoup?
Beaucoup ou peu, quelle importance ?...
Je ne fais pas de telles choses.
Tu mens. Je vois que tu me mens déjà.
Bon, bien sûr que je le fais. Pourquoi tu
me le demandes?
Pour voir si tu me mens. Je sais que tous
les hommes se masturbent.
Et alors... toi non, peut-être?

Moi non.

Tu mens.



           Bien sûr. Beaucoup. Dans les petites
           choses. Mais toi, tu ne devrais pas.
Elle se redresse.


           Je pourrais te faire souffrir...
           Tu l’as déjà dit.


           Mais je pourrais faire mieux, me faire
           souffrir moi-même, ce qui te causerait une
           peine encore plus horrible.
Ils ont éteint la lampe.
La lumière de la lune passe à travers les rideaux, dessinant
les silhouettes des Bouddhas.
Ils gisent toujours face-à-face, respirant lourdement, sans se
Leurs yeux sont grand ouverts.
Il ouvre la bouche...
           Chut... Je n’ai pas besoin de tes paroles.
Ils gisent dans la même position.
Il dort, respirant lourdement.


Elle est totalement éveillée, le fixant sans bouger.
Il ouvre les yeux et lui sourit.
           Tu ronfles, mon seigneur et maître.
Elle se lève et va directement au miroir.
Elle se voit et frémit.
Lèvres gonflées, yeux cernés, un visage de Bacchante.
           C’est horrible que le bonheur puisse avoir
           un tel visage.
Ils entendent des pas et commencent à mettre vite de l’ordre
dans la pièce.
On frappe à la porte.
                         LA VOIX DE SPOJMAI
           Les enfants, réveillez-vous.
Horsheed court vers la porte et l’ouvre.
Spojmai entre et examine vite la pièce.
Elle voit le visage de Horsheed et a l’air choquée.
           N’aie pas peur. Je suis plus fière de
           cette nuit que d’une couronne.


           Fais quelque chose avec cette tête. Ton
           père emmène des étrangers pour visiter le
Elle prend Horsheed par la main et l’entraîne hors de la
                         SPOJMAI (CONT’D)
           Rahman, ferme-toi à l’intérieur et ne
           bouge surtout pas.
Horsheed se lave et arrange ses cheveux dans un miroir.
Spojmai la regarde, appuyée contre un mur.
Elle a une expression de fascination.
           Ce n’est pas de la sensualité, tu
           comprends? Je serais heureuse d’être sa
           soeur. Je pourrais alors l’embrasser et le
           serrer dans mes bras. Je lui ai montré mes
           aisselles... il s’est évanoui.
           Oui, chérie, mais tu oublies que c’est un


           Non, c’est mon chien. Est-ce qu’il a du
           talent? Est-il un génie? Je m’en fous.
           Je crois que je deviendrai folle avant
           vous. Tu ne sais même plus si tu es
           heureuse, ou si tu souffres. Crois-tu que
           vous pourrez toujours vous abstenir?


           Tu l’as entendu. Oui, je suis sure de moi.
           Je suis sure de lui aussi. Quand je vois
           ses yeux humides, quand je vois les larmes
           coulant sur son visage, mon cœur fond.
           Parfois je voudrais me montrer nue à lui...
           mais je ne sais pas s’il pourrait le
           supporter sans devenir fou... Un fou... Un
           Ma chère, j’ai très peur pour toi. Où est-
           ce que ça peut vous mener?
           Cette nuit, j’ai prié Dieu pour qu’Il
           renverse ceci, pour qu’Il me ramène au
           temps où je ne l’avais pas encore
           rencontré. Eh bien, Il ne l’a pas fait.
           Mon cœur a continué de battre pour lui.
           Aussi longtemps que je pourrai prier, je
           resterai pure.
           Et pendant combien de temps tu penses que
           vous pourrez continuer comme cela?
           Je ne sais pas... Des années?
Elle voit le visage de Spojmai dans le miroir.
                         HORSHEED (CONT’D)

Des mois?

           Vous en serez où dans six mois?
           On ne va pas se toucher!...


Elle jette l’essuie dans l’évier et hurle.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Je l’ai juré!... Je l’ai juré à mon père...
           qui a mis sur mes épaules le fardeau de sa
           Moi, je ne pourrais pas vivre dans un état
           pareil au vôtre. Pardonne-moi, mais je
           n’arrive pas à croire que vous avez trouvé
           une sorte de bonheur dans ça.
           Est-ce que la souffrance et le bonheur ne
           sont pas les mêmes pour tout le monde ?
           Pour moi, le paradis sur terre serait de
           pouvoir vivre pour toujours ici, avec vous
Avec un début de satisfaction, elle vérifie dans le miroir son
visage réparé.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Sans moi, c’est toi qu’il aurait aimée.
           Ne dis pas de bêtises.
Elles échangent un sourire dans le miroir.
                         SPOJMAI (CONT’D)
           Quand tu étais petite, je te prenais sur
           mes genoux et je te demandais: est-ce que
           tu voudrais que je sois ta maman, celle
           que tu n’as pas eue, celle qui n’est
           jamais injuste, qui te console et te
           caresse ?... et tu criais oui, oui, oui...
           Ton père était tellement maladroit avec
           toi... Et j’ai été comme une mère pour toi,
           d’une certaine façon... Oui? Non?


Horsheed se retourne et court dans ses bras.
Des voitures s’arrêtent devant le musée.
Des chauffeurs sortent et ouvrent les portières.
Le père de Horsheed et un groupe d’étrangers montent les
marches du musée en bavardant d’une façon familière.
Spojmai et Horsheed attendent en haut des marches.
Horsheed serre les mains des visiteurs étrangers.
Le père gesticule, fier, heureux.
En boitant, Bibi Malalai ferme le cortège des visiteurs.
Rahman regarde, tendu, à travers les rideaux.
Son visage est sombre.
                         LA VOIX DE BIBI MALALAI
           Et vous avez internet tout le temps dans
           ma guesthouse.
Rahman ferme les rideaux et commence à faire les cent pas.


Les étrangers partent, serrant de nouveau la main de Spojmai,
qui reste en haut des marches.
Horsheed suit son père dans l’une des voitures.
Avant d’y entrer, elle se tourne et fait signe en direction de
En réalité, son regard est dirigé vers les étages supérieurs
du musée.
Rahman regarde de derrière les rideaux, son visage déformé par
un rictus.
Il fait toujours les cent pas dans la mansarde, en se serrant
de ses bras comme s’il avait froid.
Des pas rapides qui montent et puis on gratte à la porte.

C’est moi.

Rahman ouvre et elle se glisse à l’intérieur, gaie, heureuse,
vêtue d’une robe d’été légère et élégante.
Elle s’arrête en voyant son expression.
           Qu’est-ce qu’il y a?


Il la fixe en silence, réprobateur.



           Tu as serré leurs mains!...
Elle hésite une seconde, incrédule.
Elle rejette la tête en arrière et commence à rire, d’une
façon un peu forcée.
Elle s’arrête lorsqu’elle réalise que son rire sonne
Cela l’irrite et alors elle le toise froidement.
           Bienvenue sur terre.
Brusquement, elle devient très fâchée.
                         HORSHEED (CONT’D)
           Si tu me faisais confiance, si tu croyais
           en mon amour, tu aurais vu cette chose
           rare : une femme jeune et belle que tout
           le monde admire et dont la seule pensée
           est: le chéri, s’il me voyait maintenant,
           s’il voyait comme je me ferme à ces gens,
           comme je me garde pour lui, parce qu’il
           n’y a que son regard d’idiot qui
           compte !...
Il cherche ses mots, en bredouillant.
           Je t’adore... Tu es...


           Crétin. Tu n’as aucune idée de ce que je
           suis en réalité. Je suis horriblement
           jalouse. Tellement jalouse, que je ne
           pourrais pas vivre une seconde si je
           devais te soupçonner de quelque chose.
           Alors comment oses-tu me soupçonner?
           Comment tu oses ?
Elle analyse son visage torturé.
           Maintenant, dis-moi, pourquoi tu souffres?
           Ta beauté m’oppresse.
           Pourquoi tu trembles?
           Si tu arrêtes de m’aimer, je perdrai la
           raison... ou pire.
           Ecoute, si tu ne supportes plus
           l’intensité de cet amour, il faut peut-
           être réfléchir à une forme de sevrage.
Il émet un grognement de douleur.
           Qu’est-ce qu’il y a dans ta tête? Arrête
           de te frotter les mains, parle, bonhomme.
           Je... ne sais plus... Tu as raison, j’ai
           dû douter de toi...


               (de plus en plus fâchée)
           Douter de moi?!... Tu souffres de lâcheté,
           voilà tout... Allez, ose, dis-moi le fond
           de ta pensée... De quoi doutais-tu?
           Je venais de réaliser que si tu n’étais
           pas aussi pure qu’un ange, je deviendrais
           fou. J’ai brusquement compris comment on
           pouvait tuer par amour. Et ça m’a fait
           peur de voir à quel point je suis devenu
           ton esclave.
           Un jour c’est moi qui serai ton esclave,
           mais ça ne me fera pas peur. Je baisserai
           la tête et j’accepterai mon joug. Petit
           homme, si j’étais méchante, ou une femme
           irrésolue et dévergondée, tu serais perdu.
           Je croquerais ton âme.
Il se jette par terre à ses pieds, face contre la terre,
secoué de sanglots incontrôlés.
           Tourne-toi sur le dos.
Il se retourne sur le dos, les bras en croix, la poitrine
En secouant les jambes, elle jette ses chaussures.
           Vu que j’ai des bas, ça veut dire que
           techniquement je ne te toucherai pas.
Elle commence à marcher sur lui.
Elle met un pied sur son visage... reste en équilibre sur ce
pied, se balançant d’avant en arrière...


Elle marche à reculons sur sa poitrine, examinant son
expression sous ses pieds.
Elle marche à nouveau sur son visage, puis elle recule.
Elle se penche et regarde... il a du sang autour de la bouche et
il y a aussi du sang sur ses bas à elle.
           Tu m’as mordue?
           Non, c’est ma lèvre...
Elle descend de lui, se penche de nouveau, enlève une goutte
de sang de ses bas et se la met en bouche.

Il râle.


Elle s’allonge aussi sur le dos par terre à côté de lui, ses
genoux vers le haut et légèrement écartés.
Ils gisent tous les deux un temps, sans bouger.
Elle respire lourdement, douloureusement.
Sa respiration à lui sonne comme un râle.
Tu m’aimes!...
Tu lèches mes pieds, chien... Je lèche ton


Lentement, elle roule sa robe vers sa poitrine et écarte
encore plus les jambes, pendant que sa poitrine se soulève et
s’abaisse spasmodiquement.
Lorsqu’il comprend ce qu’elle est en train de faire, il ferme
les yeux et les maintient serrés très fort.
           Regarde. Ça c’est aussi moi.
Il secoue la tête.
           Bon, prend ta caméra, si tu as besoin
           d’elle pour ne pas devenir fou.
Il reste sans bouger pendant quelques secondes.
Il tend un bras et cherche aveuglement le long du mur.
Sa main trouve le sac de la caméra.
Il sort la caméra et commence à tourner les boutons sans
regarder vers elle.


Il ne lève pas son visage.
           Tu me fais peur.


           Tu crois que tu es faible, mais c’est moi
           qui tremble...
Il dirige finalement la caméra vers elle.
Elle reste allongée, les jambes écartées.
           (à travers l’objectif de la caméra)
           L’ange qui a conçu ton corps a employé
           plus de lumière qu’il n’en fallait.
Horsheed se lève brusquement.
Elle remet ses vêtements en place avec une expression d’ennui,
comme si elle boudait.
           Ce commentaire d’un goût douteux n’était
           vraiment pas nécessaire, mais merci bien
           quand même.
Elle va au miroir et arrange ses cheveux.
           Une fois j’ai versé du shampooing dans une
           bouteille d’eau de vaisselle et j’ai
           demandé à Shugufa d’attendre voir ce que
           tu faisais et si tu allais la boire. Elle
           m’a dit que tu l’as bue toute, dans un
           silence presque religieux, comme si
           c’était de l’eau de la Mecque.
Ils sont allongés chacun sur son tapis.


               (respirant lourdement)
           J’ai parfois ce désir fou de me donner...
           comme une chienne... comme un animal... de
           devenir ta chose... Me donner à toi serait
           la seule chose irréversible... Et quand ça
           m’arrive... je veux juste oublier qui je
           suis, je veux grogner et souffler comme
           une paysanne... anéantie, humiliée, ta
           possession pour toujours... Il y a un tel
           plaisir à savoir qu’on peut donner ce
           qu’on a de plus précieux. D’agir comme une
           folle, comme une simple d’esprit... ou
           comme Dieu...
Ils se tournent le dos et chacun commence à serrer et à
embrasser son coussin, en gémissant.
Elle s’arrête et se retourne pour le regarder.
           Quelle espèce d’homme es-tu? Pourquoi tu
           embrasses ton coussin, alors que tu as une
           femme allongée à côté de toi ?
           Eh bien, c’est parce que n’importe qui le
           ferait, parce qu’on se sent plus fort et
           plus amoureux lorsqu’on échappe à
           Oh, tu dois être une vile et méchante
           personne, pour être capable de te
           contrôler comme ça. Tu me pousses donc à
           embrasser toute cette spiritualité, mais
           en même temps tu veux que je conçoive les
           conséquences des grandes caresses. Tu ne
           veux pas prendre, parce que ça serait
           assumer, mais tu voudrais bien recevoir,
           n’est-ce pas? Comme tes exigences sont
           inhumaines. Tu te contrôles trop, mon
           bonhomme!... Mon intuition me dit que tu
           devrais être moins lucide, moins


           Je t’aime tellement en tant que vierge,
           que je ne suis pas sûr de vouloir te voir
           devenir femme. Tu serais alors quelqu’un
Ils gisent dans le noir.
           Rahman, tu m’as fait quelque chose à
           l’intérieur. C’est comme si tu avais remué
           un marécage qui était là, bouillonnant
           doucement dans le noir, et maintenant que
           tu l’as remué, des créatures inconnues
           sortent de là pour me hanter.
Ils s’étirent en baillant bruyamment.
Il prend la caméra, ouvre le magasin, sort la cassette de la
soirée précédente et la lui tend. Elle la prend.
           Quoi? Oh, non, je n’en veux pas. Je te
           fais confiance, mon maître et seigneur.
Toujours allongée, rêveuse, elle pêche un bâton de rouge à
lèvres dans son sac et commence à dessiner des orteils rouges
sur la boîte de la cassette.
                         LE PERE
           Tu sais pourquoi je t’ai appelée?



    (avec une douceur prudente)
Tu voudrais m’exhiber encore à des
étrangers? Ça me perturbe un peu dans mon
travail, tu sais...
              LE PERE
Non, je veux plutôt t’exhiber à ton
potentiel futur mari, ma chérie... Ecoute,
je ne vais pas te forcer, mais tu dois me
comprendre... Ton oncle arrive d’Australie
avec ton cousin... ton seul cousin... Mon
seul neveu... J’aimerais beaucoup que tu
essaies de l’aimer.
    (le souffle coupé)
Tu aimerais que je l’aime?
              LE PERE
Tu sais que je ne te forcerai pas.
              LE PERE (CONT’D)
Il n’y a rien de mal à rencontrer sa
           famille, non?
Elle secoue la tête, pale.
                         LE PERE (CONT’D)
           Bien. Je dois dire qu’au début je leur ai
           presque dit non. Mon frère a osé me
           demander si tu étais vierge. Voilà ce que
           l’Australie fait aux gens.

Elle se lève.

           S’il-te-plaît, ne les amène pas au musée.


Rahman marche de long en large, agité.
           Ton père veut que tu épouses le fils de
           son frère?
Elle le regarde fixement, en tremblant.
           Après tout, on est une famille plutôt
           traditionaliste... je suppose...
           Emploie des arguments médicaux. Dis-lui
           que vos enfants naîtront aveugles.
           Il dit qu’on est d’une souche solide. Que
           ça n’arrivera pas. (comme dans une transe)
           Je pense que pour ça il a plutôt raison...
           Qu’est-ce que je dois faire?
           Tu ne peux rien contre ton père. Sa
           décision est prise; bientôt toute la ville
           sera au courant. Ta cible doit être le
           cousin. Tu dois être désagréable avec lui
           dès la première rencontre.
Il déambule, les poings serrés, pensant à haute voix.
           Je dois le voir d’abord. Je serai à
           l’aéroport quand ils arriveront. Je me
           cacherai. Ton père ne me verra pas. Je
           trouverai un plan après que je les aurai


Ils gisent dans le noir, immobiles, se tournant le dos.
Soudainement, ils commencent à pleurer tous les deux, serrant
et mouillants leurs coussins.
Leurs épaules sursautent spasmodiquement.
Ils se taisent et ils se retournent pour se voir.
Ils s’inspectent un moment, se retournent de concert, dos à
dos, et ils se remettent à pleurer, chacun de son côté.
Le petit bâtiment déglingué de l’aéroport.
Un avion atterrit.
La façade de l’aéroport est recouverte d’une énorme affiche
représentant le commandant Massoud.
Des véhicules de l’OTAN, des chiens, des Afghans par grappes,
avec d’invraisemblables quantités de bagages.
Le père marche de long en large dans le hall d’attente, en
fumant nerveusement et en s’arrêtant de temps en temps pour
parler à des connaissances.
Dans la foule anonyme des pauvres qui attendent, Rahman,
portant des lunettes de soleil noires, se cache derrière des
Sikhs qui se tiennent un peu à l’écart.


Des voyageurs commencent à sortir de la zone internationale;
des gens qui attendaient se précipitent vers eux, les
embrassant, les culbutant, leur arrachant les bagages.
Le frère du juge et son fils apparaissent, habillés à
Le fils est un peu plus âgé que Rahman, à l’allure sportive,
solide et bien habillé, quoique pas très à l’aise.
Les deux frères s’embrassent, se tapant dans le dos,
s’examinant, se parlant rapidement, les yeux humides.
Rahman les observe, tendu, ses lèvres pressées en une fine
ligne sans relief.
           Tu le repousseras calmement, tu le
           contrediras sans arrêt, tu le prendras en
           défaut, même s’il ne parle que du temps
           qu’il fait. Ce sont des gens vulgaires,
           qui ne connaissent plus le pays.
Elle approuve silencieusement de la tête.
                         RAHMAN (CONT’D)
           Et parle tout le temps de religion, de ta
           foi et de Dieu... En principe, ça devrait
           faire s’enfuir un homme normal.
Elle hoche la tête, souriant tristement.
                         RAHMAN (CONT’D)
           Sois calme, froide et polie. La politesse
           froide tue tout assaut amoureux. Il
           pourrait se plaindre auprès de ton père,
           qui te le reprochera. C’est là que ton
           tour vient.


                         RAHMAN (CONT’D)
           Tu feras remarquer à ton père combien
           l’attitude pleurnicharde et intrigante de
           ce cousin est inconvenante. Ton père
           perdra patience avec eux.
Il va à la fenêtre et regarde à l’extérieur.
                         RAHMAN (CONT’D)
           Mais, le plus important doit rester ceci:
           beaucoup de religion!... Tu ne devras même
           pas mentir. Après tout, nous sommes
           J’ai averti mon père que s’il les amène
           ici à l’atelier afin de me montrer comme
           un singe, je vais casser tout mon travail
           devant eux.
           Excellent. Nous allons envelopper des
           morceaux de plâtre dans des torchons
           humides, pour que tu ne doives pas casser
           des vraies choses, et s’ils viennent,
           alors tout ce que tu devras faire sera de
           jeter ça dans la poubelle, en faisant un
           grand bruit. Tu le feras froidement,
           systématiquement, sans prononcer un mot.
               (comme dans un rêve)
           On sera présentés ce matin.
Le père, son frère et le neveu sont assis, bavardant.
Horsheed et Spojmai entrent dans la pièce.
La vieille Shugufa entre aussi, apportant un plateau.


                         LE PERE
           Alors, Horsheed, Jamsheed se demandait
           s’il allait te reconnaître, après toutes
           ces années pendant lesquelles il ne s’est
           pas donné la peine de venir nous visiter...
           et voici Mustafa, un grand garçon, d’après
           ce que je vois, et qui me semble être
           promis à un grand avenir.
Mustafa se lève avec un mouvement précipité, un peu rigide, et
lui tend la main.
Horsheed ne la prend pas.
Elle le salue de la tête, en regardant vers ses pieds,
rougissant sans effort.
           Cousin... Mon oncle... Salaam.
Un moment de surprise générale.
                         LE PERE
           C’est comme cela que tu reçois ton cousin?
Horsheed le regarde avec une parfaite expression d’étonnement.
           Devrais-je me précipiter et l’embrasser,
Silence embarrassé.
                         LE PERE
           C’est à dire... Je pense que tu pourrais
           être un peu plus amicale.
           Est-ce que c’est un ordre, papa?


              LE PERE
Oui, c’est un ordre.
    (vers son cousin)
Monsieur (aqa), mon père a dirigé un
groupe de mujahedeen pendant la guerre,
alors il se comporte parfois comme s’il
était toujours sur le front. Je suis
curieuse de voir si vous accepterez une
amitié imposée par ordre.
Mais... Non... Miss... Mademoiselle... Ma
soeur... non, cela n’aurait, bien
évidemment, aucune valeur.
Je pense, Horsheed, que lorsque tu
connaîtras mieux Mustafa, tu commenceras à
l’aimer beaucoup.
De quel point de vue, mon oncle?
              LE PERE
De tous les points de vue.
Un homme qu’on doit aimer de tous les
points de vue est un homme qu’on est
supposée épouser.
              LE PERE
Bon, ben, voilà, tu l’as dit...
Monsieur (aqa)... mon cousin... Je ne sais
pas ce que nos pères ont décidé, mais je
suppose que si vous aviez un plan
personnel, vous n’hésiteriez pas à me le
présenter vous-même.


           Mon papa, et aussi votre père, m’ont
           beaucoup parlé de votre beauté, mais je
           constate que leur description était bien
           en-deçà de la vérité.
           Ceci n’est que votre impression, qui est
           certainement superficielle, vu que vous ne
           me connaissez pas du tout et que
           personnellement je ne tire aucune
           satisfaction de cette beauté que vous me
                         LE PERE
           Ma fille est insupportable!... Un
           tempérament d’artiste. Venez, on va vous
           montrer son atelier...
           Papa, je t’avais demandé...
                         LE PERE
           Oui, tu me l’avais demandé, mais bon, je
           dois aussi pouvoir montrer quelque chose
           dont je suis fier...
           Monsieur, je crois qu’elle ne veut pas...
                         LE PERE
           Oh, arrêtez, après tout c’est au musée...
           C’est un endroit public. Spojmai, viens,
           c’est toi qui as les clés.
Ils entrent tous.
Une série de formes enveloppées de linges humides sont
disposées le long des murs, entre les statues restaurées.


L’oncle et Mustafa déambulent dans la salle, mimant
L’oncle essaie d’enlever le linge enveloppant l’une des
Horsheed l’arrache, marche vers la poubelle ouverte et la
jette dedans avec un grand BANG de plâtre cassé.
Le père pousse un juron et se précipite vers elle, lui
attrapant le bras.
Horsheed lui fait face, les lèvres tremblantes.
           Tu vas me frapper maintenant?
                         LE PERE
           Eh bien, je devrais.
           Tu m’as déjà fait mal.

Comment ça?


           Tu me tords le bras. J’aurai certainement
           un grand bleu.
                         LE PERE
           Ce n’est pas vrai. Montre.
Il essaie de remonter sa manche.
           Et maintenant tu me déshabilles devant les



Spojmai intervient et tire le père en arrière.
           S’il-te-plaît, arrête!...
Horsheed se tourne vers les invités, tremblante.
           Je regrette d’avoir été obligée de
           détruire mon modèle...
                         LE PERE
           Tu as été “obligée”?!... Mais je n’en
           crois pas mes oreilles!...
           J’ai toujours cru que dans notre famille
           les gens respectaient leur parole.
           Je regrette d’avoir provoqué tout ceci à
           cause d’une simple visite.
           Vous n’y êtes pour rien, monsieur. Je ne
           sais pas ce qu’on vous a promis, mais mon
           père aurait dû savoir que je ne suis pas à
           vendre. Je suis une vraie personne. A
           vous, venant d’Australie, je dois paraître
           provinciale, mais sachez que j’ai une âme
           bien à moi et même des pensées propres.
Personne ne trouve rien à répondre.
                         LE PERE
           Mes chers, si on allait visiter ce vieux
Ils sortent tous dans un silence lourd.


Horsheed et son père sont assis face à face, tendus.
                         LE PERE
           Où est maintenant le jeune homme avec son
           histoire d’orteils? Réponds-moi.
           Tante Spojmai lui a donné une chambre au


                         LE PERE
           Je sais cela. Il devait se trouver une
           chambre ailleurs après un temps.
Il la prend par le bras et la perce de ses yeux.
Il est tendu et ses lèvres tremblent.



                         LE PERE
           Tu as juré. Tu as fait un serment devant


           Je sais. Je tiens toujours mes promesses.
Ils se regardent, yeux dans les yeux.
           Personne n’a jamais touché à un centimètre
           de ma peau, à part pour serrer des mains
           en public, si c’est ce que tu veux savoir.


                         HORSHEED (CONT’D)
           Personne n’a même pas touché mes orteils.
           Je suis tout aussi pure qu’à ma naissance.
                         LE PERE
           Je te crois. Pardonne-moi... Ce n’est pas
           que je te soupçonnais... C’est juste que mon
           frère a commencé une enquête, et que Bibi
           Malalai est allée lui dire...
Horsheed prend une expression peinée et incrédule.
           Bibi Malalai? Ma parole doit s’affronter à
           celle de Bibi Malalai maintenant? Papa,
           papa, que te font faire ces gens ?
                         LE PERE
           Je regrette. J’avais espéré... De toute
           façon, Spojmai doit se débarrasser
           immédiatement de ce garçon. Je l’avais
           oublié. Elle est naïve, elle a toujours
           son Paris en tête, mais moi je tiens à sa
Horsheed se lève et va vers la porte.
                         LE PERE
           A propos... Je trouve Mustafa une personne
           très ennuyeuse. Mais nous avons au moins
           montré à mon frère que nous voulions
Bibi est en train de vérifier quelque chose à la serrure de sa
Horsheed traverse depuis le musée et va vers Bibi Malalai.


           Salaam, Bibi. Tu as fini pour aujourd’hui?
           Est-ce que tu voudrais voir mon atelier?
           Tu as été dans le musée, mais tu n’as pas
           encore vu les merveilles de l’atelier.
Bibi arrange son fichu avec une expression cynique. Elle parle
d’une voix sirupeuse.
           Mais ça serait avec le plus grand plaisir.
Elles traversent la rue vers le musée.
           Je ne l’ai montré qu’à des étrangers
           jusqu’ici... Et à mon père, bien sûr... Il l’a
           trouvé... rempli de mystères.
Bibi montre l’escalier en essayant de cacher un sourire
En haut des marches, elle attend que Horsheed trouve la bonne
           Ma chérie, je savais que tu étais une
           fille intelligente, qui peut écouter un
           conseil amical. J’ai dit ça à ton père
           aussi, mais il n’écoute jamais.
           Quel genre de conseil?
           Oh, mais tu sais très bien, petite



           Je n’ai aucune idée de quoi tu parles.
           Non? Vraiment...
Elle menace Horsheed de son index amusé.
                         BIBI (CONT’D)
           Et le jeune homme avec ses orteils?
           L’homme à la caméra?
               (ouvrant la porte)
           Viens, on parlera mieux de tout ça à
Horsheed ouvre la porte et laisse entrer Bibi.
Elle entre en poussant des “Aaaaah!...” d’admiration qui ne
sont simulés qu’à moitié.
Elle fait le tour de l’atelier, en examinant les statues de
Elle s’arrête devant un Bouddha gras et gros, souriant, aux
longs cheveux.
           Elle est grosse et comique, mais comme
           c’est honteux de montrer cette nudité!...
           On voit ses tétons.
           C’est un homme. C’est un Bouddha.



Ça alors!…

           Nos ancêtres étaient des Bouddhistes... Ils
           vénéraient les tétons de cet homme.
Elle se penche pour mieux voir.
                         BIBI (CONT’D)
           Pas mes ancêtres, mademoiselle, pas les
           miens. Les tiens, peut-être. Nous, on a
           toujours été de bons musulmans. Hm. Cet
           endroit est plein de nudité et de tétons...
           Et toi, pauvre petite, tu dois toucher et
           frotter ça chaque jour.
Elle se retourne et fait face à Horsheed.
A ce moment précis, Horsheed la FRAPPE au visage avec une
telle violence, que la vieille est projetée contre le Bouddha.
Promptement, le Bouddha S’ECROULE lourdement sur elle.
Bibi ouvre la bouche pour hurler, mais Horsheed lui envoie son
pied avec toute sa force dans le ventre.
La vieille se recroqueville sur elle même de douleur.
Horsheed l’empoigne par les cheveux et lui tord un bras
derrière le dos.


           Ne crie pas, ou je te casse le bras.
           Oh, mon Dieu... Tu es... folle...
Horsheed lui tord le bras avec encore plus de force.
               (à bout de souffle)

S’il-te-plaît… Aaaargh… Arrête!…

Horsheed lui tire encore plus les cheveux, forçant la vieille
à regarder le plafond.
           Pourquoi? Pourquoi tu as fait ça?
           C’est horrible... Laisse-moi!
           Non, tu es horrible, espèce d’insecte
           dégoûtant... Pourquoi tu as fait ça?
           Je ne peux pas parler... Laisse-moi
Horsheed lui lâche les cheveux et le bras.
Bibi avale de l’air plusieurs fois, en se tenant la gorge avec
un râle de moribonde.
Brusquement elle se jette vers la porte, en HURLANT


           Au secours!...
Horsheed l’attrape avant qu’elle arrive à la porte, la gifle
et commence à lui serrer le cou, l’étranglant.
La vieille montre le blanc de ses yeux, essayant vainement
d’écarter les mains de Horsheed.
           Ecoute, vieille vache stupide... Stupide,
           parce que quand tu t’es mise à aller
           raconter des choses sur moi tu n’imaginais
           pas combien je pouvais être méchante...
Elle lui lâche la gorge.
Bibi reste debout, le dos au mur, haletante.
Horsheed sort de sa poche une poignée de billets de banque
           Regarde ça. C’est ce que ça coûterait pour
           avoir ta peau. Je trouverais n’importe
           quand quelqu’un pour te mettre une balle
           dans le groin, non seulement à toi, mais
           aussi à ton crétin de fils. Et je
           viendrais pisser sur ta tombe. Voilà...
           Maintenant tu sais à qui tu as à faire.
Elle jette l’argent à la face de la vieille.
           Prend ça et tire-toi. Et quand tu le
           dépenseras, rappelle-toi que c’est ça ce
           que tu vaux ... et une balle dans le cul.
Elle ouvre la porte.


           Que Dieu te protège.
               (presque inaudible)
           Que Dieu te protège aussi.
La vieille sort en boitant aussi rapidement qu’elle peut.
Pantelante, Horsheed appuie son dos au mur.
Elle commence à pleurer en silence.
Rahman apparaît sur le seuil.
           Tu ne devais vraiment pas faire ça, crois-
           moi ; c’était inutile...
           Ah, bon? Et pourquoi pas?
           Parce que maintenant rien ne pourra
           l’arrêter. Tu crois qu’elle va se taire ?
           Oh, comme tu sais aider. Merci pour
           l’optimisme!... Tu ne serais pas aussi un
           peu lâche sur les bords?


Arrête avec ça. Je ne pense pas que nous
pouvons rester ici. On devrait s’enfuir.
Se cacher quelque part.
Où veux-tu qu’on se cache? Tu as une idée?
Tu as fait des plans?
    (perdant patience)
Quels plans? De quoi tu parles? Tu m’as
toujours dit qu’on n’avait pas
Je n’en crois pas mes oreilles!... Je
demanderai à Spojmai de te mettre à la
porte dès demain. Ou si tu préfères
rester, tu peux. Je crois que j’aimerais
bien aller en Australie, après tout.
Donne-moi cette cassette où je suis nue.
         (surpris, peiné)
Quoi? Pourquoi?
Comment ça pourquoi ? Parce que je ne veux
pas que tu possèdes ça.
    (le souffle coupé)
Tu ne veux pas que je possède ça!... Tu
penses que je vais l’utiliser, ou quoi? La
mettre sur Internet? Aller la regarder
avec ton père?
Quoi?!... Mais tu es fou! Quel cerveau

tordu !


           Cerveau tordu!... Eh bien, tu le savais et
           ça te plaisait!...
           Ça me plaisait!... Tu n’arrêtes pas de
           parler au passé!... Tu es vraiment
           persuadé que c’est fini. Oh, comme tu
           renonces vite!...
               (changeant de ton)
           Allez, Horsheed, arrête... Ne détruis pas
           notre amour pour ça.
           “Notre amour”!... Tu en parles comme si
           c’était un bébé, ou un objet posé là...
Rahman marche vers elle et ouvre ses bras avec une expression
           Horsheed, s’il-te-plaît!...
           Ne prends pas cette expression humble qui
           me rend dingue. Là tu ressembles vraiment
           à un chien battu. Donne-moi cette
           cassette. Donne-moi toutes les
           cassettes!... Je veux être sure. Tu
           n’allais jamais faire un film, de toute
           Je ne te donnerai rien du tout.
           Alors je vais le dire à mon père.


           Le dire à ton père? Il te tuerait de ses
           propres mains.
           Oui, et peut-être aussi une foule de
           voisins se rassemblera en criant: “allons
           baiser la pute avant de la lapider”... Et tu
           t’enfuiras pendant ce temps. Espèce de
           minable!... Je monte chercher les
L’air déterminé, elle marche vers l’escalier menant à la
mansarde. Rahman lui bloque le chemin.
           Non, tu n’iras pas. Tu dois me faire


           Ne me touche pas.
               (lui bloquant le chemin)
           Je ne vais pas te toucher. Regarde comme
           tu pousses. C’est toi qui es en train de
           me toucher.
           Aha! C’est moi!... Les choses t’arrivent
           seulement, sans ta participation. Tu ne
           prends aucune responsabilité.
           Ah, bon? Qui c’est qui est venu vers toi?
           Qui a pris l’initiative le premier? Qui
           s’est ridiculisé au bazar pour attirer ton


           C’est tout ce que tu sais faire: te rendre
Spojmai monte en courant, paniquée.
           Qu’est-ce que vous faites? Pourquoi vous
           criez comme ça?
Horsheed va d’un pas déterminé vers la sortie.
           Je veux que tu le mettes à la porte d’ici
           demain. Cette fois-ci pour de bon...
On l’entend monter dans l’escalier.
                         LA VOIX DE HORSHEED
           Je vais chercher cette cassette.
Tremblant, Rahman serre sa poitrine et lève les yeux vers
           Oh, non, tu ne vas pas encore t’évanouir.
Il écrase et détruit systématiquement toutes les cassettes
avec une statue de Bouddha.
De temps en temps il saute sur elles à pieds joints ; parfois
il se penche pour en prendre une déjà cassée et déchirer la
bande magnétique.
Spojmai entre et le regarde faire.


Il s’arrête un moment et lui dit entre ses dents :
           Si quelqu’un te le demande, tu diras que
           j’ai tout perdu.
           Il aurait suffi de les effacer.
Elle sort, en fermant la porte sans bruit.
Il a bouclé son petit sac.
Il marche à travers la pièce, se serrant de ses bras.
Spojmai ouvre la porte.
           Ils sont là.
           Tu es prêt?
Il lui montre le sac.
Elle ne dit rien. Elle a gardé la porte ouverte.
Il prend son sac, passe à côté d’elle et commence à descendre
Spojmai lui tend la main.


Rahman la prend, la regarde dans les yeux.
           Eh bien, que Dieu te protège.



           Horsheed me demande de te saluer aussi.
           C’est gentil.
Spojmai lui tend la main une deuxième fois.
           Bon, ben... Adieu.
La lumière est aveuglante et Rahman, lorsqu’il sort, ferme les
yeux pendant une seconde.
La jeep du père attend.
Le père est derrière le volant, son frère à côté de lui.
Mustafa est assis à l’arrière, les bras croisés, rayonnant.
           As-salaam aleikum.
Ils lui répondent tous en choeur.


                         LE PERE
           Entre, mon garçon.
Rahman entre et s’affaisse dans le fond, à côté de Mustafa.
           Et voici donc l’homme à la caméra...
                         LE PERE
           Pauvre garçon. Il voulait tellement faire
           ce film dont je vous ai parlé, mais il a
           perdu toutes les cassettes du casting...
L’oncle rit en se tapant les hanches.
                         LE PERE
           Jamsheed !... Ce n’est pas comique.
Il se retourne légèrement vers Rahman, tout en conduisant.
                         LE PERE (CONT’D)
           S’il-te-plaît, ne te vexe pas. On est tous
           un peu euphoriques. On vient de décider
           les fiançailles de Horsheed et de Mustafa.
           Ils retournent maintenant en Australie
           pour préparer le mariage.
Mustafa rayonne et soupire, visiblement heureux.
Il donne à Rahman un coup de poing amical dans les côtes.
Rahman regarde droit devant lui, figé.
                         LE PERE
           Ah, parlant des cassettes, il y en a au
           moins une qu’on a sauvée.


Tout en conduisant, il sort de sa poche la cassette
barbouillée de rouge et s’évente avec, content de lui-même.
                         LE PERE
           Ma fille m’a dit de te la rendre. Elle l’a
           prise par erreur au musée avec des
           affaires à elle. Tu es content, non ?

MUSTAFA (légèrement méprisant)

           Est-ce qu’elle aurait pu obtenir le rôle?
           Tu penses que c’est une bonne comédienne?
           Mustafa, sois poli, s’il-te-plaît. Pour le
           moment, tu n’es que fiancé.
Le père tend la cassette à Rahman, au-dessus de son épaule.
                         LE PERE
           On n’a pas pu la regarder.
           Tu utilises un vieux système. Moi, j’ai
           une caméra bien plus moderne, de meilleure
           qualité, qui emploie une toute autre sorte
           de cassettes.
Il en sort une, la montrant à Rahman.
           Comme ceci!...
           Et, mon garçon, écoute le conseil de
           quelqu’un qui s’est fait tout seul, et à
           l’étranger en plus : trouve-toi un vrai


Le père arrête la voiture, attend que Rahman sorte.
                         LE PERE
           Si je comprends bien, tu ne pars pas à
           l’étranger. Alors voici ton terminal.
Longue file de gens qui avancent très lentement.
Des pèlerins, de dignes vieillards enturbannés, des femmes
voilées, des enfants qui hurlent.
Quelques militaires occidentaux, armés, regardent la scène en
Un portier se précipite pour prendre le sac de Rahman, mais il
ne le lâche pas, secouant la tête, absent.
Il arrive devant le guichet de contrôle.

OFFICER DES DOUANES Passeport, mon frère?



Grecia, datoriile și germanizarea simbolică a Europei


Cine a examinat atent oricare din fotografiile care îi reprezintă unul lângă altul pe ministrul german de finanțe Wolfgang Schäuble și pe fostul său omolog grec Yanis Varoufakis nu a putut să nu fie frapat de atitudinea de virtute rănită a lui Schäuble.

Mai mult, în unele poze, Wolfgang Schäuble pare a privi spre Varoufakis ca și cum acela ar fi un infractor, sau cel puțin un om de o moralitate dubioasă.

Asta – deoarece pentru germani datoriile sunt o formă de infirmitate și un defect moral.

Ideea e mai veche, formulată pentru prima oară de Nietzsche în Genealogia moralei, ba chiar fusese preluată de către Yanis Varoufakis pe blogul lui acum vreo trei ani, ca un răspuns adus atunci lui Schäuble, și asta cu mult înainte ca Varoufakis să viseze că într-o zi va sta lângă Schäuble discutând datoria Greciei:

Pentru germani, datoriile au o însemnătate malefică, teribilă, greu de perceput de către alte culturi. Asta pentru că în germană „datorie”, Schuld, e sinonim cu „vină”, „vinovăție”… In germană, „datoria”, fie si de bani, e o „vină” și are un sens exclusiv negativ.

Chiar și la restaurant, germanul va întreba: — „Wie viel (sau Wieviel) bin ich schuldig?” Asta inseamnã nu doar: — „Cât vă datorez?”, dar și: — „Cat de vinovat sunt?”

„Daran schuld sein” poate însemna că omul „datorează” (bani), sau că e „vinovat”… de orice: moarte de om, terorism, incest, datorii la fisc… Pentru limba germanã e același lucru.

Ambiguitatea este milenară, pentru că ea urcă până la limba goților, așa cum ne este cunoscută din Biblia lui Wulfila, episcopul ostrogoților de la Dunărea de jos. In această traducere a Bibliei în gotică, expresia skula ist (skula fiind forma gotică de la Schuld) înseamnă în același timp: e dator, dar și: e vinovat, o vinovăție care trebuie pedepsită. Ba chiar, analiza lexicală și etimologică ne arată că sensul moral și legal este cel mai vechi, precedându-l pe cel de datorie în bani.

Aceeași situație se întâlnește și în celelalte limbi germanice, în olandeză sau în limbile scandinave. Ba chiar, în anglo-saxonă, în limba veche din care avea să iasă engleza, scyldînsemna exclusiv vină sau chiar păcat, iar scyldig era vinovat, exact ca schuldig în germană astăzi, care însemnează și vinovat și datornic.

Grecii având datorii, fiind „schuld”, ei sunt în mod automat, în psiheea germană, vinovați, „schuldig”.

Intr-atât ne controlează limba, iar nu noi pe ea…

Cf. și:

Grecia și noul nostru „orientalism”


Toate lucrurile pe care trebuie să le știi ca să ajungi barmaniță în Bruxelles fără să treci prin patul patronului



— “Ai grijă, urmele din cearșaf se șterg mai greu ca cele din marmură…” e o frază care mi-a trecut prin cap odată ascultând două barmanițe românce în Bruxelles care nu bănuiau că le pricep limba.

Asta mi-a sugerat și scurta povestire Suliman Magnifica, unde atunci când prietena barmaniței românce o întreabă pe aceasta dacă s-a culcat cu patronul turc, ea răspunde:

Nu prea, că-i e frică de muiere. Nevastă-sa are veri mulți și mustăcioși. Turci de-ăia încruntați care beau ceai.

Acest „nu prea” e revelator pentru starea de confuzie în care trăiesc și muncesc, printre multe camere de filmat pitite în perete, majoritatea barmanițelor și chelnerițelor românce din Bruxelles și din alte orașe ale Belgiei.

Mai toate vin pe aceeași filieră, aduse de barmanițe deja prezente, ceea ce face că în cafenelele ținute de turci, albanezi sau macedoneni, o majoritate a barmanițelor, serveuselor, sunt din Balcani, România sau Moldova. De acolo este alimentat însă în același timp și sectorul prostituției, granița între servitul în bar și dansatul în bikini în vitrină fiind uneori dată doar de natura geamului prin care le vezi și de neoanele roșii.

Bruxelles este orașul cel mai mixt din lume după Dubai. In Bruxelles, 62% din populație sunt născuți în străinătate (în Dubai peste 80%). Între un sfert și o treime din populație sunt musulmani, cea mai mare proporție din orice capitală occidentală. Cartiere precum Saint-Josse, Schaerbeek, Anderlecht și Molenbeek sunt împânzite de cafenele ieftine, care funcționează în special datorită mașinilor de jocuri de noroc de tip bingo, păcănele, lotto și altele. Prețurile băuturilor sunt extrem de coborâte, pentru a-i încuraja pe jucători să stea acolo cu orele. Știu cafenele unde o halbă de bere de jumătate de litru costă doar doi euro, preț nemaiauzit prin alte părți din Bruxelles. Patronii, turci, marocani sau albanezi își permit să coboare prețurile atât de mult pentru că primesc, de la cei care posedă și instalează mașinile de joc (și care au licență pentru asta) între 5.000 și 7.000 de euro, la negru, pentru găzduirea fiecăreia din drăceștile instalații care dau adicție și la care unele spectre umane pot juca și 10 ore, fără oprire, băgându-și în fantele alea întregul ajutor social transformat în jetoane, după care patronul barului continuă să împartă lunar câștigurile cu compania de jocuri care a instalat mașinile. Anumite cafenele arată în realitate ca un cazino, băuturile fiind doar un pretext.

Fetele trebuie să știe cum funcționează mașinile, au cheia pentru a scoate cutiile cu bani, dau jetoanele sau cartelele magnetice clienților și servesc băuturi. Totul e filmat în permanență. Unii patroni nu le permit fetelor să citească ceva sau să se uite la televizor când nu servesc și ele se știu filmate în permanență.

Sunt plătite, la negru, între 5 și 7 euro pe oră, sau rotunjit la 50-60 euro pentru o zi de muncă de 8-10 ore. Lucrează fără contract și nu au au asigurare socială sau medicală. Tariful este extrem de coborât. Presupunând că lucrează 6 zile, cea care câștigă 1200 de euro pe lună știe că de acolo trebuie să pună deoparte 500 sau 600 pentru chirie. Sigur, mai sunt și bacșișurile, dar în cartierele acelea foarte sărace, clienții turci sau marocani rareori lasă câțiva cenți.

Apoi, este extrem de greu să eviți să treci prin patul patronului. Cele care ajung acolo știu că vor trebui să treacă prin asta, sunt prevenite de prietenele care le aduc. Sigur, nu este cu totul inevitabil. Există și patroni mai corecți sau care au resturi de scrupule, dar singurele fete care pot evita asta sunt cele care posedă deja experiența barurilor și a funcționării păcănelelor și care se pricep foarte bine la contabilitate. Asemenea valori adăugate stârnesc și mențin interesul patronului și îl fac să renunțe la etapa sexului. Asta nu înseamnă însă că acelea nu au trecut și ele, la rândul lor, odinioară prin așternut, sau pe o față de masă, noaptea, după închidere.

— “A fost doar o dată, în prima seară”, spune Marga [prenume de împrumut]. “După aia nu a mai încercat, pentru că am stat atuncea ca moarta, n-am participat deloc. Nu i-a plăcut.”

 — “Nu cunosc pe nimeni care să fi fost violată”, zice Alina [prenume de împrumut].“Unele fete știu dinainte ce o să fie, așa că se lasă o dată.”

 — “Eu i-am zis că sunt pe ciclu când a încercat”, spune X. “Știam că o să încerce. Că îmi spusese fata de dinainte. Pe turci îi scârbește total ciclul, sângele. Aveam dinadins în chiloți un tampon murdar. L-am scos și i l-am arătat. Era să mă dea afară. După aia nu a mai încercat, parcă eram radioactivă.”

 — “Eu nu am făcut-o, patronul e un om tare de treabă”, spune XXX, “dar știu o fată tare frumoasă și deșteaptă de care i-a plăcut patronului atât de mult, că trăiește acum cu el și conduce cafeneaua. E văduv, dar acum o are pe ea.”

Într-un bar, am aflat de la o fată că o prietenă din copilărie care a preferat să între direct în prostituție a pufnit disprețuitoare când a auzit că face doar 60 de euro pe zi. I-a spus: — „Proasto, eu fac 60 de euro într-o juma de oră.”

Adevărul este că valul de imigranți din România (dar și din Bulgaria), după aderarea la UE în 2007, a adus în țările Europei occidentale forme de delincvență pentru care polițiile locale nu erau pregătite, printre care o prostituție necontrolată. Se adaugă la asta faptul că anumite rețele infracționale nu pot fi infiltrate pentru că e vorba uneori de structuri clanice, de pildă romii vorbitori de turcă din Bulgaria, ca să nu mai pomenim de ceceni sau albanezi, structuri în care membrii vorbesc un dialect practicat într-un singur sat, sau regiune anume. Poliția occidentală (în cazul de față belgiană) se regăsește uneori neputincioasă fie și să stabilească identitatea celor arestați.

Deschiderea spre est a modificat astfel profund mediile prostituției din Europa occidentală (la fel cum a modificat și peisajul pornografiei). Competiția fetelor lipsite de orice inhibiție din Europa de est și gata la orice a sufocat piața occidentală a sexului.

Vreme îndelungată, de-a lungul anilor 2000-2010, albanezii au fost principalii proxeneți. Acum însă, cel puțin în Belgia, mediul prostituției începe să fie parțial dominat de filiere românești. Înainte, prostituția era controlată de kosovari, care sunt foarte bine structurați și foarte violenți. Mafiile proxenetismului albanez, fiind rigid și ierarhic structurate, pot însă uneori fi mai lesne de penetrat și decapitat. In cazul românilor, însă, e vorba mai degrabă de o penetrare anarhică. Cutare “pește” vine din România sau Moldova cu două fete, un altul cu trei sau patru, fără a avea legătură cu primul, așa încât, încetul cu încetul, piața a fost inundată, poliția neputând face față unui proxenetism sălbatic, amorf și incontrolabil.

Poliția belgiană a cerut chiar ajutor din România. O vreme, polițiști români au patrulat împreună cu belgieni prin cartierele din Bruxelles unde se înregistrează o mare concentrație de români, de cerșetori și prostituate, precum și o serioasă delincvență de origine românească pe care poliția belgiană nu reușește să o controleze.

Evident, să fii cerșetor, sau prostituată, în Bruxelles, după ce ai fugit din Brăila sau de prin Moldova pentru a găsi un filon de aur în acest Eldorado al occidentului unde cerșetoria și prostituția sunt perfect legale, și să-ți apară deodată în față un polițist în uniformă românească poate declanșa brusc o senzație de irealitate ducând la conștientizarea derapajului social în care te-ai lăsat să aluneci. Iar alteori ai vrea să lucrezi mai degrabă în bar, unde nu trebuie să te culci decât cu unul singur.

Cf. și:

Suliman Magnifica

Violul lui Lenin (fragment din viitorul roman: Pantere parfumate)


Beat, rupt de oboseală, dormisem prost în noaptea aceea și visasem iar că mă strecurasem, înșelând vigilența gardienilor, în Mausoleul lui Lenin din Piața Roșie. Pătrunsesem tiptil în sala sarcofagului, închizând grijuliu în spate masiva ușă blindată. Mai întâi am stat un timp îndelungat în fața lui Lenin, examinându-i ochii kalmîci închiși pe vecie, trăind spaimele de împrumut ale celor care odinioară venerau mumia lui Faraon.

Mă simțeam în același timp năpădit de o silă de dincolo de lume, însă știam că ea face parte din ambiguitatea sacrului. Faptul că doream să violez leșul inodor și artificial al Fondatorului nu era decât o hierogamie, încercarea supremă, uniunea contrariilor.

Ceea ce părea a fi o încercare de readucere la viață a genocidarului ctitor era de fapt o nouă ucidere ritualică, o crimă definitivă, fără întoarcere, lipsită de nume. I-am scos mai întâi pantofii lipsiți de eleganță și i-am tras șosetele de nylon. M-am aplecat să-i sărut, palpitând, unghiile degetelor de la picioare (care erau de culoare mov), în vreme ce ale mele (degetele, da) se strângeau într-un spasm dureros.

A-i trage pantalonii a fost un chin cu nădușeală. Când am izbutit, am căutat, gâfâind greu, Fundul Legislator în care urma să-mi vâr degetul mijlociu, cum mi-l vârâse și mie mai întâi vecinul acela din sat în copilărie, însă era prea mult pentru o singură încercare.

Când m-am aplecat să-l sărut, mi s-a umplut gura de o vată acră și prăfuită și în somn am simțit că mumia lui zăcea acolo de o eternitate, ca Frumoasa din Pădurea Adormită. Ca Eva lângă mine. Dar dacă am lua-o coerent, cum citisem prin Georges Bataille, chiar si dupa logica interna a poveștii, semi-cadavrul prințesei Frumoase din Pădurea Adormită, întins acolo vreme de o sută de ani de zile, până vine salvatorul să o pupe pe buze, acel trup adormit ar trebui sa fie o masă inertă și dezgustătoare, acoperită de praf și pînze de păianjen. De ce naratorul și înțelepciunea populară n-au ținut cont de faptul ca pe fata aia se va acumula multă mizerie arheologică de nepupat?

Sau poate că Frumoasa din Pădurea Adormită nu e altceva decât o parabolă a iubirii pierdute. Povestitorii succesivi (Charles Perrault si fraţii Grimm n-au facut decât sa prelucreze mituri populare) au adăugat pături inutile de narațiune, fără să vadă că e vorba în mit doar de regretul etern pentru femeia pierdută, in mod ideal moartă, si gata sa fie inviată de tine printr-un pupat salutar cand dai din nou peste ea…

… doar că povestitorii nu s-au mai gândit la acumularea de straturi geologice de mizerie si pânze de păianjen de pe stârvul ei inert. Ca doar de-aia e poveste, sa te facă sa visezi aiurea. Și am visat aiurea.

N-am izbutit nici atunci să intru în Lenin. Să-l iau prin față, așa cum zăcea, cu ochii întredeschiși privind spre tavan, n-aș fi putut. Știam că n-aș supraviețui dacă ar deschide încet ochii pironindu-i într-ai mei. I-am smuls o meșă de păr, dar la trezire, când am deschis pumnul în care o strânsesem, dispăruse.

Aproximativ zece chestii de care ai nevoie ca să te descurci în viață dacă ai 16 ani și ești fată


Din nou ceva din înțelepciunea lui Dez Chincișan, cea care mi-a zis într-o zi:

— “E bine că alde noi n-avem bani, ca să putem părea vulnerabili.”

Cred că a uitat și ea că poate scoate din hău atâta profunzime; asta a fost la nivelul lui Woody Allen: — “Money is better than poverty, if only for financial reasons.” De data asta însă, Dez, făcătoarea de Omelette (link în josul textului, pe podea), ne oferă:

“Aproximativ zece chestii de care ai nevoie ca să te descurci în viață dacă ai 16 ani și ești fată”

Dez Chincișan

1• Mama ta a zis că ești ușor plinuță. Datorită acestei sămânțe malefice de dubitativ brusc ivită în creierul tău, vei fi tentată să îți întrebi colegele: fată? sunt eu grasă?! O să primești exact răspunsul ăsta: doamne ferește, fată! arăți excelent! Desigur, ele niște slabe, de o frumusețe destul de comună, vor fi leșinate de invidie dacă slăbești. Pentru că ele sunt urâte, dar tu poți slăbi. Crede în mama ta!
2• Dacă nu ești oaie, dar ai picioare relativ scurte, nu te lua neapărat după colega ta care și-a luat niște blugi cu talie joasă pentru că așa e moda. Nu e nevoie de populație excedentară de șoricari. Limitează-ți admirația pentru Dumbrava Minunată cu Lizuca și Patrocle. E mai safe.
3• Spune nu papucilor cu blană. Inițiază și o petiție. Fă o mișcare publică, mobilizează oameni și dacă strângi măcar 100 hai în piață, că vin și eu. Nu piața de unde ți-ai luat papucii, ci din astea moderne de tip Victoriei sau Unirii, gen.
4• Nu asculta trupe necunoscute dacă nu e cazul. Și mie îmi place speedcore, dar tu ai 16 ani, n-ai băgat tu atâtea chestii în tine până acum și nu ai creieru setat pe sistem binar (sper). Ascultă Sandra. Sandra e, mă rog, nu știu nici eu ce e, dar toată lumea știe că nu știe ce e.
5• Nu te tencui abuziv, dacă nu vrei să arăți ca miresele oribile care blochează trotuarele din Cișmigiu, din cauza fotoșutingului de after. Ele nu doar că au 35 de ani, ele arată de 56. Tu, insist, ai 16 ani, nu arăta de 38, că ai piele tânără și ochi fără gene false, de căprioară rănită. Bine, ești și brânză bună în burduf de câine, dar asta vei rezolva cu vârsta și tutorialele de pe youtube.
6• Dacă te simți nasol că ți-a venit ciclul, mergi la farmacie, ia un sul de vată hidrofilă, rupe o bucată și bagă-ți-o între picioare. Apoi, vezi dacă ești tentată să scoți costumul de mire al tatălui tău din pod, care făcuse nuntă pe tema “Cosmonauți”. După care, relaxează-te, e 2017 și poți purta alt fel de absorbante, mai umane. Ok, se compromite distracția cu fata ți-a căzut vata, dar nu te mai întrista. E normal să-ți vină ciclul, ești femeie, îl meriți.
7• Să știi că dacă asculți manele și-ți și plac, e ok. Dar dacă nu îți plac, nu e ok. Dacă asculți manele la 16 ani, să nu, doamne ferește, te trezești că asculți Cargo la 19, că ai cunoscut un motociclist care ți-a zis ca manelele sunt nașpa și ce mișto e Cargo și spui muie manele. Asumă-ți. Adică ascultă mai întâi Cargo și dup-aia manele și dacă nu vezi că Cargo sunt mai retardați, atunci dacă îți și place Cargo, nu te mai atinge de manele. Florin Salam va lăcrima, doar că el e obișnuit să plângă la toate nunțile, e în regulă.
8• Dacă ai o prietenă bună, nu ceda tentației de a vă îmbrăca cu tricouri similare. Nu că nu e ok, e ok, oarecum, dar toate prietenele bune se fut la un moment dat cu prietenul celeilalte. Și ce e mai jignitor? Că și-o trage prietena ta cea mai bună cu prietenul tău sau că ea poartă pe ea fix tricou ca al tău când face asta?
9• Nu e obligatoriu să citești cărțile din programa școlară. În afară de Nichita Stănescu, toți sunt de o plicticoșenie extraordinară. Te înțeleg perfect că nu îți place școala, nimeni zdravăn la cap nu ar putea să spună ca îi place, dar citește altceva. Citește ce vrei și îți place ție. Bine, asta dacă știi să citești, dacă nu știi, nu-ți bate capul.
10• Nu trebuie să pui botu la tot ce am zis acum, doar că..
Cf. și:

Terminator 2 (1991, în 3D) – „Hasta la vista, baby!“ înspre incorectitudinea politică bine asumată



Spre surprinderea generală, am mers de ziua mea (recent) să revăd Terminator 2 remontat, remixat și refăcut în 3D de James Cameron.

Excepțional film, frumoasă modelare 3D.

În 1995, dezastrul nuclear a omorât 3 miliarde de oameni. Doi roboți asasini sosesc din viitor, T-800 (Arnold Schwarzenegger) și mult mai avansatul  T-1000 (Robert Patrick, trimis de Skynet). Androidul T-1000 trebuie să ucidă copilul care va deveni șeful rezistenței împotriva sistemului planetar de inteligență artificială genocidară Skynet, copil jucat de John Connor (Edward Furlong)

După primul Terminator, în 1984, James Cameron (care avea după aceea să devină cel mai mare coțcar manipulator planetar cu Titanic și Avatar) și care a trăit și cu una din cele mai mari și inovatoare cineaste actuale, Kathryn Bigelow, cea cu Zero Dark Thirty,  Cameron a scos magnificul Terminator 2 în 1991, iar acum l-a rescos lucrând un an la relieful imaginii. Rezultatul e modest și elegant.

Până la Terminator, Cameron făcuse doar niște prostioare, iar celălalt, austriacul culturist și viitor guvernator al Californiei Arnold Schwarzenegger își arătase mușchii în Conan barbarul.

Filmul remontat nu îl face o lumină intelectuală nici acum (cică cu totul ar fi doar vreo 700 cuvinte de dialog pe care le pronunță Schwarzenegger), dar ce este foarte frumos, pe lângă efectele vizuale de dinaintea erei numerice, digitale (androidul rău, criminal, T-1000, e făcut dintr-un plolialiaj, se topește și ia orice formă, ca un Proteu) și pe lângă muzica de Guns N’ Roses, din vremea când încă mai valorau ceva și se credea (eronat) că sunt contestatari, noul film remontat în 3D are niște merite surprinzătoare.

Eu bine, pe lângă întorsătura neașteptată de după Terminator 1, faptul că androidul criminal (Schwarzenegger) devine personajul bun în Terminator 2 (cu delicios umor în dialoguri), spre deosebire de George Lucas, Cameron n-a schimbat nimic din tot ce era incorect politic în prima versiunea filmului.

Schwarzenegger aterizează gol din viitor și bate oameni într-o cafenea și le ia hainele, motocicleta și armele (suntem în SUA); pe autostradă, la orice cursă și accidente avem morți nevinovați, alți șoferi ai unor mașini care treceau pe acolo; oameni sunt uciși la întâmplare. Nu avem aici la Cameron nimic din ceea ce a făcut George Lucas remontând primul (cronologic) episod din Star Wars, unde Han Solo (Harrison Ford), în loc să tragă primul prin masă pentru a ucide un scârbos creditor extraterestru beneficiază de un efect numeric prin care ni se dă impresia că arătarea galactică caută să tragă prima iar Han Solo doar se apără.
Nu, la James Cameron în acest Terminator 2 în 3D filmul e neschimbat.
Dar cu ochelarii ăia în sală și cu niște beri în poală parcă într-adevăr participi la cursele pe viață și pe moarte cu camioane și cu un suav polițist tăiat în două cu mitraliera, care se recompune mereu și mereu… iar efectul produs de faptul că monstrul se recompune din picăturile împrăștiate pe linoleum e chiar de speriat.

— Zero Dark Thirty – un thriller feminist…

— „Hasta la vista, baby!“: „La revedere, puiule!“… Dublarea filmelor străine în limba naţională a început ca o iniţiativă fascistă şi nazistă.

O odaliscă de pripas… codul vestimentar feminin musulman în public în UE


Aceasta nu este o balenă, ci o femeie în burqa la mare.

Azi, în multe mari orașe occidentale, poți vedea deseori mai multe femei voalate decât în Kabul.

În Afganistan, anii 2001-2002, imediat după fuga talibanilor, am văzut bucuria femeilor de a nu mai purta burka, oroarea aia de preș care te învăluie și te transformă în abajur cu picioare.

Întors atunci la Bruxelles, în cartierul turco-albanez în care locuiesc (nu Molenbeek de unde ies teroriștii, nu… alt cartier) am dat peste femei în burka, după ce văzusem cum în Kabul și-o aruncă și se bucură că au scăpat de ea. Am dat și de ideoloage, inclusiv șefa partidului ecologist din Bruxelles, cu care m-am certat definitiv, care apărau burqa și îmi explicau în ce fel e o alegere și un semn al demnității femeii musulmane… Nu este, în realitate, este un semn de dominație si de supușenie. Și o spălare a creierului din copilărie.

Văzusem exuberanța cu care femeile afgane tinere lepădau cât puteau și purtau, sub abajurul obligatoriu de care voiau sa scape, jeans și sandale și abia așteptau sã poată să umble cu meșele în vânt, ca să aud după aia tâmpite de occidentale apărând voalul integral ca făcând parte din “demnitatea femeii”.

Recent, în mai multe țări europene s-a pus problema legiferării în chestiunea codului vestimentar musulman în public. Spuneam că în multe mari orașe occidentale, poți vedea deseori mai multe femei voalate decât în Kabul. Asta, desigur, și pentru că fundamentalismul islamic este în primul rând un fenomen urban. La țară, la sat, în lumea musulmană, femeia lucrează la câmp și în curte. Voalul integral, burka ar împiedica-o să facă treabă. La oraș – bărbatul înstărit își arată femeia voalată ca să dovedească că e suficient de avut ca femeia lui să nu lucreze.

Mai multe țări europene, Franța și Belgia în primul rând, au legiferat în chestiunea vălului islamic în public. Germania de asemenea, însă într-o asemenea țară federală, fiecare Land are legislația lui, astfel încât interdicțiile respective funcționează în unele orașe, în vreme ce în altele legislația locală e încă indiferentă.

În Franța, mai bine de 30 de orașe au interzis acele burkini, voalul integral pentru plajă, o formă de burka pentru mers la mare.


Cunosc personal, spuneam, mai multe feministe stângiste, ecologiste, ONG, unele chiar specializate în țările musulmane ale lumii a treia, care apără portul voalului islamic ca pe o formă de demnittea și alegere personală a femeii.

Cu una, fascinată și de poligamie, m-am certat definitiv.

Cand am contrazis-o și i-am venit cu argumente, mi-a scos ca si ea a fost in Kurdistan si Gaza și că știe ea mai bine decât mine ce vor femeile, că si ea e femeie, iar eu n-am cum sa pricep cum e cu pudoarea.

I-am vorbit atunci despre spălarea la creier din copilărie și despre degradanta poligamie, despre oroarea “haremului”, pe care ea o apăra, vizita la soț cu rândul, promiscuitatea, dușmăniile și ura dintre cele favorizate și cele doar producătoare de copii din datorie, lucru la care s-a enervat definitiv si mi-a sâsâit șerpește: –“Bietul de tine, de-ai ști tu ce complicitate se țese intre femeile alea !…”

… și a plecat indignată cu iubita ei, o spanioloaică năsoasă și păroasă.

Era ea pariziancă incultă, însă prinsese un lucru învârtindu-se cu anii prin sărăcia înturbanată din Levant: în islam, homosexualitatea e privită, e drept, cu aceeasi severitate ca in celelalte religii monoteiste, crestinismul si iudaismul ( spre deosebire de cultul baroc al budismului tibetan, căruia homosexualitatea ii e indiferentă), si pedepsita chiar cu moartea, cu rezerva ca islamul are o relativă indulgență pentru homosexualitatea feminină.

Dat fiind ca se considera ca nu exista penetrare reală (uneltele domestice, fructele si instrumentele muzicale eventual folosite nu intra aici la socoteală), amorul lesbian e considerat a nu afecta integritatea pretiosului capital sexual al femeii. E teoretic interzis, dar aproape niciodată pedepsit. Doar homosexualitatea masculină e un păcat mortal in islam. Ce fac femeile cu vasul mustitor nu interesează pe nimeni, câtă vreme rămân între ele.

Asta însă admira, graseind și gâlgâind, odalisca de pripas, asta găsea ea că e “complicitate” și o trăsătură a unei culturi tradiționale care trebuie protejată.

Aud că acum ține cursuri de islamologie la o universitate din provincie.

Cum? Nu știe arabă, nu.



O foarte scurtă cronică despre Dunkirk, un fals documentar



Am să spun de la început că acest pseudo-film și pseudo-documentar rău jucat trebuie evitat absolut.

Tot ce lobbyingul hollywoodien a putut să plătească în presă ca să laude acest plicticos joc video de două ore e mincinos.

În mod excepțional, cronica asta a mea va fi foarte scurtă, pentru că nu e nimic de spus despre ceva care nu este un film, nu e cinema.

Din start știm despre ce e vorba: în 1940 pe plaja de la Dunkirk, 400.000 de soldați britanici și francezi sunt evacuați  peste Canalul Mânecii sub atacurile aviației germane.

Operațiunea e o reușită, deși cu mulți morți.

Acum: Dunkirk nu este un film. Este o lungă și plicticoasă repetiție de efecte speciale fără nici un personaj real, un fals documentar.

La început vezi un băiețel, soldat britanic, un fel de androgin, crezi că vei afla ceva despre el, dar dispare, se topește ca pisica din Cheshire în Alice.

Ni se laudă prin cronici frumusețea lucrului cu sunetul și a mixajului sonor: e de fapt doar o succesiune de explozii.

Dialogurile sunt la fel de stupide ca în cel mai plicticos film istoric de Sergiu Nicolaescu.

De la omul care a făcut ultimele Batman interesante și Interstellar te-ai fi așteptat la măcar ceva structură și psihologie a personajelor. Rezultatul: zero absolut.

Nu vezi niciodată germanii, care atacă precum niște aliens. Ce să spun, mare găselniță.

Plictis mortal, personaje absente, final cunoscut, căci știm că militarii vor traversa marea. Într-un plictis insuportabil de valuri și explozii create în computer.

Tot de Christopher Nolan:

“Interstellar”: despre relativitate și cum, când filmul atinge viteza luminii, un minut acolo echivalează cu 7 ani pe pământ

Nabokov și niște fluturi fără dovadă


Fluturi desenați de Vladimir Nabokov

Când fiică-mea a venit acasă buhăită de plâns, frumusețea ei hieratică sluțită de muci și ceva bale la colțurile gurii, a știut doar să geamă, ca un animăluț rănit:

— M-a lăsat. M-a lepădat, imbecilul.

Am înțeles pe loc: încă de când ne instalaserăm în Bruxelles, o avertizasem să nu umble cu români. Adu-mi acasă un caid al mafiei albaneze, un scriitor venezuelean în exil, un bucătar japonez, ce vrei tu, dar nu te băga cu români. In loc de asta, ea se încurcase cu un traducător român de la Comisia Europeană.

Îi știu, și eu am fost ca ei: românii au o obsesie cu atributele bărbăției (ceea ce nu arată, de fapt, decât masculinitate șovăielnică). De-aia menționează, foarte mulți, în conversațiile politice: cojones/cohones… Dacă esti bărbat, trebuie să le ai. Bărbatul român are cojones, el nu plânge, nu face labă.

El are corp astral, cu cojones magnifice. Îți vine să-i fuți un cap în gură de când îl vezi.

Ăștia cred că că dacă te masturbezi îți putrezește creierul și o să ai măduvă de calitate inferioară. Și faci copii labagii.

E comic, da, pe-aici prin cartierul european din Bruxelles, unde lucrează cei presupuși a fi cei mai deschiși la minte dintre tinerii români, traducători și asistenți parlamentari și altele, dar să-i auzi pe la petreceri când după multe pahare vine vorba de masturbare. Sar toți ca arși la cea mai mică bănuială că și ei ar face-o…

— “Huuu? Miii? Men, I don’t do that, I’m a man !… Jeeezăs. I have a girlfriend.”

Pentru ăștia masturbarea rămâne interzisă teologic, fiind un mare păcat întrucât deturnează sexualitatea de la scopul ei natural : reproducerea. Biblia o spune explicit in istoria moralizatoare a lui Onan. Masturbarea duce la cele mai sinistre dereglări ale corpului si spiritului. Creierul se usucă și se atrofiază; corpul se dereglează; bolnavii au caracter lasciv și asocial; unii mor efectuând un act sexual normal; societatea trebuie să se protejeze împotriva acestei grozave maladii morale și fizice.

În mintea lor funcționează o prelungire a credințelor antice, aceea că există un raport strâns între spermă, creier și măduva spinării, ele având aceeași natură.

Unii devin orbi, iar creierul altora se usucă atât de mult încât îl auzi cum sună și foșnește în cutia craniană; epilepsia e simptomul cel mai benign.

Am auzit că unii urmează terapii de dez-masturbare, însoțite de o dietă culinară strictă (renunță la junkfood, de pildă). Există cure colective de dezintoxicare de sex, sex addicts, asa cum unii se duc la alcoolici anonimi; de altfel, săracii, atunci cand reusesc sa nu se masturbeze uitîndu-se la pornografie într-o zi se mândresc ca sunt sober… Are you sober today? e întrebarea standard, anodină,  în asemenea terapii de grup, expresie luată din limbajul alcoolicilor anonimi (ideea principală este că bolnavii trebuie să reziste un număr de zile sau luni fără să privească sex online).


Plângea săraca atât de necontrolat că nici n-a știut să-mi spună ce se întâmplase.

— E definitiv? am întrebat-o, strângând-o în brațe, suferind odată cu ea.

A început să bocească și mai tare.

— Vrei să merg eu să vorbesc cu el?

Nu știu ce mă apucase să propun asta.


Am ieșit, am urcat la volan, deși o roată era pe jumătate dezumflată, și am condus prudent, pentru că băusem, până la apartamentul ticălosului.

Nu mai fusesem la el, nu mă invitase, deși o terfelise pe fiică-mea vreun an. Am sunat, acolo la etajul nouă, a deschis și iată-l. Chiar și în interior purta eșarfă scumpă. Ah, ce-i detest pe îmbuibații ăștia. Dacă aș fi om invizibil, aș achiziționa mai întâi și mai întâi o forfecuță nevăzută și-aș deveni teroarea tâmpiților cu eșarfe somptuoase, ăia care le aranjează faldurile grijuliu, să fie eticheta de pe franjurii cârpei pe dinafară, mereu la vedere.

Din neantul minții lor ar țâșni deodată forfecuța justițiară: “harrrșșș”… a căzut eticheta Kenzo, tâmpitule.

Deocamdată am cumpărat o lupă, din aia mare de medic legist, și când văd unul, mă apropii și cer voie, în puține cuvinte, să examinez eticheta. Simt deseori reticență.


După ce mă invită să mă așez și îmi servește un pahar de whisky dintr-o grea sticlă de cristal, remarc cu dezgust că are unghii lungi. Când văd bărbați cu unghii efilate, din alea cu jumătate de centimetru de dungă albă îngrijită, îmi vin porniri de Ginghis Han hohotitor.

— Aduceți-i la mine, unul câte unul… Unde-s cleștii? Nu ăștia am zis. Ăia ruginiți, ca după ce le smulg să facă și gangrenă.

Cum? Cleștii pot fi înroșiți în foc, da, însă îi doresc mai ales ruginiți. Mai vreau și bara aia de fier pentru spart falange.


— E disperată, îi spun. Ce-are fata mea care nu-ți convine? Splendoarea aia pe care am crescut-o ca pe ultimul ursuleț Panda de pe planetă. De ce n-o mai vrei? E așa de fragilă și delicată că puteai să trăiești cu ea fără s-o simți.

Și-a dres vocea. S-a ridicat. A mers la un dulap din lemn scump și a luat de pe raftul de sus o cutie mare de carton, pe care scria Kenzo și în care fuseseră probabil cizme, cizme cu care îmi călărise fata.


Lăsându-l să deschidă misteriosul chivot am privit pe fereastra deschisă, prin care se vedea Atomium, acea construcție metalică din Bruxelles, echivalentul turnului Eiffel, amintire a Expo 1958, când belgienii expuseseră și negri congolezi în țarcuri, însă fără să-i căznească sălbatic așa cum aș face-o eu cu maimuțoiul ăsta mustăcios și cu eșarfă, care deodată îmi zice:

— Domnule, dumneata știi cât m-a costat fata dumitale?

Văzând cum examinam incredul cutia de carton umplută ochi cu facturi, bilețele și cioturi de extrase de cont, a început metodic, scoțând prima hârtiuță:

— Dumneata știi cât m-a costat fata dumitale? Uite, am dovada aici, să începem: când a sosit în Bruxelles anul trecut, am mers să o iau de la aeroport cu taxiul. Nu vă ascund că până la aeroport eu am mers cu trenul, dar la întoarcere am luat împreună taxiul. Poftiți: 40 de euro.


Cutia era burdușită cu bilețele, păstrase tot, unele erau chiar prinse cu niște agrafe, structurate pe zile: note de restaurant, tichete de muzeu și cinema, facturi de electricitate.

M-am uitat împrejur în apartament, nemaiascultându-l, în vreme ce el tot enumera cum a dus-o la mare la Ostende, dar pentru că a plouat tot timpul au trebuit să stea mai mult prin cafenele, în loc să mănânce tartine pe plajă. Uite facturile.

Pereții apartamentului erau decorați cu cutiuțe de sticlă care expuneau somptuoși fluturi exotici.

— Vă pasionează entomologia? îl întreb pe neașteptate, ceea ce a avut darul de a-l descumpăni.

— Da, mi-a răspuns, revenindu-și, când am ceva loisirs, mă reped în Africa și încerc să prind cât pot.

Am dat din cap. Un asemenea contabil hapsân trebuie neapărat să fie un colecționar maniac. Categoria celor care nu dorm decât în pijama călcată.

— Știați că Nabokov a fost un pasionat entomolog? l-am întrebat, anticipând figura goală a armăsarului tânăr și îmbuibat care nu știe cine a fost Nabokov.

— Da, da, am continuat. Nabokov a colecționat și clasificat și desenat, chiar, multe lepidoptera. A botezat chiar o serie de fluturi, de pildă Lycaeides melissa samuelis, și a studiat organele genitale ale fluturilor.

 Îi zâmbeam suav.

— A studiat organele genitale ale fluturilor, m-a îngânat, ca un ecou stupid și moale.

— Vă masturbați des? l-am întrebat, văzând cu deliciu cum îi cade maxilarul.

M-am ridicat și m-am întins, trosnindu-mi oasele.

Am luat cutia cu facturi și bilețele și de la fereastră le-am aruncat în adierea de afară, făcând să plece zburătăcind în aerul vesperal sutele de papioni, și papioane și fluturași.

S-a repezit spre mine și mi-a smuls cutia goală din mâini, deși nu-i mai folosea la nimic.

— Ce faceți, ce faceți?

Am apucat fără să mă grăbesc greaua sticlă de cristal și am izbit în prima cutiuță de pe perete.

Apoi am spart-o pe a doua, apoi am pocnit-o pe a treia și am continuat în vreme ce mă privea paralizat.

— Futu-ți fluturii mă-tii, i-am zis calm.


Când am ajuns jos cu ascensorul și am ieșit din imobil, lumea se adunase în jurul maimuțoiului cu eșarfă care se strivise de la etajul nouă. Ploaia de bilețele și facturi de pe trotuar era o dovadă limpede că se omorâse din amor, zburând ca o molie de lux.

Am plecat cu sufletul ușurat. Știusem că un asemenea tâmpit narcisist care nu se interesează de ceilalți nu mă va întreba de ce port mănuși vara.

Fantasme cu grași fără centură de siguranță


Când în sfârșit am găsit bani să merg în România la Eva, prima întâlnire și prima noapte în garsoniera ei au fost un nebănuit amestec de familiar înspăimântător și imprevizibil liniștitor. Comunicaserăm doar pe Facebook, iar aterizat în București am sunat-o pentru prima oară și m-am topit auzindu-i vocea copilăroasă.

Mi-a spus: — Vai, tremur toată, nici nu știu cum să mă îmbrac.

I-am răspuns: — Ca o curvă.

Nici eu nu știam cum să mă îmbrac. Aveam puține haine, oricum. In general, port aceleași tricouri gri și blugi vechi, cumpăr sistematic aceeași marcă. Marcă scumpă, dar eu tai etichetele, nu vreau să fac reclamă gratuită. Problema este însă cu chiloții. De la o vreme, se fabrică doar chiloți pe care trebuie să se vadă marca pe o bandă împrejur: Cerruti, Dolce & Gabbana etc. Nici nu mai știi ce să pui când mergi la prima întâlnire, ajungi să regreți chiloții ăia comuniști gri, anonimi, pufoși și egalitari.

Am dat șoferului de taxi adresa ei, într-un cartier din București pe care îl știam plin de blocuri muncitorești din era comunistă. Un fel de Solnțevo din Moscova, dar unde racketul e mai puțin violent.

Când Eva mi-a deschis, m-a surprins cât era de înaltă, de parcă asta ar fi fost ceva nepotrivit cu fața ei copilărească și obrajii rotunzi, plini, cu pomeții înalți. În lumina crudă a becului din hol, i-am văzut de aproape părul de animal pe antebraț când a ridicat mâinile să mi le pună pe umeri și să fie sărutată. Gura imensa, bărbia mare, copilăroasă, fină, înaltă cât mine.

Sărutându-mă, îmbrățișându-mă, mi-a cerut ferm din prag să mă descalț, ceea ce a fost primul moment de șoc. O femeie cu care ai să te terfelești în puține minute, prilej cu care te vei dezbrăca oricum, îți cere să te descalți la prag. Ea se îmbrăcase provocator, da, însă era în papuci. Acum, cât de glamoroasă te-ai crede tu, papucul tot emană napalm afectiv. Privitorul e hăpăit imediat în sufocanta nebuloasă a lui “păpică”, “iubi” și “pornache”. In realitate, nebunia romantică începe cu aruncatul papucilor de la balcon, hohotind suveran, dar cum era să-i spun asta din prima noapte?

In pat am căzut foarte natural, după ce am vorbit un pic, ea sporovăind fără oprire, ciripind, uneori cotcodăcind adorabil, de parcă ar fi vrut să-și ascundă tulburarea, eu făcând pe intelectualul dur și cinic, dar bun la suflet și răbdător. S-a dus să se schimbe în ținută de noapte, am auzit-o trebăluind în baie și a venit înapoi foarte calmă, surâzând, desculță și cu o cămășuță de noapte prin care i se vedeau sânii mici, așa cum mă anunțase și așa cu o văzusem de atâtea ori în răsculătoarele clipuri pe care mi le trimisese pe mesageria FB, cu fesele ei în formă de pară pe care ți le imaginezi desfăcute prin gangbanguri cu miros de sulf ars și minereuri.

I-am vorbit de obsesia lui Alexandre Dumas cu orgiile, Dumas pe ale cărui urme aveam să mergem în Moscova și Caucaz.

– Și mie îmi plac orgiile, mi-a susurat. Mă uit numai gangbangs violente, mă excită mult să văd femei delicate terfelite de grași.

— Ai făcut vreodată în trei, cu doi bărbați?

— Nu, dar aș vrea, mi-a zis pe un ton natural. Am iubit odată pe unul căruia i-am propus, dar s-a supărat, prostul. N-a priceput că tocmai atunci când iubești pe cineva ești gata să încerci orice. E ca un cadou pe care i-l faci, ca să te iubească și mai mult.

Am urmat instrucțiunile pe care mi le detaliase anterior în mai multe rânduri. Strânsul de gât și palmele sunt prea banale. Mult scuipat în ochi, umilire, trasă de păr. Da, și câteva palme. Iar luată pe la spate din picioare, izbită un pic cu fruntea în perete. Nu violent, nu trebuie vânătăi, bleuri, are expoziție peste trei zile la galeria aia de artă pentru care lucrează.

Noaptea, când m-am trezit lângă ea, am auzit că sforăia ușurel. Apoi a scrâșnit din dinți. Mai întâi m-am înduioșat, dar am simțit un început de iritare. Scrâșnea din dinți, în somn, de parcă o furnică gigantică își freca mandibulele sau labele din față, sau cum naiba le zice, poate nu labe, dar uscăciunile alea articulate cu care își înhață prada.

Împerecherea fusese paradisiacă. Mi-am spus că așa avea să fie mereu, fără plan. Ea fusese impecabilă și minunat de împrăștiată, maleabilă și sigură de sine. Femeie adevărată, lărgită pe un divan unde punctele cardinale se cam flutură.

Am să te iubesc toată viața, curvă astrală, i-am șoptit, pe când scrâșnea din dinți.

— Te iubesc, a fost primul lucru pe i l-am șoptit dimineața, sărutând-o

— Nu-mi spune că mă iubești, mi-a răspuns, mohorându-se. Sunt cuvinte mari, greu de dus, care mă sperie.


Dimineața, după sex, a bâțâit din funduț spre bucătărie, cu ibricul de cafea în mână, iar pe când discutam goi în bucătăria impecabilă, bând în picioare, avea să se repeadă să șteargă repede pe jos când gesticulând am făcut să zboare câțiva stropi de șampanie răsuflată rămasă din seara precedentă.

— Șampania nu pătează dalele, i-am spus mirat, privind cum freca în patru labe, cu spatele la mine, vulva ușor dilatată de la sexul prelungit și o frunză de canabis tatuată pe fesa dreaptă.

Când m-am întors din baie, unde mersesem să fac duș primul, ca să îi las ei timp mai mult după aceea, m-a întrebat cu ce prosop mă ștersesem.

— Cu ăla care e acum ud, i-am spus, ascunzând un început de iritare. Ne-am futut toată noaptea, am schimbat lichide, iar tu vrei să știi ce prosop să nu atingi acum?

Când m-a condus la aeroport, cu mașina ei, a cărei marcă îmi era indiferentă, am făcut gestul de a-mi pune centura de siguranță.

— Ce faci? a hohotit. Marele aventurier se leagă cu centura?

Ea nu avea centură și nici nu piuia semnalul ăla iritant și culpabilizant pe care îl difuzează ritmic tabloul de bord al mașinilor noi când nu te legi pe scaunul din față. M-am rușinat și am renunțat să mi-o pun, după care a urmat o oră de slalom dement și depășiri pe dreapta, ea flecărind despre haine și întrebându-mă despre originea limbilor și despre popoarele caucaziene.


Dățile următoare, în care m-am ruinat în bilete de avion cumpărate sistematic în ultimul moment, căci nu nu se potrivea niciodată momentul,  ba era câte un summit european la Bruxelles, ba venea Putin la NATO, Eva a fost mai puțin fierbinte și în cele din urmă mi-a recunoscut că în tot timpul ăsta s-a mai culcat și cu alții.

— Dar m-am culcat cu ei numai pentru sex, să știi. N-a fost nici o tandrețe. Oricum cu tine vreau. Ești singurul om de la care învăț ceva.

Noaptea care m-a marcat cel mai mult a fost cea în care mi-a spus că o excită grașii.

Mă privea fix, în puțina lumină din zori ce intra de afară, cu ochi reci, inteligenți, parcă neprietenoși. Părea amuzată, deși nu zâmbea. Făcuserăm amor neconvingător, dar mult si lung. Era mai degrabă achitarea unei datorii. Mă topeam în continuare după ea, iar sexul, deși cam plat, nu îi displăcea.

Părea deodată o frumusețe respingătoare, isprăvită în tot, buze, păr, picioare, degete, bărbie, dinți… Fără bijuterii, fără pretenții, strângea în brațe adevărat, nesimulat, simțeam că-i place, deși nu se căznea s-o arate… O singură dată s-a lăsat dusă, s-a-nmuiat, s-a topit, a renunțat să mai controleze si am auzit-o șoptind, într-o parte, nu mie, ci așa, în întuneric:

— Ăla cu care am fost ieri era un gras, un gras cu mustață, în afară de tine mă stârnesc doar grașii.

Gemea atât de natural că m-am înduioșat și m-am oprit. Atunci n-a mai zis nimic și n-a mai mișcat, doar mă mângâia ușor pe umăr cu dosul palmei. Tăcea, nu era absentă – aștepta.

— Spune-mi de tine, i-am zis și spre mirarea mea n-a sunat fals, chiar voiam să știu.

— Ți-am zis, afară de tine mă excită așa animalic doar grașii, ți-am spus, nu? a pronunțat calmă.

— Iar pe mine bluzele pe gât, i-am răspuns, obișnuit cu dialogurile astea absurde cu fete care așteaptă să fie impresionate de fraze istețe, cu umor spontan și cinism îmbuibat.

S-a-ntors spre mine, fața vărgată fin prin jaluzele de becul de-afară.

— Cum adică bluze pe gât?

— Da, am un fetiș, o obsesie: când văd o femeie, o fată cu bluză pe gât, știi tu, cu guler din ăla cum ți se lipește la spital când ți-ai rupt o vertebră, mi se scoală pe loc, dureros…

— Aha… nu ca acum, mi-a zis înțelegătoare, și nici măcar nu era sarcastică. Am o bluză de-asta, dacă vrei mi-o pun pentru tine, deși e cald.

A tăcut, iar eu n-am insistat să-mi arate bluza, pe care mi-o imaginam sintetică și total ne-erotică.

Brusc mi-am amintit ce auzisem:

— Cum adică te excită doar grașii?

Mă privea in întuneric. Mi-a luat fața între mâini si și-a apropiat-o pe-a ei. Mi-șoptit:

— Am niște fantasme pe care nu le-aș recunoaște nici măcar pe divan la psihanalist… Poate nici la judecata de apoi.

Pentru că tăceam, neștiind ce sa zic, căutând să decriptez ce auzisem, a aprins veioza.

Lumina ne-a izbit violent, fără umbre, ca la morgă, fața ei avea urma strivită pe care o lasă luxura tristă. Buze umflate, ochi holbați, cearcăne, păr cleios după ce terminasem pe fața ei. Asta-i punea și mai mult în evidență frumusețea. De la gât în jos, cum zăcea într-un cot, cercetându-mă de-aproape, totul, curba sânului, granulația coapsei, genunchiul neted, ba chiar si faptul că al doilea deget de la picior (echivalentul arătătorului la mână) era mai lung decât cel mare, totul era de-o frumusețe respingătoare, care te pune pe fugă.

— Când vreau să mă excit în cap, sau chiar în viața reală, îmi imaginez că sunt violată de niște grași. Grași oribili, cu țâțe de femeie, coapse enorme, gâfâitori, mirositori. Unul are un maieu din plastic, cu găurele, prin care iese mult păr. Sunt transpirați și mă posedă violent. Unul mă pălmuiește. Altul mă scuipă. Când meditez la asta, intru în transă, ca în yoga, aproape că leșin. Încă n-am găsit un bărbat care să-mi producă așa ceva. Tu te apropii de asta.

Am tăcut, plin de ciudă pentru efortul meu de dinainte si acrobațiile neapreciate.

— Te-am întristat? mi-a zis, nu foarte îngrijorată, mângâindu-mă. Știu că n-ar trebui să-ți spun lucruri de-astea.

— Și-ai încercat cu mulți grași?

Și-a luat mâna de pe mine și s-a retras puțin într-un colț de umbră, lăsându-mă în violența veiozei.

— Nu. Nu. Ce prost ești. Am inventat cu grasul de ieri.

Brusc m-a enervat atâta pretenție aruncată cu avantajul luminii puternice în ochii mei.

— Păi tu ai zis că asta vrei.

M-a privit calmă, trăgând lent o pernă spre sâni.

— Am zis că-i o fantasmă. Fantasmele nu se realizează, altfel ești pierdut.

— Deci nu vrei cu grași?

— Idiotule. Chiar aștepți un răspuns la întrebarea asta?

— Da, aștept. Îmi povestești orori, eu sunt gata sa te accept și așa, ba chiar mă gândesc unde putem să găsim grași, iar tu deodată-mi zici că nu e important.

Arăta milă in ochi, ceea ce m-a enervat și mai tare. Cât încă ezitam între enervare și mărinimie s-a ridicat, recompunându-se în toată splendoarea ei, cu șolduri granulate și sâni fără aureole.

— Mă duc să caut bluza pe gât.

Am tras-o de mână înapoi in pat.

–Lasă bluza. Am inventat. N-am nevoie de bluză. Vino aici. Te ador. Mai zi-mi de grași. Vreau să-ți iubesc si fantasmele. Vreau să ți le realizezi prin mine. Spune-mi de grași.

Mă cerceta cu milă fără margini.

— Ai inventat, nu vrei bluze pe gât. Bine, o să-ți descriu fantasme cu grași. Stinge lumina.

Și a hohotit în întuneric, chicoteala aia tristă care anunță sfârșitul:

— Marele aventurier își va pune acum centura.






Introducere în alchimie : Misterul Catedralelor (Le Mystère des Cathédrales) de Fulcanelli și alchimia ca yoga erotică


Urcasem azi, în Paris, până lângă această gargouille, demon medieval care scuipă apă, în vârful catedralei Notre Dame, și mi-a venit să postez cum acum ceva ani am tradus in română, pentru Nemira, una din cele mai stranii carti aparute in Franta in perioada interbelicã : Misterul Catedralelor (Le Mystère des Cathédrales et l’interprétation ésotérique des symboles hermétiques du grand œuvre) este un studiu publicat în anii 1920 de un scriitor ocult — sau ocultist– ce-şi zicea Fulcanelli. Prin transpunerea ei în românǎ, am incercat atunci sǎ pun la punct un întreg vocabular ocult, care în limba românǎ, ca în multe alte limbi europene, lipseşte. Apariţia acestei cǎrţi a reprezentat, în anii ‘20, unul din momentele cele mai importante ale acelui curent simbolist francez, impregnat de ocultism, care în România a avut imitatori atît de prestigioşi cum au fost Sadoveanu sau Vasile Lovinescu.

Misterul catedralelor este un studiu de simbolicǎ ocultă medievalǎ. Autorul era un autentic erudit, iar identitatea sa dǎ naştere şi astǎzi la tot felul de speculaţii fanteziste. El expune, de-a lungul capitolelor structurate uneori ca un ghid turistic, sensul şi însemnǎtatea ocultǎ a diferitelor ornamente arhitecturale ale catedralelor gotice, pornind de la exemplul desavarsit care e catedrala Notre-Dame din Paris.

Fulcanelli era un alchimist. Nu alchimia vǎzutǎ ca o tehnicǎ primitivǎ de purificare a metalelor, ca o prechimie, ci un sistem de tehnici de perfecţionare individualǎ, un soi de yoga occidentalǎ.

In jurul lui Fulcanelli s-a nǎscut un întreg mit. Fulcanelli, se spune, a descoperit piatra filosofalǎ, mai precis: metodele de control asupra corpului prin care pot fi prelungite limitele vieţii.

Mitul lui Fulcanelli a prins contur în special dupǎ apariţia, la începutul anilor ‘60, a cǎrţii lui Jacques Bergier şi Louis Pauwels Dimineaţa Magilor.

Ceea ce poate fi spus cu multǎ certitudine este faptul cǎ autorul cǎrţii era un autentic erudit şi un scriitor ce mînuia toate registrele limbii.

Ceea ce Jung, de pildã,  nu a înţeles este faptul cǎ toate acestea sînt formule poetice care ascund o realitate simplǎ, accesibilǎ, dar codatǎ, închisǎ cu lacǎte poetice. Jung a preferat insǎ sǎ interpreteze toate acestea ca fiind fantasmele unor minţi deranjate, comparîndu-le cu dezechilibrele psihice ale pacienţilor sǎi.

Sumbrul psihanalist protestant care era Jung nu putea gusta splendoarea sonorǎ a înşiruirilor de nume şi formule cu care e împǎnat textul lui Fulcanelli. Textele alchimice sînt, în primul rînd, reţete magice, şi, în al doilea rînd, mantre și texte poetice. Este ceea ce nu a putut în nici un fel sǎ înţeleagǎ Jung, într-ale sale studii atît de serbede, atît de dezamǎgitoare despre alchimie.

Textul lui Fulcanelli reprezintǎ una din marile reuşite ale genului. Caracterul poetic al scriiturii este dat aici de înşiruirea de formule hipnotice, în care elementele şi materialele folosite în operaţiunile alchimice sînt numite rînd pe rînd Leu verde, Cîine de Armenia, Scuipat de Lunǎ sau Sǎmînţǎ Metalicǎ.

Fulcanelli ştia, de bunǎ seamǎ, cǎ etimologiile lui glumeţe sînt false: termenii de cabalǎ şicabalist nu vin nici de la Ka’aba, piatra sfîntǎ de la Mecca, şi nici de la mitica ţarǎ Saba. Etimologia termenului cabalǎ era un loc comun, cunoscutǎ de toţi autorii oculţi pe care Fulcanelli îi citeazǎ. Propunînd etimologii atît de ridicole, el nu face decît sǎ se dedea unui neînfrînat joc cu limba, spre deruta cititorului, care nu ştie sǎ mai distingǎ între informaţiile false şi cele autentice.

Pe scurt, simbolica alchimicǎ cunoaşte o serie de operaţiuni în care, prin încǎlzirea uniformǎ în vasul filozofal, materia primǎ trece printr-o serie de stadii, care, in textele alchimice, se deosebesc prin culori diferite.

Întîiul stadiu este cel al putrefacţiei, în care materia moare; acest stadiu se distinge prin culoarea neagrǎ; de aici, numele sǎu latinesc: nigredo, sau caput mortuum. În mod schematic, urmǎtoarele douǎ stadii sînt cele de albedo şi rubedo, cele distinse respectiv prin alb şi roşu. Autorii nu pot fi de acord asupra momentului apariţiei cozii de pǎun, cauda pavonis (despre care am o povestire cu păunul Heidegger în volumul Miros de roșcată amară), momentul în care materia prezintǎ irizǎri de toate culorile.

Acestea sînt, tradiţional, fazele principale ale operei, dar — lucru foarte important– ceea ce Fulcanelli nu înceteazǎ sǎ sublinieze este faptul cǎ toate acestea sînt operaţii simbolice, şi cǎ toate acestea au loc mai degrabǎ în mintea şi trupul adeptului, cǎ e vorba de arderi spirituale şi de decantǎri simbolice… sau sexuale.

M-am folosit de toate acestea în ultimul meu volum de povestiri In punctul lui rebbe G. (Polirom, 2016).





                       Misterul Catedralelor (Le Mystère des Cathédrales)






Cea mai vie impresie din copilǎrie, cea care îmi revine şi acum în minte cu limpezime, a stîrnit-o în sufletul meu fraged vederea unei catedrale gotice. Aveam pe-atunci şapte ani. Am fost pe datǎ vrǎjit, fermecat, încremenit de uimire, nemaiputînd sǎ mǎ smulg din mrejele acelei minuni, din magia splendorii, a mǎreţiei abrupte pe care o rǎspîndea acea operǎ mai mult divinǎ decît omeneascǎ.


De-atunci, imaginea dintîi mi-a fost modificatǎ, dar încerc şi astǎzi aceleaşi impresii. Obişnuinţa a înlǎturat spontaneitatea şi dramatismul primului contact, însǎ nu am putut niciodatǎ sǎ nu resimt aceeaşi încîntare în faţa acestor minunate tomuri ilustrate înǎlţate în mijlocul pieţelor şi care îşi deapǎnǎ pînǎ în cer paginile cioplite în piatrǎ.


Ce limbaj, ce semne aş putea gǎsi pentru a lǎuda aceste capodopere mute, pentru a le dovedi acestor magiştri necuvîntǎtori, lipsiţi de grai, recunoştinţa şi sentimentele de gratitudine de care îmi e plinǎ inima pentru tot ceea ce m-au învǎţat sǎ preţuiesc, sǎ recunosc, sǎ descopǎr ?


Necuvîntǎtori şi lipsiţi de grai ? Ce spun eu aici ? Aceste cǎrţi lapidare vorbesc nu doar prin literele lor sculptate –basoreliefuri rînduite în fraze şi gînduri în ogivǎ –,  ci şi prin duhul nemuritor ce rǎzbate din paginile lor. Mai limpezi decît mezinele lor, manuscrisele şi cǎrţile imprimate,  ele le întrec prin aceea cǎ nu oferǎ decît un sens unic, definitiv, exprimat simplu, prin imagini naive şi pitoreşti, un sens curǎţat de întortocheli, aluzii şi echivocuri literare.


“Graiul pietrelor vorbit în aceastǎ artǎ nouǎ, cum ne spune cu mult tîlc J.F.Colfs (J. F. Golfs, La Filiation généalogique de toutes les Ecoles gothiques. Paris, Baudry, 1884.), este în acelaşi timp limpede şi desǎvîrşit. El se adreseazǎ atît celor umili, cît şi celor învǎţaţi. Ce limbǎ zguduitoare e gotica vorbitǎ de pietre ! Atît de zguduitoare, încît nici cînturile lui Orlandus Lassus sau Palestrina, nici compoziţiile pentru orgǎ ale lui Haendel sau Frescobaldi, simfoniile lui Beethoven sau Cherubini, nici chiar, pe deasupra tuturor, simplul şi sobrul cînt gregorian, care e poate singura cîntare autenticǎ, nu fac decît sǎ aducǎ un prisos afectiv emoţiei produse de catedralǎ. Vai de cei care nu îndrǎgesc arhitectura goticǎ; aceştia meritǎ plînşi ca nişte inimi sǎrǎcite.”

Sanctuar al Tradiţiei, al Stiinţei şi Artei, catedrala goticǎ nu este atît o lucrare dedicatǎ slavei creştinismului, cît o vastǎ concreţiune de idei, nǎzuinţe şi credinţe populare, un întreg desǎvîrşit cǎruia putem sǎ-i adresǎm fǎrǎ ezitare dorinţa noastrǎ de a fi cǎlǎuziţi prin meandrele ştiinţei strǎbunilor, şi asta fie cǎ e vorba de domeniul religiei, fie de cel lumesc, filozofic sau social.


Boltele îndrǎzneţe, nobleţea navei, amploarea proporţiilor şi frumuseţea construcţiei fac din catedralǎ o operǎ originalǎ, de o armonie fǎrǎ seamǎn, pe care succesiunea liturghiilor nu izbutesc sǎ o umple în întregime.


Dacǎ liniştea şi reculegerea sub lumina spectralǎ şi multicolorǎ a înaltelor vitralii ne invitǎ la rugǎciune şi ne împing spre meditaţie, în schimb închegarea lǎuntricǎ, structura, ornamentele împrǎştie, cu o forţǎ nemaiîntîlnitǎ, nişte simţǎminte nu tocmai pioase, un spirit mai mirean şi, sǎ-i spunem pe nume, aproape pǎgîn. Aici se pot desluşi, pe lîngǎ harul arzǎtor nǎscut dintr-o credinţǎ neclintitǎ, şi miile de îndeletniciri ale mǎreţului suflet popular, concretizarea conştiinţei şi a voinţei lui, o icoanǎ a gîndirii sale în tot ca are ea mai complex, abstract, neasemuit şi suveran.

Intrǎm aici nu numai pentru a asista la slujbǎ, ori luîndu-ne dupǎ procesiunile mortuare sau dupǎ veselul cortegiu al carnavalului înaintînd în ritm de clopote, ci şi în multe alte împrejurǎri. Aici se ţin întruniri politice prezidate de episcop; se discutǎ preţul grînelor sau al dobitoacelor; pînzarii se învoiesc asupra cursului stofelor; se vine aici pentru a gǎsi mîngîiere, a cere un sfat, a se ruga de iertǎciune. Corporaţiile nu lipsesc sǎ cearǎ binecuvîntarea lucrǎturii cu care noul ucenic a fost primit în breaslǎ şi tot aici se reunesc ele, odatǎ pe an, sub proteguirea sfîntului lor patron.


Alte ceremonii, plǎcute mulţimii, s-au menţinut de-a lungul frumosului Ev mediu. Aşa a fost Sǎrbǎtoarea Nebunilor –sau a Înţelepţilor –, chermesǎ hermeticǎ şi ritualicǎ, a cǎrei procesiune pornea din faţa bisericii, în frunte cu propriii demnitari şi papǎ, adepţi şi mulţime înfierbîntatǎ, acea gloatǎ medievalǎ, zgomotoasǎ, zurbagie, obraznicǎ, de o energie dezlǎnţuitǎ, entuziastǎ şi înflǎcǎratǎ, rǎspîndindu-se apoi în întregul oraş … Hazoasǎ luare în rǎspǎr a clerului ignorant, supus autoritǎţii Stiinţei deghizate, strivit sub povara unei indiscutabile superioritǎţi. Ah ! Sǎrbǎtoarea Nebunilor, cu carul Triumfului lui Bachus, tras de doi centauri, mascul şi femelǎ, goi precum însuşi zeul şi pe lîngǎ care pǎşeşte marele Pan; navele ogivale sînt invadate de un carnaval obscen! Nimfe şi naiade ies din scǎldǎtoare; din Olimp scoboarǎ zeitǎţi cu şolduri neacoperite de nori sau fustiţe: Iunona, Diana, Venus şi Latona şi-au dat întîlnire la catedralǎ pentru a asculta slujba ! Si ce slujbǎ ! Compusǎ de iniţiatul Pierre de Corbeil, arhiepiscop de Sens, dupǎ un ritual pǎgîn, care-i fǎcea pe enoriaşii de pe la 1220 sǎ scoatǎ strigǎtul de bucurie ce marca bacanalele: Evohe ! Evohe !  — Pe cînd studenţii Sorbonei rǎcneau în delir:


Haec est clara dies clararum clara dierum !

Haec est festa dies festarum festa dierum  !


Mai era şi Sǎrbǎtoarea Asinului, aproape la fel de somptuoasǎ ca cea de mai nainte, cu intrarea triumfalǎ, sub arcadele sfinţite, a magistrului Aliboron, a cǎrui copitǎ rǎsunase odinioarǎ pe caldarîmul evreiesc al Ierusalimului. Dupǎ citirea Evangheliei, se cînta o slujbǎ anume spre fala acestui Cristofor, unde se proslǎvea snaga mǎgǎreascǎ, prin mijlocirea cǎreia sfînta Bisericǎ a cǎpǎtat aur din Arabia, smirnǎ şi tǎmîie din Saba. Parodie grotescǎ, pe care preotul, neputînd sǎ  o-nţeleagǎ, o îndura tǎcut, cu fruntea aplecatǎ sub batjocurile revǎrsate din gura acestor mistificatori veniţi de la Saba, care se mai spune şi Caba, de unde aceştia sînt numiţi chiar cabalişti! Aceste stranii petreceri ne sînt confirmate chiar de dalta meşterilor imaigiers, fǎcǎtorii de imagini de pe atunci. Într-adevǎr, cum scrie Witkowski (G. J. Witkowski, L’Art du profane à l’Eglise. Etranger. Paris, Schemit, 1908, p. 35.), în naosul catedralei Notre-Dame din Strasbourg “basorelieful unuia din capitelurile unui pilastru principal reproduce o procesiune satiricǎ în care se poate desluşi un purcel ce poartǎ un agheasmatar, în urma cǎruia vin cîţiva mǎgari în straie bisericeşti, maimuţe ce duc diverse însemne religioase, precum şi o vulpe închisǎ într-o raclǎ. Este Procesiunea lui Rǎnicǎ vulpoiul, sau Sǎrbǎtoarea Asinului.”  Sǎ mai spunem cǎ o scenǎ identicǎ figureazǎ într-o miniaturǎ de pe folio-ul 40 al manuscrisului n° 5055 de la Biblioteca naţionalǎ.


Veneau apoi acele ciudate obiceiuri, reînnoite în fiecare an, din care deseori transpare un sens hermetic neîntinat şi care aveau ca decor biserica goticǎ, obiceiuri precum Biciuirea lui Aleluia, ce avea loc în naosul catedralei din Langres, unde copiii de cor alungau din bisericǎ, biciuindu-i, nişte titirezi sforǎitori ;  Convoiul Postitorilor; Drǎcǎria din Chaumont; procesiunile şi ospeţele Infanteriei din Dijon, cel din urmǎ ecou al Sǎrbǎtorii Nebunilor, unde gǎsim o Maicǎ Nebunǎ, diplome rablaisiene şi un stindard pe care figureazǎ doi fraţi înlǎnţuiţi, dintre care unul cu capul în jos, şi cǎrora le-a venit chef sǎ-şi dezgoleascǎ bucile; ciudatul Joc cu Mingea care avea loc în nava catedralei Saint-Etienne din Auxerre şi care a dispǎrut pe la 1538, etc.





Catedrala este refugiul primitor al tuturor nefericiţilor. Bolnavii care veneau la Notre-Dame de Paris sǎ-l implore pe Dumnezeu de uşurarea suferinţele rǎmîneau acolo pînǎ la deplina lor vindecare. Erau lǎsaţi   într-o capelǎ, luminatǎ de şase candele, aflatǎ lîngǎ a doua poartǎ. Acolo îşi petreceau nopţile. Doctorii îi examinau chiar la intrarea în bazilicǎ, lîngǎ agheasmatar. Tot acolo, Facultatea de medicinǎ venise sǎ-şi ţinǎ sesiunile, dupǎ ce, voind sǎ-şi vadǎ singurǎ de griji, pǎrǎsise Universitatea în secolul al XIII-lea; rǎmase acolo pînǎ în 1454 cînd avu loc ultima sa reuniune, convocatǎ de Jacques Desparts.


Aici e  azilul inviolabil al celor urmǎriţi şi mormîntul rǎposaţilor iluştri. Este un oraş în oraş, miezul intelectual şi moral al aşezǎrii, centrul activitǎţii publice, apoteoza gîndirii, a ştiinţei şi a artei.


Prin stufoasele înflorituri ale ornamentelor, prin bogǎţia subiectelor şi a scenelor ce o împodobesc, catedrala apare ca o enciclopedie completǎ şi variatǎ a cunoştinţelor medievale, deseori naivǎ, alteori nobilǎ, dar mereu vie. Aşa se face cǎ aceşti sfincşi din piatrǎ devin nişte învǎţǎtori, dar mai ales nişte iniţiatori.


Acest popor de himere zbîrlite, de cǎpcǎuni, coşcodani, mǎscǎriciuni şi garguie ameninţǎtoare –dragoni, strigi şi pocitanii– pǎzesc de secole încoace strǎvechiul patrimoniu. Arta şi ştiinţa, odinioarǎ concentrate în marile mînǎstiri, au scǎpat din laborator şi s-au nǎpustit spre corpul bisericii, aninîndu-se de clopotniţe, de foişoarele faţadei, de cîte-un arc butant, agǎţîndu-se de arhivoltǎ, ca acum, populînd firidele, ele sǎ transforme geamurile în pietre preţioase, arama în vibraţii sonore şi sǎ înfloreascǎ pe portaluri într-un vesel zvîcnet de libertate şi de iscusinţǎ. Nu e nimic mai laic decît aceastǎ învǎţǎturǎ publicǎ! nimic mai uman decît aceastǎ bogǎţie de imagini originale, vii, libere, animate, pitoreşti, deseori zugrǎvite alandala, dar întotdeauna demne de interes; nimic mai emoţionant decît aceste multiple mǎrturii ale vieţii cotidiene, ale gusturilor, idealurilor şi nǎravurilor strǎbunilor noştri; şi, mai ales, nu e nimic mai captivant decît simbolica vechilor alchimişti, tǎlmǎcitǎ abil de modeştii pietrari ai evului de mijloc. În aceastǎ privinţǎ, Notre-Dame de Paris, bisericǎ filozofalǎ, este fǎrǎ îndoialǎ unul din exemplele cele mai desǎvîrşite şi, cum spunea Victor Hugo, “cel mai bun rezumat al ştiinţei hermetice, a cǎrei perfectǎ hieroglifǎ  era biserica Saint-Jacques-la-Boucherie”.


Alchimiştii din secolul al XIV-lea se întîlneau, tot la o sǎptǎmînǎ, în ziua lui Saturn, fie sub portalul cel mare, fie la portalul Saint-Marcel, ori lîngǎ mica Poartǎ Roşie, cea decoratǎ împrejur cu salamandre. Denys Zachaire ne spune cǎ aceastǎ rînduialǎ încǎ se mai ţinea la 1539, “duminicile şi în zilele de praznic”, iar Noël du Fail adaugǎ cǎ “adunarea cea mai de seamǎ a alchimiştilor avea loc la Notre-Dame de Paris (Noël du Fail, Propos rustiques, baliverneries, contes et discours d’Eutrapel (cap. X). Paris, 1842). Acolo, în splendoarea ogivelor pictate şi aurite , a brîielor de arhivoltǎ, a timpanelor cu figuri bǎlţate, fiecare îşi expunea rezultatul propriilor lucrǎri, sau îşi explica rînduiala cercetǎrilor. Erau rostite prepusuri; se discutau posibilitǎţi; se studia la faţa locului alegoria cuprinsǎ în frumosul volum şi adunarea trecea uneori la lucruri mult mai înflǎcǎrate decît seaca exegezǎ a misterioaselor simboluri.


Vom întreprinde şi noi acest pios pelerinaj, pe urmele lui Gobineau de Montluisant, Cambriel şi tutti quanti, ne vom adresa pietrelor şi le vom descoase. Dar, din pǎcate, e cam tîrziu! Vandalismul lui Soufflot a distrus în mare parte ceea ce în secolul al XVI-lea un sufler putea încǎ sǎ mai admire. Şi, dacǎ e drept cǎ arta ar trebui sǎ le fie recunoscǎtoare eminenţilor arhitecţi Toussaint, Geffroy Dechaume, Boeswillwald, Viollet-le-Duc şi Lassus care au restaurat bazilica, hidos profanatǎ de cǎtre Şcoala de Arhitecturǎ, în schimb Ştiinţa nu va mai regǎsi niciodatǎ ceea ce a pierdut.


Oricum ar fi, şi în ciuda acestor regretabile mutilǎri, însemnele care au rǎmas sînt îndeajuns de numeroase pentru ca o vizitǎ în catedralǎ sǎ merite timpul şi osteneala. Aşa încît mǎ voi considera rǎsplǎtit şi despǎgubit pentru oboseala depusǎ dacǎ voi fi izbutit sǎ stîrnesc curiozitatea cititorului, sǎ reţin atenţia observatorului pǎtrunzǎtor şi sǎ le arǎt iubitorilor celor oculte cǎ le-ar fi cu putinţǎ sǎ descopere sensul arcanelor sub crusta pietrificatǎ a acestui uimitor manuscript.





Înainte de a începe, e necesar sǎ spun cîteva cuvinte despre termenul de gotic, care desemneazǎ acea artǎ francezǎ ce şi-a impus regulile asupra a tot ce s-a produs în Evul Mediu şi a cǎrei înflorire se situeazǎ între secolele al XII-lea şi al XV-lea.


Unii au pretins, în mod fals, cǎ termenul ar veni de la goţi, de la vechii locuitori ai Germaniei; alţii au crezut cǎ aceastǎ formǎ de artǎ, a cǎrei originalitate şi ciudǎţenie a formelor scandalizau în secolele XVII şi XVIII, a fost numitǎ aşa în batjocurǎ, ca şi cum ar fi o artǎ barbarǎ; asta era opinia Şcolii clasice, îmbibatǎ de principiile decadente ale Renaşterii.


Dar iatǎ cǎ adevǎrul, care iese din gura poporului, a pǎstrat şi s-a folosit în continuare de expresia Artǎ goticǎ, în ciuda eforturilor Academiei de a o înlocui prin Artǎ ogivalǎ. Obscurul motiv ar fi trebuit sǎ le dea de gîndit lingviştilor, altminteri întotdeauna la pîndǎ dupǎ etimologii. Cum se face cǎ atît de puţini lexicologi s-au apropiat de adevǎr ? Ei bine, e simplu, explicaţia trebuia cǎutatǎ în originea cabalistǎ a termenului, iar nu în rǎdǎcina sa literalǎ.


Cîţiva autori mai perspicaci şi mai puţin superficiali, frapaţi de similitudinea care existǎ între gotic şi goetic, s-au gîndit cǎ trebuie sǎ existe o strînsǎ legǎturǎ între Arta goticǎ şiArta goeticǎ sau magicǎ.


În ce ne priveşte, considerǎm cǎ artǎ goticǎ nu e decît pocirea ortograficǎ a cuvîntului argotic, acesta prezentînd o omofonie perfectǎ, în conformitate cu legile fonetice dupǎ care se ghideazǎ cabala tradiţionalǎ, în toate limbile, fǎrǎ sǎ ţinǎ seama de ortografie. Catedrala este o operǎ de artǎ goticǎ, altfel spus o operǎ argoticǎ. Or, dicţionarele definesc argoul ca fiind “un limbaj specific unui grup de persoane care doresc sǎ-şi comunice gîndurile fǎrǎ sǎ fie înţeleşi de cei din jur”. Este vorba deci de o cabalǎ vorbitǎ. Argotierii, cei ce folosesc acest limbaj, sînt descendenţii hermetici ai argo-nauţilor, cei care cǎlǎtoreau pe nava Argo şi vorbeau o limbǎ argoticǎ –cum se spune la noi o limbǎ verde — plutind spre malurile mǎnoase ale Colhidei pentru a cuceri faimoasa Lînǎ de Aur. Se mai spune şi astǎzi despre un om foarte inteligent, dar şi viclean: ǎsta le ştie pe toate, înţelege şi argoul. Toţi Iniţiaţii vorbeau în argou, atît tîlharii de la Curtea Miracolelor, în frunte cu poetul Villon, cît şi Farmazonii, sau francmasonii Evului Mediu, “gazdele lui Dumnezeu”, care construirǎ capodoperele argotice pe care le admirǎm astǎzi. Sǎ mai spunem cǎ nauţii aceştia zidari cunoşteau calea spre Grǎdina Hesperidelor…


Chiar şi astǎzi, umilii, mizerabilii, dispreţuiţii, rǎzvrǎtiţii însetaţi de libertate şi independenţǎ, proscrişii, rǎtǎcitorii şi nomazii vorbesc încǎ în argou, acest grai blestemat, osîndit de protipendadǎ, de falsa aristocraţie, de burghezimea îmbuibatǎ şi cuviincioasǎ, lǎfǎitǎ în hermina trufiei  şi a propriei ignoranţe. Argoul rǎmîne limba unui mic grup de persoane ce trǎiesc în afara legilor stabilite, a convenienţelor, rînduielilor şi protocolului, oameni cǎrora li se spune uşchitori (“voyous”), cînd ei de fapt sînt ursitori (“voyants”), şi cǎrora li se mai zice şi Fiii sau Copiii soarelui. În sfîrşit, arta goticǎ mai e şi artǎ coticǎ (de la Xo ), arta Luminii sau a Spiritului.


S-ar putea crede cǎ astea sînt doar jocuri de cuvinte. De bunǎ seamǎ. Dar ce este mai important e faptul cǎ ele ne pot dirija credinţa spre o certitudine, spre adevǎrul pozitiv şi ştiinţific, care e cheia misterului religios, scoţîndu-ne din dedalul capricios al imaginaţiei prin care rǎtǎceam. Nu existǎ sub soare nici hazard, nici coincidenţǎ, nici raporturi întîmplǎtoare; totul e prevǎzut, ordonat, îngrijit şi nu ne revine nouǎ sǎ modificǎm cum ne vine voinţa nepǎtrunsǎ a Destinului. Dacǎ înţelesul obişnuit al cuvintelor nu ne-ar permite nici o descoperire care sǎ ne înalţe, sǎ ne înveţe, sǎ ne apropie de Creator, atunci vocabularul ar fi inutil. Vorba, care îi asigurǎ omului necontestata sa superioritate, supremaţia pe care o posedǎ asupra tuturor fǎpturilor, şi-ar pierde caracterul nobil, mǎreţia şi frumuseţea şi n-ar mai fi decît decît o tristǎ deşertǎciune. Or, limba, unealtǎ a duhului, are o viaţǎ proprie, deşi aceasta îi e datǎ indirect de Ideea universalǎ. Noi nu putem inventa nimic, nici nu putem crea. Totul e în tot. Microcosmul nostru nu e decît o particulǎ infimǎ, însufleţitǎ, cugetǎtoare, mai mult sau mai puţin închegatǎ, a macrocosmului. Ceea ce credem cǎ descoperim prin sforţǎrile nemijlocite ale inteligenţei noastre existǎ deja în altǎ parte. Credinţa ne face sǎ presimţim ceea ce vine spre noi; revelaţia ne asigurǎ dovada definitivǎ. Adesea trecem pe lîngǎ minune, vedem miracolul fǎrǎ sǎ-l remarcǎm, ca nişte orbi şi surzi ce sîntem. Cîte minunǎţii, cîte lucruri nebǎnuite n-am afla dacǎ am şti sǎ disecǎm cuvintele, sǎ le spargem coaja şi sǎ slobozim spiritul şi lumina divinǎ tǎinute acolo ! Isus nu vorbea decît în parabole; putem oare nega adevǎrul cuprins în acestea?


Chiar şi în conversaţia curentǎ, nu sînt oare echivocurile, aproximaţiile, calambururile şi asonanţele cele care îi caracterizeazǎ pe oamenii spirituali, pe cei care se fericesc cǎ scapǎ de tirania literei şi se dovedesc în felul lor a fi cabalişti fǎrǎ s-o ştie ?


Sǎ mai adǎugǎm cǎ argoul este una din formele derivate ale limbii pǎsǎreşti, muma şi starostea celorlalte, limba filozofilor şi a diplomaţilor. Ea este cea pe care Isus le-a dezvǎluit-o apostolilor, trimiţîndu-le duhul sǎu, Sfîntul Duh. Ea este cea care ne învaţǎ toate tainele şi care dǎ la ivealǎ adevǎrurile cele mai ascunse. Vechii incaşi o numeau Limba de curte, întrucît ea le slujea diplomaţilor, cǎrora le dǎdea cheia dublei ştiinţe: ştiinţa sacrǎ şi ştiinţa profanǎ. În Evul Mediu i se spunea Ştiinţa veselǎ, sau Gay sçavoir, Limba zeilor,ori Divina Butelcǎ. Tradiţia ne asigurǎ cǎ oamenii o vorbeau încǎ înainte de înǎlţarea turnului Babel , izvorul stricǎciunilor şi, în ce priveşte gloata cea mare, izvorul uitǎrii acestui grai sfînt. Astǎzi, în afara argoului, îi întîlnim rǎmǎşiţele în cîteva limbi regionale cum sînt dialectul picard, cel provensal, etc., precum şi în vorbirea ţiganilor.


Mitologia ne învaţǎ cǎ faimosul prevestitor Tiresias3 mînuia cu destoinicie Limba Pǎsǎreascǎ, pe care ar fi învǎţat-o de la Minerva, zeiţa Înţelepciunii. O mai vorbeau, se spune, Tales din Milet, Melampus şi Apollonius din Tyana4 , personaje fictive ale cǎror nume vorbesc cu multǎ elocvenţǎ în cadrul acestei ştiinţe care ne preocupǎ, ba chiar cu o limpezime suficientǎ ca sǎ le analizǎm în paginile ce urmeazǎ.






Cu cîteva rare excepţii, planul bisericilor gotice — catedrale, biserici de mînǎstiri sau cele de pe lîngǎ colegiile de canonici — închipuie forma unei cruci latine întinse pe sol. Or, crucea este hieroglifa alchimicǎ a creuzetului, cǎruia i se spunea înainte cruzol, crucibilsau croiset (potrivit lui Ducange, termenul crucibulum din latina vulgarǎ vine de la cruce,  crux, crucis).


Într-adevǎr, în creuzet materia primǎ îndurǎ Patimile, precum Isus; în creuzet materia moare, pentru a învia dupǎ aceea, purificatǎ, spiritualizatǎ, trasformatǎ. De altminteri poporul, pǎzitor fidel al tradiţiilor orale, îşi exprimǎ încercǎrile pǎmînteşti prin parabole religioase sau comparaţii hermetice: a-şi purta crucea, a îndura un calvar, a fierbe în creuzetul vieţii sînt tot atîtea locuţiuni banale, în care regǎsim acelaşi sens sub un simbolism identic.


Sǎ nu uitǎm cǎ tocmai în jurul unei cruci luminoase vǎzutǎ în vis de Constantin apǎrurǎ cuvintele profetice ce puse el apoi sǎ-i fie brodate pe labarum: in hoc signo vinces, prin acest însemn vei învinge. Vǎ veţi aminti, fraţi alchimişti, şi de cele trei cuie împlîntate în cruce, cuie ce servirǎ la schingiuirea Cristosului-materie, imagine a celor trei purificǎri prin fier şi prin foc. Meditaţi şi asupra acestui limpede pasaj din sfîntul Augustin, din a sa Disputǎ cu Trifon (Dialogus cum Tryphone, 40): “Taina mielului pe care Dumnezeu ne-a poruncit sǎ-l jertfim de Paşti e închipuirea Cristosului cu care cei ce cred îşi boiesc locuinţele, altfel spus pe ei înşişi, prin credinţa ce o au în el. Iatǎ însǎ cǎ acest miel, pe care legea ne cerea sǎ-l frigem de tot, era simbolul crucii pe care Cristosul avea s-o îndure. Întrucît acest miel, pentru a fi fript, trebuie potrivit ca o cruce: o frigare îl strǎpunge dintr-o parte în alta, din jos pînǎ la cǎpǎţînǎ, iar o alta îi trece prin spinare şi de ea îi sînt legate picioarele din faţǎ (textul grec spune: mîinile, Χειρες).”


Crucea e un simbol strǎvechi, folosit dintotdeauna, în toate religiile, la toate popoarele, şi ar fi greşit sǎ o considerǎm un simbol specific creştinismului, dupǎ cum a dovedit-o fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ abatele Ansault (M. l’abbé Ansault, La Croix avant Jésus-Christ. Paris, V. Rétaux, 1894.). Vom spune chiar cǎ în planul marilor edificii religioase din Evul Mediu, prin alipirea la naos, dupǎ galeria corului, a unei abside semi-circulare sau în elipsǎ, s-a obţinut semnul hieratic egiptean al crucii cu toartǎ, care se citeşte ank şi care desemneazǎ Viaţa universalǎ ascunsǎ în miezul lucrurilor. O astfel de cruce poate fi vǎzutǎ la muzeul din Saint-Germain-en-Laye, pe un sarcofag creştin provenit din criptele de la Saint-Honorat, de lîngǎ Arles. Pe de altǎ parte, echivalentul hermetic al semnului ank este emblema Venerei, numitǎ şi Cypris (în greacǎ Kupris, impura), cuprul de rînd, pe care unii, pentru a-i umbri şi mai mult înţelesul, l-au tradus prin aramǎ sau tinichea. “Albeşte alama şi arde-ţi cǎrţile”, ne sfǎtuiesc toţi autorii de seamǎ. Kupros e acelaşi cuvînt cu Soufros, sulful, care la rîndul sǎu desemneazǎ îngrǎşǎmîntul, balega, gunoiul, spurcǎciunea. “Înţeleptul va afla piatra pînǎ şi în gunoi, scrie Cosmopolitul, pe cînd cel ignorant n-o va gǎsi nici printre giuvaere.”


Aşa se face cǎ planul edificiului creştinesc ne destǎinuie calitǎţile materiei prime, precum şi prepararea sa, prin mijlocirea semnului Crucii; ceea ce echivaleazǎ, pentru alchimişti, cu obţinerea Pietrei dintîi, piatra unghiularǎ a Marii Opere filozofale. Pe aceastǎ  piatrǎ Isus şi-a înǎlţat Biserica, iar francmasonii Evului Mediu au urmat, în mod simbolic, exemplul divin. Dar, înainte de a fi cioplitǎ pentru a sluji de temelie atît operei de artǎ goticǎ, cît şi operei de artǎ filozofalǎ, piatra nestrujitǎ, impurǎ, materialǎ şi grosolanǎ primea uneori forma satanei.


Notre-Dame de Paris poseda o astfel de hieroglifǎ, care se gǎsea sub catapeteasmǎ, în unghiul fǎcut cu galeria corului. Era un chip de drac, cǎscînd o uriaşǎ gurǎ în care enoriaşii obişnuiau sǎ-şi stingǎ lumînǎrile, aşa încît întregul trunchi sculptat era de-acum mînjit de funingine şi de scurgeri de cearǎ. Poporul botezase aceastǎ figurinǎ Meşterul Petre Unghiatul, nume care i-a pus întotdeauna în încurcǎturǎ pe istorici. Or, aceastǎ figurǎ, ce reprezenta la origine materia dintîi a Operei, umanizatǎ sub chipul lui Lucifer (cel ce poartǎ lumina, — luceafǎrul dimineţii), era simbolul pietrei unghiulare, al pietrei din colţ, sau mǎiastra piatrǎ din ungher. “Piatra pe care zidarii au zvîrlit-o, scrie Amyraut (M. Amyraut, Paraphrase de la Première Epître de saint Pierre (ch. II, v. 7). Saumur, Jean Lesnier, 1646, p. 27.), este de fapt mǎiastra piatrǎ din colţ, pe care hodineşte întreaga schelǎrie a clǎdirii; dar ea e şi piatrǎ de încercare şi piatrǎ pe inimǎ, contra cǎreia dînşii izbindu-se se vor nǎrui.” Cît despre cioplirea acestei pietre unghiulare, altfel zis prepararea ei, putem remarca procedeul pe un frumos basorelief din acea perioadǎ, sculptat pe dinafara bisericii, în dreptul unei capele absidiale ce dǎ în strada Cloître-Notre-Dame.





În vreme ce, în catedralǎ, cioplitorului de imagini îi era încredinţatǎ decorarea ieşindurilor, ceramistului i se lǎsa  împodobirea pardoselei. De obicei, aceasta era acoperitǎ cu lespezi, sau pavatǎ cu plǎci de argilǎ arsǎ pictate şi acoperite cu un smalţ plumbuit. Acest meşteşug devenise atît de desǎvîrşit în cursul veacului de mijloc, încît scenele închipuite foloseau o mare varietate de desene şi culori. Se mai lucra şi cu o serie de cuburi multicolore din marmurǎ, în maniera mozaicarilor bizantini. Printre motivele cele mai des folosite, se cuvine sǎ amintim labirinturile, care erau  trasate pe sol, în punctul de întretǎiere al navei cu transeptul. Bisericile din Sens, Reims, Auxerre, Saint-Quentin, Poitiers şi Bayeux   şi-au pǎstrat labirinturile. În cel din Amiens se putea vedea, chiar în mijloc, o lespede încrustatǎ cu o barǎ de aur şi un semicerc din acelaşi metal, închipuind înǎlţarea soarelui deasupra orizontului. Mai tîrziu, soarele de aur fu înlocuit cu unul de aramǎ, dupǎ care şi acesta dispǎru fǎrǎ sǎ mai fie înlocuit. Cît despre labirintul din Chartres, numit de popor leghea, “la lieue” (în loc de locul, “le lieu”) şi desenat pe pardoseala navei, el se compune dintr-o serie de cercuri concentrice care se încolǎcesc unul în altul la nesfîrşit. În mijlocul acestei configuraţii putea fi vǎzutǎ odinioarǎ lupta lui Teseu cu Minotaurul. Iatǎ aşadar încǎ o dovadǎ a furişǎrii subiectelor pǎgîne în iconografia creştinǎ şi a pǎtrunderii, odatǎ cu ele, a unui sens mito-hermetic evident. Totuşi, nu poate fi stabilitǎ nici o legǎturǎ între aceste imagini şi faimoasele construcţii ale antichitǎţii care au fost labirinturile din Grecia şi Egipt.


Labirintul catedralelor, sau labirintul lui Solomon, este, cum ne-o spune Marcellin Berthelot1 , “o figurǎ cabalisticǎ înscrisǎ la începutul anumitor manuscrise alchimice şi care face parte din tradiţiile magice asociate numelui lui Solomon. E vorba de o serie de cercuri concentrice, întrerupte în anumite puncte, care formeazǎ un traiect complicat şi straniu”.

Imaginea labirintului ne apare astfel ca emblematicǎ pentru întreaga pregǎtire a Operei, cu cele douǎ principale dificultǎţi: cea a cǎii de urmat pentru a atinge centrul –unde are loc apriga încleştare dintre cele douǎ naturi —  şi cea a drumului pe care artistul trebuie sǎ-l urmeze pentru  a ieşi de acolo. Aici el are neapǎratǎ nevoie de firul Ariadnei, dacǎ nu vrea sǎ rǎtǎceascǎ prin meandrele acestei fǎcǎturi fǎrǎ a gǎsi ieşirea.


Nu e locul aici sǎ scriem, cum a fǎcut-o Batsdorff, un tratat special întru lǎmurirea înţelesului firului Ariadnei, cu ajutorul cǎruia Teseu îşi putu atinge ţelul. Dar, sprijinindu-ne pe cabalǎ, sper sǎ pot oferi cercetǎtorilor chibzuiţi cîteva lǎmuriri asupra valorii simbolice a faimosului mit.


Ariane, Ariadna, este o formǎ a cuvîntului airagne (arahnidǎ, pǎianjen) obţinutǎ prin metateza lui i.


În spaniolǎ, ñ se pronunţǎ ca în francezǎ gn; aşa încît aracnh (arahnidǎ, airagne) se poate citi arahné, arahni, arahgne. Oare nu e ţesut trupul nostru de pǎianjenul ce se numeşte suflet? Dar acest cuvînt are şi alte origini. Verbul αιρω  înseamnǎ a apuca, a prinde, a tîrî, a trage la sine; de aici vine airnh, cea sau cel ce prinde, apucǎ, trage. Aşa avem airhn, magnetul, virtutea întemniţatǎ în corpuri pe care Înţelepţii o numesc magnezie. Sǎ purcedem mai departe. În provensalǎ, fierul e numit aran sau iran, în funcţie de dialecte. Acesta e Hiram cel din masonerie, Berbecul divin, arhitectul Templului lui Solomon. Pǎianjenul, la poeţii felibri, se spune aragno şi iragno, sau airagno; în picardǎ se spune arègni. Comparaţi aceasta cu grecescul Σιδηρος, fier şi magnet. Acest cuvînt are ambele sensuri. Şi asta nu e tot. Verbul aruv mai exprimǎ şi ridicarea unui astru ce iese din mare : de aici vine αρυαν (aryan), astrul ce iese, ce se ridicǎ din mare; αρυαν, sau ariane este, de aceea, Orient prin permutarea vocalelor. Mai mult, αιρω are şi sensul de a atrage; aruan este deci în acelaşi timp magnetul. Dacǎ acum examinǎm cuvîntul Σιδηρος, care a dat în latinǎ steaua, sidus, sideris, vom recunoaşte aici şi aran, iran, airan din provensalǎ şi αρυαν din greacǎ, soarele ce se înalţǎ.


Ariadna, arahnida misticǎ, a fugit din Amiens, lǎsînd dupǎ ea doar urma pînzei sale pe pardoseala navei …


Sǎ mai spunem cǎ cel mai celebru din labirinturile antice, cel de la Cnossos, în Creta, care a fost descoperit în 1902 de savantul Evans, de  la Oxford, purta numele de Absolum. Or, vom vedea mai pe urmǎ cǎ acest termen e înrudit cu cel de Absolut, numele prin care vechii alchimişti îşi desemnau piatra filozofalǎ.







Toate bisericile au absida îndreptatǎ spre sud-est, faţada spre nord-vest, pe cînd transeptul, care formeazǎ braţele crucii, ţinteşte spre nord-est şi sud-vest. Este o orientare neschimbatǎ, tîlcuitǎ astfel încît credincioşii şi profanii, intraţi în templu venind dinspre apus, sǎ meargǎ drept înainte spre altar cu faţa spre partea de unde se ridicǎ soarele, spre rǎsǎrit, spre Palestina, leagǎnul creştinismului. Ei ies astfel din beznǎ şi merg spre luminǎ.


Datǎ fiind aceastǎ orientare, din cele trei rozete care orneazǎ capetele transeptului şi portalul cel mare, una nu primeşte niciodatǎ lumina soarelui; este rozeta septentrionalǎ, ce radiazǎ pe faţada braţului stîng al transeptului. O a doua scînteiazǎ în soarele amiezii; este rozeta meridionalǎ deschisǎ la extremitatea braţului drept al transeptului. Cea din urmǎ se aprinde în razele colorate ale asfinţitului; este rozeta cea mare, cea de deasupra portalului, care îşi depǎşeşte în lǎrgime şi strǎlucire surorile lǎturalnice. Aşa se succed, pe frontonul catedralelor gotice, culorile Operei, desfǎşurîndu-se circular de la tenebre –simbolizate prin absenţa luminii şi prin culoarea neagrǎ– pînǎ la perfecţiunea luminii stacojii, dupǎ ce se trece prin culoarea albǎ, socotitǎ a fi “la mijloc între negru şi roşu”.



În Evul Mediu, rozeta centralǎ a portalului se numea Rota, adicǎ roatǎ. Or, roata este hieroglifa alchimicǎ a timpului trebuincios pentru coacerea materiei filozofale, şi, prin extensie, a coacerii înseşi. Din acest motiv, focul domol, constant şi egal pe care alchimistul îl întreţine zi şi noapte în cursul operaţiunii este numit focul roţii. Dar, în afarǎ de cǎldura necesarǎ lichefierii pietrei filozofale mai e nevoie şi de un al doilea agent, numit foc tainic, sau filozofic. Acest din urmǎ foc, aţîţat de cǎldura de rînd, face sǎ se învîrtǎ roata şi provoacǎ diversele fenomene pe care le observǎ alchimistul în vasul sǎu :


Voi merge pe-acest drum cu multǎ migalǎ;

Priveşte numai la urma dupǎ roatǎ.

Şi pentru-a cǎpǎta o cǎldurǎ egalǎ

Spre cer sau spre pǎmînt nu te-ndrepta îndatǎ.

Cǎci dacǎ urci prea mult la cer te vei pîrli,

Iar de cobori, pǎmîntul întreg vei potopi.

Dar de vei şti în mijloc a rǎmîne,

Atunci calea va fi domoalǎ pentru tine .


Roza reprezintǎ aşadar, ea singurǎ, acţiunea focului şi durata sa. De aceea decoratorii medievali au cǎutat sǎ exprime, prin aceste rozete, mişcǎrile materiei aţîţate de focul elementar, aşa cum putem observa pe portalul de nord al catedralei din Chartres, în roza de la Toul (Saint-Gengoult), ori cea a bisericii Saint-Antoine din Compiègne. În arhitectura secolelor XIV–XV, preponderenţa simbolului flǎcǎrilor, care caracterizeazǎ cel mai bine ultima perioadǎ a artei medievale a fǎcut ca stilul acestei epoci sǎ fie numit gotic înflǎcǎrat, flamboiant.


Anumite roze, formînd un soi de emblemǎ a întregului, au un înţeles aparte, ce pune şi mai mult în evidenţǎ proprietǎţile acelei substanţe pe care Creatorul a însemnat-o cu mîna sa. Sigiliul magic, de pildǎ, îi aratǎ artistului cǎ a mers pe drumul cel bun şi cǎ mixtura filozofalǎ a fost pregǎtitǎ dupǎ canoane. Aceastǎ pecete, zisǎ şi Steaua Magilor, e o figurǎ cu şase raze (digamma), ce se iveşte la suprafaţa compostului, altfel spus deasupra ieslei în care doarme Isus, Pruncul-Împǎrat.


Printre edificiile care posedǎ roze înstelate cu şase petale, –imagine a tradiţionalului Sigiliu al lui Solomon, —  sǎ citǎm catedrala Saint-Jean şi biserica Saint-Bonaventure din Lyon (rozetele portalurilor); biserica Saint-Gengoult din Toul; ambele roze de la Saint-Vulfran din Abbeville; portalul Calendei al catedralei din Rouen; minunata rozetǎ albastrǎ de la Sainte-Chapelle, etc.

Şi întrucît acest semn era de cea mai înaltǎ însemnǎtate pentru alchimist — nu e el astrul care îl cǎlǎuzeşte şi îi anunţǎ naşterea Mîntuitorului ? — ar fi poate bine sǎ reunesc aici cîteva texte care povestesc, descriu şi explicǎ apariţia sa. Îi voi lǎsa cititorului sarcina de a stabili toate apropierile folositoare, de a coordona versiunile, de a distinge adevǎrul pozitiv de alegoriile şi legendele conţinute în aceste fragmente enigmatice.






Varron, în ale sale Antiquitates rerum humanarum, aminteşte legenda lui Enea, care, dupǎ ce şi-a salvat tǎtînele şi penaţii din flǎcǎrile Troiei, a ajuns, la capǎtul unor lungi peregrinǎri, în cîmpia Laurentinǎ 1, ţelul cutreierǎrii sale. Motivul pe care ni-l dǎ e urmǎtorul:


Ex quo de Troja est egressus Aeneas, Veneris eum per diem quotidie stellam vidisse, donec ad agrum Laurentum veniret, in quo eam non vidit ulterius ; qua recognovit terras esse fatales. (Plecînd din Troia, Enea vǎzu zilnic şi pe luminǎ steaua lui Venus, pînǎ în momentul în care ajunse la cîmpurile Laurentine, cînd încetǎ sǎ o mai vadǎ, de unde înţelese cǎ acestea erau pǎmînturile ce-i destinase Soarta.)


Iatǎ acum o legendǎ extrasǎ dintr-o lucrare ce are ca titlu Cartea lui Seth şi pe care un autor din secolul al VI-lea o povesteşte astfel1 :

“Mai mulţi mi-au vorbit despre o Scripturǎ care, deşi are o origine îndoielnicǎ, nu e contrarǎ credinţei, iar înţelesul ei e plǎcut auzului. Citim acolo cǎ la Soare-Rǎsare, pe malul Oceanului, trǎia un popor ce poseda o carte atribuitǎ lui Seth, în care se pomenea despre ivirea viitoare a unei stele şi despre darurile ce-i trebuiau aduse Pruncului, iar despre zisa prezicere se spunea cǎ Înţelepţii şi-au transmis-o de-a lungul generaţiilor, din tatǎ în fiu.


“Şi iatǎ cǎ aleserǎ doisprezece dintre ei, printre cei mai învǎţaţi şi mai iubitori de taine cereşti, iar aceştia se puserǎ sǎ aştepte steaua. Dacǎ murea vreunul din ei, atunci fiul sau ruda sa cea mai apropiatǎ ce aşteptau aşişderea erau aleşi pentru a-l înlocui.

“Aceştia se numeau, pe limba lor, Magi, pentru cǎ-l slǎveau pe Domnul în linişte şi cu voce înǎbuşitǎ.

“În toţi anii, la încheierea recoltelor, oamenii aceştia urcau un munte ce pe limba lor se numea Muntele Izbîndei, unde se afla o vǎgǎunǎ tǎiatǎ în stîncǎ şi plǎcutǎ prin izvoarele şi pomii ce-o înconjurau. Ajunşi pe munte, ei se îmbǎiau, se rugau şi-l slǎveau pe Dumnezeu în tǎcere vreme de trei zile; acest ritual se practica la fiecare generaţie şi fiece vîrstǎ aştepta, doar-doar o apǎrea steaua fericirii. La urmǎ, ea se arǎtǎ, pe acest Munte al Izbînzii, sub chipul unui prunc şi le dǎrui efigia crucii; apoi le vorbi, le destǎinui învǎţǎturi şi le porunci sǎ plece în ţinutul Iudeei.

“Steaua îi precedǎ astfel la drum vreme de doi ani, şi nici pîinea nici apa nu le lipsirǎ vreodatǎ.

“Ceea ce fǎcurǎ dupǎ aceea e povestit mai pe scurt în Evanghelii.”

O altǎ legendǎ, dintr-o epocǎ necunoscutǎ, prezintǎ o stea cu o configuraţie diferitǎ:

“De-a lungul cǎlǎtoriei, care durǎ treisprezece zile, Magii nu se odihnirǎ, nici nu se hrǎnirǎ; dar nici nu avurǎ nevoie de acestea, cǎci rǎstimpul le pǎru de o zi. Cu cît se apropiau de Betleem, cu atît steaua strǎlucea mai abitir;  şi iatǎ cǎ ea era în formǎ de vultur, strǎbǎtea vǎzduhul şi bǎtea din aripi; iarǎ deasupra ei era o cruce.”


Legenda urmǎtoare, ce are ca titlu Despre cele întîmplate în Persia la naşterea lui Cristos, e atribuitǎ lui Iulius Africanul, cronicar din secolul al II-lea, deşi nu se ştie cu certitudine din ce epocǎ provine textul iniţial:

“Scena are loc în Persia, într-un templu al Iunonei (HrhV) construit de Cirus. Un preot anunţǎ cǎ Iunona a nǎscut. –Toate statuile zeilor dǎnţuie şi cîntǎ la auzul aceastei ştiri. –O stea coboarǎ şi vesteşte naşterea unui Copil care e Începutul şi Sfîrşitul. –Toate statuile se prosterneazǎ. –Magii anunţǎ cǎ acest Copil s-a nǎscut în Betleem şi-l sfǎtuiesc pe rege sǎ trimitǎ niscai soli.–Apare atunci Bachus (Dionusos), care prezice cǎ zisul Copil va goni toţi falşii dumnezei. –Urmeazǎ plecarea Magilor, cǎlǎuziţi de stea. Ajunşi la Ierusalim, ei le anunţǎ ierarhilor naşterea lui Mesia. –La Betleem, merg sǎ i se închine Mariei, pun un rob dibaci s-o zugrǎveascǎ împreunǎ cu Pruncul şi aşeazǎ cadra în hramul cel mare cu acest înscris: Lui Iupiter Mithra (∆ιι Ηλιω – zeului soare), zeului cel mare, Împǎratului Isus, aceastǎ închinǎciune de la imperiul Perşilor.”

“Lumina acelei stele, scrie sfîntul Ignaţiu, o întrecea pe cea a tuturor luminǎtorilor; strǎlucirea sa era de nedescris, iar chipul sǎu nemaivǎzut îi umplea de uimire pe cei ce o priveau. Soarele, luna şi celelalte astre formau miezul acestei stele.”


Huginus à Barma, în capitolul lucrǎrii sale ce trateazǎ despre Practicǎ, foloseşte aceiaşi termeni pentru a descrie aspectul materiei Marii Opere în momentul apariţiei stelei: Slujiţi-vǎ de pǎmînt adevǎrat, spune el, pǎtruns adînc de razele soarelui, lunii şi ale celorlalţi luminǎtori.”

În secolul al IV-lea, filozoful Chalcidius, care, cum spune Mullachius, ultimul sǎu editor, afirma necesitatea de a adora zeii Greciei, pe cei ai Romei, ca şi zeii strǎini, a pǎstrat istoria stelei Magilor, precum şi explicaţia pe care o dǎdeau înţelepţii. Vorbind despre o stea numitǎ de egipteni Ahc şi care prevestea nenorociri, el adaugǎ:


“Mai e o poveste, şi mai sfîntǎ, şi mai demnǎ de proslǎvire, care spune cǎ prin înǎlţarea unei stele se dǎduse semn nu despre molime sau moarte, ci despre coborîrea unui Dumnezeu preamǎrit, venit sǎ povǎţuiascǎ naţiile şi sǎ mîntuiascǎ cele trecǎtoare. Se spune cǎ cei mai învǎţaţi dintre Haldei, dupǎ ce vǎzurǎ steaua pe cînd cǎlǎtoreau noaptea, ca nişte oameni obişnuiţi cu chibzuirea la cele cereşti, cǎutarǎ naşterea recentǎ a unui Zeu, şi aflînd mǎreţia acelui Prunc, îl proslǎvirǎ cum i se cuvine unui Dumnezeu atît de mare. Iar astea le ştiţi voi mai bine decît alţii .”


Diodor din Tars se aratǎ şi mai clar atunci cînd afirmǎ cǎ “acestǎ stea nu era una din cele de pe cer, ci o anumitǎ virtute sau forţǎ (dunamiV) urano-diurnǎ (qeioteran), ce se închegase într-un astru pentru a vesti naşterea Domnului nostru.”


Evanghelia dupǎ Luca, II, v. 1 pînǎ la 7  /de fapt 8-14, N.N./ :

“Iar în partea locului erau pǎstori, care, mâind pe câmp, ţineau strajǎ noaptea, lîngǎ turmele lor. Şi iatǎ cǎ Îngerul Domnului a stǎtut lângǎ ei şi mǎrirea Domnului i-a învǎluit în luminǎ, iar ei s’au înfricoşat cu fricǎ mare; dar Îngerul le-a zis :

“Nu vǎ temeţi. Cǎci iatǎ vǎ binevestesc vouǎ bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; cǎ, în oraşul lui David, astǎzi vouǎ vi s’a nǎscut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul; şi acesta e semnul ce vǎ dau: veţi gǎsi un Prunc înfǎşat, culcat în iesle.


“Şi deodatǎ s’a fǎcut împreunǎ cu Îngerul mulţime de oaste cereascǎ, lǎudând pe Dumnezeu şi zicând : Mǎrire lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pǎmânt între oamenii plǎcuţi Lui.”

Evanghelia dupǎ Matei, II, v. 1 pînǎ la 11 :

“Iar dacǎ s’a nǎscut Isus în Betleemul Iudeei, în zilele lui Irod împǎratul, iatǎ Magii de la Rǎsǎrit au venit în Ierusalim întrebând: Unde este împǎratul Iudeilor, cel ce s’a nǎscut ? cǎci am vǎzut la Rǎsǎrit steaua lui şi am venit sǎ ne închinǎm lui.

“… Atunci Irod a chemat în ascuns pe Magi şi a aflat de la ei lǎmurit în ce vreme s’a arǎtat steaua. Apoi trimiţându-i la Betleem le-a zis: mergeţi şi cercetaţi cu deamǎnuntul despre Prunc, iar dacǎ îl veţi afla vestiţi-mǎ şi pe mine, ca sǎ viu şi eu sǎ mǎ închin lui.

“Iar ei, ascultând pe împǎratul, au plecat şi iatǎ steaua pe care-o vǎzuserǎ în Rǎsǎrit mergea înaintea lor pânǎ ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul.

“Şi vǎzînd ei steaua, s’au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casǎ, au vǎzut pe Prunc împreunǎ cu Maria muma lui, şi cǎzând la pǎmânt s’au închinat lui, şi deschizând vistieriile lor i-au adus lui daruri : aur, tǎmâie şi smirnǎ.”


Pornind de la evenimente atît de stranii şi neputînd sǎ le punǎ pe seama vreunui fenomen atmosferic, A.Bonnetty, frapat de misterul ce învǎluie aceste istorisiri, pune întrebarea :

“Cine sînt Magii şi ce trebuie sǎ credem despre aceastǎ stea ? Iatǎ interogaţia actualǎ a criticilor raţionalişti sau de alt soi. E greu de dat un rǎspuns, dat fiind cǎ Raţionalismul şi Ontologismul înaintaşilor şi modernilor, sisteme ce se hrǎnesc din ele însele, ne-au fǎcut sǎ uitǎm mijloacele prin care vechile popoare ale Rǎsǎritului pǎstraserǎ tradiţiile primitive.”


Cea dintîi menţiune a stelei o aflǎm în gura lui Valaam. Se crede cǎ acesta, nǎscut probabil în tîrgul Pethor, lîngǎ Eufrat, trǎia pe la   1477 î.e.n., pe cînd imperiul asirian se afla în plinǎ înflorire. Profet sau Mag în Mesopotamia, Valaam exclamǎ :

“Cum sǎ blestem pe cel ce neblestemat de Dumnezeu ? Sau cum sǎ osândesc pe cel ce neosândit de Dumnezeu ? Ascultaţi!… O vǎd, dar acum încǎ nu-i; o privesc, dar nu de aproape… O stea rǎsare din Iacov şi un schiptru se ridicǎ din Israil…” (Num., XXIV, 47) /de fapt :XXIII, 8 şi XXIV, 17, N.N./


În iconografia simbolicǎ, steaua desemneazǎ atît zǎmislirea cît şi naşterea. Fecioara este deseori reprezentatǎ nimbatǎ de stele. Fecioara de la Larmor (Morbihan), ce face parte dintr-un frumos triptic închipuind sǎvîrşirea Mîntuitorului şi suferinţa Mariei, –Mater dolorosa, — şi în care putem vedea, pe cerul compoziţiei centrale, soarele, luna, stelele şi vǎlul lui Isis, poartǎ în mîna dreaptǎ o stea mǎşcatǎ, –stella maris, — epitet acordat Fecioarei într-o cîntare catolicǎ.


G.J.Witkowski descrie un vitraliu ciudat, care se gǎsea lîngǎ sacristia bisericii Saint-Jean din Rouen, astǎzi distrusǎ. Vitraliul reprezenta Zǎmislirea sfîntului Roman. “Tatǎl acestuia, Benedict, sfetnicul regelui Clotar al II-lea, şi mama sa Félicité, erau culcaţi într-un pat, goi puşcǎ, cum se obişnuia pînǎ pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Zǎmislirea era închipuitǎ printr-o stea ce strǎlucea pe pǎturǎ în locul unde aceasta atingea pîntecul femeii… Marginile vitraliului, deja neobişnuit datoritǎ scenei reprezentate, erau împodobite cu medalioane care, în mod neaşteptat, conţineau figurile lui Marte, Iupiter, Venus, etc., şi, pentru ca sǎ nu existe îndoialǎ asupra persoanei acestora, fiecare zeitate purta şi înscrisul propriului nume.”






Dupǎ cum sufletul omului are cotloanele sale ascunse, tot aşa catedrala are corioarele ei tainice. Ansamblul acestora, ce se întinde sub pardoseala bisericii, constituie criptele (de la grecescul KruptoV, ceea ce este ascuns).


În aceste tainiţe, umede şi reci, vizitatorul încearcǎ un simţǎmînt tulbure, care îi stinge glasul: el simte împreunarea forţei cu tenebrele. Ne aflǎm în sǎlaşul morţilor, aidoma celui de la Saint-Denis, într-o necropolǎ a mai-marilor lumii, cum sînt Catacombele romane, cimitirul primilor creştini. Lespezi de piatrǎ; mausolee de marmurǎ; morminte; rǎmǎşiţe istorice, resturi ale trecutului. O tǎcere posacǎ şi îndesatǎ umple spaţiile boltite. Hǎrmǎlaia de afarǎ, ecourile deşarte ale lumii nu strǎpung pînǎ aici. Ne-am afundat oare în peştera ciclopilor ? Sǎ ne aflǎm în pragul unui infern dantesc, sau în galeriile subterane, ce s-au arǎtat atît de primitoare şi proteguitoare primilor mucenici ? –Bîrlogul ǎsta întunecat e croit din taine, spaimǎ şi tremurǎturi…


În jur, sumedenie de pilaştri urieşeşti, mǎtǎhǎloşi, din care unii sînt îngemǎnaţi, ridicaţi pe temelii late, tǎiate pieziş. Capiteluri scurte, teşite, severe şi bondoace. Forme aspre şi fruste, a cǎror eleganţǎ şi bogǎţie au fost delǎsate în favoarea soliditǎţii. Muşchi vînjoşi, încordaţi fǎrǎ încetare de sforţarea ridicǎrii neasemuitei poveri a întregii clǎdiri. Voinţǎ nocturnǎ, mutǎ, ţeapǎnǎ, veşnic încordatǎ pentru a nu se lǎsa strivitǎ. Forţǎ materialǎ pe care arhitectul a ştiut sǎ o rînduiascǎ şi sǎ o împartǎ, dînd tuturor suporturilor aspectul arhaic al unei turme de pahiderme fosilizate, îngrǎmǎdite unul în altul, boltindu-şi greabǎnul osos, scobindu-şi burţile împietrite sub apǎsarea unei poveri nefireşti. Forţǎ realǎ, dar ocultǎ, ce purcede în tainǎ, creşte în umbrǎ şi lucreazǎ nemijlocit din strǎfundul mǎruntaielor operei. Iatǎ simţǎmîntul ce-l învǎluie pe cel ce se încumetǎ prin galeriile criptelor gotice.


Odinioarǎ, camerele subterane ale templelor slujeau drept locuinţǎ statuilor lui Isis, devenite, dupǎ introducerea creştinismului în Galia, acele Fecioare negre cǎrora poporul le acordǎ şi astǎzi o veneraţie deosebitǎ. De altfel, simbolica lor a rǎmas aceeaşi; şi unele şi celelalte poartǎ pe postament faimoasa inscripţie: Virgini pariturae, Fecioarei ce trebuie sǎ nascǎ. Ch. Bigarne1 ne vorbeşte de mai multe statui ale lui Isis desemnate de aceeaşi formulǎ. “O inscripţie similarǎ, ne spune eruditul Pierre Dujols în a sa Bibliografie generalǎ a ocultismului, fusese deja semnalatǎ de savantul Elias Schadius în cartea sa De dictis Germanicis : Isidi, seu Virgini ex qua filius proditurus est2 . Aceste icoane nu au aşadar cîtuşi de puţin semnificaţia creştinǎ ce li se acordǎ, cel puţin într-o manierǎ exotericǎ. Cum spune Bigarne, Isis înaintea zǎmislirii este, potrivit teogoniei astronomice, un atribut al Fecioarei, iar cîteva figuraţii anterioare creştinismului desemneazǎ  aceastǎ ipostazǎ drept Virgo paritura, altfel zis ţǎrîna încǎ nefecundatǎ, dar pe care razele soarelui o vor însufleţi curînd. Ea mai e şi mama zeilor, cum o atestǎ o piatrǎ gǎsitǎ la Die: Matri Deum Magnae ideae.” N-am putea defini mai bine sensul esoteric al Fecioarelor negre. În simbolica hermeticǎ, ele reprezintǎ ţǎrîna primitivǎ, pǎmîntul pe care artistul trebuie sǎ-l aleagǎ pentru a-şi plǎsmui subiectul marii opere. Este materia primǎ în stadiul de minereu, ieşitǎ din zǎcǎmintele metalifere, unde zǎcea, adînc îngropatǎ sub masa stîncoasǎ. Este, cum ne spun textele, “o substanţǎ neagrǎ, grea, casantǎ, fǎrîmicioasǎ, ce are aspectul unei pietre şi se poate sparge în aşchii mici, ca o piatrǎ”. Se întîmplǎ des, aşadar, ca hieroglifa personalizatǎ a acestui minereu sǎ posede zisa culoare şi sǎ i se atribuie ca locuinţǎ subteranele templelor.


Astǎzi au mai rǎmas puţine Fecioare negre. Iatǎ doar cîteva, dintre cele mai vestite. Din acest punt de vedere, catedrala din Chartres e privilegiatǎ, posedînd chiar douǎ. Una, desemnatǎ cu formula expresivǎ de Maica-Precista-de-sub-Pǎmînt, e aşezatǎ în criptǎ, pe un tron al cǎrui soclu poartǎ inscripţia amintitǎ mai înainte: Virgini pariturae; cealaltǎ, situatǎ la luminǎ, numitǎ Maica-Precista-de-la-Stîlp, ocupǎ centrul unei firide umplutǎ de ex voto-uri sub formǎ de inimi în flǎcǎri. Aceasta din urmǎ, ne spune Witkowski, face obiectul devoţiunii unui mare numǎr de pelerini. “La origine, adaugǎ acest autor, coloana de piatrǎ care îi serveşte drept suport era “scobitǎ” de limba şi dinţii adoratorilor frenetici, precum piciorul sfîntului Petru de la Roma, sau genunchiul lui Hercule pe care pǎgînii îl adorau în Sicilia; pentru a o pǎzi de sǎrutǎrile prea înflǎcǎrate, în 1831 s-a instalat un gǎrduţ în jurul ei.” Chartres, cu fecioara sa subteranǎ, e considerat a fi cel mai vechi centru de pelerinaj. Cum povestesc vechile cronici locale, la început nu exista decît o anticǎ statuetǎ a lui Isis, “sculptatǎ înainte de Cristos”. Totuşi, figurina actualǎ nu dateazǎ decît de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, dat fiind cǎ cea a lui Isis a fost distrusǎ, nu se ştie cînd, şi înlocuitǎ cu o statuie de lemn, ţinînd Pruncul pe genunchi, aceasta fiind la rîndul ei arsǎ în 1793.


Cît despre Fecioara neagrǎ de la Notre-Dame-du-Puy — ale cǎrei membre sînt ascunse în întregime — ea are forma unui triunghi, din cauza veşmîntului încheiat pînǎ la gît şi care se lǎrgeşte pînǎ jos fǎrǎ sǎ facǎ o cutǎ. Stofa e ornatǎ cu frunze de viţǎ şi spice de grîu –simbolizînd pîinea şi vinul de împǎrtǎşanie — iar prin dreptul buricului se iţeşte cǎpşorul Pruncului, tot atît de mǎreţ încoronat ca şi maica sa.

Notre-Dame-de-Confession, celebrǎ Fecioarǎ neagrǎ din criptele de la Saint-Victor, din Marsilia, ne oferǎ un frumos specimen de statuie anticǎ, fiind suplǎ, largǎ şi grǎsuţǎ. Aceastǎ figurǎ, plinǎ de nobleţe, ţine un sceptru cu mîna dreaptǎ, iar pe frunte poartǎ o coroanǎ cu trei ornamente florale.


Notre-Dame din Rocamadour, faimos loc de pelerinaj, deja frecventat în 1166, este o madonǎ cu puteri miraculoase, a cǎrei origine e atribuitǎ de tradiţie evreului Zahei, şeful vameşilor din Ierihon. E instalatǎ deasupra altarului din capela Fecioarei, construitǎ în 1479. Este vorba de o statuetǎ din lemn, înnegritǎ de vreme, roasǎ de cari şi ale cǎrei bucǎţi sînt ţinute împreunǎ de veşmîntul din lamele de argint în care e învelitǎ. “Rocamadour îşi trage faima de la un pustnic vestit, sfîntul Amator, sau Amadour, care a cioplit în lemn o statuie a Fecioarei despre care se spune cǎ fǎcea minuni. Se mai zice cǎ Amadour era pseudonimul vameşului Zahei, convertit de Isus Cristos; ajuns în Galia, el ar fi propovǎduit cultul Fecioarei. La Rocamadour, acest cult este extrem de vechi; totuşi, marea modǎ a pelerinajului nu dateazǎ decît din secolul al XII-lea.”


La Vichy, Fecioara neagrǎ din biserica Saint-Blaise este veneratǎ “dintotdeauna”, cum scria deja în secolul al XVII-lea Antoine Gravier, un preot comunalist. Arheologii dateazǎ aceastǎ sculpturǎ din secolul al XIV-lea, şi, cum pǎrţile cele mai vechi ale bisericii Saint-Blaise, unde o aflǎm, nu s-au ridicat decît în secolul al XV-lea, abatele Allot, care ne semnaleazǎ aceastǎ statuie, socoteşte cǎ ea se gǎsea odinioarǎ în capela Saint-Nicholas, fondatǎ în 1372 de Guillaume de Hames.

La Quimper, biserica Guéodet, zisǎ şi Maica-Domnului-din-Oraş, posedǎ şi ea o Fecioarǎ neagrǎ.


Camille Flammarion ne vorbeşte despre o statuie similarǎ pe care a vǎzut-o în beciurile Observatorului, pe 24 septembrie 1871, la douǎ secole de la prima observaţie termometricǎ ce s-a fǎcut în acel loc în 1671. “Uriaşul edificiu al lui Ludovic al XIV-lea, scrie el, a cǎrui terasǎ îşi înalţǎ balustrada la douǎzeci şi opt de metri deasupra solului, se cufundǎ în acelaşi timp în nişte fundaţii care au aceeaşi adîncime: douǎzeci şi opt de metri. În colţul uneia din galeriile subterane poate fi vǎzutǎ o statuie a Fecioarei, aşezatǎ acolo în 1671 şi pe care nişte versuri înscrise la picioare o invocǎ sub numele de Maica Domnului de sub pǎmînt.” Aceastǎ Fecioarǎ parizianǎ, prea puţin cunoscutǎ şi care personificǎ, în capitalǎ, misteriosul subiect al lui Hermes, pare sǎ fie o replicǎ a celei din Chartres, slǎvita Maicǎ subteranǎ.


Încǎ un detaliu, util pentru hermetist. În ceremonialul prescris pentru procesiunile Fecioarelor negre nu se aprindeau decît lumînǎri de culoare verde.


Cît despre statuetele lui Isis –cele care au scǎpat creştinǎrii — ele sînt şi mai rare decît Fecioarele negre, probabil din pricina prea marii vechimi a acestor imagini. Witkowski semnaleazǎ una aflǎtoare în catedrala Saint-Etienne din Metz. “Aceastǎ figurǎ în piatrǎ a lui Isis, scrie autorul, mǎsurînd 0,43 m. în înǎlţime şi 0,29 m. lǎrgime provenea din vechea mînǎstire. Figura ieşea în relief de circa 18 cm şi reprezenta bustul unei femei goale, atît de slabǎ, încît, pentru a ne sluji de expresia plasticǎ a abatelui Brantôme, “nu i se vedea decît schelǎria”; capul îi era acoperit de un vǎl. Douǎ mamele uscate îi atîrnau pe piept, întocmai cum vedem la Diana din Efes. Pielea îi era coloratǎ în roşu, pe cînd pînza ce-i înconjura talia era neagrǎ… O statuie similarǎ exista la Saint-Germain-des-Près, iar o alta la Saint-Etienne în Lyon.”


Totuşi, pentru noi cultul lui Isis, Ceres a egiptenilor, rǎmîne la fel de misterios. Ştim doar cǎ zeiţa era sǎrbǎtoritǎ în fiece an în oraşul Busiris şi cǎ i se sacrifica un bou. “Dupǎ sacrificii, scrie Herodot, miriade de bǎrbǎţi şi femei îşi mortificǎ trupul. În ce mǎ priveşte, socot cǎ ar fi o mare necuviinţǎ sǎ spun în cinstea cǎrui zeu o fac.” Grecii, ca şi egiptenii, pǎstrau o tǎcere totalǎ în privinţa misterelor cultului lui Ceres, iar istoricii nu au gǎsit nimic cu care sǎ ne satisfacǎ curiozitatea. Dezvǎluirea în folosul profanilor a secretelor acestor practici se pedepsea cu moartea. Chiar şi faptul de a voi sǎ asculţi atunci cînd cineva îţi destǎinuia secretul era considerat o crimǎ. Intrarea în templul lui Ceres, dupǎ exemplul sanctuarelor egiptene ale lui Isis, le era strict opritǎ tuturor celor ce nu fuseserǎ iniţiaţi. Totuşi, detaliile ce ne-au fost transmise cu privire la ierarhia marii preoţimi ne îngǎduie sǎ credem cǎ misterele lui Ceres erau de aceeaşi naturǎ cu cele ale Ştiinţei hermetice. Ştim, într-adevǎr, cǎ un preot aparţinea uneia din aceste patru categorii: Ierofantul, însǎrcinat cu instruirea ucenicilor; Purtǎtorul de Fǎclie, care închipuia Soarele; Heraldul, închipuindu-l pe Mercur; Slujitorul Altarului, reprezentînd Luna. La Roma, Cerealiile se sǎrbǎtoreau pe 12 aprilie şi durau opt zile. În fruntea procesiunii era purtat un ou, simbolul universului, şi se sacrificau porci.


Am spus mai înainte cǎ pe o piatrǎ de la Die, reprezentînd-o pe Isis, aceasta era numitǎ maica zeilor. Rhea şi Cibele beneficiau de acelaşi epitet. Cele douǎ divinitǎţi se dovedesc astfel a fi înrudite şi, pe alocuri, le vom considera ca fiind doar expresii diferite ale unui principiu unic. Charles Vincens confirmǎ aceasta prin descrierea unui basorelief reprezentînd-o pe Cibele care a putut fi admirat, vreme de secole, pe faţada bisericii parohiale din Pennes (Bouches-du-Rhône), sub inscripţia: Matri Deum. “Aceastǎ ciudatǎ piesǎ, scrie el, a dispǎrut de-abia pe la 1610, dar o gravurǎ se pǎstreazǎ în Culegerea lui Grosson (p. 20).” Iatǎ o stranie analogie hermeticǎ: Cibele era adoratǎ la Pessinonte, în Frigia, sub forma unei pietre negre, chipurile cǎzutǎ din cer. Fidias a reprezentat-o pe zeiţǎ aşezatǎ pe un tron între doi lei, purtînd pe cap coroana învingǎtorilor, din care atîrnǎ un vǎl. Alteori era închipuitǎ ţinînd o cheie şi pǎrînd cǎ vrea sǎ-şi scoatǎ vǎlul. Isis, Ceres, Cibele, trei capete sub un singur vǎl.

Intro Ch. IX


Odatǎ încheiate aceste preliminarii, vom purcede acum la o cercetare hermeticǎ al catedralei, şi, pentru a ne limita investigaţiile, vom lua drept exemplu templul creştin din capitalǎ, Notre-Dame-de-Paris.


Desigur, sarcina noastrã e grea. Nu mai trǎim pe timpul lui messer Bernard, contele Trevisan, nici în vremea lui Zachaire sau Flamel. Veacurile au brǎzdat adînc faţada edificiului, intemperiile i-au sǎpat riduri lǎbǎrţate, dar ravagiile timpului sînt nimic faţǎ de cele lǎsate în urmǎ de furia umanǎ. Revoluţiile şi-au pus pecetea, tristǎ mǎrturie a mîniei plebeiene; vandalismul, duşmanul frumosului, şi-a potolit ura prin hidoase mutilǎri, iar restauratorii înşişi, deşi mînaţi de intenţii mai bune, n-au ştiut întotdeauna sǎ respecte ceea ce le scǎpase iconoclaştilor.


Notre-Dame-de-Paris îşi înǎlţa odinioarǎ silueta trufaşǎ deasupra unui peron cu unsprezece trepte. Un caldarîm îngust o despǎrţea de casele din lemn, de frontoanele ascuţite, cu etajele proptite pe bîrne, ea cîştigînd astfel în ţinutǎ şi eleganţǎ ceea ce pierdea în spaţiu. Astǎzi, datoritǎ reculului, ea pare cu atît mai masivǎ cu cît spaţiul în jur e mai larg, iar portalurile, pilaştrii şi contraforturile sale se împlîntǎ direct în sol; rambleurile succesive au fǎcut sǎ disparǎ, încet-încet, treptele pe care le-au înghiţit pînǎ la una.


În mijlocul acestui spaţiu mǎrginit, pe de o parte, de impozanta bazilicǎ, şi, în faţǎ, de o îngrǎmǎdire pitoreascǎ de case împodobite cu turnuleţe, spire, giruete, firme caraghioase sub care se deschid dughene colorate, case strînse în bîrne sculptate, pe la colţuri cu firide în a cǎror despicǎturǎ se iţesc madone şi sfinţi, dominate de gherete, de foişoare conice, de breteşe, în mijlocul acestui spaţiu, spuneam, se ridica odatǎ o statuie de piatrǎ, înaltǎ şi îngustǎ, care ţinea  într-o mînǎ o carte, iar în cealaltǎ un şarpe. Statuia împodobea o fîntînǎ monumentalǎ, pe care se putea citi acest distih:


Qui sitis, huc tendas : desunt si forte liquores,

Pergredere aeternas diva paravit aquas.


Apropie-te, însetatule, iar de lipseşte unda,

Nu uita cǎ treptat creǎ Zeiţa apele eterne.


Poporul îi spunea cînd Domnul Cenuşǎ, cînd Vînzǎtorul de cenuşǎ, Marele Postitor gri, sau Postitorul de la Notre-Dame.

S-au fǎcut multe înterpretǎri acestor ciudate expresii, aplicate de gloatǎ unei imagini pe care arheologii n-au putut-o identifica. Cea mai bunǎ explicaţie este cea pe care aflǎm la Amédée de Ponthieu (Amédée de Ponthieu, Légendes du Vieux Paris, Bachelin-Deflorenne, 1867, p. 91.) şi ea ne pare cu atît mai demnǎ de interes, cu cît autorul, care nu era cîtuşi de puţin hermetist, judecǎ nepǎrtinitor şi se pronunţǎ fǎrǎ sǎ aibǎ idei preconcepute :

“În faţa capiştei, scrie el vorbind despre Notre-Dame, se înǎlţa un monolit sacru cǎruia timpul îi tocise toate formele. Cei din vechime îl numeau Phoebigen , fiul lui Apollo; poporul îl botezǎ mai apoi Maestrul Petre, vrînd sǎ zicǎ Piatra mǎiastrǎ, piatra fermecatǎ ; i se mai spunea messer Gri, domnul Cenuşǎ, ştiindu-se cǎ cenuşa gri desemna focul, şi mai ales focul de grizu din minǎ, focul sfîntului Elmo…


Dupǎ unii, aceste trǎsǎturi informe trimiteau cu gîndul la Esculap, sau la Mercur, ori la zeul Terminus ; dupǎ alţii, ar fi semǎnat cu chipul lui Archambaud, mai-marele Palatului sub Clovis al II-lea, cel care a oferit terenul pe care s-a construit Hôtel-Dieu; alţii spuneau cǎ vǎd acolo trǎsǎturile lui Guillaume de Paris, care înǎlţase Hôtel-Dieu în acelaşi timp cu portalul de la Notre-Dame; abatele Leboeuf distinge figura lui Isus Cristos; alţii, dimpotrivǎ, figura sfintei Genoveva, patroana Parisului.

Aceastǎ piatrǎ fu înlǎturatǎ în 1748, cînd a fost lǎrgit caldarîmul din piaţa bisericii Notre-Dame.”


Cam în aceeaşi epocǎ, adunarea canonicilor de la Notre-Dame primi ordinul de a înlǎtura statuia sfîntului Cristofor. Statuia acestui uriaş, pictatǎ în cenuşiu, era lipitǎ de primul pilastru din dreapta, cînd se intrǎ în navǎ. Ea fusese pusǎ acolo în 1413 de Antoine des Essarts, şambelanul regelui Carol al VI-lea. O primǎ încercare de a o înlǎtura avu loc în 1772, dar Christophe de Beaumont, pe atunci arhiepiscop de Paris, se opuse cu tǎrie. De-abia la moartea acestuia, statuia fu tîrîtǎ afarǎ din biserica metropolitanǎ şi spartǎ în bucǎţi. La Notre-Dame din Amiens, blîndul uriaş creştin ce-l purtǎ pe Pruncul Isus a scǎpat de la distrugere numai pentru cǎ e vîrît în zid, fiind de fapt un basorelief. Catedrala din Sevilla are şi ea un sfînt Cristofor colosal şi pictat în frescǎ. Cel din biserica Saint-Jean-la-Boucherie a dispǎrut odatǎ cu edificiul, iar frumoasa statuie din catedrala de la Auxerre, care data din 1539, a fost dǎrîmatǎ, prin ordin, în 1768, cu cîţiva ani înaintea celei din Paris.

Asemenea fapte nu se pot explica decît prin motive extrem de grave. Deşi distrugerile ni se par de nejustificat, explicaţia lor poate fi gǎsitǎ în sensul simbolic al legendei care fusese condensat –desigur, mult prea limpede — în imagini. Sfîntul Christophor, al cǎrui nume primitiv, Offerus, ne e dezvǎluit de Jacques de Voragine, înseamnǎ, pentru mulţime, cel care-l poartǎ pe Christos (din grecescul Χριστοφορος); dar cabala foneticǎ descoperǎ un alt sens, mai adecvat şi conform doctrinei hermetice. Christophor e pus aici în loc de Chrysophor: cel care poartǎ aur (gr. Χρυσοφορος). Acum înţelegem mai lesne uriaşa importanţǎ a simbolului, atît de grǎitor, al sfîntului Cristofor. Avem aici hieroglifa sulfului solar (Isus), sau a aurului în nǎscare, crescut pe undele mercuriale şi purtat apoi, prin energia proprie a Mercurului, pînǎ la gradul de forţǎ al Elixirului. Dupǎ Aristotel, culoarea emblematicǎ a Mercurului e cenuşiul, sau vioriul, ceea ce e suficient pentru a explica de ce statuile sfîntului Cristofor sînt date cu o spoialǎ în aceste nuanţe. Un numǎr de gravuri vechi reprezentîndu-l pe uriaş, pǎstrate în Cabinetul de Stampe de la Biblioteca Naţionalǎ, sînt executate în desen liniar, cu o tentǎ brunǎ. Cea mai veche dateazǎ din 1418.


Şi astǎzi se mai poate vedea, la Rocamadour (în Lot), o giganticǎ statuie a sfîntului Cristofor, înǎlţatǎ pe platoul Saint-Michel ce se întinde dincolo de bisericǎ. Alǎturi gǎsim un vechi cufǎr ferecat, deasupra cǎruia e fixat în stîncǎ un grosolan ciont de spadǎ, priponit cu un lanţ. Legenda spune cǎ acest fier e frînt din vestita Durandal, spada ruptǎ de cavalerul Roland în bǎtǎlia de la Roncevaux. Oricum, adevǎrul ce reieşea din toate aceste atribute era prea vizibil. Spada ce despicǎ piatra, toiagul lui Moise care scoate apǎ din stînca de la Horeb, sceptrul cu care zeiţa Rhea a lovit muntele Dindymos, lancea Atalantei sînt una şi aceeaşi hieroglifǎ a materiei ascunse a Filozofilor, a cǎrei naturǎ e indicatǎ de sfîntul Cristofor, iar al cǎrei rezultat e închipuit de cufǎrul ferecat.

Regret cǎ nu pot spune mai multe despre aceastǎ minunatǎ emblemǎ cǎreia i se rezerva locul de onoare în bazilicile ogivale. Nu ni s-au pǎstrat descrieri precise şi amǎnunţite ale acestor mari figuri, grupuri demne de recunoştinţǎ pentru cele ce ne-au transmis, dar pe care o epocǎ a superficialului şi a decadenţei le-a fǎcut sǎ disparǎ, fǎrǎ sǎ aibǎ mǎcar scuza necesitǎţii.

Secolul al XVIII-lea, epoca aristocraţiei şi a spiritului fin, a abaţilor de curte, a marchizelor pudrate, a gentilomilor cu perucǎ, epoca binecuvîntatǎ a maeştrilor de dans, a madrigalurilor şi a pǎstoriţelor lui Watteau, veacul strǎlucitor şi pervers, frivol şi manierat, care avea sǎ sfîrşeascǎ în sînge, s-a dovedit extrem de nefast pentru operele gotice.


În loc sǎ continue şi sǎ dezvolte minunata şi curata creaţie francezǎ, artiştii, lǎsîndu-se tîrîţi de vîltoarea decadenţei ce sub Francisc I-ul primi numele paradoxal de Renaştere, incapabili de efortul înaintaşilor lor, ignorînd cu totul simbolica medievalǎ, se puserǎ sǎ înmulţeascǎ operele corcite, de prost gust, fǎrǎ suflet, lipsite de orice sens esoteric.

Arhitecţi, pictori, sculptori, preferînd sǎ se înalţe pe sine mai degrabǎ decît Arta, se adresarǎ modelelor antice falsificate în Italia.


Constructorii Evului Mediu aveau de partea lor credinţa şi modestia. Creatori anonimi de capodopere, ei lucrarǎ pentru Adevǎr, pentru afirmarea unui ideal, cǎutînd sǎ-şi rǎspîndeascǎ şi sǎ-şi înnobileze ştiinţa. Cei din Renaştere, preocupaţi mai ales de mǎrunta lor persoanǎ, umblînd sǎ se afirme, lucrarǎ pentru perpetuarea propriului lor nume. Evul mediu îşi datorǎ splendoarea originalitǎţii creaţiilor sale; Renaşterea fu renumitǎ pentru fidelitatea servilǎ a imitaţiilor sale. Aici avem o gîndire; acolo, o modǎ. Aici avem geniu; acolo, doar talent. În opera goticǎ, lucrǎtura rǎmîne supusǎ Ideii; în opera renascentistǎ, ideea e dominatǎ şi ştearsǎ. Cea dintîi se adreseazǎ inimii, minţii, duhului: e triumful spiritului; cealaltǎ se adreseazǎ simţurilor: e preamǎrirea materiei. Din secolul al XII-lea pînǎ în cel de-al XV-lea avem sǎrǎcie de mijloace dar bogǎţie de expresie; începînd din secolul al XVI-lea — frumuseţe plasticǎ, dar mediocritate în fantezie. Meşterii medievali au ştiut sǎ animeze calcarul de rînd; artiştii Renaşterii au lucrat o marmurǎ inertǎ şi rece.


Acest antagonism între cele douǎ epoci, nǎscute din mentalitǎţi atît de diferite, explicǎ de ce Ranaşterea nu a simţit decît dispreţ şi o profundǎ silǎ pentru tot ceea ce era gotic.

O asemenea pornire i-a fost fatalǎ operei medievale; aceasta e sursa nenumǎratelor mutilǎri pe care le deplîngem astǎzi.








Catedrala din Paris, asemenea celor mai multe din bisericile metropolitane, e pusǎ sub proteguirea binecuvîntatei Fecioare Maria, sau Maica Precista. În Franţa, poporul numeşte aceste bazilici Notre-Dame. În Sicilia, ele poartǎ un nume şi mai expresiv, cel de Matrice. E vorba, cum se vede, de temple dedicate Mamei (lat. mater, matris), Matroanei în sensul primitiv, cuvînt care prin corupere a devenit Madonǎ (it. ma donna), ma Dame, Doamna mea, şi, prin extensie, Notre-Dame.

Sǎ trecem de grilajul porţii şi sǎ începem studiul faţadei cu portalul cel mare, zis vestibulul central, sau cel al Judecǎţii de Apoi. Pilastrul central, care desparte în douǎ intrarea cea mare, oferǎ o serie de imagini alegorice ale ştiinţelor medievale. Stînd cu faţa la piaţǎ –şi la locul de onoare — alchimia e reprezentatǎ printr-o femeie a cǎrei frunte atinge cerul. Aşezatǎ pe un tron, ea ţine în mîna stîngǎ un sceptru –însemn al suveranitǎţii — în vreme ce mîna dreaptǎ prezintǎ douǎ cǎrţi, una închisǎ (esoterism), alta deschisǎ (exoterism). Între genunchi şi sprijinitǎ pe piept ea ţine o scarǎ cu nouǎ trepte –scala philosophorum — hieroglifa rǎbdǎrii de care trebuie sǎ dea dovadǎ fidelii de-a lungul celor nouǎ operaţiuni succesive ale lucrǎrii hermetice. “Rǎbdarea este scara Filozofilor, ne spune Valois, iar umilinţa e poarta grǎdinii lor; cǎci Dumnezeu se va milostivi de cel care va stǎrui fǎrǎ îngîmfare şi fǎrǎ invidie.”


Iatǎ deci titlul capitolului filozofal din acest mutus Liber care e templul gotic; frontispiciul acestei Biblii oculte cu pagini masive din piatrǎ; pecetea, sigiliul Marii Opere mirene apǎsat pe fruntea Marii Opere creştine. Nu putea fi gǎsit un loc mai bun decît deasupra pragului intrǎrii principale.


Catedrala ne apare aşadar avînd ca temelie ştiinţa alchimicǎ, cea care scruteazǎ transformǎrile substanţei originale, ale Materiei elementare (lat. materea, de la rǎdǎcina mater, mamǎ). Iatǎ de ce Maica Precista, despuiatǎ de vǎlul sǎu simbolic, ne e altceva decît personificarea substanţei primitive de care s-a slujit Principiul atotcreator în plǎsmuirile sale. Iatǎ sensul, de altfel luminos, al acestei stranii epistole cǎreia i se dǎ citire în timpul slujbei pentru Naşterea Domnului din Fecioarǎ, şi al cǎrei text urmeazǎ:


“Eram al Domnului încǎ de la începutul cǎilor sale. Eram înainte ca el sǎ fi fǎcut toate fǎpturile. Eram de-o veşnicie înainte ca pǎmîntul sǎ fi fost plǎsmuit. Hǎurile nu erau încǎ şi fusesem deja zǎmislit. Fîntînile nu ieşiserǎ încǎ din pǎmînt; greoaia povarǎ a munţilor nu se tocmise încǎ; mǎ nǎscui înaintea colinelor. El nu fǎcuse nici uscatul, nici apele şi nici nu întǎrise lumea pe polii ei. Pe cînd pregǎtea Cerurile, eram de faţǎ; pe cînd înconjura adîncurile cu marginile lor, dîndu-le o lege de neînfrînt; pe cînd întǎrea aerul deasupra uscatului; pe cînd apele fîntînilor cǎpǎtau o scurgere egalǎ; pe cînd închidea marea între capetele sale şi punea o lege peste ape, ca ele sǎ-şi cunoascǎ hotarul; pe cînd punea temeliile pǎmîntului, eram cu el şi orînduiam toate cele.”


E limpede cǎ avem aici de-a face cu însǎşi esenţa lucrurilor. Într-adevǎr, cum ne învaţǎ Litaniile, Fecioara este Vasul ce conţine Spiritul lucrurilor : Vas spirituale. “Pe o masǎ, în dreptul pieptului Magilor, scrie Etteila, erau dispuse într-o parte o carte, sau un pachet de foi ori lamele de aur (cartea lui Thot), iar în cealaltǎ parte un vas plin cu o licoare astralo-cereascǎ, din care o treime era miere sǎlbatecǎ, o parte apǎ pǎmînteascǎ, iar o parte apǎ cereascǎ… Taina, misterul se gǎseau în vas.” Aceastǎ Fecioarǎ neobişnuitǎ –Virgo singularis, cum o desemneazǎ anume Biserica —  mai e slǎvitǎ, pe deasupra, şi prin epitete care pun în evidenţǎ originea sa pozitivǎ. Nu i se mai spune oare şi Palmierul Rǎbdǎrii (Palma patientiae); Crinul dintre spini (Lilium inter spinas); Mierea simbolicǎ a lui Samson; Lîna lui Ghedeon; Roza misticǎ; Poarta Cerului; Casa Aurului, ş.a.m.d. ? Aceleaşi texte o mai numesc pe Maria Locaşul Înţelepciunii, altfel zis Subiectul Ştiinţei hermetice, al sapienţei universale. În simbolismul metalelor planetare, ea e Luna, care primeşte razele Soarelui şi le pǎstreazǎ tainic în sînul sǎu. E izvorul substanţei pasive pe care spiritul solar vine sǎ o însufleţeascǎ. Aşa se face cǎ Maria, Fecioarǎ şi Mamǎ, reprezintǎ forma; Ilie, Soarele, Dumnezeu Tatǎl este emblema spiritului vital. Din unirea acestor douǎ principii rezultǎ materia primǎ, supusǎ neajunsurilor pricinuite de legile transmutaţiei şi ale dezvoltǎrii. Atunci ele devin Isus, spirit încarnat, foc întrupat în lucrurile cunoscute de pe faţa pǎmîntului:




Pe de altǎ parte, Biblia ne spune cǎ Maria, maica lui Isus, era din neamul lui Iesei. Dar cuvîntul ebraic Ies înseamnǎ focul, soarele, divinitatea. Aşadar, a fi din spiţa lui Ieseiînseamnǎ a fi din seminţia soarelui, a focului. Cum materia îşi trage izvorul din focul solar, aşa cum am vǎzut, numele însuşi de Isus ni se aratǎ în strǎlucirea sa originarǎ şi cereascǎ: foc, soare, Dumnezeu.

În sfîrşit, în Ave Regina, Fecioara e numitǎ chiar Rǎdǎcinǎ (Salve, radix) arǎtîndu-se astfel cǎ ea e începutul şi originea Întregului. “Salutare, rǎdǎcinǎ prin care Lumina strǎluce pe pǎmînt.”


Acestea sînt reflecţiile sugerate de expresivul basorelief care-l întîmpinǎ pe vizitator sub portalul catedralei. Filozofia hermeticǎ, bǎtrîna Spagyrie îi ureazǎ bun venit în biserica goticǎ, templul alchimic prin excelenţǎ. Întreaga bazilicǎ nu e decît o proslǎvire mutǎ, dar ilustratǎ, a ştiinţei antice a lui Hermes, din care ea a ştiut chiar sǎ pǎstreze unul din vechii artizani. Într-adevǎr, în Notre-Dame-de-Paris existǎ un alchimist.


Dacǎ, împins de curiozitate, ori pentru a face mai agreabilǎ plimbarea unei zile de varǎ, veţi urca scǎrile în spiralǎ ce duc în partea de sus a edificiului, luaţi-o încet pe cǎrarea, scobitǎ ca un jgheab, ce merge de-a lungul celei de-a doua galerii. Ajunşi în dreptul axei mediane a maiestosului edificiu, în unghiul reflex format de turnul nordic, veţi vedea, în mijlocul unui cortegiu de himere, uluitorul bust al unui bǎtrîn din piatrǎ. E alchimistul de la Notre-Dame.


Purtînd boneta frigianǎ, însemnul Adepţilor , pusǎ nepǎsǎtor pe pletele cu bucle grele, învǎţatul, învelit în mantia uşoarǎ de laborator, se sprijinǎ cu o mînǎ pe balustradǎ, în vreme ce cu cealaltǎ îşi mîngîie barba deasǎ şi mǎtǎsoasǎ.







Stilobatul faţadei, care se întinde şi se lǎrgeşte sub cele trei portaluri, este dedicat în întregime ştiinţei noastre; şi acest ansamblu de imagini pe cît de stranii, pe atît de instructive, constituie o adevǎratǎ desfǎtare pentru cel ce se consacrǎ descifrǎrii enigmelor hermetice.


Aici vom afla numele lapidar al subiectului Înţelepţilor; aici vom asista la prepararea dizolvantului secret; aici, în sfîrşit, vom urmǎri pas cu pas fabricarea Elixirului, începînd de la prima calcinare, pînǎ la ultima coacere. Dar, pentru a pǎstra o oarecare ordine în acest studiu, vom respecta în permanenţǎ succesiunea figurilor, mergînd din afarǎ spre canaturile porticului, aşa cum ar face-o un credincios intrînd în sanctuar.


Pe feţele laterale ale contraforturilor care mǎrginesc portalul cel mare, vom gǎsi, la înǎlţimea ochilor, douǎ mici basoreliefuri încastrate fiecare într-o ogivǎ. Cel de pe pilastrul stîng ne prezintǎ alchimistul descoperind Fîntîna misterioasǎ pe care Trevisanul ne-o descrie în Parabola încheietoare a cǎrţii sale asupra Filozofiei naturale a Metalelor.


Artistul a hǎlǎduit mult; a rǎtǎcit pe cǎi strîmbe şi pe drumuri îndoielnice; dar acum e bucuros ! Izvorul cu apǎ vie curge la picioarele sale; ţîşneşte, clocotind, din bǎtrînul stejar scobit. Adeptul nostru a izbîndit. Acum, lepǎdînd arcul şi sǎgeţile cu care, aidoma lui Cadmos, a strǎpuns balaurul, priveşte unduirea apei de izvor ale cǎrei virtute dizolvantǎ şi esenţǎ volatilǎ îi sînt confirmate de pasǎrea cǎţǎratǎ într-un pom (cf. illustr.).


Dar ce este aceastǎ Fîntînǎ ocultǎ ? Care e natura acestui puternic dizolvant, capabil sǎ roadǎ toate metalele –mai ales aurul — şi, slujindu-se de corpurile dizolvate, sǎ ducǎ la capǎt marea operǎ în întregime? Acestea sînt taine atît de adînci, încît au descurajat un mare numǎr de cercetǎtori; mai toţi au dat cu fruntea de acest zid de netrecut, ridicat de Filozofi în jurul cetǎţii lor.


În mitologie i se spune Libethra şi ni se povesteşte cǎ aceasta era o fîntînǎ în Magnezia, pe lîngǎ care se mai gǎsea un izvor numit Piatra. Ambele curgeau dintr-o stîncǎ mare ce semǎna cu un sîn de femeie; aşa încît apa pǎrea cǎ ar curge precum laptele din douǎ mamele. Stim însǎ cǎ autorii din vechime numeau materia Operei Magnezia noastrǎ şi cǎ licoarea extrasǎ din aceastǎ magnezie mai e cunoscutǎ şi ca Laptele Fecioarei. Aici avem o indicaţie. Cît despre alegoria amestecului sau combinǎrii acestei ape primitive, ieşite din Haosul Înţelepţilor, cu o apǎ diferitǎ (deşi de acelaşi gen), ea e îndeajuns de limpede şi de grǎitoare. Din acest amestec iese o a treia apǎ, care nu udǎ mîinile, şi pe care Filozofii au numit-o cînd Mercur, cînd Sulf, în funcţie de faptul cǎ se gîndeau la calitatea apei, sau la aspectul sǎu fizic.


În tratatul despre Azoth, atribuit celebrului cǎlugǎr din Erfurt, Vasile Valentin, şi care ar fi mai degrabǎ opera Seniorului Zadith, poate fi vǎzutǎ o gravurǎ în lemn reprezentînd o nimfǎ sau o sirenǎ încoronatǎ, care înoatǎ în mare şi face sǎ ţîşneascǎ, din ţîţele sale umflate, douǎ şiroaie de lapte ce se amestecǎ cu valurile.


La autorii arabi, aceastǎ Fîntînǎ poartǎ numele de Holmat; ni se mai spune cǎ apa ei îl fǎcu nemuritor pe profetul Ilie (Helios, soarele). Aceşti autori plaseazǎ faimosul izvor în Modhallam, rǎdǎcina ambilor termeni însemnînd Marea întunecoasǎ şi tenebroasǎ, ceea ce aratǎ foarte bine cǎ Înţelepţii asimileazǎ Haosul lor, sau materia primǎ, cu un amestec confuz al elementelor primordiale.


O replicǎ pictatǎ a fabulei pe care tocmai am citat-o se afla în bisericuţa din Brixen (în Tirol). Acest ciudat tablou, descris de Misson şi semnalat de Witkowski, pare a fi versiunea religioasǎ a temei chimice pomenite înainte. “Sîngele lui Isus, ieşit din rana ce i-a fǎcut-o într-o coastǎ lancea lui Longhin, curge într-un vas; Fecioara îşi strînge sînii, iar laptele care ţîşneşte cade în acelaşi recipient. Prea-plinul acestuia se scurge într-un al doilea vas şi se pierde într-o vîltoare de flǎcǎri, în care sufletele Purgatoriului, de ambele sexe, cu piepturile dezgolite, se îngrǎmǎdesc pentru a primi aceastǎ preţioasǎ licoare ce îi mîngîie şi îi rǎcoreşte.”


În josul acestei vechi zugrǎveli poate fi cititǎ o inscripţie în latina de sacristie :


Dum fluit e Christi benedicto Vulnere sanguis,

Et dum Virgineum lac pia Virgo premit,

Lac fuit et sanguis, sanguis conjugitur et lac,

Et sit Fons Vitae, Fons et Origo boni.


Printre descrierile care însoţesc Figurile simbolice ale lui Abraham Evreul, al cǎror manuscris se spune cǎ ar fi aparţinut lui Nicolas Flamel, care îl ţinea expus în dugheana sa de grǎmǎtic, vom pune în evidenţǎ douǎ care se leagǎ de Fîntîna misterioasǎ şi de elementele sale. Iatǎ textele acestor douǎ legende explicative:


“Figura a treia. — Zugrǎveşte şi închipuie o grǎdinǎ împrejmuitǎ cu un gard şi împǎrţitǎ în mai multe postaţe. În mijloc, vedem un stejar bǎtrîn şi scorburos, la rǎdǎcina cǎruia, într-o parte, se aflǎ un arbust de roze cu frunze de aur şi cu flori albe şi roşii, ce se caţǎrǎ pe zisul stejar pînǎ unde încep crengile. Iar la picioarele scorburii zisului stejar clocoteşte o fîntînǎ curatǎ ca argintul, care se scurge în pǎmînt; iar printre cei ce o cautǎ se zǎresc patru orbi care sapǎ şi alţi patru care bîjbîie fǎrǎ sǎ scotoceascǎ, pe cînd zisa fîntînǎ e în faţa lor, iar ei nu o pot gǎsi, afarǎ de unul care o cîntǎreşte în mînǎ.”


Acest din urmǎ personaj formeazǎ subiectul motivului sculptat de la Notre-Dame-de-Paris. Prepararea dizolvantului în chestiune e rezumatǎ în explicaţia ce însoţeşte imaginea urmǎtoare:


“Figura a patra. — Închipuie un cîmp, pe care se aflǎ un crai încoronat şi înveşmîntat în roşu, ca un evreu, ţinînd o sabie scoasǎ scoasǎ din teacǎ; doi soldaţi ce ucid copiii a douǎ mame, aşezate pe jos şi plîngînd dupǎ copii; şi alţi doi soldaţi care varsǎ sîngele într-o albie plinǎ ochi cu acest sînge, în care soarele şi luna, coborîţi din cer sau din nouri, vin sǎ se scalde. Cu totul sînt şase soldaţi în platoşe albe, cu craiul şapte, şi şapte prunci nevinovaţi morţi, şi de asemenea douǎ mame, una, care plînge,  înveşmîntatǎ în albastru, îşi şterge chipul cu o nǎframǎ, iar alta, la fel de înlǎcrimatǎ, e înveşmîntatǎ în roşu.”


Sǎ mai semnalǎm o figurǎ din cartea lui Trismosin, asemǎnǎtoare, în mare, cu cea de-a treia din cartea lui Abraham. Poate fi vǎzut aici un stejar al cǎrui trunchi iese dintr-o coroanǎ de aur, de sub care ţîşneşte pîrîul ocult, ce se scurge apoi undeva pe cîmp. În desişul copacului zburǎtǎcesc pǎsǎri albe, afarǎ de un corb, ce pare adormit şi pe care un om, prost îmbrǎcat, urcat pe o scarǎ, se pregǎteşte sǎ-l înşface. În primul plan al acestui tablou rustic, doi sofişti, purtînd veşminte din stofe alese, preţios croite, sporovǎiesc şi argumenteazǎ asupra acestui punct de doctrinǎ, fǎrǎ sǎ vadǎ stejarul de dindǎrǎtul lor şi nici Fîntîna ce le curge la picioare …


Sǎ mai spunem şi cǎ tradiţia esotericǎ a Fîntînii Vieţii, sau a Fîntînii Tinereţei se regǎseşte materializatǎ în Puţurile sacre pe care le posedau, în Evul Mediu, majoritatea bisericilor gotice. Apa scoasǎ din ele era, cel mai adesea, socotitǎ a avea virtuţi vindecǎtoare şi era folositǎ în tratarea anumitor maladii. Abbon, în poemul sǎu unde cîntǎ asedierea Parisului de cǎtre normanzi, dǎ cîteva indicii care confirmǎ proprietǎţile miraculoase ale apei din puţul de la Saint-Germain-des-Près, care puţ era sǎpat în fundul altarului vestitei abaţii. La fel, apa puţului de la Saint-Marcel, la Paris, sǎpat în bisericǎ lîngǎ piatra de mormînt a prea-sfinţitului episcop, era, dupǎ spusele lui Grégoire de Tours, un leac pentru felurite boleşniţe. Chiar şi azi, în interiorul catedralei ogivale Notre-Dame din Lépine (Marne), existǎ un puţ fermecat, zis Puţul Maicii Domnului, iar în mijlocul corului bisericii Notre-Dame din Limoux (Aude), se aflǎ un puţ asemǎnǎtor a cǎrui apǎ vindecǎ, se zice, toate bolile; el poartǎ o inscripţie ce spune :


Omnis qui bibit hanc aquam, si fidem addit, salvus erit.


Cel ce bea din apa asta, dacǎ pune şi credinţǎ, se va mîntui.


Vom avea curînd ocazia sǎ revenim asupra aceste ape pontice, cǎreia Filozofii îi aplicǎ sumedenie de epitete, mai mult sau mai puţin sugestive.


Rǎspunzînd motivului sculptat ce tǎlmǎceşte proprietǎţile şi natura forţei ascunse, asistǎm, pe contrafortul din faţǎ, la coacerea compostului filozofal. De astǎ datǎ, artistul vegheazǎ asupra produsului muncii sale. Îmbrǎcat în armurǎ, cu coapsele înzǎuate şi ţinînd un scut, cavalerul nostru e proţǎpit pe platforma unei fortǎreţe, dacǎ e sǎ ne luǎm dupǎ crenelurile ce-l înconjoarǎ. Apǎrîndu-se, el ameninţǎ cu lancea o formǎ imprecisǎ (nişte raze? o palǎ de flǎcǎri ?), pe care, din pǎcate, e imposibil sǎ o identificǎm, într-atît de mutilat e relieful. În spatele luptǎtorului, un mic edificiu bizar, alcǎtuit dintr-un postament arcuit, crenelat şi pus pe patru stîlpi, al cǎrui acoperǎmînt e o cupolǎ segmentatǎ cu cheie de boltǎ sfericǎ. Sub arcul inferior, o masǎ filiformǎ şi arzîndǎ ne indicǎ destinaţia obiectului. Acest curios donjon, burg în miniaturǎ, e instrumentul marii opere, Athanorul, tainicul cuptor cu douǎ fǎcǎri –una potenţialǎ şi una virtualǎ — pe care toţi învǎţǎceii îl cunosc şi pe care nenumǎrate descrieri şi gravuri l-au banalizat (cf. illustr.).


Îndatǎ deasupra acestor figuri sînt reproduse douǎ scene care par a le completa. Dar, cum esoterismul se ascunde aici sub faţada sacrǎ a episoadelor biblice, le vom lǎsa deoparte pe acestea, ca sǎ nu ni se reproşeze o interpretare arbitrarǎ. Unii mari savanţi, printre vechii maeştri, n-au ezitat sǎ explice parabolele sfintei Scripturi din punct de vedere alchimic, într-atît înţelesul acestora lasǎ loc unor interpetǎri diferite. Filozofia hermeticǎ invocǎ des cartea Facerii atunci cînd cautǎ o analogie pentru prima fazǎ a Operei; multe alegorii ale vechiului şi noului Testament capǎtǎ o însemnǎtate neaşteptatǎ în contactul cu alchimia. Asemenea precedente ar trebui în acelaşi timp sǎ ne încurajeze şi sǎ ne seveascǎ drept scuzǎ; cu toate acestea preferǎm sǎ rǎmînem la scenele al cǎror caracter profan e indiscutabil, lǎsîndu-le cercetǎtorilor independenţi sarcina de a-şi exercita isteţimea asupra celorlalte.





Scenele hermetice ale stilobatului se dezvoltǎ pe douǎ rînduri suprapuse, în dreapta şi în stînga portalului. Rîndul de jos cuprinde douǎsprezece medalioane, iar rîndul de sus douǎsprezece figuri. Acestea din urmǎ reprezintǎ o serie de personaje aşezate pe socluri ornate cu caneluri de secţiune cînd concavǎ, cînd unghiularǎ, şi intercalate între coloanele arcadelor trilobate. Fiecare figurǎ ţine un disc împodobit cu cîte o emblemǎ simbolizînd una din fazele operaţiunii alchimice.

Dacǎ începem din partea stîngǎ a rîndului de sus, primul basorelief ne va arǎta imaginea corbului, simbolul culorii negre. Femeia care îl ţine pe genunchi simbolizeazǎ astfel Putrefacţia (cf. foto in josul paginii).


Sǎ adǎstǎm o clipǎ la hieroglifa Corbului, deoarece ea ascunde un punct important al doctrinei noastre. În coacerea Rebisului filozofal, croncanul redǎ culoarea neagrǎ, primul semn al descompunerii ce rezultǎ din amestecul desǎvîrşit al materiilor Oului. Potrivit Filozofilor, aceasta e dovada sigurǎ a izbînzii viitoare, semnul de netǎgǎduit cǎ gunoiul a fost pregǎtit cum se cuvine. Într-un fel, Corbul e pecetea canonicǎ a Operei, aşa cum steaua e însemnul subiectului iniţial.

Dar, aceastǎ negrealǎ pe care artistul o aşteaptǎ, pe care o invocǎ cu nerǎbdare, a cǎrei apariţie îi rǎsplǎteşte rugǎciunile şi îl umple de bucurie, nu se manifestǎ numai în cursul coacerii. Pasǎrea neagrǎ se aratǎ şi în alte rînduri, iar frecvenţa ei le permite autorilor sǎ semene confuzia în redarea rînduielii operaţiunilor.


Potrivit lui Le Breton, “existǎ patru putrefacţii în cursul Operei filozofice. Cea dintîi, în timpul primei separarǎri; a doua, în prima împreunare; a treia, în a doua împreunare, cea a apei grele cu propria-i sare; a patra, în sfîrşit, la fixarea sulfului. În fiecare din aceste putrefacţii apare şi negreala.”


Le-a fost uşor, aşadar, vechilor maeştri, sǎ arunce un vǎl de nepǎtruns peste arcane, amestecînd calitǎţile specifice ale diferitelor substanţe, în cursul celor patru operaţiuni care favorizeazǎ apariţia culorii negre. Asta face ca ele sǎ fie foarte greu de separat, dupǎ cum e greu de distins ce-i aparţine fiecǎreia.

Iatǎ cîteva citate care-i vor putea fi de folos cercetǎtorului şi-i vor permite sǎ-şi gǎseascǎ drumul prin acest labirint întunecat.


“În cea de-a doua operaţiune, scrie Cavalerul Necunoscut, artistul prudent face sǎ se condenseze sufletul universal în aurul de rînd, purificînd sufletul terestru şi imobil. În aceastǎ operaţiune, putrefacţia, numitǎ şi Capul Corbului, e foarte înceatǎ. Ea e urmatǎ de o a doua multiplicare, prin adǎugarea materiei filozofice, altfel zis a sufletului universal.”


Avem aici, clar indicate, douǎ operaţiuni succesive, din care prima se terminǎ, iar a doua începe odatǎ cu apariţia boielii negre, ceea ce nu se întîmplǎ în cazul coacerii.

Un preţios manuscris anonim din secolul al XVIII-lea vorbeşte astfel despre prima putrefacţie, care nu trebuie confundatǎ cu celelalte :


“Dacǎ materia nu e putrezitǎ şi schingiuitǎ, spune acest text, nu veţi putea extrage din ea elementele şi principiile; de aceea, pentru a vǎ îndruma, iatǎ dupǎ ce semne o puteţi recunoaşte. Şi cîţiva Filozofi au vǎzut-o. Morien spune: trebuie sǎ aibǎ ceva acrealǎ şi sǎ împrǎştie o putoare de mormînt. Filalet zice cǎ trebuie sǎ semene cu nişte ochi de peşte, adicǎ sǎ facǎ bǎşici la suprafaţǎ, ca şi cum ar da spumǎ; ǎsta e semnul cǎ materia fermenteazǎ şi fierbe. Fermentarea e foarte lungǎ, vreme în care trebuie sǎ avem rǎbdare, deoarece ea se face prin focul nostru secret, singurul agent care poate deschide, sublima şi putrifica.”


Dar, din toate aceste descrieri, cele care amintesc Corbul (sau culoarea neagrǎ) coacerii sînt cele mai numeroase şi mai amǎnunţite, deoarece ele cuprind toate caracteristicile celorlalte operaţiuni.


Iatǎ ce scrie Bernard Trevisanul:

“Observaţi cǎ atunci cînd gunoiul se umezeşte de la apa noastrǎ permanentǎ, el devine ca smoala topitǎ şi negru ca tǎciunele. Atunci mai e numit compostul şi catran, sare arsǎ, plumb topit, aramǎ tulbure, Magnezie sau Mierla lui Ioan. Cǎci atunci se vede un nor negru, care, zburînd pe la mijlocul vasului, se ridicǎ cu gingǎşie şi mişcǎri line pînǎ deasupra; iar la fundul vasului rǎmîne materia topitǎ ca pǎcura, care se dizolvǎ cu totul. Despre acest nor vorbeşte Jacques din tîrgul Saint-Saturnin, zicînd : O, nor binecuvîntat, ce-ţi iei zborul din vasul nostru ! Asta mai e şi eclipsa de soare despre care vorbeşte Raymond. Iar cînd aceastǎ masǎ se înnegreşte în acest fel, se zice cǎ e moartǎ şi fǎrǎ formǎ… Atunci umiditatea se aratǎ ca un argint-viu negru şi împuţit, de unde mai întîi era uscat, alb, înmiresmat, aprins, curǎţat de sulf prin prima operaţie şi gata sǎ se lase iarǎşi curǎţat prin a doua. Aşa îşi acest corp pierde sufletul şi odatǎ cu el strǎlucirea şi minunata strǎvezealǎ ce le avea mai întîi, ajungînd acum negru şi pocit… Boţul ǎsta negru sau înnegrit e cheia, începutul şi semnul gǎsirii mijlocului desǎvîrşit de a duce la capǎt a doua operaţiune a pietrei preţioase. Sau, cum spune Hermes, odatǎ ce vedeţi negreala, aflaţi cǎ aţi luat-o pe drumul cel bun şi pe o cale potrivitǎ.”


Batsdorff, presupusul autor al unei lucrǎri clasice, pe care unii o atribuie lui Gaston de Claves, ne spune cǎ putrefacţia se declanşeazǎ odatǎ cu negreala şi cǎ acesta este semnul unei munci bine îndeplinite şi conforme cu natura. El adaugǎ: “Filozofii i-au dat felurite nume, spunîndu-i Apus, Beznǎ, Eclipsǎ, Leprǎ, Cap de Corb, Moartea, Schingiuirea Mercurului … Reiese deci cǎ prin aceastǎ putrezire se efectueazǎ separarea purului de impur. Se ştie cǎ semnele unei adevǎrate putreziri sînt negreala foarte neagrǎ, sau foarte închisǎ, şi o duhoare grea şi împuţitǎ, numitǎ de filozofi toxicum et venenum, care duhoare nu poate fi simţitǎ cu mirosul, ci doar cu mintea.”


Sǎ oprim aici citatele, pe care le-am putea înmulţi fǎrǎ mare profit pentru învǎţǎcel, şi sǎ ne întoarcem la figurile hermetice de la Notre-Dame.


Al doilea basorelief ne prezintǎ efigia Mercurului filozofic: un  şarpe încolǎcit pe toiagul de aur. Abraham Evreul, care mai e cunoscut şi sub numele de Eleazar, a folosit-o în cartea care ajunsese în mîinile lui Flamel, –ceea ce n-ar trebui sǎ ne surprindǎ, datǎ fiind frecvenţa acestui simbol de-a lungul întregii perioade medievale.


Şarpele indicǎ natura incisivǎ şi dizolvantǎ a Mercurului, care absoarbe cu aviditate sulful metalic şi îl reţine cu atîta vigoare, încît coeziunea lor nu mai poate fi înfrîntǎ ulterior. Acesta e “viermele otrǎvit care molipseşte totul cu veninul sǎu”, despre care se vorbeşte în Rǎzboiul de demult al Cavalerilor. Aceastǎ reptilǎ reprezintǎ prima stare a Mercurului, iar toiagul de aur e sulful corporal ce i se adaugǎ. Dizolvarea sulfului, sau, altfel spus, absorbirea sa de cǎtre argintul viu, a oferit pretextul pentru felurite reprezentǎri grafice; dar, corpul ce rezultǎ, omogen şi perfect preparat, pǎstreazǎ numele de Mercur filozofic,precum şi imaginea caduceului. Aceasta e materia, sau compusul de gradul întîi, oul vitriolat care nu mai cere decît o coacere treptatǎ pentru a se transforma mai întîi în sulf roşu, apoi în Elixir, dupǎ care, în faza a treia, el devine Leac universal. “Pentru Opera noastrǎ, spun Filozofii, ajunge Mercurul.”


Urmeazǎ o femeie, cu pǎrul unduind ca nişte flǎcǎri. Ea reprezintǎ Calcinarea şi strînge la piept discul Salamandrei, “care trǎieşte în foc şi se nutreşte cu foc”. Aceastǎ şopîrlǎ legendarǎ nu reprezintǎ altceva decît sarea centralǎ, incombustibilǎ şi fixǎ, care îşi pǎstreazǎ natura pînǎ şi în cenuşa metalelor calcinate şi pe care Înaintaşii au numit-o Sǎmînţǎ metalicǎ. În violenţa combustiei, pǎrţile inflamabile ale corpurilor sînt distruse; rǎmîn doar pǎrţile pure, inalterabile, care, deşi fixe, pot fi extrase prin lixiviare.


Aceasta e, cel puţin, expresia spagiricǎ a calcinǎrii, parabolǎ folositǎ de Autori ca exemplu pentru a da o idee generalǎ despre munca hermeticǎ. Totuşi, maeştrii noştri într-ale Artei au avut grijǎ sǎ atragǎ atenţia cititorului asupra deosebirii fundamentale care existǎ între calcinarea vulgarǎ, cea realizatǎ în laboratoarele chimice, şi cea pe care Iniţiaţii o provoacǎ în cabinetul filozofic. Aceasta din urmǎ nu se efectueazǎ printr-un foc de rînd, nu necesitǎ cuptoare refractare, ci doar intervenţia unui agent ocult, a unui foc secret, care, pentru a da un indiciu asupra naturii sale, e mai mult apǎ decît flacǎrǎ. Acest foc, aceastǎ apǎ încinsǎ e scînteia vitalǎ transmisǎ de Creator materiei inerte; e spiritul întemniţat în lucruri, raza aprinsǎ, nemuritoare, închisǎ în haznaua substanţei amorfe şi reci. Atingem aici cel mai profund secret al Operei; cu mult drag am tǎia acest nod gordian în favoarea aspiranţilor Ştiinţei noastre, –amintindu-ne, vai! cum ne-am izbit şi noi de aceastǎ dificultate vreme de douǎzeci de ani, — dacǎ nu ne-ar fi oprit sǎ profanǎm o tainǎ a cǎrei dezvǎluire depinde numai de Tatǎl Luminilor. Spre marele nostru regret, nu putem face mai mult decît sǎ semnalǎm dificultatea şi sǎ recomandǎm, împreunǎ cu cei mai mari filozofi, lectura atentǎ a operelor lui Artephius şi Pontanus, precum şi opusculul numit Epistola de  Igne  Philosophorum. In acestea pot fi gǎsite indicaţii preţioase asupra naturii şi însuşirilor acestui foc apos, sau apǎ înflǎcǎratǎ, învǎţǎturi care vor putea fi completate cu urmǎtoarele douǎ texte.


Autorul anonim al Preceptelor Pǎrintelui Abraham spune: “Aceastǎ apǎ primitivǎ şi celestǎ trebuie extrasǎ din corpul în care se gǎseşte, care corp, dupǎ noi, se exprimǎ prin şapte litere, desemnînd sǎmînţa dintîi a tuturor fǎpturilor, nenumitǎ  şi nedeterminatǎ în casa lui Aries, pentru a naşte un fiu. Aceasta e apa cǎreia Filozofii i-au dat atîtea nume, acesta e dizolvantul universal, viaţa şi sǎnǎtatea a tot ce existǎ. Filozofii spun cǎ în aceastǎ apǎ se scaldǎ soarele şi luna, care devin ei înşişi apǎ, substanţa din care provin. Prin aceastǎ lichefiere se spune despre soare şi lunǎ cǎ mor, dar  spiritele lor sînt duse de apele acestei mǎri ce le-a devenit mormînt… Deşi se zice, fiul meu, cǎ existǎ şi alte chipuri de a dizolva aceste corpuri, reducîndu-le la materia lor dintîi, tu ţine-te de cel pe care ţi-l spun, pentru cǎ-l ştiu din experienţǎ şi aşa ni l-au transmis Înaintaşii.”


Limojon de Saint-Didier scrie la rîndu-i : “… Focul tainic al Înţelepţilor este un foc pe care artistul îl preparǎ potrivit Artei, sau pe care poate cel puţin sǎ-l dea la preparat celor ce posedǎ o cunoaştere desǎvîrşitǎ a chimiei. Acest foc nici nu este cald, ci e un spirit arzǎtor introdus într-un subiect de aceeaşi naturǎ cu Piatra; atunci cînd e aţîţat domol de un foc exterior, el o calcineazǎ, o dizolvǎ, o sublimeazǎ şi o reduce în apǎ uscatǎ, cum ne-o spune şi Cosmopolitul.”


De altfel, vom vedea curînd şi alte figuri ce trimit fie la fabricarea, fie la calitǎţile acestui foc secret închis în apǎ, care e dizolvantul universal. Şi, tocmai, materia care slujeşte la prepararea sa face obiectul celei de-a patra embleme: un bǎrbat prezintǎ imaginea Berbecului şi ţine, în mîna dreaptǎ, un obiect pe care din pǎcate nu-l mai putem identifica. Sǎ fie un mineral, restul unui însemn, o unealtǎ sau vreo bucatǎ de stofǎ ? Nu mai ştim. Timpul şi vandalismul au trecut pe aici. Totuşi, Berbecul a rǎmas, iar omul, hieroglifa principiului masculin, ne aratǎ emblema acestuia. Asta ne ajutǎ sǎ înţelegem cuvintele lui Pernety: “Adepţii spun cǎ îşi extrag oţelul de trebuinţǎ din pîntecul lui Aries şi mai spun cǎ acest oţel este magnetul lor.”


Urmeazǎ Evoluţia, care ne prezintǎ flamura cu trei pene, triplicitate a Culorilor Operei, pe care le gǎsim descrise în toate lucrǎrile clasice.

Aceste culori, în numǎr de trei, se succed într-o ordine invariabilǎ care merge de la negru pînǎ la roşu, trecînd prin alb. Dar, cum natura, potrivit vechiului adagiu –Natura non facit saltus — nu face nimic cu bruscheţe, existǎ multe culori intermediare care apar între acestea trei principale. Artistul nu le ia în seamǎ, pentru cǎ ele ţin vreme puţinǎ şi numai la suprafaţǎ. Ele nu fac decît sǎ arate continuitatea şi progresia mutaţiilor interne. Culorile esenţiale, în schimb, dureazǎ mult mai mult decît aceste nuanţe tranzitorii şi afecteazǎ în profunzime materia însǎşi, marcînd modificǎri profunde în structura sa chimicǎ. Aici nu mai avem tente trecǎtoare, mai mult sau mai puţin strǎlucitoare, jucînd la suprafaţa bǎii, ci culori adînc impregnate în masa solidǎ, care transpar pe dinafarǎ şi le absorb pe celelalte. Am socotit cǎ era bine de precizat acest punct important.


Fazele colorate, specifice coacerii în practica Marii Opere, au servit întotdeauna de prototip simbolic; fiecǎreia i-a fost atribuitǎ o semnificaţie precisǎ şi, deseori, destul de largǎ, pentru a putea exprima la adǎpostul lor anumite adevǎruri concrete. A existat astfel, dintotdeauna, o limbǎ a culorilor, intim legatǎ de religie, cum o aminteşte Portal, şi care reapare, în Evul Mediu, în vitraliile catedralelor gotice.

Culoarea neagrǎ i-a fost acordatǎ lui Saturn, care a devenit astfel, în spagirie, hieroglifa plumbului, în astrologie o planetǎ maleficǎ, în hermeticǎ dragonul negru sau Plumbul Filozofilor, în magie Gǎina neagrǎ, etc. În templele din Egipt, cînd neofitul era pe punctul de a fi supus încercǎrilor iniţiatice, preotul se apropia de el şi îi sufla la ureche aceastǎ frazǎ misterioasǎ: “Aminteşte-ţi cǎ zeul Osiris e negru !” Este culoarea simbolicǎ a Tenebrelor şi a Umbrelor cimeriene, culoarea Satanei, cǎruia i se ofereau roze negre, şi de asemenea cea a Haosului primitiv, unde sǎmînţa tuturor lucrurilor e netocmitǎ şi amestecatǎ; este samurul din heraldicǎ, precum şi emblema elementului pǎmînt, a nopţii şi a morţii.


Aşa cum ziua, în cartea Facerii, vine dupǎ noapte, lumina succede întunericului. Ea are ca emblemǎ culoarea albǎ. Odatǎ ce materia a ajuns în aceastǎ stare, Înţelepţii se asigurǎ cǎ ea s-a curǎţat de toatǎ murdǎria, cǎ e foarte bine spǎlatǎ şi cu totul purificatǎ. Ea se prezintǎ atunci ca nişte granulaţii solide, ori ca nişte corpusculi strǎlucitori, cu sclipiri diamantine şi de o albeaţǎ orbitoare. De altfel, albul a fost asociat dintotdeauna cu puritatea, simplicitatea şi inocenţa. Culoarea albǎ este cea a Iniţiaţilor, întrucît omul care abandoneazǎ tenebrele pentru a urma lumina ajunge de la starea profanǎ la cea de Iniţiat, de neprihǎnit. El a trecut printr-o renaştere spiritualǎ. “Termenul de Alb, spune Pierre Dujols, a fost ales din profunde raţiuni filozofice. Culoarea albǎ, cum o atestǎ majoritatea limbilor, a desemnat întotdeauna nobleţea, candoarea, puritatea. Potrivit celebrului Dicţionar-Manual ebraic şi chaldean al lui Gesenius,  hur, heur, înseamnǎ a fi alb; hurim, heurim desemneazǎ nobilii, cei albi, neprihǎniţii. Aceastǎ transcriere din ebraicǎ, mai mult sau mai puţin variabilǎ (hur, heur, hurim, heurim), ne conduce la cuvîntul francez heureux, fericit. Bienheureux, preafericiţii sînt cei regeneraţi şi spǎlaţi cu sîngele Mielului şi care sînt întotdeauna reprezentaţi cu veşminte albe. Toatǎ lumea ştie cǎ preafericit nu e decît un echivalent, un sinonim pentru Iniţiat, nobil, neprihǎnit. Iar Iniţiaţii, e cunoscut, se îmbrǎcau în alb. La fel se îmbrǎcau şi nobilii. În Egipt, Manii erau de asemenea înveşmîntaţi în alb. Phtah, Regeneratorul, se învelea, la rîndu-i, în alb, pentru a indica naşterea reînnoitǎ a Neîntinaţilor, sau a Albilor. Catarii, sectǎ din care fǎceau parte şi Dalbii florentini, erau nişte Puri (din grecescul καθαρóϛ). În latinǎ, germanǎ şi englezǎ cuvintele Weiss, Whiteînseamnǎ alb, fericit, spiritual, înţelept. Dimpotrivǎ, în ebraicǎ schher indicǎ o culoare neagrǎ tranzitorie, altfel zis profanul în cǎutarea iniţierii. Osiris cel negru, care apare la începutul ritualului funerar, zis Portal, reprezintǎ aceastǎ stare în care sufletul trece de la noapte la zi, de la moarte la viaţǎ.”


Cît despre roşu, simbolul focului, el marcheazǎ exaltarea, preeminenţa spiritului asupra materiei, suveranitatea, puterea şi apostolatul. Obţinutǎ sub formǎ cristalinǎ, sau ca o pulbere roşie, volatilǎ şi fuzibilǎ, piatra filozofalǎ devine penetrantǎ şi aptǎ a lecui leproşii, altfel spus a transmuta în aur metalele de rînd, inferioare din pricina oxidabilitǎţii, imperfecte, “bolnave sau infirme”.


Paracelsus, în Cartea Imaginilor, vorbeşte astfel despre culorile succesive ale Operei: “Deşi, cum se spune, existǎ cîteva culori elementare — dat fiind cǎ siniliul aparţine mai mult pǎmîntului, verdele-apei, galbenul-aerului şi roşul-focului — totuşi, culorile alb şi negru au un raport direct cu arta spagiricǎ, în care se regǎsesc şi cele patru culori primitive, adicǎ negrul, albul, galbenul şi roşul. Dar negrul este rǎdǎcina şi originea celorlalte culori, deoarece orice materie negrǎ poate fi refractatǎ, atîta timp cît e nevoie, astfel încît şi celelalte culori vor apǎrea, pe rînd, una cîte una. Culoarea albǎ vine dupǎ negru, galbenul dupǎ alb şi roşul dupǎ galben. Orice materie ajunsǎ la a patra culoare prin refracţie e tinctura lucrurilor ce i se asemuiesc, sau care sînt de aceeaşi naturǎ.”


Pentru a da o idee despre rǎspîndirea pe care a avut-o simbolica culorilor, –şi în special a celor trei culori principale ale Operei, — sǎ observǎm cǎ Fecioara este întotdeauna reprezentatǎ în albastru (care corespunde negrului, dupǎ cum o vom arǎta mai pe urmǎ), Dumnezeu în alb, iar Cristos în roşu.  Acestea sînt şi culorile drapelului naţional al Franţei, care de altfel a fost conceput de francmasonul écribouille Louis David. Albastrul închis sau negrul de pe drapel reprezintǎ burghezimea; albul e rezervat poporului, ţǎranilor, ce se mai zic şi pierroţi, iar roşul guvernoratului, sau regalitǎţii.În Chaldeea, zigguratele, care nu erau altceva decît nişte turnuri cu trei etaje, dintre care cel mai vestit fu Turnul Babel, sînt zugrǎvite în trei culori: negru, alb şi roşu-purpuriu.


Pînǎ acum am vorbit despre culori ca un teoretician, pentru a ne conforma doctrinei filozofice şi expresiei sale tradiţionale, aşa cum au fǎcut-o şi Maeştrii înaintea noastrǎ. Poate cǎ acum ar fi mai nimerit sǎ scriem, în folosul Fiilor Ştiinţei, mai degrabǎ ca un practician decît ca un teoretician, descoperind astfel cele ce deosebesc aparenţa de realitate.

Puţini sînt Filozofii ce au îndrǎznit sǎ se avînte pe acest teren alunecos. Etteilla, care ne semnaleazǎ un tablou hermetic aflat în posesia sa, a pǎstrat cîteva din înscrisurile marcate dedesubt; printre acestea citim, nu fǎrǎ surprizǎ, acest sfat demn de a fi urmat: Nu vǎ încredeţi prea mult în culori. –Ce sǎ însemne asta ? Cǎ vechii autori şi-ar fi înşelat dinadins cititorii ? Şi ce indicaţii, în locul culorilor pǎlite, ar trebui atunci sǎ urmeze discipolii lui Hermes pentru a gǎsi şi urma calea cea dreaptǎ ?


Cǎutaţi, fraţii mei, fǎrǎ sǎ vǎ descurajaţi, cǎci aici, ca şi în alte locuri obscure, va trebui sǎ depuneţi mari eforturi. Aţi citit desigur, în mai multe din cǎrţile pe care le studiaţi, cǎ Filozofii vorbesc limpede numai atunci cînd vor sǎ-i facǎ pe profani sǎ se îndepǎrteze de Masa rotundǎ. Ei descriu în mod extrem de limpede regimurile, cǎrora le atribuie culori emblematice. Dar trebuie sǎ înţelegeţi cǎ aceste observaţii atît de bine descrise sînt de fapt false şi himerice. Cǎrţile voastre sînt încuiate, ca şi cea a Apocalipsei, cu peceţi cabalistice. Aceste peceţi trebuie frînte una dupǎ alta. Sarcina e grea, o ştim, dar victoria fǎrǎ primejdii aduce un triumf fǎrǎ glorie.


Învǎţaţi, aşadar, nu prin ce se distinge o culoare de alta, ci prin ce un regim diferǎ de urmǎtorul. Dar, mai întîi, ce este un regim ? Ei bine, nu e decît maniera de a face sǎ vegeteze, de a întreţine şi de a spori viaţa pe care piatra a primit-o de cînd vi s-a nǎscut. Este deci un modus operandi, care nu se traduce deloc printr-o succesiune de culori rǎzleţe. “Cel care cunoaşte Regimul, scrie Filalet, va primi onorurile principilor şi ale mai-marilor lumii.” Şi tot el adaugǎ: “Nu vǎ ascund altceva decît Regimul.” Aşa încît, pentru a nu atrage asupra noastrǎ blestemul Filozofilor, dînd pe faţǎ ceea ce ei au crezut de cuviinţǎ sǎ lase în umbrǎ, nu vom face decît sǎ avertizǎm cǎ Regimul pietrei, mai bine zis coacerea sa, conţine mai multe regimuri, prin care puteţi înţelege executarea repetatǎ a aceleiaşi operaţiuni. Chibzuiţi, folosiţi analogia, şi, mai ales, nu vǎ abateţi niciodatǎ de la simplicitatea naturalǎ. Gîndiţi-vǎ cǎ trebuie sǎ mîncaţi în fiecare zi pentru a vǎ întreţine vitalitatea; cǎ odihna vǎ e indispensabilǎ deoarece ea favorizeazǎ pe de o parte digestia şi asimilarea alimentului, şi pe de de altǎ parte înlocuirea celulelor distruse de oboseala cotidianǎ. Mai mult, nu sînteţi oare nevoiţi sǎ expulzaţi frecvent anumite produse eterogene, deşeuri şi reziduuri neasimilabile ?


Tot aşa, piatra are nevoie de hranǎ pentru a-şi spori forţele, iar aceastǎ hranǎ trebuie administratǎ treptat, ba chiar înlocuitǎ la un moment dat. Daţi-i mai întîi lapte; un regim de cǎrnuri, mai substanţial, va veni dupǎ aceea. Şi nu uitaţi, dupǎ fiecare digestie, sǎ separaţi excrementele, ca nu cumva piatra sǎ se infecteze… Urmaţi aşadar natura şi supuneţi-vǎ dorinţelor ei cît mai fidel cu putinţǎ. Vǎ veţi da seama în ce fel trebuie efectuatǎ coacerea atunci cînd veţi fi priceput foarte bine ce este Regimul. Veţi înţelege atunci cu folos mustrarea lui Tollius cǎtre sufleri, robii literei: “Lipsiţi, plecaţi de-aici, voi care cǎutaţi cu atîta migalǎ culorile prin oalele voastre de lut. Îmi obosiţi urechile cu corbul vostru, sînteţi la fel de smintiţi ca acel ins din antichitate care, deşi era singur, aplauda în teatru, închipuindu-şi cǎ are veşnic în faţa ochilor un spectacol nou. La fel faceţi şi voi, cînd, vǎrsînd lacrimi de bucurie, credeţi cǎ aţi vǎzut prin retorte columba albǎ, acvila galbenǎ sau fazanul cîrmîziu ! Haida, vǎ zic, lipsiţi de-aici, şi mergeţi de cǎtaţi piatra filozofalǎ într-un principiu fix; aflaţi cǎ ea nu va pǎtrunde corpurile metalice mai mult decît ar trece prin zid un trup omenesc…


“Iatǎ ce voiam sǎ vǎ spun despre culori, astfel ca pe viitor sǎ pǎrǎsiţi aceste munci fǎrǎ rost; şi voi mai spune ceva despre miros.


“Pǎmîntul e negru, Apa este albǎ; aerul, cu cît se apropie de Soare, cu atît îngǎlbeneşte mai tare; eterul e cu totul roşu. Chiar şi moartea, cum se spune, e neagrǎ, iar viaţa e plinǎ de luminǎ; cu cît lumina e mai purǎ, cu atît ea se apropie de natura îngerilor, care sînt pure spirite de flǎcǎri. Nu e aşa cǎ mirosul unui mort, duhoarea de stîrv, e neplǎcutǎ şi supǎrǎ nǎrile? De aceea, pentru Filozofi putoarea grea indicǎ fixarea Operei; dimpotrivǎ, o mireasmǎ plǎcutǎ indicǎ volatilitatea, deoarece ea se apropie de viaţǎ şi de cǎldurǎ.”


Revenind la faţada de la Notre-Dame, vom gǎsi, într-al şaselea rînd, Filozofia, al cǎrei disc poartǎ amprenta unei cruci. Avem aici expresia celor patru elemente şi a celor douǎ principii metalice, soarele şi luna    –aceasta din urmǎ fiind teşitǎ — alfel zis sulful şi mercurul, pǎrinţii pietrei, cum ne învaţǎ Hermes.


Despre alchimie ca yoga erotică, cf. si :

Taxonomia stuprului, sau clasificarea luxurii la teologii medievali

Dez și Mr. Stockholm…



— Dacă veneați o zi mai târziu, trebuia să vi-l tăiem.

Doctorul mă examina satisfăcut, mândru de el. Era același doctor, deoarece mă întorsesem la spital o săptămână mai târziu, în aceeași tură de dimineață. Mă trezisem cu genunchiul și laba piciorului total negre, și deasupra și sub ghips. Cu o săptămână înainte, aflând de moartea Marlei, băusem atât de mult că mă prăbușisem în casa scării și îmi rupsesem un os pe la gleznă, care os – nu știu, habar n-am de anatomie.

Dimineața când m-am trezit din beție cu piciorul rupt sub mine, am țopăit ca la șotron până la mașină și am condus direct până la urgențe. Am condus încet, piciorul drept, cel rupt, nu prea putea să apese pedala acceleratorului. Când mi-a văzut starea piciorului, tânărul doctor nu m-a crezut că venisem singur cu mașina.

— Vă operez imediat și vă pun o tijă de titan, mi-a spus, frecându-și mâinile, bucuros de pradă.

— Nu vreau operație, i-am spus. Vreau să se repare osul singur. Doar un ghips, vă rog.

S-a supărat.

– Dacă vă pun tijă, în trei săptămâni umblați normal. Altfel, dată fiind starea fracturii, aveți trei luni de ghips, plus trei de reabilitare după aceea.

— Vreau ghips.

Mi-a pus ghipsul, dușmănos, neglijent, împingând osul rupt la loc, și nu mi-a explicat că trebuie să dorm cu piciorul ridicat deasupra capului, ca să poată circula sângele. După o săptămână în cârje prin toate barurile din Bruxelles, mă trezisem într-o dimineață cu piciorul negru, iar sub ghips mă mânca atât de tare că, încercând să mă scarpin, scoteam fâșii de piele. Așa că doctorul mi-a zis, satisfăcut:

— Dacă veneați o zi mai târziu, trebuia să vi-l tăiem.

Schimbându-mi ghipsul mi-a transmis totuși o învățătură elementară: nu aveam gangrenă, pentru că unghiile degetelor de la picioare erau încă albe. Când intervine gangrena și e prea târziu, până și unghiile devin negre.

În ziua aceea, cu ghips proaspăt, am vrut să-mi fac borș, că asta nu prea găsești în Bruxelles, așa că am mers pe cârje să cumpăr tărâțe bio, care au costat cât o vacanță în Kosovo, iar acasă am pus tărâțele într-o găleată curată, cu niște mălai, am adăugat leuștean verde, după care am turnat apă călduță până s-a făcut un terci și am urcat la etaj, cu piciorul în ghips, să termin ultima sticlă de vodcă.

Când m-am trezit după-amiază am simțit mirosul de orori fermentate și coborând am descoperit că terciul de tărâțe se umflase atât de tare încât dăduse pe dinafară producând niște tentacule, sau ectoplasme de scârboșenii care urcaseră scara, căutând probabil să ajungă în dormitor și să mă siluiască. Am țopăit cu cârjele peste ele și am ieșit la terasa de la biserică unde am întâlnit-o pe Dez.




La terasă, am remarcat-o imediat, îmbrăcată barbar, ținută Maya, la masa de alături, unde ea scria ceva (versuri, aveam să aflu) și fredona, căci cântăreața din ea de muzică post-punk à la Cranberries nu trăia decât decupând universul în silabe și note bine rânduite.

Pe când citeam, o biluță de pâine mi-a aterizat în bere. M-am uitat și singura persoană cu pâine pe masa era Dez, care îmi surâdea radios, cu un amestec de sarcasm și timiditate.

M-am băgat înapoi cu capul în carte și o nouă biluță de pâine a aterizat în bere.

— Doriți ceva? am întrebat-o, poftind-o.

— Da, îmi place de tine, mi-a spus cu un zâmbet adorabil, rochiță, genunchi netezi și șosete cu dungi, îmi place de tine cu ghipsul ăla și degetele de la picioare negre. Cu ce le dai?

– Și ce vă spune că mie îmi place de dumneavoastră? i-am aruncat țâfnos.

— O să ne plăcem pe parcurs, mi-a zâmbit radios.

“Pe parcurs”, auzi, poftim vocabular. M-am ridicat greoi, ca albatrosul lui Baudelaire, cel cu aripa ruptă, chinuit de marinari, și am mers să mă așez greoi la masa ei, întinzându-i mâna.

— Dez, mi-a zis. Dez, de la Desdemona. Dez Gender Bender. Hahaha, pentru că io-s gendre fluid.

Suedeză parcă a zis, ceva de Stockholm. Atunci a apărut Avi.



Avi era, văzut de departe, una din acele bestii masculine cu mai mult păr pe piept, ieșind prin tricou, decât numărul de ore în mod vizibil petrecute la sală pe abonament scump. De îndată ce a mârâit la mine că de ce vin în cârje la masa iubitei lui, i-am spus, cu viclenie măsurată:

— Doar n-o să bateți un olog.

A râs deodată și s-a pus pe loc de mare prietenie. Mossad, mi-a zis, cu voce coborâtă. “Sunt detașat în Belgia pentru că, vorbind toate dialectele arabe din Orientul Apropiat, ajut poliția belgiană cu supravegherea în Molenbeek.”

Mi-a povestit foarte multe din nesfârșitele lui experiențe cu demascarea cârtițelor Hamasului în Israel. Dez surâdea, radioasă, ascultându-ne discuțiile.

Apartamentul lor era chiar deasupra terasei, iar începând de atunci, de câte ori Avi era plecat în timpul zilei, Dez mă striga de la fereastră, făcea cu mâna și venea să stea cu mine la terasă. Nesfârșite lucruri ne-am tot spus atunci, inclusiv cum am să-i scriu eu versuri pentru unele din piesele ei de pe albumul pe care îl pregătea și pe care voia să-l numească: “Terci”(„Porridge”). Cânta cu alte câteva fete care făceau noaptea uneori și pe escortele, la un tarif de lux, iar de ziua mea mi-a oferit două din ele. A fost exact noaptea înainte de care am mers la dușmănosul doctor să-mi taie ghipsul, piciorul revenit în sfârșit la culoare normală.

Tot în acea zi, Avi care mă condusese la spital mi-a cerut câteva sute de euro să plătească un informator marocan al serviciilor secrete. De departe l-am văzut cum îl ceartă pe adolescentul ăla bărbos și cum primește de la el, dându-i banii, un pliculeț.

Câteva zile mai târziu, stând de vorbă cu Dez, i-am zis:

— Poți să-i spui lui Avi să-mi înapoieze sutele alea?

Și văzând că nu pricepe:

— I-am dat câteva sute să plătească un informator.

A început să râdă cu capul dat pe spate:

— Un informator? Aaaah-haaa-haaa!

M-a privit apoi serioasă.

— I-ai dat bani să își cumpere dozele pe toată săptămâna. Avi lucrează la compania de apă din Bruxelles. La Hydraqua… Trăiesc provizoriu cu un junkie. Doar n-ai crezut o secundă poveștile cu Mossadul?


Prohodul lui Avi… sau cum se naște o religie

— Puii de aici, mi-a zis Dez, vin de la o fermă unde animalele sunt crescute responsabil, fără suferință inutilă.

M-am uitat circumspect, încercând să încasez revelația despre Avi. Pe tejgheaua de zinc erau aliniați o duzină de pui, morți teatral, cu gâtul sucit demn, toți privind în aceeași direcție.

— Nu sunt fanatică bio, să știi, chiar nu vreau să te pun pe fugă cu pretenții vegetariene, însă carnea de pui trebuie să vină de la pasăre adevărată, crescută în curte cu amor, nu oroarea aia albă, fără gust, de la supermarket.

— In mod ideal, i-am spus, fiecare pui ar trebui să aibă și un nume propriu. Zi-mi cu Avi.

— Desigur, a răspuns, serioasă. Cum îl chema pe-ăsta? l-a întrebat gravă pe vânzătorul cu șorț călcat, înfigându-și elegantul index într-una din obscenele orătănii.

Avi, am răspuns eu în locul nerușinatului vânzător.

Va pour Avi, a clamat, curajoasă. Împachetați-ni-l, vă rog.

— Stai, stai, m-am grăbit panicat. Mai are fulgi pe el, plus căpățâna.

— Vi-l decapitez eu, a susurat perfidul samsar.

— Și jumuliți-l, vă rog, am ordonat neconvingător.

— Mă tem că nu pot, Monsieur. Sunt pui bio, îi lăsăm așa, cu fulgi, ca să se vadă calitatea penajului.

— Il părpălim noi pe aragaz, a țipat entuziastă Dez. Așa, ca în preistorie, zicem că tu abia te-ai întors de la vânătoare, iar eu te aștept încrezătoare, mirosind a paie de peșteră și fum de balegă, cu tâțele puțin căzute. O să jupuim puiul pe foc domol amândoi și o să mușcăm direct din el, molfăind apreciativ “huga-huga” și pupându-ne cu gura plină, ca niște animale superioare.

— Jumulindu-l, am corectat-o. Puii se jumoaie, nu se jupoaie. Off… Se jumulesc, nu se jupuiesc, mă rog… Mă încurci. Și oricum vine Avi, nu putem face nimic.

— Se jupulesc, bine, mi-a spus, bătând din palme. Hai, nu fi pedant, că riști să fii perdant. Iar până să vină Avi eu am să plec cu Mr. Stockholm, iubitul meu dintotdeauna.

Acasă la ea și la Avi, am deschis sticla de spumante roz, durere de cap deja înscrisă anticipativ pe răbojul minții.

Ne-am pupat, iar ea m-a respins:

— Nu o să facem nimic. Vine Mr. Stockholm, ți-am spus. Iubitul meu. Dar mai întâi facem puiul. Puiul Avi a fost tovarășul de joacă al copiilor noștri. O să-l consumăm și o să-l adorăm. Va fi totemul nostru.

— Il punem în băț așa totem cum este, îl lăsăm în pace, iar eu comand pizza de la tribul vecin, i-am propus febril.

— Nu, nu, m-a respins. Trebuie să treci prin ritualul de inițiere. Am trăit cu bărbați care îmi făceau sarmale. Poți și tu să faci un pui ritualic. Nu-i mare lucru. Bărbații părpălesc vânatul. Eu stau acasă și fac terciul, „Porridge”.

Suspinând, am întors butonul cuptorului până la jumătatea cadranului, l-am deschis și-am aruncat puiul înăuntru.

Am trântit-o în pat.

O pupam, ea inertă, fixându-mă de aproape. Când ne-a atins pala de fum otrăvit, mi-a susurat:

— Trebuia să-i scoți măruntaiele. Lui Avi.

Am tras de ea în toate felurile. Nu voia și nu voia. Mi-a explicat ce e cu Mr. Stockholm. Omul aflat la originea noțiunii de “sindrom Stockholm”. Suedezul care luase ostaticii aceia într-o bancă în Stockholm, acum ceva decenii, și care i-a făcut pe acei ostatici să simpatizeze cu el și să îl apere în fața poliției. Un sindrom care apare în condiții de stres emoțional foarte mare. Ea era adolescentă atunci, îl iubise, iar acum că el era eliberat, îl aștepta în Bruxelles. Acostase cu mica lui ambarcațiune la Ostende și venea acum să o ia, liber, bogat, cu banii pitiți.

Cât îmi spunea toate astea, eu ascultând-o cu gura căscată, am auzit cum crapă geamul cuptorului și ne-a invadat duhoarea de pene arse.

M-am repezit și am stins. Prin masa de fum ce ieșea apocaliptic de acolo, puiul Avi mi s-a arătat carbonizat, o masă neagră, cărbune cristalin, din care se ițea triumfător, înfipt vertical, un copan roșcat, perfect copt și afumat, gata să traverseze veacurile, delicatesă accidentală.

Când am tras copanul, s-a desprins firesc și elegant din piatra neagră de dedesubt.

L-am învelit într-un șervețel și i l-am întins:

— Aștept la terasă, jos, dacă Mr. Stockholm va binevoi să mă salute.


Dez ținea copanul în șervețel ca pe un sceptru, fixându-mă, știind că nu ne vom mai vedea niciodată. Ieșind în capul scării, am văzut-o, prin ușa întredeschisă a apartamentului în care trăise cu Avi, mincinosul, impostorul, cum mușcă prudent din copan și se oprește.

— E delicios, mi-a zis, parcă forțându-se, incredulă… Cum ai făcut?

— Huga-huga, i-am răspuns și am trântit ușa, coborând scările prin fumul de divinație.

“Avi”, i-am vorbit în cap totemului, “ritualul tău nu e încă pus la punct.”


Mr. Stockholm

La terasă, cât o bănuiam că își face bagajele, am căutat pe internet poze cu Mr. Stockholm. Toate datau de atunci, din momentul atacului băncii, nimic recent, dar când a apărut l-am recunoscut imediat. Un septuagenar înalt și slab, îmbrăcat cu eleganță simplă, cu părul lung și alb, figură de pustnic. Puteam vedea cum a dominat în închisoare. Ce m-a surprins au fost ochii lui înfundați, plini de vacuitate, lipsiți de orice morală.

— Stimate domn cu nobilă alură, mi-a spus pe un ton coborât, vă mulțumesc pentru grija purtată lui Dez.

Dez a coborât cu o valijoară. M-a sărutat pe obraz și au dispărut. Nu am mai auzit de ei niciodată, nu știu dacă sunt în viață. Seara, Avi a apărut, de la compania lui de apă. Dez îi lipise pe frigider un post-it cu indicații despre cum să-și încălzească mâncarea la microunde.

Avi a coborât la terasă a luat prima sticlă goală, a spart-o în perete și s-a tăiat superficial pe mâini, arătând universului cum crede el că trebuie să-și secționeze venele.

Ultima viziune despre el este cea a ambulanței care îl lua, el răcnind, rănit superficial pe piele, dar cu o gaură uriașă acolo unde trebuia să-i fi fost sufletul.

I-am șters numărul din telefon. Și pe cel al lui Dez. Cât despre Mr. Stockholm, și acum mă urmăresc ochii lui înfundați, plini de vacuitate și îi fixez pe ai mei în gol când mă gândesc cum o femeie l-a așteptat atâtea decenii, trăind cu un impostor, respirând lent. Asemenea oameni au certitudini. Culoarea degetelor de la picioare le e indiferentă.

Cum mi-am uzurpat natura de drag queen


Îi intrase în cap că sunt gay, iar când mi-a spus-o prima oară am râs cu poftă.

Nu că mi-ar fi păsat, dar era așa de incongruent, nepotrivit cu mine, era aiurea, ca și cum mi-ar fi spus că am stofă de fotbalist. Goi în pat, mă mângâiase pe la spate, lipindu-și țâțele de spinarea mea, ceea ce mă excitase prodigios, făcându-mă să dau din șale, moment în care ea mi-a introdus două degete în rectum.

Am început să mișc din fund, căutând să-i fac ei plăcere, prin mână, intrigat, dar după un timp ea s-a oprit și mi-a suflat, serioasă, severă, ca o mare revelație:

— Ești gay.

— Ha? m-am întors spre ea.

— Tu ai văzut cum faci?

Zăcea bosumflată pe spate, mâinile sub cap, pieptul cam moale atârnând într-o parte.

Am râs.

— Nu sunt, femeie, gay, despre ce vorbești?

Figura ei acrită și-a accentuat decepția. O dezamăgeam întruna. Insistase discret că ei îi plac bărbații cu păr pe față. Mustață, barbă, virilitate, nu un spân ca mine.

— Cum naiba să-mi las barbă? am protestat de la început. Tu nu vezi că nu se potrivește cu fața mea? Plus că mi-ar ascunde gropița.

— Faci cum vrei, mi-a zis prudentă, dar o tot vedeam cum suspina pe la poze de bărboși cu pulovere pe gât prin revistele ei de modă.

Incepând din acea seară am intrat sub supraveghere permanentă. Dacă la cinema lăudam performanțele cutărui actor, Eva mă privea zâmbind exagerat de ironic.

— Ce-ți place la el, hm? Ia zi… mã întreba, subliniind greoi toată ambiguitatea.

De câte ori făceam amor, mă cerceta hiperconștientă, actul devenind o supraveghere reciprocă în care eu evitam orice gest pe care ea l-ar fi putut cataloga ca fiind un reziduu sau semnal de homosexualitate latentă.

— De ce nu recunoști? mi-a șoptit într-o zi în care mă pupase pasionată pe sfârcuri, făcându-mă să gem voluptuos.

— Ce să recunosc?

— Că ești pe invers, mi-a murmurat, iar expresia “pe invers”, cu vulgaritatea ei pudică, m-a iritat peste măsură.

Am împins-o și m-am ridicat să mă îmbrac.

— Vezi? mi-a spus cu dojană. Refulezi, iar asta îți face rău.

Am plecat și n-am mai văzut-o vreo două săptămâni. Mi-a mai trimis ea niște mailuri la care am răspuns sec, dar în realitate îmi lipsea. Am decis să-mi las mustață pentru ea. O mustață groasă, virilă, să-i iasă din cap bănuielile stupide.

Neobișnuit cu barba, după o săptămână începuse să mă mănânce teribil pielea, în special bărbia și obrajii. M-am ras grijuliu în oglindă, acolo unde mă mânca, redând bărbiei și obrajilor o netezeală ca pielea de pe funduțul copiilor, dar lăsând mustața pe oală, care dupã zece zile îmi dădea un aspect de încrucișare între un secui cu plete și un Freddy Mercury cu perucă de Maria Antoaneta.

Am sunat-o, anunțând-o că vin să-i fac o surpriză și prevenind-o că viața noastră va fi diferită de acum înainte. Mi-am pus cel mai elegant maieu, unul cu perforații discrete și steagul Belgiei cusut discret deasupra inimii.

Când am intrat cu mustața pe oală și mi-am aruncat triumfător brațele spre ea, a deschis gura, dar mai întâi nu a ieșit din ea nici un sunet. Avea expresia aceea a copiilor pocniți brusc și care, de surpriză, își pregătesc mai întâi mușchii faciali pentru urlet, timp în care creierul lor încins caută febril cea mai stridentă frecvență a răgetului ce va urma.

— Scârbosule !… mi-a aruncat gâfâind, căutând să-și revină din apnee.

Am rămas frânt în elan, brațele întinse, neînțelegând.

— Ai văzut cum arăți? Mustața asta obscenă? Așa înțelegi tu să te dai pe față, nerușinatule? Și cu combinezonul ăsta?

Dosul de palmă i-a pornit în figură fără ca voința mea să participe în vreun fel la asta. Doar am asistat, neutru, cum mâna mea o pocnește brusc, lăsând-o fără aer.

S-a aruncat în pat, hohotind și întrebându-se, pe sine și pe heruvimii martori în tavan, cu ce-a greșit să dea de-o arătare schimonosită ca mine care nu se poate decide dacă e om sau satană.

Am coborât, lăsând-o să-și calmeze spasmele, mângâindu-mi mustața.

Jos la cafenea, înainte s-apuc să comand un whisky dublu de calmare, am remarcat ochiul amuzat al chelneriței.

— Sunt organizator la Gay Parade, am informat-o.

— V-am recunoscut, mi-a zis zâmbind larg. Doriți să pun Queen? Avem un playlist special pentru când vin ai dumneavoastră la serate.

I-am făcut iritat semn să se miște, că mi-e sete și n-am chef de muzică.

Cât așteptam, mi-a bâzâit telefonul. Un SMS de la Eva: “Măcar dac-ai fi recunoscut, ipocritule. Te-aș fi iubit oricum.”

L’Amant double: ce înseamnă un Doppelgängbänger neîmplinit

Un film de: François Ozon

Cu: Marine Vacth, Jérémie Renier și Jacqueline Bisset

O femeie merge la psihanalist, fantasmează, își dă drumul, psihanalistul o manipulează. Ea se culcă cu el.
Psihanalistul are un frate geamăn infinit mai malefic, cei doi se urăsc, dar și fratele geamăn o manipulează, iar femeia sfârșește prin a nu mai ști cu cine se culcă.

Nici noi. Filmul e atât de nesănătos că spectatorul o ia razna.

Avea Michel Tournier romanul ăla, Les Météores, unde doi gemeni trăiesc în așa simbioză încât, atunci când au impulsuri sexuale, se întind împletiți în 69, precum șarpele Ouroboros, care își înghite coada, și se sug unul pe altul, prețiosul lor lichid seminal, cel care tremură ca un scuipat de lună, fiind înghițit simultan de fiecare din ei, nepierzându-se, pompat înapoi într-un etern circuit.

Gemelitudinea a avut întotdeauna un statut aparte în mitologiile tuturor popoarelor, mergând până la oroarea recentă a gemenilor Kaczynski în Polonia, din care unul decedat într-un crash de avion încă nelămurit în Rusia. Cel rămas în viață, Jaroslaw, e pe cale acum de a distruge instituțiile democratice ale țării, din răzbunare pe univers.

Filmul acesta al lui François Ozon, un thriller erotic după un roman al lui Joyce Carol Oates, L’Amant double, este extrem de perturbant. Pune întrebări despre identitate, fler, sex, familie, fidelitate și manipulare.

Filmul e un labirint formal plin de invenții vizuale, cu efecte in oglindă, perversiuni erotice și realități științifice. Biata fată frumoasă de mori, Marine Vacth, e pierdută între cei doi gemeni malefici, de ajungi (ăsta e și scopul scenariului) să nu mai știi care din ei doi o terfelește.

Ba chiar, la un moment dar, ea îl sodomizează pe unul din ei cu mădular din latex, prins pe eleganta ei centură, dar nu vom ști niciodată care din ei doi era.

Mai avem în acest thriller psiho-erotic în care cei doi gemenii (jucați admirabil și înspăimântător de belgianul Jérémie Renier, făcut cunoscut acum exact două decenii de frații Dardenne în La Promesse) se parazitează, ba chiar ni se oferă jocuri de oglinzi peste tot, cu Jacqueline Bisset jucând toate mamele ticăloase și manipulatoare din film.

Film plin de aluzii literare și cinematografice pornografice, începând cu prima scenă care ne arată sexul deschis al actriței, cu un ochi înăuntru, amintindu-ne de Câinele andaluz dar și de Histoire de l’œil a lui Georges Bataille.

In Biblie, cei doi gemeni ai lui Isaac, Iacov și Esau, se urăsc, iar Esau își vinde dreptul de întâi-născut fratelui său geamăn pentru o ciorbă de linte.

Aici gemenii se ciocnesc pentru o femeie, dar violența pasiunii din spate e aceeași… iar noi nu vom ști niciodată care din cei doi e mortul.

Când aud “suicid” îmi vine să-mi iau zilele 


Suicid“!… Când aud asta imi vine să-mi pun capăt zilelor.

Ah, oribilul neologism “suicid” care ne sluţeşte limba, “suicid” în loc de sinucidere, a se sinucide, a se omorî, a-și pune capăt zilelor, etc…

Suicid îmi dă piele de găină. S-a omorât sună așa frumos și natural.

De ce suicid? Când deodată văd că s-a strecurat si în germanã: “Suizid” zic și unii nemți afectați în locul venerabilului Selbstmord folosit de Luther… ca să-mi dau seama ca e aici o nuanță fină: accentul în Suizid în germană e pus pe neseriozitate… Adica pe încercarea mimată de a comite “suicid”… cã dacã ar fi Selbstmord, ar insemna că trebuie luat în serios…

Și deodată mi-am amintit că într-un interviu dezastruos în Adevărul și Andrei Pleșu a fost întrebat odată dacă a “cochetat cu suicidul”… ”

La care filosoful moralist răspunde că: “Aş spune că am trei piedici la chestia asta. Mi se pare lipsită de umor faza aceasta…” etc.

De “suicid” il intrebi, de “chestie” si “fază” îți răspunde…

In schimb, iată ce zicea Dorothy Parker despre cum să nu-ți iei zilele:
“Razors pain you;
rivers are damp;
acids stain you;
and drugs cause cramp.
Guns aren’t lawful;
nooses give;
gas smells awful;
you might as well live.”
din “Résumé” (în sensul de CV)

Grecia și noul nostru „orientalism”


Am mai vorbit despre relația intimă a Greciei cu psicheea germană și cum o obsesie cu Grecia și cu Antichitatea a dus treptat la forjarea identității germane moderne.

Acum, odată cu alunecarea Greciei, sub ochii noștri, înapoi spre statutul de colonie (de astă dată a Occidentului luteranizat cu forța de Germania lui Merkel) și ținând cont și de spectaculoasele modificări ale peisajului geo-politic al Orientului Apropiat, iată că revine la modă „Orientalismul” și paternalismul superior al experților, al „orientaliștilor”.

În chestiunea „Orientului” am avut munca de salahor a lui Edward Said, care ne-a aratat că „Orientul” nu e decît un discurs cultural, o inventie europeana de dimensiuni prodigioase, atât geografice, cît si istorice, morale si culturale. In cărțile lui „Orientalism” și „Covering Islam”, dar și în nenumărate articole și conferințe, Edward Said a demontat inanitatea conceptului de „Orient” și vidul arogant al celui de „Orientalism”.

Said ne-a arătat că Orient și Orientalism sînt invenții artificiale și că este absurd să pui sub aceeași etichetă de „Orient” realități istorico-culturale atât de diverse și opuse cum sînt China, India sau Palestina. Conceptul de „orientalism” e vag și leneș.

Conceptele, deși artificiale, sînt însă tenace, întrucît trăim într-un univers simbolic prefabricat în care respirăm clișee și gândim în cărămiduțe de sens prestabilit.

Iată însă că în comentariile despre această Grecie de azi cu economia muribundă și care a ajuns să se descurce prin cash și troc, strivită de datorii, regăsim tonul călătorilor „orientaliști” de acum două secole, precum, pe la începutul sec. XIX, ambasadorul Franței la Istanbul, Choiseul-Gouffier care, traversând Grecia, scria:

„Ce dureros este să vezi starea de umilință în care au decăzut descendenții marilor oameni ai Antichității; nu poți rămâne indiferent când îi vezi [pe greci] înfeudați tiraniei. Frumosul nume al Eladei e dezonorat și terfelit. Supărat pe felul jalnic în care se lasã umiliți, am ajuns să-i judec cu mai multă asprime decât aș fi judecat alte nații. Mi-am dat seama că nu mai contează motivele pentru care au ajuns în asemenea abjecție, nu mai contează înlănțuirea de circumstanțe funeste care i-au doborât și care ar fi trebuit să-i strivească definitiv.”

Chateaubriand, la rândul lui, vizitând Grecia sufocată de dările turcești, scria:

„Știu că e foarte ușor să calomniezi niște nefericiți, să spui superior: „Dar de ce nu ies din starea asta, de ce gem neputincios?” Da, cu toții avem opinii tranșante într-o epocă în care nu mai există îndoieli.”

Alți călători n-au încetat să proiecteze asupra Greciei reale propriile lor așteptări și fantasmagorii antice, precum Lamartine, care, vizitând Grecia deja independentă, pe la 1830, a fost atât de șocat și dezamăgit de ce a găsit încât a putut scrie: „Mi se descompune sufletul.”

Alții, precum Contesa de Gasparin, au rămas dezamăgiți chiar și de faptul că în Grecia mitologică a visurilor lor locuiesc… grecii de azi:

„De ce mizeria locuințelor și a locuitorilor trebuie să distrugă poezia acestei naturi?”, scria ea cu ciudă pe la 1850.

Până și creștinismul medieval al grecilor e invocat cu regret de acești „orientaliști” care regretă, uneori explicit și anacronic, dispariția păgânismului antic și nepăsarea grecului de rând pentru ruinele printre care trăiește… sau supraviețuiește.

Că avem astăzi din nou o atitudine colonială față de greci o arată și faptul că unii au putut imagina – poate numai pe jumătate în glumă – că Grecia ar trebui să vândă niște insule pentru a-și plăti datoriile…; altfel zis: o modificare a frontierelor, precum în era otomană. Pentru că, desigur, experții „orientaliști” știu întotdeauna ce e mai bine pentru „orientali”.

Cf. și:

Grecia, datoriile și germanizarea simbolică a Europei


Grecia clasică este o creație germană


Unde se înșeală grav Djuvara în legătură cu romii

In cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara comite mai multe erori majore, dintre care una inacceptabilă, care merită o clarificare imediată, pentru că altfel dă apă la moara obsedaților naționaliști care ar dori ca romii să își schimbe denumirea, etnonimul, deoarece acsta ar fi, chipurile, pur și simplu furat de la numele de român.

Scrie Djuvara acolo, la pag. 69: „Din șederea lor în Romània și-au tras țiganii numele de romi, la care țin astăzi.“

…Romània fiind regiunea din sudul Bulgariei, prin care au trecut țiganii în drumul spre Balcani.

Nimic mai fals. Rom nu vine de la Romània iar țiganii își spuneau romi înainte să ajungă în Balcani și în Țările Române.

Pentru cei care au inventat recent o noua teorie a conspiratiei in scopul justificarii sentimentului lor de inferioritate: e vorba de teoria potrivit careia romii ar trebui sa-si schimbe, prin forta legii, etnonimul din “romi” in “tigani”, intrucat li s-ar fi dat voie sa-si spuna “romi” doar dupa 1989, pentru a produce o confuzie cu “românii”. Iata o serie de argumente precise, istorice si lingvistice, care le vor arata acestora de ce sint niste mofluzi inculti si frustrati:

1) ‎ Romii s-au numit intotdeauna “romi” nu doar in tarile române si in Balcani, ci si in Franta si Anglia, unde au ajuns, dupa secole de migratie din India, pe la sfarsitul Evului Mediu si inceputul Renasterii. Din acest motiv, romii/tiganii in Franta au fost numiti de catre ceilalti, alternativ, Gitans si… Romanichels. In Anglia: Gypsies si Romanies. Tiganii, in aceste tari, sint cunoscuti de secole a vorbi – in Franta: le “romanichel”, in Anglia: the “Romany language”.

2) “Rom” este etnonimul dintotdeauna, initial si propriu al tiganilor. Rom, dom, sau lom, in functie de regiuni. E vorba de o simpla omofonie incompletã si intamplatoare cu “român”. “Dom”, cum isi spun tiganii in Asia centrala, incepe cu o consoana cerebrala, proprie limbilor din India, care in graiurile romilor emigrati spre Europa a devenit R sau L… De aici diferenta intre “rom” cum isi spun ei in Europa si “lom” cum isi zic mai spre Caucaz. E denumirea lor proprie, femininul e “romni” iar limba e “romanès”… Suna ca “româneste”?… Asa e, dar e o pura coincidenta. Steagul Chadului (Ciadului) e identic cu al Romaniei… Hai atunci sa-i obligam la ONU pe acei negri sa si-l schimbe. E adevarat, tot asa, si faptul ca tiganii isi spuneau “romi” cand românii isi ziceau “valahi” sau “moldoveni”…

3) Una din primele gramatici ale limbii romilor este “Romano Lavo Lil”, a lui George Borrow, publicata in Anglia la jumatatea sec. XIX…

George Borrow ( folosea in permanenta “Romany” pentru tigani si Gypsies in momentul in care in principatele danubiene termenul de “român” pentru a-i desemna pe localnici nu intrase inca in uz… Pe atunci era vorba aici doar de Valahia si Moldova. Omofonia e intamplatoare.

4) In România, cine isi da osteneala sa caute prin biblioteci si arhive, poate citi gramatica limbii rom/tiganesti publicata de Kogalniceanu, cea a lui Popp-Serboianu, precum si scrierile amuzantului filolog francez din sec. XIX-lea,- Jean Alexandre Vaillant, colaborator al lui Kogalniceanu, care nu numai ca scrie in detaliu despre cum tiganii isi zic intre ei roma, in sec. 19, dar care a scris o carte intreaga -o fantasmagorie ocultista, iesita din pana unui om obsedat de tarot si alte pseudo-stiinte- prin care a cautat sa dovedeasca faptul ca, intrucat poporul Roma (tiganii) sint atat de intelepti si calatori, ei au fondat… Roma si imperiul roman!… Cartea se numeste “Les Romes, histoire vraie des vrais Bohémiens”, dateaza din 1857, si o gasiti la Biblioteca Nationala. E scrisa de Vaillant, colaboratorul francez al lui Kogalniceanu, care l-a si laudat pentru asta, fara ca distinsul filolog (Kogalniceanu), omul de stat si artizan al Unirii sa gaseasca ceva suspect in faptul ca denumirea proprie a tiganilor –rom, roma– suna ca cea a românilor… Nici nu a vazut o conspiratie aici… desi i s-a parut plauzibil ca tiganii au putut fonda Roma…

5) Argument socio-lingvistic: cei care se forteaza sa creada ca tiganilor li s-a dat voie sa-si spuna “romi” in ultimele doua decenii ignora totul despre functionarea unei limbi si a unei societati. Un etnonim nu poate fi impus din umbrã, in mod uniform, din motive conspirationiste, unor grupuri umane disparate, care nu comunica intre ele, cum sint romii. Un etnonim nu poate, de altfel, fi modificat, decat in urma unor cataclisme istorice si, oricum, niciodata in mod voit, calculat. Invers, romii nu si-au spus niciodata “tigani” intre ei, dupa cum ungurii nu isi spun “unguri”, iar grecii nu isi spun “greci” (si nici armenii – “armeni”, etc.)… Argumentul ca asa le zice toata lumea e stupid. Pe aici le spunem nemtilor “nemti”… dar nemtii nu-si zic asa intre ei. Tiganii s-au numit intotdeauna intre ei “romi”.

6) Primul congres mondial al tiganilor -Romany- a avut loc in 1971 : … Cu acea ocazie a fost adoptat si imnul Mondial al tiganilor, “Gelem-gelem”, unde tiganii se numesc intre ei Roma:

7)Intr-a sa “Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains connus en en France sous le nom de Bohémiens”   (par Michel de Kogalnitchan, Berlin 1837), citim la pagina 2 :

Les Cigains s’appellent dans leur langue Romnitchel (fils de la femme) ou Rome(hommes).”

Mai departe, din schita gramaticala data de Kogalniceanu incepand de la pag. 30 aflam ca :

Rom, homme, acc. romes, pl. romen

Romni, femme, acc. romnia, pl. romnien

Kogalniceanu da si fraze : I puri romni weli puro rom : La vieille femme prend un vieil homme.

Etc., etc..

Iata… Sau poate Kogo si-a scris gramatica in 1837 pentru a distruge anticipativ numele românilor pe care inca nu-i unise? Ha?!…

8) În sfarsit, în perioada interbelică a apărut revista Glasul Romilor (cf. foto), fără ca regimurile ultranationaliste, de la Legionari pina la Antonescu, sa gaseasca ca romii deturneaza numele românilor.

Numele de romi nu i-a deranjat așadar pe legionari, dar îi deranjeaza astăzi pe unii mai porniți decât Antonescu si Capitanul.

Cu Djuvara sunt însă de acord în teoria sa privind cumanii :

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

Cf. și:

— Rom, Roma, român, românesc – citeva argumente pentru lamurirea conspirationistilor…

— Mic curs de lingvistică țigănească…

— Dumnezeul tiganilor e Demonul altora…

”O bucatã de humã însufleţitã“ (din nou despre Rom, Roma si țigani)


Puţinã semanticã jidoveasco-ţigãneascã…

Mic tratat de invectivă


Bun, ne-am lămurit cu toții că lumea nu știe să se înjure pe Facebook. Veteranii FB își vor aminti poate de următoarea conversație nocturnă între mine și un poet astăzi improductiv (care, ca mai toți cei menționați în acest text, m-a blocat ulterior pe FB, ultimul resort al vlăguiților și lepădaților de Logos virtual):


Acum, uite, măcar Iaru scrie public pe FB „ai mâncat căcat“ (scris „căcar“, pentru că el nu știe să bea și îi tremura probabil mâna de neputință retorică), dar exemplul e bun pentru că în legătură cu asta, am lansat acum ceva vreme un apel în volumul Dacopatia: — Oameni buni, nu mai ziceți / scrieți pe FB despre cineva că „s-a făcut de cacao“ (sau „de kkt“). Spuneți că s-a făcut de căcat. Sau măcar „căcar“, ca Iaru. Avem o limbă dârză, iar căcat este un latinism viguros. Culo cacare se spunea în vremea lui Petronius!

Cu „cacao“ și „kkt“ doar vă miorlăiți fals-pudic pe Facebook. „S-a făcut de căcat“ nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao“ este, în schimb, un clișeu afectat și obosit.

De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie vodă Ștefan când căuta să-și informeze franc boierii că sunt un neam de căcat?

Pornind de aici, mi-am propus să scriu un mic tratat de invectivă, pentru supraviețuirea pe FB. Întaine de a-l structura pe capitole mici și semne puține, pentru cei cu răgazul de atenție (reduced attention span) mărginit, un prim sfat este evitarea a tot ceea ce a făcut Iaru în disputa de mai sus. Nu folosești insulte obosite. “Pupincurist”, de pildă, este de evitat total.

Am să rescriu și am să dezvolt acest Tratat de invectivă, mai necesar ca oricând. Românul nu se pricepe să insulte. Te face repetitiv “pupincurist”, poftim. Când nu mai găsește vorbe rele te face “lăbar” (de parcă ar fi ceva rău în acea activitate autoerotică).

Arghezi, cu acel pamflet “Baroane” și verbul lui spurcat i-a făcut pe toti nevolnicii să creadă că dacă scriu măscări cum le vine la gură atunci iese un pamflet.

Așa se face, crezând că-l imită pe pe Arghezi, că până și conamnatul penal Adrian Năstase a publicat odată pe blog (pe blogul propriu, cum se spune redundant în limba de azi) o diatribă la adresa unui ziarist intitulată “Bă, jigodie”…

Cam la asta se rezuma sforțarea lui retorică a lui Năstase: “Bă, jigodie”… ”Bă, idiotule”… ”bă, gunoiule”…

Încă se mai găsesc flenduroși în creier care aplaudă efortul pentru că, spun ei, Năstase a vrut doar să imite stilul de obicei extrem de vulgar al acelui jurnalist. De parcă “Bă, jigodie” spus de Năstase ar merita un efort hermeneutic suplimentar. Românul crede că ocara are o valoare în sine, nu pricepe distincția dintre semnificat și semnificant.

Mecanismul semantic ascunde însă același lucru. Cum am auzit odată de la una în Gara de Nord: — “Îi spunem “flautul fermecat” pentru că ți-o fac eu, dar în realitate tot muie e”.

Așa încât românul, pe lângă faptul că se crede, prin definiţie, poet, a mai fost întotdeauna convins că ştie să scrie pamflete.

In realitate, eforturile retorice sub formă de insultă pură ale celor mai mulți nu pot, de fapt, răni şi nu funcţionează, pentru că sunt folosite inconsistent, în absenţa totală a unui meta-limbaj intern. În pamflet, insulta trebuie să trimită la context. Astfel, când Salvador Dali a spus despre literatura lui Proust că e “psihologia lui floc din cur tăiat în patru”, dincolo de grosolănia limbajului, el făcea aluzie la migala exasperantă a analizelor psihologice ale valetudinarului monden Proust. Când însă poetul (minor) Adrian Suciu scria plat că literatura celor din jurul lui Manolescu e „o literatură de lăbari”, Suciu dădea doar dovada impotenţei sale oratorice. Pamfletul și invectiva retorică nu se reduc la insultă şi la denunţul public al unor fărădelegi. Înşirarea plată a unor termeni golăneşti preexistenţi, precum „pupincurişti”, arată doar o dezolantă lipsă de originalitate.

Pentru a fi eficace, pamfletul trebuie să aibă o structură care să-l împingă pe cititor / ascultător spre singura concluzie logică: discreditarea adversarului. Dacă textul e doar o succesiune de invective care nici măcar nu sunt aranjate într-un crescendo al grosolăniei, cum se întâmplă cel mai adesea pe FB, atunci scopul e ratat şi discreditat rămâne autorul diatribei.

Pentru a nu fi doar o îngrămădire de invective, pamfletul trebuie să folosească şi violenţa metaforică. „Pamfletul” amintit al lui Suciu, sau jalnicul text al lui Adrian Năstase, nu doar că nu fac asta, dar apelează la o imagerie contradictorie, care distruge definitiv coerenţa mesajului. Astfel, când îi descrie pe curtezanii literari ai lui Manolescu ca fiind „dispuşi să-şi miroasă reciproc pârţurile şi şosetele nespălate”, Suciu dă o lovitură fatală simbolicii propriului său pamflet: atât în viaţă, cât şi în lumea eterată a arhetipurilor, curtezanii sunt de fapt dichisiţi şi spilcuiţi şi au şosetele excesiv de curate. Este exact pe dos: șosetele nespălate sunt apanajul creatorilor autentici, săraci şi neînţeleşi, precum Eminescu, care, se ştie – cam avea o problemă cu apa.

Evident, dacă nici metafora, nici vocabularul, nici stilul nu se aplică ţintei, atunci nu avem un pamflet. Rămâne gestul mânios al polemistului fără har, gest care se rezumă la a striga: “băi lăbarilor”. Dar „băi lăbarilor” sau „bă jigodie” nu constituie un pamflet.

Iată în schimb ce-i scriam eu aici habotnicului stângist Costi Rogozanu când mi-a spus odată imprudent și neimaginativ “sictir”:

Despre stânga românească habotnică …

Mă rog, Rogozanu m-a blocat imediat pe Facebook, ca atâția nebărbați, deși mă citește de atunci de pe alt avatar, precum alcoolicii care beau în ascuns.

Și iată, în sfârșit, cum l-am lichidat odată poetic pe Stelian Tănase (m-a blocat, evident)… Tare dezagreabile si neestetice sunt stările lui sufletești ale lui Tănase. Cuvintele lui Stelică sunt puţine; obsesia lui, prin vara lui 2012 – una: Băsescu. Iată cât de sărace cuvinte folosea în momentul ratatului puci parlamentar împotriva lui Băsescu în ceea ce voia Stelică să fie un pamflet și o invectivă:

“Dar nu știu dacă Băsescu are sânge în instalație să demisioneze.”

Are sânge în instalație“… Limbaj de gangster, deşi Tănase n-ar ști să poarte grațios borsalino si eșarfă.

Indignarea forțată a lui Stelică mi-a amintit-o pe cea a maiorului Bostan de la Securitate, care la o percheziție, în vremea lui Ceaușescu, mi-a confiscat splendidul poem Bolile Viermilor Intestinali, dojenindu-mă părintește cum o amintea Luca Pițu (în volumul La cafeneaua hermeneutică (Nemira, 1998): “Păi bine, mă Dănuțule, tu nu-ţi dai seama cât rău ai face dacă ai publica asta? Vine omul frânt de la muncă, deschide frigiderul: nimic! Își bate nevasta: nimic! Deschide ziarul și vede: “Bolile Viermilor Intestinali  !“!…”

Noroc că memoria mea psihedelică l-a reținut întru rușinarea lui Tănase. Avea o formă foarte complicată, inventată de scriitorul francez Raymond Queneau (și botezată de un amărât de profesor de literatură ieșean “quennet“, adică combinând Queneau şi sonnet, pricepeți? Aflând asta, i-am spus omului că e vorba de fapt de un “queue née de lansquenet“, ceea ce a avut darul de a-i pune pe figură un zâmbet tâmp.

Forma e așa, unde majusculele reprezintă grupuri de cuvinte ce trebuie sa rimeze:



A                              A                                     B



B                               B                                     C



C                               C                                     D











W                              W                                 A



                             BOLILE VIERMILOR INTESTINALI


Instalație petulantă            Carne dezolantă                  Sadiene smânge

                                           Vorbire înaltă


Stelică riscu fuge               Petulanță-n sânge               Smângă – codoşlâc

                                          Ambrazură moartă


Pânticele comice                Mestecări duhovnice                    Tănase

                                             Gușă spartă  


                                              Stelică sta lin

                                              Pântecul plin

                                                  E senin




                                                   să chin


Mansúp izvodit                       Călcâi morfolit                          Sicofantă





Iată așadar cum l-am făcut pe Stelică… L-am făcut și stalin și esenin fără ca el să se prindă:

Stelică sta lin

Pântecul plin

E senin

 (“Fără ca el să se prindă“… și eu ştiu să vorbesc banditește, dar la mine, de ce dracu? e graţios, că aşa m-am fãcut… Eu, da, că nu pot atribui naturii o asemenea sofisticăreală).

Pentru a rezuma, de când cu democrația internetului, unde toate cuvintele înseamnă cam același lucru, anumite vocabule ies mai în evidență, pentru că sună aspru-intelectual. Așa e cu “frustrat” și “patetic”… Orice tâmpit și tâmpită căruia îi faci o remarcă de bun simț îți va arunca cu grabă indignată că ești “frustrat” sau “patetic”.

Aceia sunt fără speranță și nu au nici măcar o vagă idee despre ce înseamnă autentica invectivă. Acelora tu trebuie doar să le răspunzi alandala:

— “Bine mă, ia-le tu pe toate”… sau: — “trei chile de făină”… sau simplu: — “scroafo”.

Oricum nimic nu va schimba nimic. Eu le zic: “ursuleți de tomberon”.

E tot o formulă repetitivă, dar e a mea.

Despre stânga românească habotnică …

Cum să stai capră: un mic ghid estival


Am găsit pe un site rusesc foarte simpla explicație din poză despre cum să stai capră.

Poziția de sus e cea bună. Cea de jos e total greșită.

Am mai spus asta odată, dar ar merita să strâng un dicționar de folclor urban, pentru că metaforele zoomorfe nu își corespund întotdeauna.

De pildă, ce numim noi a sta capră, adică a o primi pe la spate, e pentru ruși  un rac cu periscop… Foarte excitant, mai ales dacă o faci ziua în amiaza mare în scara blocului, riscând să fii surprins.

Minunatul scriitor evreu-rus Eduard Topol (Topelberg), nu neaparat un dizident, dar plecat in vest in anii 1970, ne furnizează următoarea explicație a expresiei rusesti “ебать с перископом” (literalmente: “a fute cu periscop”): în vremea comunismului, poporetul și-o trăgea rapid la intrarea blocului, în patru labe și pe la spate, ideea fiind că omul o dă, iar femeia (sau celălalt om) scoate capul prin crăpătura ușii și cercetează dreapta-stânga in vreme ce primește pe la spate. Cum se vede, în poziția corectă capul e alert, poate privi dreapta-stânga, periscop. In cea greșită, figurată jos, capul e plecat în mucuri de țigară.

Spinarea jos – capul sus, așa e corect.

Dispozitivul se numește așadar în rusește: ебать раком (a fute ca racul), periscopul fiind optional, cu variantele poziționale: дать раком (“a da racul”) și встать раком (“a sta ca racul”, în imaginarul românesc: a sta capră).

Un rac cu periscop la ușa blocului, in vreme ce ea ține capul afară, privind la gâze si pionieri.

De aici ne furnizează Topol magnificul blues urban al șoferului, șoferul (de camion, desigur) fiind un trickster prezent în toate mitologiile moderne:

Mamă, eu iubesc un șofer !
Șoferul merge c-o mașină,
Ți-o dă ca racul in cabină.
Mamă, eu am sã merg c-un șofer !

Мама, а я шофёра люблю!
Шофёр едет на машине,
Ебëт раком он в кабине —
Мама, я за шофёра пойду.

Cum să supraviețuiești în Rusia: “крыша” și “ëб твою мать”крыша-si-eб-твою-мать/

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

Cinci cântece de asfaltier


Bun, acum, după ce l-am făcut cunoscut pe “părintele ateu” și i-am aranjat apariția la editura Curtea Veche, iată un nou joc cu Logosul care merită atenție. Mi-a trimis omul ăsta, Adrian Dobre (autoportretul e al lui, căci e și pictor):

Cinci cântece de asfaltier

Stilul și ritmul mi-au amintit de îndată de cummings:

This poem is for you and for me and is not for mostpeople
… You and me are human beings; mostpeople are snobs.
(e.e. cummings)

… și de întreaga generație Beat. Ginsberg, Kerouac, Ferlinghetti (la urmă am și un link spre cronica mea despre un film, “Kill your darlings”,  despre nașterea mișcării literare beat: Ginsberg, Kerouac, Burroughs and co… cu Daniel Radcliffe/Harry Potter). E mare curaj să scrii poezie azi. În proză. Poeme în proză, formulări libere, imprecații, jocuri de cuvinte. Oarecum precum poemul Howl al lui Allen Ginsberg, care a deschis generația Beat și epoca hippie și ne-a deschis drumul spre libertățile retorice de azi. Am fost puțin surprins, nu multă lume scrie așa. I-am oferit să-l public pe blog.


Așadar: cinci cântece de asfaltier


Adrian Dobre

stăteam pe scaun şi-mi scrijeleam pe palme obişnuita poezie narativă

pe peretele din spatele meu era agățat un tablou înfăţişând-o pe madame bovary care se îmbolnavea de lipsa romantismului

de față erau și nelipsiții profesori de literatură clasică

mă pândeau profesorii mă certau pentru poezia narativă mă ardeau la intelect din costumele abrazive

madame bovary avea urme de răutate la gură conversa când cu domnii când cu mine

să faci întru totul aşa cum au poruncit domnii spumega bigotic femeia din roman în spatele meu dar eu am luat o bucată de beton celular autoclavizat şi am tras o linie grosolană peste gura dânsei pe aceeaşi frecvenţă cu abrazivitatea clasicilor

domnii în costum își scoaseră batistele jelind cu osteneli academice să încetez

dar eu le-am cântat cinci cântece intime și nemaipomenite


Primul cântec. Asphalt Wear

sânge martor la dialogurile din colţuri își exercită obișnuita trecere prin vene într-o vineri sau într-o luneri sau într-o marțeri sau într-o miercuri sau într-o jineri sau după cum ziceam într-o vineri sau într-o sâmberi sau într-o dumineri sau în sfârșit într-o ce-o fi cu eri sau fără, dar neapărat tăiată de multe firișoare din bitum amestecat cu minerale după ce se răsucesc țintesc ireproșabil de amplu într-un cadru industrial evolutiv firişoarele astea au pătruns orice cotitură a orașului demascând umplerea venelor cu gând alterat capabil de a devora simplitatea



și se așază imaginar dar cu capacitatea ireproșabilă a unui fapt fapt 1 – fapt nesfârșit de fapt este un de jos în sus un brand hotărât spart peste mâini: Asphalt Wear

ei bine asfaltul este un martor încăpățânat în tendințe nepieritoare din care coboară o pomenire despre ghena dintre coloanele de beton din timpul naţiunii trăiască tatăl poporului în aurora securistă

tic tac tic tac tic tac

tic: moare un fetus

tac: trăiește altul de patruzeci de ani în uzină practicând printre scule ruminația cu privire cu auzire cu otrăvire cu vorbire cu gândire la un fetus refuzat că așa a vrut o fată de la țară să nu-i fie viitorul dislocat de la aripile căldicele lentate sub tălpi schizofrenate pe limbă de moarte:

de la combinat la discotecă de la discotecă la ogradă de la ogradă la consignație de la consignație la porci de la porci la cimitir un viermăt fără categorie pe limba de moarte a asfaltului


și acum în ziua de astăzi asfaltul este un așezământ prosocial explicat printr-o teorie din ansamblul asfaltier-paradigmal unde speluncile sunt universități ale papilelor gustative sfârtecate în lichide înşurubate cu grijă

în paharele spălate atent cu dero

sau altfel spus se sfârtecă papilele gustative în lichide înşurubate cu grijă în paharele din spelunci

simplu şi relaxant-democratic

produs uman + taxa de consumație = mecanică socială profitabilă

așa cugetă printre accize ființa de speluncă conform disciplinei Asfalt Wear:

exist exist exist sunt în birt exist am am prieteni și spirt frățioare sunt de neînvins


Al doilea cântec. Globalizare 

eu vedeam eu simțeam plictisul cum ne plescăia-ntruna pe coridoarele lungi de asfalt ale orașului

fetele pulsau fetele idealizau idolatru corpul cel mai perfect fără cumpănă

în același chip de geamăt modal sentiment puternic în gât se masculinizau eroii cu ochelari negri cu rame groase pieptănăți ca la televizor cu blugi atât de strâmți că ți se făcea subit dor de oricare pereche neimportantă de pantaloni folosită de nea vasile cumantul lui mamaia cel care avea un cal puternic bebe era maro aproape roșu care trăgea la căruță tutun paie și de toate

poate că de-asta s-a insistat secvențial și decisiv cu cisternele scuipând câmpii fixe de asfalt ca să fie totul nemaipomenit & la locul lui cu substanțialitate să fie să se unde

să fie o pistă rezistentă unde repetitiv să se fumeze chiștoace în penumbre cu voci sughițând din când în când ăsta-i hardcore gangsta rap frățioare, imitându-se lirică  fandoseală & slang gestual direct de la îngerii scandaloși

să fie un spațiu special amenajat unde să se halească fără menajamente pastila de sparți

oricare ar fi ea să fie cu efect de poveste trebăluind în ritm acadâlmic (probabil se referă la excesiv) în așa fel încât într-o zi să se rostească sever inversul efectului chill

să fie un loc unde să existe diverse povești ca în cărțile cu generația minunată a lui Kerouac despre huma de pe pereți din ferentari militari pantelimon sectorul agricol ilfov locațiile băieților care așa au fost născuți să lenteze pe câmp într-o dacie plutiformă cu ușile deschise în fața seringilor

trase pe brațe muncite de fluxul și refluxul sângelui în amestec cu hero in in in (se intonează ca la cor, pe rând, fiecare pe minunata sa voce) continuum:

in in in

inflorită în petale apogee la spital larg desfăcute sub darea de după ceafă a unuivreunui trăgător povestind cu sufletul la gură toată întâmplarea despre să fie să se unde

să fie mult asfalt unde să se producă roșcove cu pulpă halucinogenă pentru fiul rispitor

din șmenăreala unui porc de lux care ar da orice să-și recupereze sibaritul destrămat

să fie fugi fugi să fie fugi din orașul meu în alt orașul eu lui tu noi voi cu multă cuprindere de eusingur de eumulți (?)


Al treilea cântec. Asfaltier

o tu industria o tu industria cea care naști fără rușine asfaltier după asfaltier ajunsesem pe o stradă unde corcodușele nu erau rupte pentru a fi mâncate o tu industrie care ai născut mai întâi asfaltul apoi conceptul de două ţigări şi o fată părăsită de cavalerii sexy eram într-un cartier din care nu puteam să ies şi nu voiam şi nu voiam şi nu voiam să dau ochii cu sexualitatea volumului atletic, configuraţia muşchilor mişto de care mă temeam în corpul meu îngreunat de supradimensionare într-o poziţie arcuită în fiecare zi de lumină în fiecare zi de întuneric – suveranitatea discursului stabilit de legile interșanjabile ale asfaltierului de pe vremea când eram băieţel schilod singur atât de singur încât mă prăvăleam ca un prost în singurătatea mea ah cât cartier câtă dorință de altfelitate, iar tu industrie te prezentai atât de subţire în metalul producător al motoarelor ce aveau să pornească în sfârșit Marele Asfaltier

o tu industria o tu industria ai pornit asfaltierul în croaziera cu zone & timpuri confuze: mă credeam din bronx vedeam mame legănându-și copilașii, nu mi-a plăcut niciodată texasul doar floricelele lui însă am avut noroc norocul din coamele blonde ale băieţilor polonezi: ei îmi închinau ţigări rulate într-un cartier din Londra spunându-mi că ard mai efficient am urcat în asfaltier & l-am invidiat & l-am ridicat pe umeri în deșert. l-am dat jos lângă cişmelele sale de cuvinte ordinare obsesivhomosexuale, o tu Ginsberg conştiincios al urgiilor sunt revoltat de lubricitatea gesturilor tale literare Allen. şi bronxul a dispărut când ea a strigat: să moară familia mea! a venit dimineaţa vinul arăta odios de zvântat pe motoarele asfaltierului o tu industrie vitejie automată specializată în producția asfaltierelor ideal tip, ne-am săturat de crimele tale mecanice din cărți și poeme chiar și de cele ale generației beat exasperant de axate pe drum pe drum pe drum pe mersul ală neîndoios de bolnav din New Jersey până în Texas City


Al patrulea cântec. Asfalt abstract: nu se cântă copiilor

iată un cal alb galopând cu o lamă de cuțit în spinare

se sparg păsările în cerul coastelor roșii

pe asfalt stă întins un băiat cu mâinile sub cap

și fluireră dintr-un respirat

despre un cal alb galopând frământat cu o lamă de cuțit în spinare

nu sunt credibile gândurile satanice

chiar dacă-i greu de rezolvat porunca dată lui Iona cel înecat

se sparg păsări în cerul coastelor roșii

un cal alb stă răsturnat peste piciorul băiatului pe asfalt umblat

când calul alb are în spinare fluierat

când băiatul umblat lama de cuțit în fluierat

bă ești copac?

nu sunt doar un băiat care stă pe asfalt răsturnat

sub un cal alb spintecat

iată un cal alb galopând cu un gând în nechezat

se sparg academii și catedrale în gândul neumblat

întins pe asfalt stă un băiat cu mâinile sub cap gândește amestecat

despre un cal alb galopând cu un gând în nechezat

nu sunt credibile gândurile satanice

chiar dacă devine greu de publicat povestea lui Iona cel frământat

se sparg academii și catedrale în gândul neumblat

un cal alb stă răsturnat peste capul băiatului tulburat

când calul alb are un gând tulburat când băiatul are în cap un nechezat

bă ești copac?

nu sunt un băiat care stă întins pe asfalt tulburat

sub un cal alb cu un gând în nechezat


Al cincilea cântec. Asfalt de tot

s-a întâmplat încă din vremurile când urmăream gardurile de beton cu degetul mare unghia era foarte importantă pe cimentul deformat un loc șmecher din care se trimiteau semnale în carnea membrului superior despre zona personală încă nedevastată de vreo așa-zisă iubire fată băiat băiat fată circular cerc interior etc. etc. etc. etc. etc. (a se cânta etc punct)

îmi aduc bine aminte producția jocului serios a fost în primă instanță pe asfalt în fața blocului cu cheia atârnată de un șiret în jurul gâtului simbol al pălăvrăgelii despre viața de mai târziu din grădinile porcilor de lux care dormeau sau domneau fabulos de lucioși aproape abiotic lângă roșcovele de aur, viața ca ștreang de mai târziu

apoi evident am crescut cu corpul și mintea în corp devenea și înăuntru și afară nu cred că ne dădeam seama de rostul lucrurilor dar rostul lucrurilor se desfășura (nu știu, nu mă întrebați ce gust ce culoare, ce întindere și ce neîntindere are desfășurarea) tot pe asfalt etc. etc. etc. etc . etc. (tot așa se cântă)

mulți se lăudau la televizor cu cocaina lor, noi băgam legale rădeam apoi trăiam ca proștii fiecare în camera lui cu roșcovele pline de viermi nu era nicio larvă prevestitoare de fluture era pur și simplu un caz nemaiauzit o legumă cu viermi. roșcova producea viermi și vremurile deveneau viermurile cele multe desfătându-se burtic sedentar pe asfaltul care nu avea vreun ghid de conviețuire ci doar impresionabil de multe trasee nonformative asemănătoare cu ele însele adică flux fix turnat strâmt păzit reparat ca niciodată să nu fie stricat. am mers mult pe jos cu picoarele mele, îmi plăcea mult de ele, toată ziua mă uitam la ele și la asfalt, nu prea ridicam capul de-asta mi-am și tras o cocoașă pe gât zici că sunt un taur din corrida de toros cu mușchii lui puternici pe ceafă, bine eu am cocoașă de grăsime pot fi răpus foarte ușor etc. (se cântă la fel, dar mai repede pe ideea de răpunere)

imagini pe care nu le pot explica, aveau legătură cu anxietatea generalizată firul dezechilibrant cobora dintr-o bucată de asfalt

n-am băut mult am băut căt să nu fiu recunoscător celor din jur. oricum îi strângeam forțat la un cui. eu nu aveam serviciu nici școală eram așa mergeam zile la rând kilometri de asfalt singur cu mulți cu fete – niciodată cu animale, aș fi părut prea gangsta – așa… cu fete cu băieți cu o sumedenie și revenind îi strângeam forțat la un cui că eu nu aveam serviciu etc. în fine îi strângeam forțat la un cui cam aiurea pentru că eu mai mereu n-aveam nici bani nici cuie dar am putea înțelege îi strângeam să fumăm ceva pe banii lor știu foarte urât. la un plop, la un baston la o sticlă de lichior la o idioțenie citată țipată reiterată într-o sală de repetiții hardcorerockpunk-trash-killeverydancesingle

când inima îți bate puternic nu te gândești la creier, vrei să fii în afara pericolului ce te aruncă într-o zonă nesecurizată provocându-te să nu să nu să nu recunoști normalitatea țesută în mileul social normalitatea televiziunilor normalitatea radiourilor normatilatea internatului normalitatea cărților normalitatea locurilor viciate normalitatea porcilor tăiați de crăciun normalitatea mamelor bucurându-se la telenovele normalitatea taților țipând la alți agricultori

n-am fumat foarte mult

am fumat atât cât să tremur prefăcându-mă în ființă ubicuuă atât cât să-i înnebunesc pe ceilalți din nou singur în baie în cameră în romane necitite în brațele tuturor fetelor dubioase odios de carnale așijderea masculilor, catapultându-mi corpul în zone nepermise fetele erau dezinhibate în sfârșit emanciparea femeii se întâmpla, ele se bucarau ele se bucurau, ele mergeau chiar și la discotecă, libere inteligente în dialog

nu am produs rock am stat ore întregi pe asfalt sub becurile din ce în ce mai ceață galbenă, puneam la prăjeală repetiții instrumentale concerte după sticle și îmbrățișări stranii de bărbați declarându-și iubire de luptători rock cei stăpâni ai fermecătoarelor plete peste părți rase barba lungă aranjată furios de nezdruncintat. Și nu știu în ziua judecății care vor fi mai aspru judecați, cei care au băgat în pe nas pe gură iarbă ciupercoase ponei albi dava legale proaste, cei care s-au drogat cu sirop de tuse cu pastile dubioase care s-au spart pe ritmuri bolnave în bit, cei care au fumat iarbă până s-au trezit, cei care au fost simțitori atât de simțitori încât au explodat în neființă fără slujbă fără cărți citite fără femei un fel de călugări ai substanțelor doar băieți sparți Sau cumințeii lumii cei bine spălați pe dinți bine spălați sub unghii reci politicoși docili onorând scopul cel mare și scopul cel mic

luciu luciu luciu luciu luciu luciu

am văzut destule în afara casei Tatălui meu, mulți căutau gustul perfect al roșcovelelor de aur, acel luciu care dispare la fiecare atingere apărând mai strălucitor ceva mai încolo unde te cheamă pe tine ca să-ți spulberi voința în perfectibilul luciu roșcovan

m-am spintecat ca un bou soft & hardcore în otravurgia plăcerilor condus frumușel beton splendid de miraculos în grădini păgâne singur în blugi largi pe străzi tremurănd pe barele din metrou pe iarba din parc pe paturile unor femei cu caracteristici psihopatologice pe asfalt întins noaptea cu o fată cu părul auriu cu ochi de kurt cobain beată rangă ruptă în genunchi pe burtă pe spate țipând tot felul de traume de când era ea mai mică și sfioasă

vreau să spun că mi-am trăit asfaltul în părțile cele mai largi cele mai strâmte ticăloșit cu făpturi sparte leșinate slăbite de neșanse vinovat de tot adevărul pe care l-am amestecat cu minciuna structurii decăzute împrumutate de nu știu unde din cârligul absurd pe care poate l-am înghițit

și țipam beckettian

și țipam beckettian

și țipam beckettian la delir la luciditate la zaruri la alterare la absurditate de acord să se dea foc pretutindeni fără sens ce să ne mai amestecăm cu domnul talmeș-balmeș intraductibil dar aha ah încă undeva se mai vedea asfaltul a fost un fel de sesiune terapeutică cu efect enigmatic treptat condus în băi translucide de anxietate generalizată

am mers mult pe străzi prieteni

mult mult

scopul de a merge

spre un imens munte al depășirii de sine până când sinele mi-a râs în nas

devenind un mega lingou de iluzie corporală întrorcându-se către sine fabulos de violent

fiu rătăcitor printre roșcove și femei și bărbați și mai știu eu ce

adică etc. etc. etc. etc. etc.

etc. etc. etc. etc. etc.

etc. etc. etc. etc. etc. (nu se mai cântă)

“Kill your darlings” – când Harry Potter e homo și pupă prost…

Unde sunt Diaconu și Grapini în parlamentul UE?

Din cei 751 de membri ai Parlamentului European, doar 30 (treizeci, aproape toți ecologiști) au fost prezenți azi la plenara lunară a Parlamentului European.

Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, nu și-a mai ținut azi speech-ul despre încheierea președinției UE a Maltei și trecerea ei spre Estonia, în a doua jumătate a anului (România  o preia pe 1 ianuarie 2019, adică peste un an și jumătate).

’Sunteți ridicoli’ le-a spus Juncker europarlamentarilor, nu celor 30 de ecologiști prezenți la plenara lunară, desigur, ci celor 720 de absenți.

E ședință plenară, adică patru zile pe lună (de luni până joi, ca orice parlament), dar pe mine nu mă interesează de ce nu erau acolo azi sutele de nemți, francezi, italieni, ci de ce nu erau acolo Mircea Diaconu și Maria Grapini.

I-ați trimis la Bruxelles pe 7.000 de euro pe lună (plus diurnă și încă 20.000 euro pe lună pentru întreținerea asistentelor) să vă apere interesele, l-ați ales pe Diaconu prin caravana cinematografică cu așa patimă, de te sfâșiau babetele plecate la război pe caldarâm dacă nu te opreai să semnezi petiția în favoarea lui…

Vine acum scadența 2019, când România va prelua președinția UE, și nimeni nu suflă o vorbă…

2019 va fi un an crucial pentru locul României în Europa, dar nu vezi pe nimeni vorbind despre asta, nici măcar la anesteziații din conglomeratul artificial USR.

Va fi un moment irepetabil înainte de o generație sau două: Intre ianuarie-iunie 2019, vreme de 6 luni, România va deține pentru prima oară președinția rotativă a UE.

E un moment unic, nemaiîntâlnit, pentru că alegerile europene vor avea loc chiar atunci, însă doar în 27 de țări, pe fundalul ieșirii Marii Britanii din UE (dar între timp Scoția, ba poate chiar și Irlanda de Nord, vor organiza un referendum de ieșire din Anglia, pentru a rămâne în UE, ceea ce le pune într-o zonă legală cenușie).

România va trebui să administreze și să arbitreze toate astea, în cele șase luni, pe fundal de alegeri parlamentare europene, în condițiile în care țara ne e condusă de o mafie provincială coruptă, incultă, incompetentă, nevorbitoare de limbi, cu mentalitate de iobagi parveniți și agresivi.

Nici un om întreg la minte nu poate să și-l închipuie pe Meleșcanu pregătind summituri europene și cartografiind viitorul continentului.

Tot atunci, așadar, pe fundal de cortină Brexit, vor avea loc și alegeri pentru Parlamentul European, care vor decide dacă mai trimitem acolo arătări precum Maria Grapini și Mircea Diaconu.

Intre ianuarie-iunie 2019, așadar: Brexit, alegeri europene, un nou Parlament și o nouă Comisie UE, totul administrat de România lui Dragnea. Au rămas mai puțin de doi ani, adică e poimâine.

Ați auzit ceva de la USR în sensul ăsta? Anticipează cineva dezastrul? Nu mai e mult timp. Acum este momentul pentru o schimbare politică și un partid nou, autentic, centrist, fără fițe bucureștene, fără franțuzoaice și vedete mondene. Dar cine se ostenește?

Mircea Diaconu a cerut odată în Parlamentul European (în română, desigur, că el e nevorbitor de limbi) ca România lui Dragnea să fie lăsată să-și “găsească calea” singură.

Să-și “găsească calea”, da. Plângându-și singur de milă, Mircea Diaconu s-a numit metaforic un “infractor” în mod nedrept persecutat de justiția română sprijinită viclean de Bruxelles.

Problema nu e însă că el e un infractor, ci că e un impostor. Nu îl auzise nimeni până atunci vorbind în Parlamentul UE în trei ani, deși el e membru în Delegația Parlamentului European pentru Peninsula Arabă.

A vorbit el vreodată despre ce se întâmplă acolo? Războiul din Yemen, sprijinul saudit pentru Statul Islamic, Siria-Irak etc? Știe el câte rugăciuni fac înturbanații de acolo pe zi? Că doar de-aia îi dați 7.000 de euro pe lună plus 20.000 de euro pe lună pentru funcționarea biroului, plus diurnă când se duce la Bruxelles și Strasbourg, plus, plus…

Un europarlamentar strânge un milion de euro în cinci ani fără să fure. Iar Mircea Diaconu e așadar din 2014 membru al Delegației Parlamentului UE pentru relațiile cu Peninsula Arabă. El intervine însă în plen, cum a făcut-o azi, doar ca să le ceară celorlalți europarlamentari să lase în pace guvernul lui Dragnea.

Ca o completare: Maria Grapini e membru în Delegația Parlamentului UE pentru Coreea. E bine că nici ea n-a participat la nimic, că ăia au arma nucleară.

Când munca te face un prădător psihopat


Munca a devenit azi un factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un psihopat de a cărui potențială violență legea trebuie să te protejeze…

Guvernul belgian a decis recent că actele de razbunare in mediul profesional trebuie să fie considerate accidente de munca. Altfel zis, daca esti funcționar la o bancă si clientul căruia i-ai refuzat un credit scoate un topor: e un accident de munca. Esti director de banca si dimineața, cand vii sa deschizi, te asteapta un grup de mascați care îți sparg falangele degetelor cu o bară de fier ca să le spui codurile pușculiței – accident de muncă.

Ai dat afara un subordonat care a doua zi se întoarce cu o pușcă din aia cu țeava tăiată cu fierăstrăul: accident de muncă.

Practic, orice violență in cadrul muncii efectuate între orele de birou devine accident de munca. Pina acum, doar polițiștii in patrulă și militarii desfășurați în Afganistan beneficiau de o asemenea categorisire.

O dovadă că munca e primejdioasă, ar spune unii. In realitate, deși guvernul belgian s-ar păzi să spună asta, e un semn suplimentar al creșterii violenței asociate cu munca – sau cu absența ei. Toate țările Europei cunosc cazuri de asemenea violență, cazuri de răzbunare sau gesturi disperate ale unor oameni aruncați într-o transă a violenței de șocul pierderii locului de muncă, sau al neplății salariilor, sau al pierderii unui credit ipotecar, pierderea casei, a valorii de sine, sau înscrierea în fișierul național al rău-platnicilor. Oameni care vin înapoi să se răzbune. Atunci foștii lor colegi trebuie să beneficieze de regimul accidentelor de muncă.

La fel, mai intervine aici și violența razbunătoare generată de hărțuiala la locul de muncă. Odată cu generalizarea șomajului, care a atins deja cote fără precedent de la al Doilea Război încoace, se generalizează și fenomenul hărțuielii la muncă, sadismul inerent ierarhiilor funcționărești slobozindu-se în condițiile în care posturile se răresc și fiecăruia i se spune că nimeni nu e de neînlocuit.

Pînă acum, asigurările tratau asemenea incidente ca pe conflicte personale. Violența generată de hărțuiala de la muncă nu este însă datorată unui conflict personal, ci unuia profesional.

Munca – fie și în birouri- devine factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un inamic de a cărui potențială violență asigurările și legea trebuie să te protejeze…

Cine a lucrat vreodată într-un birou, sau în orice fel de structură administrativă ierarhică, știe că într-un asemenea univers trebuie să faci parte dintre prădători pentru a supraviețui.
„Secolul al XXI-lea va fi ipocrit sau nu va fi. Minciuna e viața. Patronii își manipuleaza angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară. Lumea aparține mincinoșilor in serie, experților in cacealmale, profesioniștilor dezinformării.”
(Corinne Maier)

Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?


M-a rugat un prieten să fac o scurtă prezentare a limbii maghiare, pentru a o defini tipologic și istoric și a vedea unde se situează în peisajul lingvistic planetar.

Pentru asta trebuie să începem prin a lichida miturile:


Mitul: maghiarii = descendenții hunilor

Acesta este un mit prin simplul fapt că nu știm de fapt absolut nimic despre limba hunilor. Nimic, zero absolut. Hunii nu scriau, contemporanii lor latini și greci nu ne-au lăsat nici cel mai mic cuvințel din limba hunilor. Când spunem așadar că nu știm nimic, este nimicul absolut. Hunii puteau la fel de bine fi turcofoni, sau o altă populație siberiană, sau chiar indo-europeni, din cei pe care îi numim convențional toharieni și care trăiau la extremitatea estică a expansiunii indo-europene, în ceea ce este astăzi XinJiang, Turkestanul chinezesc unde trăiesc acum uigurii turcofoni. Sau puteau fi și o populație iranofonă, precum sciții, sarmații și alanii (iașii) despre care vom vorbi mai jos.

Hunii nu scriau, contemporanii lor nu ne-au lăsat nici un cuvințel din limba hunilor, iar numele Attila pe care și-l dau afectat mulți unguri nu ne arată limba de origine. Putea fi o poreclă, atta = este tatăl într-un nume uriaș de limbi ale planetei. Ata, tata, mama, dada, sunt universale copilărești întâlnite din Amazonia până în China și Europa (în chineză: ma = mama). Attila nu ne spune așadar nimic, e o afectare modernă, asocierea maghiarilor cu hunii este un mit recent. Maghiarii au ajuns în Panonia la o jumătate de mileniu după acei huni despre care nu știm nimic.


Mitul: limbile fino-ugriene, sau uralo-altaice

Acesta datează din sec. XIX și presupune o rudenie, o înrudire genetică între toate limbile cu structură aglutinată, care ar include finlandeza-estona împreună cu maghiara, ba chiar și turca. Este un mit lingvistic la care lingviștii serioși au renunțat astăzi, după ce s-a stabilit definitiv că similitudinile structurale sau tipologice nu implică rudenie. La urma urmei, numărul structurilor lingvistice posibile este foarte limitat și se reproduce de pe un continent la altul fără ca între acele limbi să existe vreo înrudire. Există doar trei sau patru sau cinci tipologii lingvistice posibile. Există de pildă limbile tonale monosilabice, unde fiecare cuvânt e o singură silabă, iar pentru că numărul silabelor posibil de realizat fonetic e limitat, acele limbi au inovat tonurile: aceeași silabă în chineza oficială, han, ma, poate însemna cel puțin patru lucruri diferite, în funcție de ton: poate fi mama, cal, sau particula de interogație care, pusă la sfârșitul cuvântului arată că e o întrebare.

Dar la fel funcționează toate limbile din regiune, din Asia extrem-orientală, pentru că s-au influențat areal, fonetic, una pe alta, fără a fi înrudite între ele. Așadar, chineza, vietnameza, birmana, limbile thai și lao, deși NU SUNT înrudite între ele și nu există înțelegere posibilă între vorbitori funcționează pe același model. E vorba de influențe areale. (Faptul că japoneza, coreeana și cambodgiana/khmer funcționează după un cu totul alt model îi arată pe aceștia ca fiind relativ nou-veniți în regiune; la fel, tibetana a avut tonuri, dar le-a pierdut, și din cauza izolării geografice, dar probabil și din cauza învecinării, în partea celalaltă, cu limbile indo-europene din ceea ce sunt astăzi India, Nepal, Bhutan și Pakistanul).
Faptul că maghiara, așadar, este o limbă aglutinată, precum finlandeza-estona, lapona, sau turca nu înseamnă că ele sunt înrudite, ci că e vorba de trăsături areale: s-au născut in aceeași regiune în care funcționa un continuum lingvistic.


Ce separă maghiara total de finlandeză sau turcă

Maghiara e un caz aparte printre limbile aglutinate, cum sunt cele menționate: finlandeza-estona, lapona sau limbile turcice. Maghiara posedă articole, articol hotărât și nehotărât. Etnocentrismul nostru indo-european ne-a obișnuit atât de mult cu articolul hotărât der-die-das german, sau the în engleză, sau le-la în franceză, că ni se pare ceva natural. Majoritatea limbilor de pe planetă NU AU articol hotărât. Acesta există doar în limbile indo-europene recente (latina nu l-a avut niciodată, sanskrita și limbile indiene de azi niciodată și nici limbile slave sau baltice sau iraniene).

Articolul hotărât a fost creat în greaca veche: ho, he, to, iar ulterior în limbile romane, ieșite din latină, și in cele germanice. Nici una din celelalte limbi indo-europene nu are articol. In rusă, celovek poate fi la fel de bine om, omul sau un om, sau oamenii în general dacă te referi la umanitate. Nici o limbă asiatică, siberiană, africană sau indigenă americană nu are articol, afară de limbile semite (al– în arabă, ha– în ebraică) și limbile pama-nyungan din Australia… și maghiara. A gyerek = copilul, a gyerekek = copiii. Az ember = omul, az emberek = oamenii. (Z-ul vine înainte de vocală, de la ceea ce francezii ar numi liaison: l’homme, les hommes, dar pronunțat l-om, lez-om). Finlandeza, lapona, mongola, turca nu au articol hotărât. Maghiara e un  caz cu totul aparte aici printre limbile aglutinate.

La fel, maghiara are un caz acuzativ, ceea ce turca de pildă nu are. Acuzativul e marcat foarte clar, ca în limbile indo-europene, printr-o terminație precisă: -t.

Maghiara folosește chiar acuzativul atât cu articolul horărât, cât și cu cel nehorărât.

De pildă, pornind de la termenul ház = casă:

Látok egy házat = văd o casă


Látom a házat = văd casa, cu articol hotărât, casa aia pe care o știam eu deja.

In ambele cazuri se folosește acuzativul în maghiară ház-at, determinarea sau indeterminarea fiind marcată prin terminația verbului: látok în cazul nedeterminat, dar: látom acolo unde e e vorba de o casă precisă pe care o cunoșteam deja. Nu există nimic asemănător în finlandeză sau turcă sau in orice altă limbă.

Maghiara e o limbă hibridă, așadar, ceea ce o face cu atât mai misterioasă. Are un uriaș fond lexical iranian (száz = 100, ezer= 1000, ambele sunt numerale iraniene) și slav, ceea ce e normal, dacă ne gândim la drumul lor spre Europa. Majoritatea maghiarilor needucați nu vor ști, de exemplu, că un termen atât de banal precum medve, ursul, e un împrumut slavon. La fel zilele săptămânii, calul, munca (munka), ba chiar și un termen atât de banal precum barát, un tovarăș sau un călugăr nu e altceva decât slavonul brat = frate. Ba chiar și atât de maghiara puszta, pusta Panoniei, nu e altceva decât slavonismul care a dat și pustiu în română.

Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, scrie în cartea ei Linguistic Diversity in Space And Time că stepa eurasiatică, cea care merge de la munții Carpați până în China, pe la sudul Uralilor, de la Bărăgan până în Turkestanul chinezesc, a fost întotdeauna controlată de o singură populație, sau de populații vorbind limbi apropiate, care s-au înlocuit unele pe altele. Indo-europenii într-o preistorie incontrolabilă, iranienii mai apoi (sciții, sarmații, alanii/iașii), urmați de mongoli, apoi de turcofoni si, mai recent de ruși (din nou indo-europeni). Johanna Nichols numește asta o “spread zone”, spre deosebire de regiuni muntoase si abrupte precum Caucazul sau Balcanii, care sunt “residual zones”.

Intr-o spread zone, cum e Siberia, care merge până în Pannonia și Bărăgan, o limbă inlocuiește pe alta. Intr-o residual zone, cum e Caucazul, sau Balcanii, limbile se adună fără să se înlocuiască una pe alta, populațiile se refugiază prin văi păstrându-și limba, iar uneori religia și obiceiurile.

Așa s-a întâmplat cu alanii/sciții/sarmații/iașii, strămoșii oseților de azi.


Cumanii și Alanii/Iașii

Triburile maghiare care au ocupat Pannonia probabil prin sec. X erau foarte puțin numeroase. Tipul fizic maghiar e central-european. Afară de unii secui cu ochi migdalați, vag asiatici, nimic nu-i deosebește fizic pe maghiari de cehi sau croați. Apoi, regii maghiari au permis stabilirea in Pannonia a unor masive populații nomade războinice deplasate de invazia mongolă din sec. XIII. E vorba de cumanii turcofoni și de alanii/iașii iranofoni, despre care cf. mai multe în linkurile de la sfârșitul textului.

Ambele populații s-au maghiarizat lent: cumanii (kun in maghiară) și iașii (alanii, jász în maghiară, dar în pluralul românesc iași au lăsat numele orașului moldovenesc Iași) au avut o situație privilegiată, lăsând până azi numele combinat al comitatului iașilor și cumanilor: Jász-Nagykun-Szolnok. Nagykun = Cumania Mare, tot de acolo având și noi nume de familie precum Coman sau Comănescu, echivalentul maghiarului Kun, sau localități precum Comana în România sau Kumanovo în Macedonia de azi.

O parte din cumani si din alani/iași s-au retras în Caucaz, unde îi găsim azi sub numele de kumîci și oseți. Altă altă parte din cumani și alani/iași au fugit în Ungaria. Ambele populații, cumanii turcofoni și iașii/alanii iranofoni i-au influențat foarte mult pe maghiari (cf. linkuri mai jos).

De la cumani ne-a rămas acel Codex Comanicus, un ghid de conversație medieval în cumană (turcă), iraniană și latină, iar de la alani/iași (apropo, numele occidental Alain, sau Alan tot de la aceștia vine, pentru că au ajuns până acolo).

Nici una din aceste populații nu făcea comerț, erau triburi de războinici călăreți și păstori. Sciţii, alanii, strămoşii oseţilor, au lăsat o amprentă durabilă asupra toponimiei şi hidronimiei teritoriilor din nordul Marii Negre, inclusiv în România de astăzi. De la puternicul trib scit sau alan al Iassilor, cum spuneam, a rămas numele aşezării Iaşi în România, alături de o localitate cu nume similar în Kazahstanul actual şi un întreg şir de localităţi al căror nume e format pe Jasz– în Ungaria. La fel, lingviştii români au apropiat în mod just numele munţilor Zărand de termenul oset zærond, bătrân.

Cum spuneam, sub presiunea mongolilor, au fugit in două direcții: o parte in Caucaz – oseții și kumîcii, iar o parte a primit permisiunea de a se stabili in regatul maghiar, in puszta Panoniei (puzsta, am spus mai sus, e de altfel un imprumut maghiar din slavă, ca si pustiu in română). In Ungaria, unde s-au stabilit împreuna cu cumanii, împinși de mongoli, alanii/iașii și-au vorbit limba pînă în sec. XVII, numiți în documente a aparține națiunii iasonice (natione jasonice). Regiunea e cunoscută pînă azi ca Jászság : Țara Iașilor. Există de altfel și un vocabular din sec. XVII alan-maghiar-latin.

Din alană/osetă/iasă au rămas in maghiară termeni precum aladár (sutaș, iar ca nume propriu frecvent nume de erou : Aladár, dar de la osetul aeldar, nobil); asszony, femeie (oss. aekhsin, stăpână, doamna); egész (întreg, sanatos); üveg, sticla; gazdag (bogat), de unde și gazda (stăpânul casei), care urcă, ambele, pînă la osetul qaezdyg, bogat (scris хъaeздыг în ortografia inventată de sovietici), hid, pod, care e de fapt un termen iranian imprumutat și de georgieni, cum o arăt intr-un link mai jos, sau üveg, sticlă (avg în osetă) etc… Oseta a influențat de altfel masiv și limba rusă, ceea ce e un cu totul alt subiect în care nu intrăm acum.


Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, așadar, care se bazează pe lucrările rusului Klimov, a scris Linguistic Diversity in Space And Time, una din cele mai originale summe lingvistice de la progresele structuralistilor si de la Chomsky încoace. Singurul alt studiu global de o asemenea importanță in ultimele decenii a fost Limba Indoeuropeană si Indoeuropenii a lui Gamkrelidze și Ivanov, la rândul lor influentati de Klimov, deși fără sa o spună explicit.

Johanna Nichols aduce o teorie lingvistica globală, o interpretare a diversitatii lingvistice la scara planetara bazată pe teoria populatiilor si pe studiile areale; pe ideea (dovedita) ca diversitatea lingvistica e norma si ca diversitatea se combina istoric cu influentele areale (ducând sistematic, in anumite regiuni unde condițiile se preteaza, la fenomenul de Sprachbund, de apropieri structurale între limbi diferite genetic si tipologic).

Gradul de dificultate (complexity) al unei limbi date (dificultate absolută pentru un marțian care ar studia fără cunoștințe prealabile limbile pământului punând pe același plan franceza colocvială cu graiul ultimilor arawak) este suma valorilor absolute ale unui algoritm foarte complex care implică, printre multe altele, complexitatea morfologică si morfosintactică(adică, de pildă, daca o limba e “head-” sau “dependent marking” in cadrul frazei). Trasături tipologice precum ergativitatea nu sînt luate in seamă, pentru că se considera din start (e logic, e una din premise) ca ergativitatea nu e mai “complicată” decat construcția de tip acuzativ doar pentru ca europenii o găsesc exotică… Pentru amerindieni, basci sau caucazieni e invers, deci valoarea ei clasificatorie e zero.

Cum de asemenea fonetica este exclusă din clasificare, se ajunge la aparenta ciudatenie prin care o limba tonala precum chineza e clasată 2 (nu exista 1), iar sumeriana 15. Cu un asemenea algoritm, înțelegerea totala a gramaticii nu e necesară, e vorba mai mult de o metoda statistica.

Limbile izolate, tocmai, au un grad de complexitate coborât, iar după cele mai recente teorii si concluzii, sumeriana e o limba tipologic aglutinata, nu izolanta, iar limbile aglutinate tind sa ofere un ridicat grad de complexitate.

Si, da, exista ergativitate pură. Limbile caucaziene de nord-est (cecena si cele din Daghetan precum avara), ca si georgiana literară sînt de tip ergativ pur, fără niciun split. La fel e si tibetana clasica, din puținul pe care îl cunosc.

Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

Cu gazda pe pod – termeni de civilizație ce au migrat din indo-iraniană în maghiară…

În chip de capiște și idolatrie – confluențe maghiaro-cecene…

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului

Oroarea de pește, Marea Neagră si originea grecilor


O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

Măritiș românesc la goții din Crimeea?


Cf. și:
Cum ne-au lăsat cumanii oina…

Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

De unde vine cuvântul “Crăciun”

Cum să supraviețuiești în Rusia: “крыша” și “ëб твою мать”


Nimeni nu poate supraviețui în Rusia fără să posede două lucruri: protecție banditească (крыша, “acoperiș”) și cunoașterea folosirii în orice circumstanțe a expresiei “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”)

Kрыша” (krîșa) e “ acoperișul”, protecția de care ai nevoie în orice situație. Krîșa e banda organizată din cartier care te apără de orice altă bandă. Prețul nu îl depășește pe cel al unei asigurări, ba chiar poate fi mai mic decât cel al unei asigurări de sănătate la stat.

Dacă deschizi un restaurant, de pildă, vor veni niște domni caucazieni, îmbrăcați foarte elegant, sau poate în trening și bascheți, în funcție de importanța comerțului tău. Îți vor explica forte politicos că în cartierul ăsta se sparg vitrinele și se dă foc la restaurante, dar că ei, contra unei mici sume lunare (ceea ce sicilienii numesc pizzo), ei îți vor asigura protecția. Te pot apăra până și de poliție, dacă e nevoie, pentru că polițiștii din cartier, mai ales în Moscova, practică uneori un racket mai vicios decât gangsterii.

La Moscova, cele mai bune forme de krîșa le asigură, în ordinea asta a eficacității de sus in jos:

— cecenii

— ingușii

— rușii din cartierul Solnțevo

— ucrainenii

— georgienii

In nici un caz nu trebuie căutată o krîșa armenească. Ăia promit, încasează și nu fac nimic. Cum o spunea și Pușkin, în violenta admonestare administrată de un tată cecen fiului său în poemul Tazit :

Dispari de-aici – tu nu-mi ești fiu,
Nu ești cecen – tu ești o babă,
Un laș, un rob, sau un armean.

Поди ты прочь – ты мне не сын,
Ты не чеченец – ты старуха,
Ты трус, ты раб, ты армянин!

Cam asta cu krîșa armenească. Despre krîșa cecenă scriu acum în viitorul meu roman, Pantere Parfumate, care se va petrece în bună parte în Cecenia.

In cap. II, Un acoperiș la Moscova, naratorul, eu, merge la o recuperare de datorii cu cecenii care îi asigură lui krîșa, protecția.

Termenul e esențial așadar pentru a supraviețui în Rusia: “Kрыша” (krîșa). Dar la fel de fundamental, și nu e aici nici o glumă și nici o exagerare, cum o știu bine și toți moldovenii de peste Prut, este să știi: “ëб твою мать” (“Mă-ta-n cur.”)

Verbul ебать (jěbati ), de unde vine ëб, iob, și care înseamnă exact a fute, extrem de vulgar, este identic în sârbo-croată și in mai toate limbile slave, vine din cea mai adâncă preistorie, pentru că exista deja în sanscrită: यभति (yabhati).

Yabhami tvam în sanscrită este corespondentul exact, peste milenii, al sârbo-croatului jebo te = te fut. Ascultați doi croați, chiar și două fete, si veți auzi că o frază din două se incheie cu prietenosul jebo te.

Sigur, dacă îi spui jebo te (te fut) unui mafiot sârb sau croat sau bosniac cu care vrei să te bați în bar, expresia va avea o semnificație deloc prietenească și sperăm că știi să te bați folosind un gât de sticlă pe care ai spart-o în prealabil cu un gest sec in perete.

Ëб твою мать”, acum. In rusă, “ëб твою мать” (“o fut pe mă-ta”/ “mă-ta-n cur”) se folosește în orice circumstanțe, poate fi o declarație de amor sau o insultă mortală, poate fi o expresie prietenească de simpatie, sau o formulă seacă de deschidere a ostilităților… sau pur și simplu o interjecție, o formulă de mirare, cum o atestă următoarea mostră de folclor urban (culeasă de mine de la scriitorul Eduard Topol, un fel de Limonov mai puțin nociv; traducerea e a mea):

Există o vorbă rusească
Cum alta n-avem, desigur.
Deși cam pare prostească
A noastră e: — “Mă-ta-n cur.”

Să luăm de pildă țăranul
La câmp ajuns în ceas obscur
Bătându-și mârțoaga cu parul,
Răcnindu-i: — “Tu-ți mă-ta-n cur.”

Sau iată, la fel, machitorul
Căzut, care strigă-n azur:
— “Murim aicea de sete,
Ei, Doamne, tu-ți mă-ta-n cur.”


Есть русское слово такое,
Дороже его не сыскать.
Оно хоть и очень простое, 
Но русское: “ëб твою мать.”

Возьми, например, мужичонку.
Он выехал рано пахать
И крикнул своей лошаденке:
“Ну, трогай же, ëб твою мать.”

Вот пьяный лежит под забором, 
Проснулся и начал рыдать:
“Неужто помру тут с позором?
О, Господи, ëб твою мать!…”

Așa că atunci când închei un pact de “kрыша” (krîșa), de “acoperiș”, protecție, cu mafioții din cartierul tău moscovit, să nu cumva să uiți, când bateți palma, să le spui: “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”) Vor fi cei mai fideli protectori ai tăi.

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

Când Parlamentul European plătește pentru o expoziție a modistei din fruntea ICR

Eurodeputata PSD Viorica Dăncilă a organizat astăzi, miercuri, 7 iunie, la Parlamentul European, în colaborare cu Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, evenimentul ”IA – simbol al comunităților românești din Europa”.
Evenimentul, plătit din banii Parlamentului European (adică ai noștri) și de ICR (adică ai noștri) a constat dintr-un bufet cu sarmale și o expoziție a unor ii despre care am fost informat, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că ar proveni din colecții private ți că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.
Expoziția se numea Zestrea de Acasă.
Zestrea este colecția de ii a președintei ICR Liliana Țuroiu. Iat-o aici:
Programul a fost simplu, terminat cu un bufet.

Dar, hei!: Parlamentul European și ICR s-au transformst în sucursale publicitare (care și plătesc pe pe deasupra pentru asta) ale casei de modă a doamnei Liliana Țuroiu? Chit că am fost informat, cu spuneam, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că iile ar proveni din colecții private și că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.

Aduc așadar această completare din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. Nu putem decât să-i credem.

Șibolet/shibboleth și o minciună a lui Delavrancea în “Domnul Vucea”


Domnul-vuceaAcum o să vorbim despre cel mai misterios shibboleth / șibolet din literatura română – o minciunã a lui Delavrancea,

Ce este șibolet, în primul rând?

E transcris shibboleth în engleză, în primul rând, pentru că B-ul, beth, beta, era pronunțat dublu (în mod normal, de la școala masoreților încoace, lui beth i se pune un punct înăuntru in cuvantul ãsta, altfel poate fi pronunțat și V).



BB-ul dublu de acolo era pronunțat oarecum ca în italiană: Babbo! Tata!…

sau ca in numele ziarului


… cu un BB dublu, iar tau final, ת, era fie pronunțat aspirat, fie o sibilantă dentală, ca -th- în engleză, ceea ce înseamnă că termenul șibolet/shibboleth era greu de pronunțat. 42.000 de oameni au murit din cauza asta:

Galaadiții au pus mîna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Și cînd unul din fugarii lui Efraim, zicea: ,,Lasă-mă să trec!“ bărbații Galaadului îl întrebau: ,,Ești Efraimit?“ Dacă răspundea: ,,Nu,“, atunci îi ziceau: ,,Ei bine, ia spune: Șibboleth.“ Și el zicea: ,,Sibolet“, căci nu putea să-l pronunțe bine. Atunci bărbații Galaadului îl apucau, și-l jungheau lîngă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci și două de mii de bărbați din Efraim.

(Biblia, Jud. XIII)

De acolo vine așadar termenul de șibolet/shibboleth.

Acum, în Domnul Vucea (nuvelă fără mare har de altfel, doar noi sîntem complezenți, că așa ne-a învățat școala), descrie Delavrancea următorul șibolet:

«– Cum deosebeşte românul pe grec de român?
– Îl pune să zică: “retevei de tei, mirişte de mei”.
– Şi cum zice grecul?
– Pițigăindu-şi buzele, pelticind şi stropind, zice: “retavela tela tin de la miliste mela”.»»

Am încercat experiența (o recomand) cu toți grecii pe care îi știu… Rezultatul a fost sistematic:

Retevei de tei, miliste de mei…”

Miliste” pentru ”miriște”, da, acolo Delavrancea se apropie oarecum de realitatea fonologicã. Nimeni in schimb nu zice “tela tin“, am verificat suficient, chiar dacă empiric.

Delavrancea a inventat, asdar. Singurul punct unde are dreptate este că grecii intr-adevar își pițigăie buzele, se pelticesc și stropesc. Dar de ce, oh de ce, a trebuit sã ne mintã cu “tela tin”?

Șiboletul mă-tii, Delavranceo.


After Midnight’s Children: the “just” Sadiq Khan, the mayor of London whom Trump calls “pathetic”


At least one of the killers in the latest terror attack in London was a Pakistani, and the mayor of London is a Paki.

it was very easy for Donald Trump to take on the Mayor of London, Sadiq Khan, because he is a British Muslim, a child of that old “empire where the sun never sets”. Trump somehow blames him for being soft on terrorists.

Sadiq Khan is one of the only three Muslim mayors in Western Europe. Another one is the mayor of Rotterdam, in the Netherlands, the Moroccan Ahmed Aboutaleb, the Woody Allen of politics (cf. a portrait underneath, the man who tells Muslims to fuck off if they don’t like living there), and the Turkish Emir Kir, mayor of my neighbourhood of Saint-Josse in Brussels.

Sadiq Khan. In Muslim theology, a “sadiq” is a righteous man, a “just”, the exact etymological and historical equivalent of the Jewish “tzadik”.

Sadiq Khan, Labour’s surprise winner of London’s 2016 mayoral elections in May, is a human rights lawyer, son of a Pakistani bus driver and of a seamstress, who grew up in a tower block, on a council flat, in Tooting, south London. Tooting remained his constituency up to his being elected to the Commons in 2005.

His was a family that seemed to descend from Midnight’s Children, Salman Rushdie’s first successful novel. Eight siblings, seven of whom are boys. He was born right in the middle: three older brothers, three younger ones. All eight went to universities, all seven brothers are into boxing, as a pastime, or professionally, as trainers.

“Ahmed Sinai liked to be asked nicely for money, to have it wheedled out of him with caresses and sweet words until his table napkin began to rise in his lap as something moved in his pajamas; and she didn’t mind, with her assiduity she learned to love this also, and when she needed money there were strokes and ‘Janum, my life, please…’ and’.. .Just a little so that I can make nice food and pay the bills…’ and ‘Such a generous man, give me what you like, I know it will be enough’… the techniques of street beggars and she’d have to do it in front of that one with her saucer eyes and giggly voice.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

De ce e familia română tradițională similară cu cea indiană sau pakistaneză (de unde succesul vechilor filme indiene):

“Lui Ahmed Sinai [tatãl naratorului] îi plăcea ca mama sã-i ceară frumos banii, prin milogeală, cu mângâieri și vorbe dulci până când șervetul din poală începea să se umfle de parcă-i mișca ceva în pijama; iar mamei nu-i păsa, prin practică învățase să-i placă și asta, când avea nevoie de bani veneau atingeri și “Dragoste, iubire, hai…” și “dă numai un pic, ca să fac păpică și să plătesc facturile” și “cât ești tu de darnic, dă cât vrei, c-o sã ajungă”… tehnici de cerșetori pe care trebuia să le aplice holbând ochii și miorlăindu-se.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

Those were good times, in his youth: three bedrooms, subsidised rent. No-one was expecting the present crisis. The West, and especially London and the United Kingdom, were still deep in the utopia of infinite progress. In this, Sadiq Khan is more a character out of Hanif Kureishi’s Buddha of Suburbia. He was born in London, not in Pakistan, which is all to the credit of multicultural London, as opposed to, let’s say, Paris. One would hardly imagine in France a Muslim-born citizen a candidate for the town-hall of Paris.

Sadiq Khan was first the winner, in September 2015, of Labour’s inner election to select a candidate, simultaneously with the Tory election of the Jewish millionaire golden-boy Zac Goldsmith. One would hardly imagine two more different candidates to lead London. Sadiq Khan is the total opposite of Zac Goldsmith. Running initially neck and neck, with 29% of voting intentions each, they had surprisingly similar programs. Housing was a main priority for both, although the discourse behind the promises is quite different. Both also opposed the extension of Heathrow airport.

Sadiq Khan’s personality is puzzling at times even for his own followers. In 2006, he was one of the MEPs who wrote an open letter to Labour prime minister Tony Blair criticising the UK foreign policy. At the latest Labour internal election, he put Jeremy Corbyn on the leadership ballot, but he ostensibly didn’t vote for him. He said he wanted to encourage debate inside the party.

His dry, no-nonsense humour is also not to everybody’s taste. How shrewd he is could be seen from the simple fact that he managed to run Ed Miliband’s winning campaign as Labour leader against his own brother, David, when David was the main favourite.

Sadiq Khan was also the first ethnic, non-British figure, in a shadow cabinet (shadow lord chancellor and justice secretary). In 2009 already, as minister of state for transport, he became both the first Asian and the first Muslim to attend cabinet.

In April 2010 it was revealed that the “just” Sadiq Khan had repaid wrongly-claimed expenses on two occasions, when Christmas, Eid, and birthday cards worth thousands of pounds were sent to his constituents. Under House of Commons rules, pre-paid envelopes and official stationery can only be used for parliamentary business. Khan’s claim for the greetings cards was initially rejected, but he presented a new invoice no longer identifying the nature of the claim, and this was accepted. He attributed the improper claim for the cards to “inexperience” and error and apologised for breaking the expenses rules.

Although Islam is practically never present in his official discourse, he has been accused of being soft on Islamic terror, a hot topic nowadays. During his legal career he specialised in actions against the police, employment and discrimination law, judicial reviews and crime, and was involved in a number of important cases. As a lawyer, he represented people indicted for terror offences. In 2008, he was even bugged by the anti-terror police when he visited in jail a constituent, Babar Ahmad, accused of raising funds for the Taliban.

Also, as the weekly The Observer once wrote about him in the introduction to an interview: — He can sometimes talk in such a way that he could be “boring you into submission”.

From Davos this year, he confronted Theresa May’s ‘hard Brexit’ decision, after she said that not reaching a deal with the European Union would be better than concluding a bad exit deal for Britain.

In December, Sadiq Khan appointed former EU Trade Commissioner Peter Mandelson to a panel of business and financial leaders advising on Brexit which also includes the City of London’s policy chief and the head of the London Stock Exchange.


Ahmed Aboutaleb,  the Woody Allen of politics


Woody Allen can make politically incorrect jokes about Jews, or so it is accepted. He is Jewish and a permanent object of study for psychoanalysis (he makes politically incorrect jokes about women as well, as a matter of fact). Well, it seems then that Ahmed Aboutaleb can make jokes about Muslims.

Last year, the re-elected mayor of Rotterdam, who is Moroccan-born, told Muslim immigrants who do not adapt that they can ‘fuck off’. Mayor Ahmed Aboutaleb, who arrived in the Netherlands when he was 15, said thus that Muslims who ‘do not like it here can pack their bags and leave’.

Netherlands is changing its policy on migrants, and in July last year the European Court of Justice decided the country has the right to impose on nationals from non-EU countries immigrating to join their spouses to pass cultural and language tests, in order to help them assimilate into society.

The Dutch tests are hard to pass, sometimes even for nationals, but Ahmed Aboutaleb would pass them all.

He has been the Mayor of Rotterdam since January 5, 2009. He is the first mayor of a large city in the Netherlands who is of both immigrant descent and of the Muslim faith; Aboutaleb is of Riffian Berber ancestry and a dual citizen of both the Netherlands and Morocco.

He grew up as a son of a Berber peasant who, in spite of being almost illiterate was imam of a small village in the Nador Province, Rif region. Together with his mother and brothers he moved to the Netherlands in 1976, when he was 15 years old. Aboutaleb had already noticed how he differed from other kids. As he said in an interview: ‘I was so different, such a school dork. I wanted to learn, I wanted to know everything.’

When he arrived, as a teenager, he couldn’t speak one single word of Dutch. He learned not only Dutch, but also English, practically the second language in the Netherlands.

His position inside the Labour Party (Partij van de Arbeid; PvdA) helped him become mayor of Rotterdam, the second city in the Netherlands and Europe’s biggest port. For an immigrant (and a Muslim to boot) to be at the head of such a metropolis was something unseen yet in the Netherlands, and indeed in Europe. His election was a clear proof of Dutch openness, even if the national model of integration is being more and more criticized. It was also a logical process, given that in Rotterdam immigrants and Dutch citizens stemming from the immigration represent more than half of the population.

Rotterdam was the city of Pym Fortuyn, the assassinated nationalist politician, who was succeeded by the far-right Freedom Party of Geert Wilders. Wilders even shouted in public, in 2009, that “To name a Moroccan mayor of the second city in the country is as crazy as to name a Dutchman mayor of Mecca.”

Aboutaleb is also a great fan of poetry, especially Arabic poetry. He translated into Dutch the poetry of Adonis, the most famous living poet of the Arabic language, and an atheist. He praises the project of a European brand of Islam, open, liberal and tolerant.

He is not afraid of controversy, on the contrary he thrives on it. “I am the first jihadist in Rotterdam”, he likes to joke, reminding that the main definition of “jihad” is to combat one’s self in order to become better.

He remains a major target of Al-Qaeda in the Netherlands and he dreams of becoming prime minister. He meets young radicalized Muslims and keeps telling them to make a choice, not to stay at home watching radical preaches on YouTube. “If my example incites other immigrants to become active citizens, I would be very happy”, he says.

So: ‘You don’t like it here – then you go fuck off’ told Aboutaleb other Muslim immigrants. “Rot toch op” is the expression in Dutch, and it was put on music in a rap hit. Nice example of real integration.

Cum românii îl înțeleg mai bine decît vesticii pe Salman Rushdie

O “lună de zile”: cazna mea “de ani de zile” împotriva călăilor limbii

Ieftae își sacrifică fata pentru Iehova, după ce a lăsat-o să hălăduiască “două luni de zile” prin munți. (Judecători, 11, 38)

Nimic nu îmi e mai urât decât necreativii lingviști, doar parțial instruiți și cu obsesii ucigătoare de simetrie a limbii, care au pus stăpânire pe monopolul dicționarelor și al limbii, confirmând butada lui Roland Barthes: — «Limba e fascistă »… (« La langue est fasciste »).

« La langue est fasciste »… Mă bat cu asta de ani de zile. Mă pricep la fascismul gramatical, așa că identific imediat când e rău orientat spre o simetrie nefirească.

Astfel, expresia veche românească o “lună de zile”, sau “ani de zile”, criticată hohotitor de toți călăii limbii, nu are nimic pleonastic, deși o tot văd batjocorită, prin DOOM și prin tote torșoanele inculților Academicieni. Cică: cum să spui o “lună de zile”, doar luna e făcută din zile, nu? Ei bine, expresia o “lună de zile”, sau “un an de zile”, provine în realitate din limba veche și frumoasă a cronicarilor, e inspirată din greaca veche și bizantină, iar din greacă a intrat în egală măsură în română (o lună de zile) și în sârbo-croată (mesec dana).Nu e o grosolănie românească, ci o veche moștenire culturală elino-balcanică.

Iată așadar frumoasa origine și minunata istorie a delicatei expresii o “lună de zile”:

In Cartea Judecătorilor (ספר שופטים /  Κριτές) din Septuagintă, care se știe că este doar Torah evreiască, vechiul Testament ebraic tradus în limba greacă a secolului III înainte de Hristos, găsim expresia: μήνας ημερών = o lună de zile, pentru a spune simplu: o lună. Cu trei secole înainte de Hristos, grecii traduseseră așadar din Tora evreiască folosind expresia μήνας ημερών.

E vorba de episodul:

“Ieftae i-a răspuns [fiicei lui] : — “Du-te!” Si i-a dat drumul două luni de zile (δύο μῆνας ημερών) i.Si ea s’a dus împreună cu suratelei ca sä-și plângã fecioria prin cei munți.” (Judecători, 11, 38)

δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”, apare, subliniat de mine în roșu, în notele variantelor manuscrise ale acestui Vetus Testamentus ex versione Septuaginta interpretum, Vatican 1709.

Dar mai găsim expresia lună de zile (μήνας ημερών), pentru a spune simplu o lunã, o găsim ulterior și în alți autori greci, precum Galen, medicul Galenus, care a scris pe la 150 după Hristos:


Acum, e foarte posibil ca δύο μῆνας ημερών pentru ebraicul din cartea Judecătorilor  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  să fi fost o simplă interpretare a terminației de dual יִם- ca reprezentând ziua: יום‎‎ . LA urma urmei ebraica nu mai era vorbită atunci, ci doar aramaica și feniciana (cartagineza, punica), iar în aceasta din urmă zi se scria (și probabil se pronunța) ים

יום‎‎ era o grafie și o pronunție dispărută, așa încât traducătorii elinofoni ai Septuagintei au putut considera că terminația de dual din  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  (două luni) conține cumva termenul “zi”/יִם  și au tradus δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”.
Fapt e că, așa cum vedem prin medicul antichității tardive Galen, expresia s-a transmis, prin Bizanț, creștinismului balcanic și că românescul “o lună de zile” are un corespondent perfect în sârbescul mesec dana (месец дана): o lună de zile.
Sub influență bizantină, mesec dana, lună de zile, a intrat și în sârbo-croată, mesec dana, o lună de zile, unde este și azi absolut banală, ba chiar nici nu se poate spune altfel. Iată o publicitate contemporană:

Nu e așadar un pleonasm sau o eroare de logică sau lingvistică să spui “o lună de zile“, ci o veche formulă, cu parfum din cronicari, sau din traducerea Bibliei așa cum o făcea acel faur al limbii române care a fost Gala Galaction (părintele Grigore Pișculescu, vezi aici mai mult despre traducerea lui a Bibliei și mai ales a Cântării Cântărilor).

Formulele astea vechi, precum “se așterne drumului”, cu un dativ bizar, pentru “a porni la drum”, au frumusețea lor si nu trebuie judecate după chinga Academiei și a dicționarelor recente, moarte și rău croite.

P.S. Cu ăștia cu regulile noi aș mai avea eu multe răfuieli. DOOM-ul a introdus reguli absurde chiar şi în morfologie. Imperativele prohibitive de la a zice şi a face sunt de fapt: nu zi ! şi nu fă !…iar nu monstruoasele, impuse astăzi, nu zice! şi nu face! aduse de noile reguli. Limba naturală a poporului a spus întotdeauna „nu zi hop până n-oi sări“. Nimeni n-a auzit vreodată „nu zice hop“. În:„Ce ţie nu-ţi place / Altuia nu-i face“,

„nu-i face“ e acolo doar pentru a rima cu „place“, altminteri spunîndu-se „nu  aşa!“.


Sau, la Eminescu:


„Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.”


Nu zi ba de te-oi cuprinde, spunea Eminescu, iar nu monstruosul: Nu zice ba!… Din noile convenţii nu accept decît nicio scris legat; e mai logic şi coerent decât nici o. Din moment ce vreo (vreao) se scria deja legat, o logicăelementară ar cere ca şi nici o să se scrie legat.

Călăii limbii, cei care o golesc de orice frumusețe reziduală și de orice asperitate exotică nu fac așadar decât să confirme ceea ce ne avertiza Barthes: « La langue est fasciste », îmi spun asta de ani de zile.

“Zarnacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie


Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“
 și alte fantezii lingvistice românești