Skip to content

Cum am intervievat un proces mental cu ciorapi de mătase…

silk-socks-and-pumps

Primul lucru care m-a frapat la Juan de Dios Ramírez Heredia au fost ciorapii de mătase. Niste ciorapi vișinii, dintr-o mătase lucitoare, care îi mulau foarte elegant gleznele, așa cum stătea el picior peste picior, asteptand calm sa-i pun prima intrebare. Prima intrebare a primului meu interviu pentru acel ziar belgian unde reușisem – parțial – sa conving redacția că știu să iau interviuri.

Juan de Dios Ramírez Heredia era deputat european spaniol. Spania intrase doar de câțiva ani in Uniunea Europeana, iar spaniolii erau inca vazuti ca o curiozitate la Bruxelles. Pe deasupra, insa, Juan de Dios mai era in acel moment si singurul deputat țigan din Parlamentul European. Nu exista inca atunci acea pudoare a etichetei care impune o nomenclatura politicoasa si artificiala, si anume ca nu trebuie sa spui „țigan”, ci „rom”. Juan de Dios era țigan, „gitano”, si mândru de asta.

Prima intrebare a interviului a fost din acelea dezastruoase, ale ziaristilor incepatori, pusă din disperare, cu speranța ca intre timp vine poate altă idee:

„– Ce inseamnă a fi țigan?”

Netulburat, Juan de Dios s-a uitat prin mine undeva spre istorie si a susurat, despicând in mod egal silabele:

„– A fi țigan e doar un proces mintal, e ceva in cap (algo en la cabeza); țiganul nu e o făptura aparte, ci o fantasmagorie a sedentarilor, care iși transpun spaimele existențiale în acest personaj mitic – țiganul – admirat si hulit in egala masura.”

Ascultandu-l pe Juan de Dios, maxilarul mă trăgea in jos de admiratie. Restul interviului a fost banal, nimic interesant, însă incepuse foarte tare, cu o frază care putea figura chiar in pagina intai a ziarului. Am iesit euforic, lasand sa intre un confrate de la un ziar belgian rival care isi astepta randul.

Transcris incet, din lipsa de experienta, dar si dintr-un fel de transă admirativă in timpul căreia tot repetam in cap: „Juan de Dios”, interviul meu nu a putut intra a doua zi. Când m-am dus o zi mai tarziu cu el la redactie, seful departamentului l-a parcurs cu fața înlemnită, mi l-a aruncat inapoi si mi-a aratat, rece si ostil, pagina întâi a ziarului rival.

Acolo, sub titlul mare „A fi tigan e doar un proces mintal”, acelasi Juan de Dios Ramírez Heredia, ai carui ciorapi de matase luceau in poza de foarte buna calitate, recita in fata ziaristului ce intrase dupa mine:

„… Tiganul e doar o fantasmagorie a sedentarilor, care isi transpun spaimele existentiale in acest personaj mitic – țiganul – admirat si hulit in egala masura.”


 

Alte câteva interviuri cu incidente:

Șocuri culturale: la prânz cu haosul creativ…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/socuri-culturale-la-pranz-cu-haosul-creativ/

O poveste cu un “obit”: Interviul meu cu Boris Berezovski, “oligarhul revoluționar”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/23/o-poveste-cu-un-obit-interviul-meu-cu-boris-berezovski-oligarhul-revolutionar/

Din nou despre ceceni: un interviu cu Ahmed Zakaev

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/din-nou-despre-ceceni-un-interviu-cu-ahmed-zakaev/

Jean-Marc Bosman, fotbalistul pe care l-a ruinat succesul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/20/jean-marc-bosman-fotbalistul-pe-care-l-a-ruinat-succesul/

image43

Cu Ahmed Zakaev, liderul cecen în exil la Londra.

 

Morții mă-tii: o cartografie a Europei în sicriu

banantrad

Sicriele Vandenbosch, primele sicrie “personalizate” din Belgia… Modelul tort BananaTrad

—-

A murit omul ăsta, umoristul și artistul fost la Divertis, Ioan Gyuri Pascu, dintr-o epocă uitată de generația de azi, și iar vedem frângeri de mâini virtuale și citim lamentații, de parcă ar trebui să fim veșnici, chiar dacă anoști.

Personal, nu-mi pasă ce va fi după ce dispar. Fac parte din masa celor care, din motive ecologiste, sau din necredință, sau din orice altă pricină preferă să fie arși. Cei ca mine si-ar putea insusi vorba de duh a lui Groucho Marx, unul din acei comici evrei americani care spunea ca ar vrea sa fie incinerat și ca „10 % din cenușă sa-i fie dată impresarului”.

Asta îmi amintește ipocrizia incoerentă stârnită la moartea lui Sergiu Nicolaescu, în 2013, când țipau toți indignați că BOR refuză să îngroape religios cenușa lui Nicolaescu (care fusese incinerat), sau să-i facă slujbă!… Stimați oameni buni, astea sunt regulile jocului lor: biserica nu îngroapă arși, sinucigași, masoni, catâri, hinduiști etc…

Si eu refuz să văd un crucifix pe peretele clasei unde învață copiii mei. Apoi, la fel de strict interzisă e arderea corpurilor și în islam, nu doar la creștini, iar dacă Sergiu Nicolaescu ar fi fost tătar dobrogean, moscheea refuza în mod sigur să participe la rituri sau sa aiba ceva de-a face cu funinginea lui.

Așa că: biserica nu mărită creștini cu eretici. Ăsta e modul lor de întrebuințare. Mai terminati cu pretențiile absurde și cu suspinele după idoli nemuritori.

Acum, Sapînța a facut ca multi straini sa isi inchipuie ca toti românii isi ingroapă morții hohotind de rîs. Adevarul este ca Europa de sud si est, cea ortodoxa si catolica, a pastrat o latura baroca a ritualului ingroparii mortilor care in Europa de nord protestantă s-a pierdut.

Sigur, nu mai exista nicaieri bocitoare, dar mortul in sud continua sa fie o persoana chiar si dupa ce e băgat in groapa, printre icoane de sfinti hieratici si holbați, cădelnițe si cântece pe nas de prohod. Se bea alcool pe groapa, iar popa e invitat la pomană, unde iarasi se bea si se râde.

Apoi, mormantul e revizitat periodic, iar la greci oasele sint dezgropate dupa trei ani, spalate amoros, noi plansete, băut cu prietenii si cei apropiati, si ingropate la loc.

Sicriele Vandenbosch. Atenție, belgienii (inclusiv flamanzii) sunt catolici exuberanți.

La nordici, in schimb, sobrietatea protestanta a dus de mult timp la disparitia acestor ritualuri. In loc de marmură si epitafuri in versuri, acolo ai gazon impersonal si cimitire care seamana mai mult cu un teren de fotbal.

In Anglia, potrivit statisticilor oficiale, aproape trei sferturi din morti sunt incinerati, iar cenusa multora sfarseste intr-o urna care e luata acasa si tinuta deloc la vedere, de pilda la beci sau in garaj, dacă nu e raspandita undeva sau folosita ca îngrășământ, compost. Evident că pe dispărut nu-l deranjează. Protestantii au luat astfel in mod literal versetul biblic ce spune „eu, care sunt pulbere şi cenuşă”…

In Europa de sud, insa, situatia este exact inversă, din motive culturale si religioase. In Italia si Spania, doar 1% din morti sint incinerati. In Franța, s-a urcat doar recent la vreo 5%. Pana la Conciliul din Vatican II, din 1966, biserica catolica interzicea de altfel cu strictete incinerarea, care era practica in mod provocator doar de către franc-masoni.

Astazi, însă, pina si cimitirele evolueaza cultural, chiar si in Europa de sud. Astfel, in multe cimitire in care exista o parcela pentru musulmani, acestia au obtinut ca gropile sa fie orientate spre Mecca.

In sfarsit, sa mai spunem ca doar italienii (in dialectul roman) mai au echivalentul lui “morții mă-tii”, cum înjurăm noi: — “li mortacci tua !… ”

—-

Inanitatea prozei despre Vama Veche

 

image25
Cine merge la Vama Veche îl știe pe acel nefericit personaj care stă vara întreagă la colț între Frontiera și Bibi căutând să vând anoste volumașe inttulate Nopți de Vamă. Șade chincit, cât e ziua de lungă, cu o pălăriuță bătrânicioasă, sporovăind cu rarii curioși. Nu vinde nimic.
 .
L-am văzut o singură dată vânzând un volum: când i-am cumpărat eu un exemplar, niciodată citit, pentru că e doar o melasă amorfă de metafore copilărești.
 .
Așa se scrie în general despre Vamă, searbăd, căznit, mort, deoarece scriitorul român de azi nu pricepe că literatura înseamnă lucru la frază, la cuvânt, iar nu simpla însăilare a unei istorii cu ce-ți vine la gură sau sub degete.
 .
Zic asta pentru că mi s-a oferit cartea unui guruț care ține cursuri de literatură și care, descriind decorul de la Stuf, în Vamă, scrie: “Plaja era plină de tipi căzuți la datorie…”
 .
“Tipi”? “Era plină”? “Căzuți la datorie” ? Nici bunica nu ar fi scris așa. E de același nivel cu ăla cu pălăriuță care încearcă să vândă Nopți de Vamă.
 .
Ăștia sunt guruții care împart cărțile și scriitura în două categorii: “mișto” și “nașpa”. Ei țin cursuri de creative writing. Dacă plătești suficient, te vor învăța, în două luni de pompozitate logotetică, să vorbești și tu la fel ca ei.
 .
Datoria lor e să ucidă logosul în tine, definiție a literaturii române de astăzi.

Scrisul e însă precum curvăsăria, nimeni nu ți-o poate transmite real, trebuie să vină din tine…

Mă uit așadar la toți nesimțiții din literatura de azi la modă care se mândresc că țin cursuri de “scriere creativă” (“creative writing”) pe bani mulți…

Majoritatea acestor impostori netalentați m-au blocat deja pe Facebook. Pe lângă aspectul pornografic al întregii afaceri, numai naivii plătesc așa mult cât cer ăștia ca să audă în câteva săptămâni de la cutare guru de provincie sfaturi de scriitură învățate și de de el din cine știe ce manual.

Oameni nătângi care sunteti, scriitura se învață singur suferind, prin eșec repetat, nu plătind la escroci pompoși.

Când o să am bani am să fac un seminar permanent gratis, să spargem piața asta a mincinoșilor sterili.

Nu scrieți niciodată fraze precum: “Plaja era plină de tipi căzuți la datorie…”

Tarot: Cine este Le Mat? 

22

— Aha, a pufnit satisfăcut Rebbe G. Ai tras Le Mat. Asta-i cartea cea mai importantă, cea mai puternică. Poate fi prima, dar cel mai adesea e ultima din joc. Vezi tu vagabondul ăsta? Ăsta ești tu, e cartea ta, ești un om fără legături, cu fața mânjită, malahie în ochi, suflet cu franjuri… Dânsul, Le Mat, Nebunul, este eternul vagabond. Privește la el: chiar în clipa asta un dulău celest îi sfâșie curul fudul.

(din In punctul lui rebbe G., viitorul meu volum de povestiri care va apărea curând la Polirom)

Le Mat este, într-adevăr cea mai misterioasă și stranie dintre aracanele majore ale Tarotului. Nenumerotată, ea poate fi plasată oriunde și a servit probabil de model Jokerului din pachetul de cărți obișnuite (arcanele minore). Este, de asemenea, singura lamă (arcană majoră) care indică o proveniență fie și parțial orientală a setului de cărți.

Sigur, convențional e numit și Le Fou, Nebunul, printr-o asonanță forțată a lui Mat cu englezul mad. Simbolica sa profundă, ascunsă sub violența scenei (Le Mat e atacat și sfâșiat pe la spate de un dulău, jivină infernală) ne indică însă sumbre pulsiuni ce au de-a face cu moartea, precum multe alte cărți de Tarot (Le Pendu cu capul în jos, Le Diable, La Maison Dieu prăvălită de trăznet, La Lune, sau reprezentarea fără nume a Morții, cu nr.  XIII).

Mat este și anunțul ritualic al uciderii regelui la jocul de șah, preluat tel quel în Evul Mediu, în toate limbile, din vocabularul arabo-persan al șahului (șah mat = regele e mort).

L-am vârât abil  în sertarul mesei de joc de pe coperta cărții:

in-punctul-lui-rebbe-g_egoproza-a

Mat mai înseamnă și beat, intoxicat, în transă, în mai toate limbile indiene (matò în țigănește, de unde am luat și noi matol = beat, însă termenul urcă până la sanscritul matta). Ce ironie că un bufet sătesc se numea înainte mat (de la Monopolul Alcoolului și Tutunului).

Prin felul în care semnifică dezordinea creativă, haosul violent al proprietăților emergente, Le Mat este un demn precursor al acelui înspăimântător, dar profund sfâșiat pe dinăuntru personaj care este Jokerul din Batman.
—————–

Despre In punctul lui rebbe G., viitorul meu volum de povestiri, care va apărea curând la Polirom, mai multe aici:

In punctul lui rebbe G.

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/19/in-punctul-lui-rebbe-g-3/

Despre autentica simbolică a Tarotului și cum nu e bine să te joci cu simbolurile, aici:

Introducere în Tarot (cap. 1): Ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/04/introducere-in-tarot-cap-1-ignoranta-lui-t-s-eliot-in-the-waste-land/

in-punctul-lui-rebbe-g_coperta

Cum am făcut dreptate în Vamă, ca un autentic macho feminist

3139027792

Ieșisem de la băut cu niște plicticoși de la terasa-birou pe care mi-o pune grațios la dispoziție, vară după vară, Bibi Bistro în Vama Veche, loc de defulare și dezinhibare a tinerei burghezimi corporatiste.

Ii lăsasem stupefiați de băutură și, ieșind, îmi făceam reflecția că într-unul din dialogurile lui Platon (n-are importanță care, eu nu scriu pentru snobi cu note de subsol) Socrate e absent inițial de la una din adunările alea unde vârtoșii kouroi uleiați discutau sofisticăreli, iar la întrebarea nerăbdătoare unde e Maestrul, cel care trebuia să-l aducă spune că “Autos” (Dumnealui) a rămas în urmă la câteva străzi, în picioare pe caldarâm, mut și cataleptic, cu ochii în gol, conversând tăcut cu daimonul lui.

Socrate își inventase tehnica eficace de a scăpa de plicticoși și de conversații anoste pretextând o bruscă și irepresibilă transă.

Dacă-l plictisea o discuție la banchet / symposium, el tăcea rigid, holbându-se ostentativ în gol, conversând cu demonul lui interior și așteptând silențios orgia finală.

Asta pretextasem și eu, o transă subită, iar ieșind de acolo tocmai îmi spuneam că reproșul cel mai frecvent în cuplurile din Vamă, auzit de mine aruncat de el ei, este că ea nu are reflexul să îndoaie / să culce / să lipească orizontal oglinda retrovizoare pe partea ei când iese din mașină…

— “Nu ți-am spus, bă, să o culci, primul lucru când ieși? Ești culmea…”

Exact atunci am văzut-o: plutea desculță și vaporoasă pe străduța aia desfundată de lângă Bibi.

Alunecând pe lângă un Mercedes urieșesc, parcat pe trotuar, cu geamuri reflectante care sunt de fapt oglinzi întoarse spre exterior, frumusețea fragilă se oprește o secundă, își ridică tricoul și își examinează în oglindă sânii somptuoși…

Geamul electric coboară silențios și o voce hăhăitoare nechează:

— E ora de adăpat?

Fata își trage rapid tricoul la loc și fuge cu umerii căzuți de rușine.

Discret, tăcut, trecând și eu pe lângă mașină, scrijelesc pe capotă o lungă și groasă brazdă scârțâitoare cu snopul de chei de la gazdă. Până să coboare iar geamul am trecut colțul de după ghereta cu plăcinte.

Justițiarii autentici nu așteaptă răsplată pe lumea asta.

Sculament, ostropel: reflecții lingvistice

 

the-clap-gonorrhea

the clap = sculament
.
Există unele cuvinte care ne umilesc prin aparenta lor opacitate. Așa este misteriosul sculament

E o vocabulă perfectă, unul din cele mai bine șlefuite cuvinte din limba română. Sigur, lingvistul știe că e un cuvânt împrumutat din greacă, iar greaca la rândul său îl luase din italiană, dar sculament (literalmente în italiană: scurgere, de la aceeași rădăcină ca și românescul curge, scurge) sună maiestuos prin terminația sa –ment (-mentum in latină), sugerează sexualitate (scula-, asonanță cu sula), ba chiar reușește sa sune în același timp medical și josnic-vulgar. 

Orice explicație forțată, orice legendă urbană in legătură cu originea termenului s-ar fărâmița iremediabil izbindu-se de de marmura sa fonetică si semantică. 

Știm de unde vine sculament, însă nu totul poate fi explicat într-un lexic, iar unele cuvinte chiar trebuie lăsate in pace. Mai ales alea odioase, precum ostropel, de pildă.

Cazul lui ostropel ne arată de altfel și cum evoluează limbile…

Să vedem: am întreținut de mic o dușmănie deplină pe unele cuvinte precum acest ostropel. Doar auzindu-l sau văzându-l scris imi veneau coșuri si bale de furie neputincioasa.

Nu există explicație rațională, doar atât că “ostropel” nu are ce cauta in universul meu, a trebuit chiar sa ajung la vârsta adulta pana sa îndrăznesc sa ma uit intr-un dictionar sa vad ce e.

Dar daca ne închipuim că eu aș fi condus, acum cinci milenii, un clan izolat pe la Cucuteni, peste care as fi domnit cu samavolnicie înțelegătoare, as fi impus atunci, ca singur capriciu al meu, să nu aud niciodata pronunțată odioasa vocabulă.

N-aș fi interzis pulpele de pui in sos cu făina si usturoi, nu, ci doar cuvântul.

— Ce-ați facut azi? aș fi intrebat, incruntandu-mă amuzat.

Iar femeile tribului, palpitând agreabil:

— Oh, Haram cel Bun, am gătit ostro–… Osmoză. Da, da, “osmoză” am gătit, din pulpe de pui cu făină si usturoi, pentru desfătarea ta.

Si uite asa ar fi dispărut “ostropelul”, ca să se întrebe azi indignati lingviștii naționaliști: dar cum e posibil ca “ostropel” sa fi fost înlocuit prin “osmoză?” Ce, noi suntem ultimii de pe planetă, să ne impună străinii cuvintele, man?…

Dar ce bine aș fi făcut eu omenirii…

 

Filmând pentru Putin… Cum un jurnalist britanic a devenit un gunoi uman

aea4c5d6-eb7c-406f-bb1c-8a5b5613e663_w974_n_s
Orb și ciung, Vladimir Jemciugov își regăsește familia, 17 septembrie 2016

.
Cui mai folosești tu acum, așa fără brațe?”… Mărturisesc că am mai văzut jurnaliști cinici și mercenari fără onoare prin Afganistan sau Cecenia, dar niciodată ca în acest atroce “interviu” forțat realizat sâmbătă de ziaristul și bloggerul britanic Graham Phillips, care lucrează acum pentru toată presa rusească în limba engleză, deseori pentru Russia Today, dar și pentru canalele media ale armatei și FSB, ba care pretinde că a fost rănit în Donețk, unde ar fi tras și el cu pușca de partea separatiștilor.

.
Acesta a atătat o lipsă de demnitate și de bun simț înspăimântătoare sâmbătă, la eliberarea a doi militari ucraineni făcuți prizonieri de ruși, dintre care unul este orb și i-au fost amputate ambele brațe pe când se afla în captivitate (versiunea separatistă este că s-ar fi rănit singur punând o mină).
09ece39f-6253-4333-8a10-bb710e9ae804_w974_n_s
Graham Phillips
.
Pe acest prizonier handicapat, Vladimir Jemciugov, Graham Phillips l-a agresat, sub pretext de interviu, într-o rusă fluentă, în zona separatistă Lugansk, umilindu-l, tratându-l de “zombie” și întrebându-l de ce a mai rămas în viață dacă e în halul ăsta… ba chiar il face, textual, “prost“.
.

.

Agresându-l pe acest militar orb și mutilat, Graham Phillips îl întreabă chiar: “Cui mai folosești tu acum, așa fără brațe?” (“А кому ты нужен сейчас безрукий?”)

“Folosesc patriei. Ucraina nu-i leapădă pe-ai săi”, răspunde, ca în vechile filme de război, nefericitul,  scrâșnind că din păcate nu-l poate pocni pe gunoiul uman.

 .
De altfel, acest sub-om afectat ar trebui să cadă sub incidența legislației internaționale și a Convenției de la Geneva, care interzice umilirea, ba până și interogarea în captivitate, a prizonierilor de război.
Cum se vede, nu doar unii jurnaliști est-europeni, (sau proveniți din dictaturi) își dau orice urmă de omenie pe arginți.
.
Cf. și blogul meu ucrainean pe care îl țin zilnic, pe platforma Europa Liberă, fără mult trimbițat, din decembrie 2013, de la evenimentele de pe Maidan și până astăzi. Zilnic, fără întrerupere. Arhivele pot fi consultate până în decembrie 2013 și conțin absolut tot ce s-a întâmplat importand in Ucraina sau în legătură cu ea:

Criza din Ucraina. LiveBlog
Ucraina văzută de la Bruxelles (Dan Alexe).

Cf. și:

Cine-i rus? Cine-i ucrainean?… despre identitate și „ucrainizarea” trecută a Rusiei

भगवद्गीता… Cum am auzit un nou mod verbal într-o curte de țigani

404557_324682040898974_446324853_n

Am auzit o sintaxă foarte complexă la o româncă cu accent de mahala care trăiește cu un țigan în Bruxelles. Nu i-am văzut fața niciodată, îi aud doar vocea după zidul din spatele curții mele.

S-au mutat acolo de curând, iar în weekenduri bărbatul bea cu alți căldărari, răcnind unii la alții pe limba lor în vreme ce femeia face copane și aripioare de pui (“pripturã“) pe un foc din cauciucuri care degajează un gros fum toxic.

Azi-dimineață, însă, femeia vorbea tare cu o țigancă venită în vizită și, explicându-i ce greu i-a fost să le spunã alor ei ei, românilor, că pleacă la țigani, a adăugat că s-a temut că și aceștia din urmă au s-o respingă.

A pronunțat atunci fraza:

— “Ar putea să nu mă fi acceptat.”

Dorea evident să spună:

— “Ar fi putut să nu mă accepte.”

sau si mai simplu:

— “Puteau să nu mă accepte.”

dar a folosit extrem de complicata construcție:

Ar putea să nu mă fi acceptat.”

In termeni chomskyeni intrăm aici într-un abis algebric, mai ales cu ce valențe secunde implică condiționalul trecut tupilat în acea structurã ascunsã.

Cu așa structură întortocheată și generativ transformațională femeia sugera:  “Și dacă de fapt in realitate nu m-au acceptat”?

Asa am auzit un nou mod verbal într-o curte de țigani…

Asta m-a dus cu gândul la tehnicile gramaticale și narative de redare a discursului indirect (reported speech).

Plicticoșii te pot ucide monoton prin aceea că nu posedă în tehnicile lor narative un mecanism verbal pentru discursul indirect.

In loc să-ți zică: — “I-am spus nevestei că mă duc să-l nimicesc pe Alexe cu care s-a terfelit, iar ea, fredonând la oglindă ca o scroafă, m-a avertizat că nu-i o idee bună“, prostul lepădat de Logos se va plânge așa:

— “I-am spus nevestei: — “Băi, eu mă duc să-l nimicesc pe Alexe ăla, care te-ai terfelit tu cu el“, la care ea zice: — “Să știi că nu-i o idee bună”, și fredona la oglindă, scroafa.”

Majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc stilul indirect, ci înlănțuiesc dialogurile, reale sau ficționale, reproduse exact și fad. Limbile indo-iraniene n-au posedat niciodată relații de subordonare discursivă.

Mult lăudata sanscrită nu cunoștea decât redarea fidelă a dialogurilor.

Plicticoșii vorbesc așadar precum Arjuna și Krishna în deschiderea secțiunii “Bhagavad Gita” din Mahabharata, fără conjuncţii, ori pronume relative.

Doar că ei sunt proști, cu eroism de bodegă, nu de epopee.

Ce înseamnă un bărbat adevărat: sfaturi pentru proaste

james-bond-martini_3138446b
.

Măi femeie (fată hăi)… Ascultă cum e cu bărbatul.

Așa… Ascultă.
Am tot scris cum e cu femeia, însă am remarcat, eu macho feminist, că unele proaste nu pricep cum e cu bărbatul. Atunci am zis să le spun, în văzul lumii.
In primul rând, cu bărbatul e așa:
.
— Dacă ai dat de unul care pretinde că el nu plânge și că lacrima lui e rușine, leapădă-l; bărbații adevărați plâng de fapt în hohote, cu bale și muci.
.
— Dacă ai dat de unul care pretinde că el nu se masturbează, nu doar leapădă-l, dar fugi de el urlând. Asta e o minciună și o fobie copilărească est-europeană: — Jeezăs, bărbații adevărați nu fac labă. Aiurea, bărbații adevărați fac labă zilnic creativ întru gloria iubitei lor.
.
— Bărbatul adevărat sforăie când bea — tu trebuie însă să treci peste asta.
— Bărbatul adevărat face de mâncare, nu te așteaptă pe tine, cu omleta ta fleșcăită, spaghetti carbonara și supă din pachet. Bărbatul adevărat îți oferă aventuri culinare pe care nu le detaliez acum, căci ți-ar produce o dizgrațioasă piele de găină, proasto.
.

Apoi, bărbatul nu-și scoate sub ochii tăi, când plătește, cardul Visa Cadmium ca să tragă și să delimiteze cu ea linia de cocaină pe masă, cum ați văzut voi în filme. Bărbatul adevărat folosește pentru acest procedeu mecanic un simplu cartonaș modest, de pildă cartea de vizită a crâșmei unde te-a dus anterior.

Visa Cadmium e păstrată pentru a plăti cu ea o pizza ridicolă, cu ananas și camembert, pe care n-o veți mânca, ci doar folosi pentru frecție.

In tot acest timp te va face să te simți o doamnă, de parcă tu ai fi bunică-sa.

Sfatul meu: dacă dai de unul din ăsta, nu e pentru tine. De ce? Pentru că tu nu pricepi că un bărbat adevărat e cel care când e cu o femeie îi ține ușa deschisă la ieșirea din crâșmă, după ce el intrase primul la sosire, cu grație calmă, ca într-un saloon de western, ca să verifice că înăuntru nu sunt cuțitari sau orgii neestetice; el e cel care merge lângă ea pe partea dinspre stradă a trotuarului, ca s-o protejeze de improbabile trăsuri, e cel care-i spune calm țiganului agresiv să dispară, “că dacă nu, mon ami…” (deși simte că riscă s-o ia în plină figură), și e cel care plătește totul la restaurant, fără să examineze nota în fața ta. Dacă examinează nota în fața ta – leapădă-l.

El îi arată ei veverițe în parc, după ce le-a dresat anterior, vreme de multe zile, ca să fie sigur că sunt din alea care, când ei doi se vor așeza la terasă, veverițele au să coboare ca arătările din Avatar, alunecând bâțâit pe trunchiul pomului, cu capul în jos și holbându-se cu ochi sticlos, după care, când văd ce-ai în farfurie, țâșnesc înapoi între crengi (moment în care femeia de sedus bate din palme, țopăind și ea).Bărbatul adevărat, apoi, când o duce pe ea acasă și descoperă că ea nu-l invită sus pentru un ceai verde și conversații despre structuralism nu se apucă să-i reproșeze veverițele.

Cum spunea Oscar Wilde: — “Un gentleman e cineva care știe sa cânte la cimpoi, dar se abține

Scurt dialog:

Dan Alexe, tu știi să cânți la cimpoi?

Da.

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

image
.
Ce nu înțelege românul din filmele românești… este chiar natura lor.
Am putea numi atitudinea asta: arheomisie, sau, inversat, mizarhie (de la μῖσος « misos» și ἀρχή (arché) — început).
.
E vorba de o trădare nevolnică precum cea pe care o vedem în cupluri, când unul din cei doi se expune celuilalt din start, împins de amor, ca să vadă apoi că principiile și condițiile inițiale se întorc împotriva lui/ei. De pildă, te întâlnești cu cineva la o petrecere unde toată lumea bea (inclusiv tu), ca după primele zile să-i reproșezi omului că bea (adică exact ce forma șarmul inițial).
Sau: iubirea vieții tale îți destăinuie ce viață amoroasă a avut, iar tu ii dai în cap după aceea că a curvăsărit.
.
La fel e și cu publicul românesc al filmelor românești. Toată lumea știe din start că filmul va fi lent, cenușiu, cu dialoguri absurde, sunet direct, cameră tremurătoare și final sumbru, descurajant. Asta face șarmul și asta determină stilul “Noului Val” românesc. Pentru asta sunt cautate filmele românești la marile festivaluri și asta determină natura lor estetică (așa cum in cinematografia iraniană ai un minimalism narativ care curge cu umor prin plasa cenzurii mollahilor). Dacă scoți toate astea de acolo, nu mai ai un film românesc.
Toate astea sunt stabilite de la început și convenția este limpede: asta vei primi.
.
Da, dar cei afectați de arheomisie (sau, inversat, mizarhie) se plâng de exact ceea ce face natura filmelor românești: că filmul va fi lent, cenușiu, cu dialoguri absurde, sunet direct, cameră tremurătoare și final sumbru, descurajant.
.
Uitați-vă atunci, mizarhilor, în buclă la Tarantino, ba chiar plângeți-vă că femeile lui Picasso cu ambii ochi pe-o parte sunt nerealiste și aduc cu pisici strivite (ba chiar și tenul de aceeași culoare).
.

Din ce constă Noul Val: hieroglife, camee și ideograme filmate

Acum, iată câteva elemente ale acestui cinema obsesional:

Mai întâi, am să sar din start peste școala veche a lui Pintilie, care e o categorie aparte, sau peste filme de mult depășite și social și estetic, precum Filantropica lui Caranfil, film pe care personal îl consider de nevăzut. In prima scenă din Filantropica, Mircea Diaconu e cu nevasta la restaurant și nu are cu ce plăti. Joc prost, lemnos, caricatural. N-am putut să văd filmul ăla nici atunci, când a ieșit. Acum e imposibil.

Diaconu e acolo ca în viață. Când îi spune chelnerului că n-are bani, el e ca în realitate, când se plângea că nu-i ajunge salariul de senator, fără expresie, monoton, demonstrativ moale, tern. Pe măsura nației care l-a decretat actor, el joacă la fel de prost și de o parte și de alta a ecranului.

Nu voi vorbi nici despre meteoriți atipici precum Aferim al lui Radu Jude (nu pot, pentru că am lucrat un pic la dialogurile din Aferim în faza finală). Voi vorbi un pic despre triada Cristi Puiu – Porumboiu – Mungiu.

Primii doi sunt preferații mei, pentru că sunt riguroși în obsesia lor filmată. In ciuda a ceea ce se crede, nu vom găsi în Moartea domnului Lăzărescu, Aurora, Sieranevada (Cristi Puiu) sau in Polițist, adjectiv al lui Porumboiu vreun element inutil. Cei doi, Puiu și Porumboiu, nu introduc scene inutile și nu plantează obiecte de decor ce nu vor fi folosite mai târziu. In schimb, Mungiu e delăsător. 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de pildă, e plin de scene rău croite și detalii inutile.

Nu doar că este total neverosimil ca acel măcelar specialist în avorturi să fi poftit să violeze ambele fete, inclusiv gravida (lehuza, mă rog), ba chiar trecem și peste planul/secvența de o lungime inutilă cu fetusul pe podea in prim plan, dar la un moment dat, sosit in camera de hotel, cât dl. Bebe-avortorul o viola pe una, celaltă fată, gravida, îi caută în sac și scoate un cuțitoi de măcelărie…

Un prop, așa se numește în scenariu un asemenea cuțitoi de casap. E vorba de un obiect care e bine plantat în scenariu, spectatorul știind că acel obict/unealtă/sculă va folosi mai târziu. Domnul Bebe le va hăcui cu cuțitul respectiv, sau fetele îl vor căsăpi pe el cu imundul iatagan.

Așa e în scenarii: dacă în scena inițială personajul trage la țintă cu arcul, acel har de arcaș îi va servi in timpul filmului ca să scape dintr-o belea. Dacă nu – mai bine scoți arcul și îl faci pe personaj să privească în gol in prima scenă (cum ar face Cristi Puiu). La Mungiu avem însă, in 4-3-2, un arc inutil, acel cuțitoi scos temător din geanta măcelarului de fata gravidă, care cuțit dispare apoi din film și din narațiunea vizuală. Poate părea un detaliu, însă asemenea detalii strică un film.

Nimic din toate astea la Cristiu Puiu sau la Porumboiu, unde scenele se succed cenușiu, dar fără detalii nefolositoare. Ba chiar – Cristi Puiu își oferă riscul de a planta aluzii de înțeles doar inițiaților. Astfel, în prelungirea ipohondriei care impregnează Moartea domnului Lăzărescu, în Aurora avem o scenă tulburătoare pe care puțini spectatori o vor fi înțeles, dar care are o mare importanță în economia scenariului: personajul (viitorul asasin, jucat tot de Cristi Puiu) face un lung duș, după ce a luat hotărârea de a-și asasina nevasta. In timpul acelui lung duș, care pare incă o scenă inutilă, precum mâncatul supei în tăcere în Noul Val cinematografic românesc, personajul duce mâna la spate, chincit sub duș, și stă un lung moment așa, cu mâna sub fese, șiroind de apă.

Nu e greu de bănuit ce face: își vâră două degete in rectum pentru a verifica dacă nu cumva, în sfârșit, are un cancer acolo. Un asasin ipohondru. Lumea din Aurora o prelungește pe cea din Moartea domnului Lăzărescu, iar Cristi Puiu a făcut foarte bine de a juca chiar el rolul acelui asasin potențial, vid moral și obsedat de boală. Cele două degete nevăzute din rectum, în Aurora, au un rol major, chiar dacă nu sunt ințelese de majoritatea spectatorilor, spre deosebire de cuțitoiul inutil al lui Mungiu din 4-3-2.

Așa încât, e vorba în Noul Val românesc, de o succesiune de hieroglife, camee și ideograme filmate, nu doar de o narațiune șocantă sau plictisitoare, sau care, cum e argumentul auzit zilnic: — “Prea seamănă cu cotidianul nostru ca să mă facă să merg să le văd la cinema.”
—————

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat și

“Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/

Am cadă…

53a951a5c7ab77e0cef348e89145dfd1

O saltimbancă. Felul în care dădea din șolduri, desculță, pe ulițele din Vamă, învârtind bățul ăla intre degete, artistă stradală, circăreață cerșetoare, era atât de senzual, rotirea mușchilor coapsei, gleznele, bățul, privirea nerușinată, fruntea pe care scria “mi-e foame”, așa că m-am dus țintă la ea și i-am declamat teatral:

— Domnișoară, doriți să prânziți cu mine?

Avea ochi verzi.

— Dați-mi un argument suplimentar.

— Am cadă, i-am spus.

Am fixat-o și am văzut că funcționează.

— Am cadă, am repetat pe un ton jos, trăgând-o de braț, căci venea mașina unui tâmpit cu număr de Vrancea. Trebuie doar să ne oprim să cumpărăm un dop de undeva. Am cadă fără dop. Acolo la gazdă, unde stau, am o sală de baie uriașă, pomi în curte, dar cada n-are dop.

— Aș putea să astup cu călcâiul, mi-a propus și m-am indrăgostit pe loc de ea.

La masă, la terasa Bibi, chelnerița m-a fixat sever (“cu o golancă, domnul Alexe”? spunea privirea ei dojenitoare).

— Șampanie Zarea, am comandat autoritar.

A mâncat așa: platou țărănesc, zacuscă de casă și salată de vinete (aceasta era prezentă într-o moviliță și pe platoul țărănesc, dar fiind proaspătă n-am protestat, deși n-avea suficientă ceapă), ciorbă de burtă, ciolan de porc cu fasole și o jumătate de porție de papanași. La papanași chiar și ea s-a blocat.

O priveam amoros, ea se delecta și deodată mi-a zis:

— Știi că m-a futut toată plaja?

— Te iubesc, am murmurat, topit.

In momentul ăla era adevărat. Doream ceva mistic în dimineața aia, căutam să mă simt precum Simon Magul, care s-a dus la bordel și s-a îndrăgostit de marea prostituată numită Sophia, Ințelepciunea. O găsisem cu bățul ei, viclenii stradale și trucuri de fetiță care a supraviețuit sfârșitului lumii.

In drum spre cadă, i-am simțit mirosul. Duhoare de nevăstuică, Sophia-Sophia, cum să fac să nu mai fii vicleană? Oprește-te, vreau doar să te țin de mână, te las să dormi, nu te fut, nu-mi cere bani, căci vreau să-ți dau Împărăția Cerului.

In cadă, am spălat-o pe cap. Călcâiul ei era atât de mic, că nu putea să astupe gaura, așa că tremura, neacoperită de apa fierbinte.

Am băut și șampania din frigider și am adormit strângând-o disperat.

Dimineața – dispăruse cu portofelul meu și telefonul.

Sophia-Sophia, Dumnezeu Savaot Stăpânul Oștirilor îmi e martor că te iubesc profetic și că în acea cadă voi repeta baia primordială, mlăștinuța din care a ieșit Viața.

La terasă, doamna chelneriță mi-a văzut fața în transă și m-a amenințat cu degetul.

Suliman Magnifica

0088741163628_500x500Aici la noi, între Schaerbeek și Saint-Josse, în Bruxelles, e bine să știi turcește. Little Istanbul se numește triunghiul dintre Josaphat, Chaussée de Haecht și Rue des Coteaux, așa că atunci când mă așez la terasa cu mese de plastic numită Dolce Vita (și recomandată mie ca fiind çok güzel lokanta de măturătorul stradal Köprülü efendi, care m-a asigurat că acolo se face cea mai bună ciorbă de burtă din „capitala Europei”, cum nu găsești de pildă în Molenbeek), mă aștept să apară de undeva o arătare boită într-un nor de parfum, așa că iat-o:

— Ișkembe çorbası var mı? o întreb autoritar pe sulemenita cu pantofi toc, centură din țechini și puncte de zar tatuate la colțul ochilor. Aveți ciorbă de burtă?

O poreclesc imediat în cap Suliman Magnifica. Burta ei plată, netedă, cu piercing în buric, e numai bună de pupat vulgar, cu sorbituri.

Moi pas parler turc, îmi răspunde agasată mestecând gumă cu accent balcanic.

Français parler? îmi încerc norocul.

Français parler, spune arogant.

Comand o apă plată, ca s-o contrariez.

Wow, face ea. Apă plată?

— Tu crezi că wow este o interjecție, însă e de fapt o literă ebraică, o informez.

După ce mi-o aduce, zâmbind crispat, cade oftând pe un scaun de plastic la masa de alături, unde sporovăia cu o grasă în trening. Brusc o aud în cel mai cristalin debit verbal sucevean:

— Nu m-apuc eu acuma, fată, să mai învăț franceza asta oribiloasă. În liceu am făcut șase ani de franceză, daʼ treceam mereu examenele, nu se prindea profa că habar n-aveam. Tre’ să fii isteață.

Scutură țigara, aruncă o privire spre mine, cum scosesem o carte, făcându-mă că citesc, și zice:

— Uite și tu la nenea ăsta. M-aș duce acuma cu el. Da-i prea pămpălău. Și-a tras inele.

— Mișto inele, remarcă pe ton conciliant grasa.

— Da, fă, mișto, da mie-mi trebuie om ca lumea, ăsta-i de-ăla cu cărți, mă fut în cărțile lui, uite ce păr alb are.

Grasa râde, arătându-și strungăreața.

— Fă tâmpito, îi zice înțeleaptă, vezi și mușchiul lui, ăsta nu-i ca mehmeții tăi cu trei floace și pijama călcată.

— Da, fată, așa-i, da-l văd că-i de-ăla cu copchii. Mă pune să-i duc la școală dimineața. Plus c-am ratat permisul de condus. Dar cu nenea nu mi-ar trebui. Pariu că ăsta umblă cu bicicleta?

Din vinovăție pentru atâta delectare, comand o cupă de șampanie, știind dinainte că voi primi un mizerabil și călduț spumante la preț banditesc, dar vreau să am o justificare ca să-i las un bacșiș solid, răsplată pentru minunăția de spectacol.

După ce mi-aduce cupa, cade iar lângă grasa în trening.

— Fă, nu ți-am zis cu italianul.

— Haaa!… Ăla de pe Facebook? O venit?

— O vint și-o și plecat și-l bag în mă-sa.

Trage enervată din țigară, creând un efect de suspans insuportabil.

— M-a sunat și mi-a zis la ce hotel e. Eram pișată toată. M-am făcut frumoasă, dar pe stradă m-a sunat iar și mi-a zis să mă opresc la farmacie să cumpăr prezervative, că el n-are.

Aici se opresc amândouă, holbându-se una la alta cu oroare nemimată.

— Să-mi bag picioarele, ce ghiolban, murmură grasa, cu șoc real pe fața ei brobonită.

— M-am dus și-am luat, îți dai seama. Nici nu știam să cer, mi-era rușine. Am zis ceva, farmacista n-a-nțeles, dar s-a dus direct la raft și-a venit cu prezervative, parcă știa.

Fumează amândouă, tăcute.

— Când am bătut la ușa lui la hotel și a deschis, era-n halat, nu semăna deloc ca-n poze. Era mic, îmi venea până la țâțe.

Grasa e toată o privire compătimitoare. Trag amândouă cu ochiul spre mine.

— Eh, da… oftează Suliman. Asta-i.

— Cu patronul de-aici de la crâșmă te-ai futut? întreabă matahala.

— Nu prea, că-i e frică de muiere. Nevastă-sa are veri mulți și mustăcioși. Turci de-ăia încruntați care beau ceai.

 

Mă ridic și cer nota și, când o aduce, toată doar un candid zâmbet boit, rotunjesc generos, cu mulți euro suma și, întinzându-i biletul de 50, îi spun:

Faites 25… 25, c’est bon.

Când revine, iau banii fără să-i număr. Îi spun bonne nuit, dar fața ei e lemnoasă și seacă și-mi întoarce spatele ca ofensată, pornind spre grasă.

Afară, în stradă, după câțiva metri, scot banii și văd că-mi dăduse restul exact. Nu pricepuse bacșișul somptuos, iar mintea ei de copilă nestrujită își ștersese imediat prietenia de pe față când, aducându-mi restul exact, crezuse că nu-i las nimic.

E probabil acum pe cale de-a mă porcăi în toate felurile cu grasa… Uite, fă, și ăsta tot ca ăla care m-a pus să trec pe la farmacie etc.

Draga de Suliman! Nici nu știe cât e de magnifică.

 

Oedip / Șchiopilă : Enescu si refuzul psihanalizei

oedipus

Oedipe al lui Enescu e inocent. Se împlinesc 80 de ani de la premiera, la Paris, a operei Oedip a lui Enescu.

Deși nu e subiect de sâmbătă seara de scris la Bibi în Vama Veche, merită amintit, pe fundalul orgiilor copilărești de pe plajă (ăștia tineri nu știu să bea, iar fetele lor tatuate își fac unghiile în culori sumbre bizare), că libretul operei lui Enescu refuză în mod remarcabil orice compromis cu psihanaliza, care domina deja peisajul intelectual al vremii lui Enescu, prin insistența pe mincinosul “complex Oedip”.

Edificiul fumisteriei psihanalitice s-a bazat de la început pe superstiție, spirit de sectă și abuz de încredere, dar și pe superficialitatea adepților. Succesul psihanalizei este explicabil doar prin influența exersată de doctrinele sectare faptul că nu a fost încă expusă în mod sistematic principala falie a acestei escrocherii intelectuale care a dominat secolul XX.

Acea principală falie și fractură (metodo)logică e faptul că psihanaliza nu s-a preocupat niciodată de limbaj și lingvistică, nu a analizat în niciun fel funcționarea limbajului altfel decît prin dogme ridicole și elucubrații cvazi-mistice impuse autoritar. Exemplul “complexului lui Oedip” prezentat truncheat si mincinos e unul din cele mai elocvente.

Teoriile lui Freud despre limbaj sînt doar niște vagi înlănțuiri de platitudini pretențioase. Secta psihanalitică nu are nici o explicație pentru deconectarea totală dintre metoda lor de “vindecare” bazată pe vorbă și discurs (sigur, ca în orice sectă ți se spune că scopul terapiilor nu e de a te vindeca, ci de a lua cunoștință de natura răului) pe de o parte – și absența oricărei reflecții serioase asupra naturii și funcționării limbajului pe de alta.

Elucubrațiile unuia ca Lacan (si complezențele lui grafice, precum faptul că scria legat lalangue) nu au nimic de-a face cu o reflecție asupra limbajului. Sînt doar jocuri de cuvinte nedemne de atenție altfel decât ca o curiozitate istorică în analizarea derivelor ideologice și ca o bizarerie intelectuală franceză ce a produs clowni discursivi precum Slavoj Žižek.

Lipsind din start o apreciere globală asupra limbajului, nu e de mirare că mitul fondator al psihanalizei, cel al complexului lui Oedip, se dovedește lipsit de orice bază filologică.

Trecem peste faptul că Oedip nu e deloc un simbol universal cum a vrut să îl prezinte Freud și că e limitat la cultura Europei occidentale, dar el a fost prezentat total eronat (probabil intenționat) de escrocul Freud. Un intelectual onest precum Claude Lévi-Strauss în Antropologia structurală (1958) are grijă să analizeze mitul pornind de la semnificația reală pe care o avea personajul Oedip pentru greci :

Oedipus / Οιδιπους (Oidipous) are o etimologie foarte simplă și care le era transparentă grecilor : “picior umflat“, de la οιδεω (oideo) “a se umfla” and πους (pous). Pe când Oedip era prunc, tatăl său Laios îi străpunsese gleznele cu o țepușă, punând apoi să fie abandonat în pustietate. Oedip era așadar șchiop, precum întreaga lui ascendență masculină blestemată. Labdacos înseamnă tot “șchiop”, iar Laios, tatăl lui Oedip, are un nume ce poate fi interpretat ca “stângaciul”, ceea ce era văzut tot ca o infirmitate. (Termen înrudit cu latinescul laevus.)

gustave_moreau_005

Oedip / Șchiopilă era așadar un infirm, și el și neamul lui, ceea ce, în virtutea mecanismului simbolic simplu al oricărei mitologii îl face în același timp un infirm moral. Automat, fiind un infirm atât fizic cât și moral, el nu poate fi un exemplu uman universal, monstruozitatea lui fizică fiind secundată de o monstruozitate morală și afectivă. Asta însemna Oedip pentru greci.

Escrocheria lui Freud (printre atâtea altele) a fost de a ascunde si de a estompa adevărata natură a personajului și de a-l impune ca reprezentând o tendință universală… Dacă aceea există, ea ar fi trebuit dovedită și ilustrată altfel decât prin deturnarea mincionoasă a unui mit ce poartă un cu totul alt mesaj. Mesajul autentic al lui Oedip ne apare limpede prin piesa lui Sofocle, ba chiar pînă și readaptarea lui Cocteau La machine infernale, ca sã nu mai vorbim de opera lui Enescu, prezintă un Oedip mai aproape de realitatea mitului decît rescrierea abuzivă a lui Freud.

Cît despre extremele la care a putut ajunge escrocheria psihanalitică e suficient de amintit cazul lui Françoise Dolto… Atît de grotesc, pe fond de incultură crasă, a adaptat această distrugătoare de copii, Dolto, preceptele magice ale lui Lacan, încât ajunge —ca și Freud de altfel— să inventeze cazuri pentru a-și sprijini stupizeniile. Astfel, în foarte rău scrisa L’échec scolaire (Eșecul școlar) Dolto pretinde că a psihanalizat un copil repetent în serie care nu putea să citească (lire). A “descoperit”, zice ea, făcându-l să vorbească, unde era trauma : copilul își surprinsese părinții făcând amor în patul conjugal (au lit). De ce acest copil nu “citește” (ne lit pas)? Pentru că e traumatizat de lit (“pat”)…

Ajunsă la nivelul ăsta de magie (oare cum s-ar aplica zisa traumă la restul planetei, unde “citește” și “pat” nu sînt omofone?), nu e de mirare că psihanaliza a ignorat întotdeauna lingvistica și că se comportă față de ea precum o ideologie totalitară cum e islamul fundamentalist, care de asemenea refuză studiul lingvisticii, întrucât ea dovedește rudenia strânsă între arabă și ebraică.

Interesant e că la Pasolini coloana sonoră a filmului, sunetele de atmosferă, e compusă din înregistrări de ciobani romani… Enescu făcuse un Oedip la fel de istoric si înșelător linear ca si Pasolini. Enescu se arăta surprinzator de imun la toate interpretările epocii lui ale mitului lui Oedip. Libretul lui ar fi mai degrabă de comparat cu interpretările unui Jean Anouilh, cel care ne-a rescris Antigona în timpul ocupației naziste a Parisului.

La Jean Anouilh, in Antigona lui, nu există nici o urmă psihanalitică. Conflictul este unul pur moral si politic, iar piesa ieșise si fusese jucată in timpul ocupației Parisului de Germania lui Hitler.

Așa încât, ca să încheiem, în această sâmbătă seara, cu Oedip din Vama Veche, pentru că se împlinesc 80 de ani de la premiera lui Enescu, el face un Oedip la fel de eliberat de psihanaliză ca și cel din filmul lui Pasolini, trei decenii mai târziu.

Tare ne mai inspiră Vama. Bacantele desculțe cu unghii în toate culorile care dansează pe plajă la Stuf nu știu că e sexy să zici și despre Oedip al lui Enescu, acum la 80 de ani.

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

Sieranevada

Contrar opiniei generale, filmele lui Cristi Puiu chiar au scenariu, scris grijuliu, pe multe pagini, cu dialoguri frumos marcate și indicate, scenariu elaborat, pus în pagină cum trebuie, ba chiar vreo 200 de pagini de fiecare dată.

Cum o pagină de scenariu echivalează cu un minut de film, faceți socoteala la trei ore. Am citit scenariul de la Aurora (cf. link și cronică mai jos) cu mult înainte să facă el el filmul și am înghețat, gândidndu-mă cine o să joace rolul ăla… Până la urmă a jucat tot el, Cristi Puiu, un an întreg căznindu-se să nu mănânce și să bea un an de zile ca să “fie racord”, zicea el.

Bun, filmului îi spune Sieranevada, dar nu are nici ce mai importanță cum îi zice. Și cărțile lui Boris Vian aveau nume aiurea, ca să nu mai vorbim că în Trainspotting nu sunt nici trenuri și nici spotting, iar Reservoir Dogs nu are câini.

Filmul începe hîd, pe o stradă în București, prin unul din acele plans-séquence de șapte-opt minute. Limita e de 11 minute parcă, dacă filmul e turnat în peliculă, atât durează o bobină de Super 16 mm.

Spre surprinderea mea, după primul plan-séquence filmul are muzică. Un vals, sau ceva așa, pe genericul negru.

Apoi, filmul, turnat cu camera la umăr, cum e marca românească, e montat, acolo unde nu sunt secvențe întregi în plan continuu, prin ceea ce se numește “jump cut”. Adică montaj în aceeași axă, sărind de la o frază la la alta a aceluiași personaj.

Despre ce vorbesc personajele? Dialoguri pline de prostii conspiraționiste și de fraza magică: — “Caută pe Net”. Niște oameni odioși.

Totul se petrece într-un apartament de bloc, în jurul unui parastas, unde se etalează întreaga oroare familială românească: nostalgie ceauștistă, curvăsărie între vecini, un militar trimis in Kosovo, un popă, un grăsuț student la teologie, reproșuri cu absența sexului oral, muieri schelălăitoare, promiscuitate morală, ranchiună dospită: — “Familii, vă urăsc” (Familles, je vous hais, cum răcnea Gide, care din fericire n-a avut copii).

Peste toate plutește figura placidă și binevoitoare a lui Mimi Cornel Branescu, fără de care filmul ar fi fost o etalare de oroare pură. Femei design posace, babe vicioase, o croată vaporoasă, un copil absent și un popă tranzitoriu.

Așadar, de ce nu e iubit noul val al filmului românesc (Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu) în România? Pentru că am fost deformați de ideologia artificială a pieței și a spectacolului de divertisment. Așa că românul se plictisește repede…

Nu i-a învățat încă nimeni pe români că filmul nu e doar entertainment, sau o pildă pedagogică filmată, ori un simplu divertisment, ci că este artă și o reflecție asupraimaginii, reprezentării și vizualului.

In asta, românii arată aceeași goliciune spirituală ca și majoritatea americanilor. Acolo, in SUA, când încă se mai negociau acordurile comerciale GATT cu Europa, acordurile care au dus la crearea Organizației Mondiale a Comerțului, americanii insistau ca europenii să nu mai finanțeze cinematografia, în numele concurenței.

In SUA nu există CNC sau finanțare de la buget a filmelor. Există doar Hollywood, pentru că filmul e considerat o simplă marfă. Se produce doar ce se vinde.

A trebuit să intervină Franța și să obțină “excepția culturală” pentru ca cinematografia europeană să continue să fie subvenționată de stat, deoarece în Europa filmul nu este considerat o marfă, ci artă. Iar arta nu e supusă regulilor comerțului.

Apoi, în timpul festivalului de la Cannes de anul ăsta, Le Canard Enchaîné deplângea felul în care unele filme originale precum “Sieranevada” al lui Cristi Puiu au fost înlăturate de la premii la Cannes în favoarea unor opere mult mai convenționale.

Le Canard compara conferința de presă finalã a juriului de la Cannes cu un prohod, o înmormântare, într-atât de mulți membri erau nemulțumiți de alegere și de palmaresul neașteptat de convențional, în comparație cu calitatea novatoare a multora din filmele neglijate.

Cristi Puiu n-a primit nimic, deplângea Le Canard, pentru “Sieranevada“, un film liber și euforizant, o “psihodramă familială și politică turnată în lungi secvențe nemontate (plans-séquences), pline de întorsături și crize conjugale din care eroul se scoate printr-un rîs contagios”.

Semnele erau însă acolo, ofta Le Canard: — “pe 13 mai, in pavilionul american, se beau rîuri de bere SUA marca Sieranevada. O spectatoare i-a întins o sticlă lui Cristi Puiu. Regizorul român a găsit gluma bună (oare și berea?) și s-a pozat cu sticla. S-au auzit pufnete:

— “O să vedeți că ăsta-i singurul trofeu cu care se întoarce de la Cannes!”…”

Cf. și:

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/

Aurora (Cristi Puiu) – oroarea cotidiană…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/
sieranevada-876383l

 

Double M… despre misionarism culinar în Vama Veche

image25

Așa…

Ești prins într-o dublă constrângere când te rogi să nu ajungă Vama Veche în circuitul turistic alternativ al falșilor aventurieri occidentali (ăia care umblă cu The Rough Guide după ei, căutând în mod contradictoriu în carte locuri neumblate), dar pe de altă parte te gândești că unele locuri puțin știute chiar merită sprijin, pentru că o oferă o experiență culinară atât de ieșită din comun, încât îți lipsesc superlativele.
Așa am descoperit în Vamă locul puțin cunoscut și unde n-aș fi intrat niciodată (motiv pentru care oamenii și închid în toamna asta, cine vrea să meargă prinde acum ultimele zile) numit Double M.
Bun, restaurantul Double M. O întreprindere familială cu mâncare atât de gândită, nu doar papilar, dar și estetic, încât am rămas în transă câteva ore.
Oamenii care țin crâșma mi-au spus din start că ei vor închide curând și definitiv, pentru că s-au săturat de muncă ingrată, grosolănie, comenzi neonorate și nerecunoștință.
Uite ce am luat:
— supă cremă de linte cu semințe de dovleac… Aboslut divină, voi fraierii neștiind ce înseamnă desfătare lichidă altfel decât bere Ciuc. Supă cremă de linte cu semințe de dovleac a fost desfătare.
Au urmat (eram patru oameni) aceste feluri paradisiace: o tochitură moldovenească și o ciorbă de fasole roșie, ambele cu carne ținută macerată în untură, minunăție care se topește în gură, însoțită de murături făcute în casă, care murături zăceau în moare autentică. Am băut moarea aia și am întinerit instantaneu cu cinci ani, motiv pentru care mi-a și revenit loveburn de când mă lăsase o proastă cu orgasmul inferior.
Spaghetti cu ciuperci de pădure și-a luat cineva… Scoici în usturoi (mule, cum ziceți voi cu gurița făcută ca târtița găinii: muuuule….).
 .
Și, dumnezeule… credeam că știu tot despre papanași, dar oamenii ăștia au reinventat bomba calorică dându-i gust și fantezie și corp crocant din griș bio și dulceață de vișine adevărate.
Plus cea mai bună țuică veche pe care am băut-o anul ăsta în România… iar țuica mă știe pe mine.
Bref, eu nu fac reclamă la crâșme, mai ales în Vamă. Aici însă, la Double M., am dat de o vocație. Păcat că închid. Mergeți în astea două săptămâni. Un meteorit culinar care a trecut neobservat.

Portretul unei manipulatoare

12322560_1042447359122435_2106617801335124384_o

Cel mai mândru eram de ceremonia din Pakistan… Imi luase zile de pândit printre  coloanele de pârjol vertical ale moscheei-templu, ca deodată să surprind cremonia dervișilor. Știau cu toții că dormisem acolo, pe un covoraș prăfuit, dar se abținuseră de la dansul lor nupțial, de parcă m-ar fi provocat, ațâțându-mă din calcul, până în momentul în care s-au slobozit într-o împletire ritmată cum nu-mi imaginasem decât în orgii mitologice, cu o figură cristică dansând în mijlocul gloatei extatice, religie sincretistă ce se situa dincolo de islam, sau hinduism, sau de ce alte încărcături grele de sens moșteniseră ei în măduvă încă din vremea expedițiilor lui Machedon.

Le-am developat în primele zile în care o cunoscusem pe Elle.

— Tocmai m-am întors din Pakistan, i-am aruncat radios.

— Bravo, mi-a spus plat, cu tonul de: “eh,  ce să spun”.

Își sugea creionul, ținând caietul pe genunchi. Nu bătea la computer decât după ce își mâzgălea jumătățile de versuri pe hârtie. Fată de arhitect, crescută cu cultul planșei, al migalei, cu obișnuința banului și convingerea că bărbații din jurul ei sunt acolo ca s-o admire pe ea, iar dacă nu, atunci trebuie pedepsiți și abandonați în chinuri, după care tu te îndepărtezi fredonând nepăsător. “Am semnat noi vreun pact?” e în general formula ei de lepădare de responsabilitate.

In apartamentul ei decorat ascetic și cu enervant bun-gust, am intins pozele peste tot, pe scaune, pe mese, în picioare pe polițele bibliotecii.

Era dimineața de după a doua noastră noapte, mai derutantă decât prima, când Elle fusese supusă și urlătoare, ba chiar o pocnisem în plină figură, ceea ce îi dublase orgasmul. De data asta însă se arătase pe față nemulțumită când a doua oară îmi venise înaintea ei.

— Te gândești numai la tine, imi aruncase, înainte să-mi întoarcă spatele ca să adoarmă.

Dimineața, pe când își bea cafeaua scriind, am etalat fotografiile și am așteptat în fața ei triumfător.

M-a privit, mi-a zâmbit și s-a intors cu capul în caiet.

— Nu te uiți? am întrebat-o cu un început de nesiguranță.

— Ce să mă uit? a făcut, cu un ton de mirare sinceră. Ah, la pozele tale.

S-a ridicat, goală, tăcută, s-a plimbat prin fața lor și a plecat la bucătărie.

Am așteptat, examinând vârfurile copacilor de afară care urcau până la etajul ei.

După un număr decent de minute, m-am dus la bucătărie. Spăla ceștile, cu umerii încordați, concentrată. M-am apropiat, am luat-o în brațe și i-am prins sânii în palme.

— Nu-mi spui nimic? i-am șoptit, din ce în ce mai tulburat.

— Ce să-ți spun?

Am tăcut.

— Ce să-ți zic?

S-a întors cu o farfurie udă în mână și o meșă în ochi.

— Păi… despre imagini.

— Ah, astea ale tale? a făcut iritată. Da, ce să-ți spun? Niște poze.

In sufragerie m-am îmbrăcat și mi-am strâns cartoanele lucioase. S-a întors, tot goală și luminoasă, pe când le vâram în geantă, îndoindu-le.

— De ce faci figura aia? Of, ai fi vrut să cad în extaz de la niște clișee. Data viitoare să faci tirajele pe hârtie mată. Asta lucioasă e vulgară și nu lasă loc imaginației. Fotografia nu este doar meșteșug.

Am ieșit, știind deja că voi abandona meșteșugul ăsta și închizând ușa cu grijă, ceea ce m-a enervat pe mine, căci deși cu sufletul în zdrențe puteam măcar să o trântesc.

Introducere în Tarot (cap. 1): Ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land…

pendu398173_483565495010627_1055142380_n

Întrucât viitorul meu volum de povestiri, În punctul lui rebbe G., care va apărea la Polirom, e structurat pe jocul de Tarot, e poate utilă o introducere, arătând cum mari esteți ai Logosului precum T.S. Eliot au putut să lase deoparte deliberat simbolica autentică a Tarotului, ruinându-și astfel întreaga construcție metaforică.

Despre Tarot am mai pomenit in multe locuri in Miros de roșcată amară. Cum spune personajul din Tarot si ciorbă de pui:

“– Știu să dau în Tarot, i-am susurat. Tarotul din Marsilia, ăla, singurul autentic. Toate celelalte sunt pretenții mincinoase, inventate recent. Nu există Tarot țigănesc, egiptean, budist… Numai cel din Marsilia, încrengătură de simboluri violente… A fost îmbogățit doar de kabaliștii creștini ai secolului. XIX, cu corespondențe precise și eficace între cele 22 de arcane majore și cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, însă joaca cu ele nu e recomandată începătorilor. Hai, vino.

– Ești tare, frate. La câte ai mai povestit chestiile astea?

– Două’ș’două, ți-am zis. Exact câte arcane sunt. Dar de câte ori dau de una ca tine elimin retroactiv o fraieră trecută, așa că o arcană e permanent disponibilă: jokerul, arcana nenumerotată… Le Mat… Nebunul, vagabondul, misticul. Are valoare zero sau infinită. E arcana ta. Poate fi prima sau ultima, și e liberă acum. Hai, vino să-ți dau în cărți…”

Joaca cu ele nu e recomandată începătorilor”… Tocmai, T.S. Eliot a folosit scandalos de nepăsător simbolica Tarotul în poemul lui The Waste Land /Țara Pustie, ăla care începe:

“Aprilie e luna ticăloasă,
Când iese liliacul morților, amestecând
Amintiri și pofte, zgâlțâind
Rădăcinile inerte cu ploaie de primăvară…
Iarna ne-a încălzit, învelind
Pământul în zăpadă de uitare, hrănind
Viață puțină cu rădăcini uscate.“

April is the cruellest month,
Lilacs out of the dead land, mixing 
Memory and desire, stirring
Dull roots with spring rain…
Winter kept us warm, covering
Earth in forgetful snow, feeding
A little life with dried tubers.

Căutând niste date pe Wikipedia despre the Waste Land, citit azi doar de înspăimântători literați și de snobi, mi-au ieșit ierarhic

1) “Wasteland” – a science fiction role-playing video game
2) “Waste Land” – a feature documentary film that premiered at the 2010 Sundance Film
3) “The Waste Land” – a long poem written by T.S. Eliot.

.

Mi-a plăcut asta cu “long poem” pe locul 3…De curiozitate, m-am mai uitat atunci pe coloana cu alte limbi… Doar în română, cel sau cea care a scris două rânduri a greșit total sensul titlului și in mod sigur nu a putut citi poemul, căci îi zice Țara pierdută… probabil că omul, luand waste in sensul de a pierde, nici nu s-a uitat la italianul :
.
La terra desolata
sau francezul:

La Terre Gaste

căci e vorba de Țara Pustiită (Das wüste Land e în germană) prin care trec cavalerii Graalului, când merg să se întâlnească cu Regele Pescar, Waste Land e doar o traducere a frantuzescului vechi Terre Gaste luat din romanele de cavalerie, iar primul vers, Aprilie e luna ticăloasă (traducerea mea a lui cruellest month) vine din Chaucer. Eliot aduce acolo o întreagă simbolică ocultă și alchimică, așa cum arăt mai jos.

Acum… Acum… Tot așa, ce au făcut ăia de la Deep Purple, in piesa  “April”, care  cu orchestră simfonică adăugată a devenit Concerto for Group and Orchestra, ce au făcut ei din versurile lui T.S. Eliot?

Asta au făcut :

April is a cruel time
Even though the sun may shine.

după care șabada, șabada cu orchestră, chitară și solo de tobe…

Au înțeles și ăștia tot… Dar si T.S. Eliot merită să fie interpretat așa, și prin cruel time șabada, și prin Țara Pierdută, căci la rândul lui și el a încurcat, fără păs și arogant, întrucât o ignora cu totul, simbolica Tarotului pe care a folosit-o pe larg în poem, jucându-se cu semnele așa cum poftea.

Acum… despre Tarot:

In notele lui la Waste Land, T.S. Eliot se joacă cu o lungă serie de simboluri luate la întâmplare din cărțile pe care le citea atunci, prins cum era în ideologia grupării ocultiste Golden Dawn (din care făcuse parte împreună cu Yeats).

În the Waste Land, Eliot folosește imageria jocului de Tarot, menționând unele cărți (arcane), printre care Spânzuratul (Le Pendu, arcana XII) :

Blestemate cărți. Uite, asta, îi zise ea

E cartea ta, Piratul Fenician

(Perlele astea îi erau ochii. Vezi?)

Iar aici Mătrăguna, Stăpâna Stâncilor, Doamna ocaziilor.

Ăsta e omul cu trei bastoane, aici e Roata,

Iata neguțătorul chior, iar cartea asta,

Goală, este bocceaua lui din spate,

Dar nu mi-e dat s-o privesc. Și nu văd

Spânzuratul. Teme-te de apă și înec.

.
A wicked pack of cards.  Here, said she,
Is your card, the drowned Phoenician Sailor,
(Those are pearls that were his eyes.  Look!)
Here is Belladonna, The Lady of the Rocks, The lady of situations.
Here is the man with three staves, and here the Wheel,
And here is the one-eyed merchant, and  this card,
Which is blank, is something he carries on his back,
Which I am forbidden to see.  I do not find
The Hanged Man.  Fear death by water. “
.
Acum, Eliot (căruia Ezra Pound îi zicea, Osiris știe de ce, “old Possum“) aruncă nota asta de subsol:
.
“Nu cunosc exact cum e structurat jocul de Tarot, dar e evident că m-am indepărtat de simbolica lui adaptând-o nevoilor mele. Spânzuratul, o figură din pachetul tradițional, îmi este util în două feluri: pentru că e asociat în mintea mea cu Zeul Spânzurat și cu Frazer (cel cu Creanga de Aur) și pentru că îl asociez cu personajul încagulat ce apare in calea apostolilor in drum spre Emmaus.  Ceva mai târziu apar Piratul Fenician și Neguțătorul; la fel, “mulțimile” și “apa și înecul”. Omul cu trei bastoane (o figură autentică a jocului de Tarot) e asociat de mine, cu totul arbitrar, cu Regele Pescar.”
.3 of Wands
 .
Ce avem aici este o confesiune extrem de arogantă și narcisistă a unui om care nu și-a dat osteneala să învețe simbolica elementară a arcanelor Tarotului (ba chiar folosește verbal “associate” de trei ori în doar trei rânduri de text: because he is associated in my mind with the Hanged God of Frazer, and because I associate him with the hooded figure in the passage of the disciples to Emmaus.” and: “I associate all this, quite arbitrarily, with the Fisher King”!). Evident, nu există nimic din tote metaforele lui leneșe în jocul de Tarot. Tot ce pune Eliot în poem despre simbolica Tarotului e în discordanță totală cu codul real, ba chiar omul recunoaște candid că nu-i pasă de semnificațiile tradiționale.
.
Rușine, Eliot! Nimeni nu se poate juca cu simbolurile cum poftește. El însuși, Eliot, ar fi aruncat imediat cartea de versuri a unui poet — să zicem — japonez care ar ignora total simbolica elementară a creștinismului și care ar scrie fără rușine: “Nu cunosc exact simbolica panteonului creștin, dar iată ce îmi sugerează mie figurile alea !…”
.
Simbolurile nu sunt cărămiduțe de Lego spiritual care să fie combinate după chef și fantezie. Simbolurile sunt unelte puternice. Ele sunt piesele unei structuri coerente și își pierd total valoarea și funcționalitatea când sunt scoase de acolo și combinate aiurea.
.
Prietenul lui Eliot, Ezra Pound, căuta cel puțin să înțeleagă grilele culturale atunci când aborda o cultură străină, fie ea poezia japoneză, sau lirica trubadurilor.
Dar, iată, muncitorul Pound nu a primit premiul Nobel pentru literatură… Eliot insă, da, în 1948… între altele și pentru Waste Land.
in-punctul-lui-rebbe-g_coperta

O mai scurtă variantă în engleză a textului:

Basking in the ignorance of the symbol: T. S. Eliot and the Tarot cards…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/29/basking-in-the-ignorance-of-the-symbol-t-s-eliot-and-the-tarot-cards/

Despre viitorul meu volum xe povestiri, care va apărea la Polirom:

In punctul lui rebbe G.

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/19/in-punctul-lui-rebbe-g-3/

Despre un guru al mișcării Golden Dawn, din care făcea parte și T.S. Eliot:

Dumnezeu e chel – un alchimist britanic, Leonardo Sciascia, și secretul refuzat de Mussolini

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/09/dumnezeu-e-chel-un-alchimist-britanic-leonardo-sciascia-si-secretul-refuzat-de-mussolini/

Despre delicata simbolică a lui Ezra Pound, cf:

Despre traducerile care modifică paradigma culturală a originalui:

Dumas în Caucaz. Cap. I: Dinți de aur și pantere parfumate

St-Basil's

Privind, cu inima strânsă și mațele împletite de angoasă, coada de turiști din fața bisericii Vasili Blajenîi, coadă ce se întindea acum până la Mausoleul lui Lenin, îmi repetam în cap frazele învățate pe deasupra:

E visul unui spirit bolnav realizat de un arhitect dement. Toată biserica, pe care-s cocoțate nu știu câte cupole bulboase, e pictată în cele mai țipătoare culori, unde domină verdele tandru și roșul violent. Toate bisericile rusești sunt construite la fel: au întotdeauna cinci cupole, patru mici și una mare; unele sunt mai mici, altele mai mari, mai aurite sau mai scorojite; asta-i toată diferența.”

Asta spunea Alexandre Dumas despre catedrala Saint-Basile-le-Bienheureux din Moscova. Stătuse, ca mine, în fața ei, ca mine nesimțind nimic. Despre ruși, a scris lucruri odioase. Violența lui din monstruosul jurnal de călătorie cu care s-a întors îmi arăta cât de angoasat trebuie să fi fost în  acea perioadă. Dumas fugea de datorii, de creditorii din Paris, și miza pe ce avea să aducă din lunga călătorie. Amanetase totul ca să-și plătească voiajul, rugându-se pentru succesul cărții, iar ca să a o asezoneze spre picanteria fezandată, trebuia să exagereze în permanență și să scrie, de pildă, despre ruși:

“Ce se poate face cu ei? Va trebui ca cineva, cu fierul și focul în mână, să pună ordine în păturile astea suprapuse de sclavi, movilite una peste alta.” 

Da, în 1858, Dumas, aflat in culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să efectueze un lung voiaj în Rusia și în posesiunile sale din Caucaz în speranța de a câștiga o sumă importantă publicându-și jurnalul de călătorie.

Genul ăsta de literatură, corespunzând reportajelor de azi, era foarte la modă și atrăgea un mare număr de cititori. Dumas pleacă, așadar, având deja aproape 60 de ani, intr-o călătorie de aproape un an prin Rusia și Caucaz, prin acel Orient “riche, pittoresque et sale“, ca să respire, cum se exprimă el elegant, ” stătutele și mefiticele miresme ale Asiei”.

Jurnalul a fost un mare success și l-a salvat, dar documentarul meu va putea să mă salveze? Vânat de albanezii care mă căutau prin Bruxelles și cărora nu le puteam restitui datoria cu care terminasem de plătit casa, casă căreia, cum mă amenințau zilnic, aveau să-i dea într-o noapte foc, mizasem totul pe un documentar ficționalizat (docu-fiction) prin Rusia și Caucaz pe urmele lui Alexandre Dumas.

 

— Vii cu mine, i-am spus adorabilei Eva, într-una din puținele și ciudatele nopți pe care le petrecusem cu ea la București, în cămăruța de deasupra galeriei de artă din care trăia. Te duc într-o călătorie de vis: în Caucaz, să vezi piscul lui Prometeu și să bem ceai kalmâc sărat și cu mult seu de oaie.

— Scutește-mă de seul de oaie și vin.

Cât îi explicam proiectul, mă cerceta ezitând, cu delicioasa ei gură puțin întredeschisă.

Prospectasem deja totul, de-a lungul anilor, înainte să cad în mizeria actuală. Aveam să mergem la Moscova și Kazan, în Tatarstan, pentru a coborî Volga în vaporaș până la Astrahan, la nisetrii din Caspică, unde i-am promis că am s-o frec cu caviar de contrabandă și am s-o mănânc până va hăuli în agonie, doritor fiind eu să aud, mereu și mereu, urletele ei de care știau toți vecinii din imobilul galeriei.

De acolo, Dumas se oprise în stepa kalmîkă, la mongolii budiști al căror han îi ospătase; eu aveam să-i ofer Evei ospitalitatea micului dictator local, Kirsan Iliumjînov, obsedatul de șah care transformase arhitectura mizerabilei sale capitale Elista în tablă de șah, disciplină predată în școli și pe care miniștrii trebuiau obligatoriu s-o practice.

Apoi Cecenia în revoltă împotriva Rusiei, unde Dumas a căutat să se întâlnească cu Imamul Șamil, dar eu aveam s-o prezint pe Eva lui Șamil Basaiev, cel mai căutat terorist din tot muntele, iar dincolo de munte pe urmașii lui Gamsahurdia, președintele georgian asasinat prin care îmi făcusem inițierea în cele caucaziene. Vreo jumătate de an avea să ne ia călătoria. Eu am să filmez totul, folosind drept comentariu exclusiv textul lui Dumas lipit peste imagini, text violent, grosolan, rasist și înfiorător de actual. Avem să ne îmbogățim cu documentarul ăsta, Cannes, Tribeca și dineuri cu staruri.

 

— Vând galeria și vin cu tine, mi-a spus simplu Eva.

— Am eu bani, am mințit cu mațele strânse, gândindu-mă circular la albanezii din Bruxelles, la Rexhepi și Pandeli Șehu, dar mai ales la Ylber Mysafiri, cel cu pomeți șerpești și mâna ținută mereu sub brațul stâng.

Evident, nu asta fusese explicația pe care i-o dădusem când propusese să vină la Bruxelles să stea o vreme cu mine, dar i-am explicat că deocamdată  casa e de nelocuit din pricina unor reparații.

Mă aflam acum singur la Moscova, cu o cameră de filmat încă funcțională, deși microfonul era capricios, iar Eva nu-mi mai răspunsese la telefon de două zile, de când mă anunțase că mai stă o săptămână în București, pentru nu știu ce formalități cu vânzarea galeriei. La spaima mea de cuțitul albanezilor, care aflaseră de la vecinii din Bruxelles că fugisem la Moscova, se adăugau palpitațiile pe care mi le dădeau gândul că Eva se terfelește noapte de noapte cu tot felul de artiști. Avea o sexualitate cu totul dezinhibată, o poftă de mădular cum nu mai văzusem decât la eroinele marchizului de Sade și o candoare totală în a recunoaște că se culcă și cu alții în lungile perioade în care nu ne vedeam.

De multe ori mă mințise, pe când eu eram la Bruxelles, ba că a fugit cu mașina până la Constanța cu telefonul neîncărcat și a dormit acolo un weekend întreg izolată, fără internet, ba că a venit noaptea târziu și obosită la chilioara din galerie și s-a culcat dormind 20 de ore cu telefonul stins, dar când o întrebam la telefon dacă nu cumva s-a culcat cu altul îmi răspundea sincer că da.

— Sunt curioasă, mi-a zis odată cu un zâmbet care m-a făcut să mă topesc.

Mă excita inițial să mi-o închipui mototolită de alții, pe toate părțile, ea răcnind așa tulburător cum o făcea, însă acum, pierdut în Piața Roșie, tremuram la gândul că n-o să vină, că până la urmă e mai lesne să te îndrăgostești de un tâmpit dar vânjos coleg pictor cu situație stabilă decât să vină pe coclauri cu mine, care aveam de două ori vârsta ei și mă îngrășasem, precum Dumas, din aceleași motive: stress, prea mult alcool și kilograme excesive de la îndopat compulsiv din pricina angoasei.

mid_dumas_painted

Simțind cât de mult ajunsesem să semăn cu Dumas, cel puțin fizic, mă holbam la catedrală întrebându-mă ce-aveam să fac o săptămână singur în Moscova, obligat să beau zilnic cu Ali și ceilalți ceceni care trebuiau să ne regăsească în Caucaz, după etapa kalmîkă, pentru a ne duce la Șamil Basaiev. Șamil îmi promisese pe email că mă va lăsa să filmez o decapitare, pe care s-o folosesc pentru comentariul lui Dumas după ce se dusese noaptea cu niște cazaci la “vânătoare de ceceni”, într-un adevărat safari uman. Dacă nu îmi ieșea un documentar artistic, aveam să obțin măcar un snuff movie.

Pe Ali, pe care ceilalți îl porecleau Dinți de Aur, îl știam de la episodul Gamsahurdia, înainte de primul război cecen. Iarna aia a fost tare ciudată. Zăpăda cădea flasc, în pachete, și nu se mai găsea alcool, ceea ce îi făcuse pe localnici foarte nervoși și puși pe rugăciuni chincite. Cecenia tocmai se declarase independentă de Rusia, înțelegând literalmente îndemnul aruncat la beție de Ielțîn republicilor sovietice: “Luați cît de multă suveranitate puteți.”

Eram primul străin ajuns în munții Ceceniei, după ce vreme de trei sferturi de secol zona fusese considerată strategică și accesul la ea interzis de sovietici. Am ajuns acolo cu un coșciug pe roți închiriat în Daghestanul vecin, deoarece nici un avion nu zbura spre Groznîi, capitala Ceceniei. 

Citisem în autorii vechi că acolo, în Daghestan și Cecenia, în Caucaz, traiesc panterele parfumate ale lui Apollonius din Tyana, care pretindea ca le-a vazut (adulmecat) prin muntii care cad spre Derbent…

Cecenii m-au lăsat să filmez absolut orice voiam, inclusiv ceremoniile lor mistice, ceremonii sufi de transă colectivă. Am avut atunci prima doză de misticism autentic, popular, am învățat tehnici de hiperventilație, am aflat despre respirația circulară și despre Kunta Hagi, sfântul derviș al cecenilor care va reveni la Judecata de Apoi, suflând sufletele oamenilor ca pe niște candele.

dumas

Alexandre Dumas în costum cecen…

——

In jurul Ceceniei devenite independentă haosul era și mai mare. In Georgia, primul președinte non-comunist, Zviad Gamsahurdia, tocmai fusese răsturnat de o coaliție (în aparență) neverosimilă de gangsteri, bandiți mistici (Mhedrioni, „Cavalerii“) și structurile KGB-ului local controlate de Moscova. Georgia era din nou sub controlul Rusiei.

Gamsahurdia era un “protocronist“ georgian desăvârșit. Credea în misiunea adamică, cosmică, a Georgiei, scrisese cărți despre Sfântul Graal, despre influența cavaleriei medievale georgiene asupra celei occidentale, despre originea caucaziană a legendelui lui Arthur si ale Mesei Rotunde; despre Caucaz ca centru inițial si inițiatic al civilizației planetare; citindu-i fierbințelile logotetice, mintea mea adăugase alte straturi de mit vârtos: panterele parfumate și oile mâncătoare de pește -ichtyphagoi- pe care Apollonius le-a văzut cînd a traversat Caucazul pe o cămilă albă dar teribil de proastă.

Și Apollonius voise să verifice dacă mai închid muntele porțile de fier turnate acolo de Machedon pentru a ține în partea cealaltă haitele semi-umane de războinici cu ochi migdalați care se hrănesc cu lapte de iapă și sîngele menstrual al femelelor lor cu țîțe de lupoaică.

Gonit de la putere, Gamsahurdia dispăruse, dar eram convins că se ascundea în Groznîi, pitit de președintele cecen Djohar Dudaiev, care îl păstra poate pentru a-l folosi ca pe un joker. Eram trist pe atunci și plângeam, ca și astăzi, cum probabil mi-e soarta, după o toantă cu orgasmul șovăielnic dar distins. Aveam mare nevoie de un scoop jurnalistic.

Tare bine mi-ar fi prins un interviu cu unul din oamenii cei mai căutați de pe planetă… dar cecenii îi dădeau înainte că nu știau unde dispăruse dementul scriitor-cavaler.

După cîteva săptămâni de dansat mistic în piața mare a orașului, chiar și scepticii din guvern și-au dat însă seama că pînă la urmă ar fi poate util dacă fugarul Gamsahurdia ar da un interviu presei străine, altfel risca să fie uitat, așa că brusc mi-au zis: –“„Ia-ți echipa (filmam cu doi belgieni – cameraman și inginer de sunet) și în noaptea asta te trecem granița în Gruzia ca să-l intervievezi pe Gamsahurdia în ascunzătoarea lui.“

Scoop-ul total, visul aproape împlinit… Un bandit cecen independentist avea să ne treacă granița în Georgia, noaptea, peste Caucaz. Dar eram prin ianuarie sau februarie… Munții Caucazului sînt mai înalți decât Alpii, deja greu de trecut vara, însă iarna pe o singură șosea controlată de ruși…

gold65020_497034616997048_1095751739_n

Ali, călăuza și supraveghetorul nostru, arăta ca o caricatură de asasin cu simbrie dintr-un coșmar exotic… doar că el era real. Mustața și borsalino ca în filmele cu gangsteri interbelici, avea un zâmbet profesional pe care îl efectua fără a mișca mușchii feței, înspăimântător prin faptul că dinții din față fuseseră înlocuiți cu o bară masivă de aur. Purta un kalașnikov neglijent pe umăr și cîteva grenade atârnând cochet la brâu. Conducea o Lada cu frâne capricioase în care ne-a pus să ne întindem după ce ne-a legat la ochi și ne-a susurat că dacă ne vom uita la drum va fi încântat să ne împuște în cap și să ne consume ficații.

Zăcând unul peste altul în mașină, legați la ochi, Golden Teeth ne-a bălăngănind vreo cinci ore prin noaptea de iarnă, depănându-și obsesiv ideile lui din altă lume despre parizience. Era convins că sînt o rasă aparte, ieșită dintr-un laborator american, pentru că altfel nu-și explica cum de au pistrui atât de eleganți.

Ascultându-i delirul în întuneric, am realizat repede că de fapt nu traversam muntele. Nu simțeam deloc înclinarea mașinii care urcă pante de munte în iarnă… Mergeam de fapt pe drumuri de câmpie, probabil făcând cercuri.

Nu puteam bănui cât de grotescă era realitatea, dar iată că pe la miezul nopții mașina s-a oprit în curtea de ciment a unei case înconjurate de ziduri înalte. Iar înăuntru, într-o cămăruță cu perdele de plastic, trase strâns, și tapet ieftin pe pereți, aștepta Gamsahurdia!…

 

gams

L-am filmat, am simpatizat cu el, mi-a oferit cartea lui despre panterele parfumate din Caucaz, am vorbit despre Graal, iar ulterior am inserat în filmul documentar pe care l-am facut atunci secvența in care acest ocultist patetic citeste un lung, dezesperant comunicat despre Ieltîn si Rusia, cerand ajutorul mai-marilor planetei… dar pe cand filmam, foc pârâit de mitraliere a inceput in jurul casei. Golden Teeth si ceilalti ceceni au iesit din camera răcnind… cameramanul belgian a făcut preparative pentru a leșina… Ne-am zis că rușii descoperiseră ascunzătoarea luiu Gamsahurdia…

Adevărul era altul… Casa unde fusese ascuns Gamsahurdia se afla foarte aproape de barăcile ultimei garnizoane rusești din Cecenia, chiar atunci atacată de un grup de ceceni înarmați aparținând altei grupări decât celei a președintelui Dudaiev, așa încât noi nu eram în realitate în pericol. Totusi, toată lumea a ieșit să se repeadă să tragă în garnizoană, în vreme ce Golden Teeth i-a ordonat aproape lătrând unui gras în trening să ne ducă înapoi la hotel.

Cu un chiștoc moale în gură, grasul, care nu avea nicio opinie personală despre parizience, s-a trîntit la volan și cam în vreo cinci minute eram la hotel, unde chiar am descoperit că mai aveam o sticlă de vin în frigider… și că Golden Teeth ne trambalase, legați, vreo cinci ore în jurul orașului.

A doua zi, precum amanții mincinoși care s-au înșelat unul pe altul și care se prefac că într-adevăr cred aiurelile celuilalt, și noi, și Golden Teeth, și ceilalți oficiali ceceni am pretins în cor că expediția georgiană fusese un mare succes și am mulțumit tuturor pentru efortul de a ne face să trecem muntele în condiții atât de grele, în plină iarnă pentru un minunat interviu cu eroicul Gamsahurdia. Cîteva zile după aceea, leorpăind prin noroiul dintr-o mahala, am și recunoscut de departe casa în care se ascundea cavalerul Graalului, cavalerul creștin ținut ostatec de salvatorii săi musulmani.

Gamsahurdia avea să dispară la puțin după aceea, versiunea oficială fiind că a murit în luptă încercând să se întoarcă în Georgia cu un mic contingent pentru a recuceri puterea. S-a sugerat chiar că s-ar fi sinucis, gest străin caucazienilor. Am fost întotdeauna convins că a fost lichidat de salvatorii săi ceceni, poate chiar de prietenosul Golden Teeth, pentru că, perdant definitiv, începuse să devină stânjenitor politic, cu panterele lui parfumate cu tot. L-au stins ca pe o candelă.

 

Am sunat-o iar pe Eva și deodată a răspuns.

— Unde ai fost în astea două zile și două nopți? i-am țipat.

A tăcut câteva secunde…

— Sunt curioasă, ți-am zis, mi-a susurat la telefon.

(VA URMA)

 

chech183900_189496127750900_4114058_n

Mic breviar cecen…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/22/mic-breviar-cecen/

Am pus mai multe extrase din filmări din Cecenia pe YouTube :

https://www.facebook.com/dom.pernety

Despre “Machealã cosmicã în Georgia” :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/despre-macheala-cosmica-in-georgia-sau-cum-am-aflat-ca-sunt-un-nimeni/

Perfumed panthers and golden teeth : the backstage of a scoop…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/08/perfumed-panthers-and-golden-teeth-the-backstage-of-a-scoop/

10483619_774157899284717_1673336049145061175_n

Cărțile te fac sexy (mai ales în Vamă)…

eu

Ce poate fi mai frumos și tulburător decât o femeie care citește la terasă? Câte o rupturoasă sofisticată cu Chomsky la vedere, sau, hai, Pokorny și ceva lingvistică indo-europeană, cu craci design (bronzata tatuată, nu Chomsky) și probabil străpunsă cu tije metalice prin locuri nebănuite și încă inaccesibile ție.

De ce Chomsky și nu Alain de Botton? Pentru că în Vamă îl urâm pe Alain de Botton, așa cum îl urâm sănătos și pe Octavian Paler, sau, în muzică, specia lui André Rieu.

Iată ce morfolit scrie Alain de Botton:

— “Am recunoscut in ea femeia pe care o cautasem cu stangacie toata viata, o fiinta ale carei calitati mi se prefigurasera in vise, al carei zambet si ai carei ochi, al carei simt al umorului si al carei gust in materie de carti, ale carei spaime si a carei inteligenta se potriveau perfect cu idealul meu. ”
(Alain de Botton, Eseuri de indragostit)

Un tâmpit mohorât autentic, un guru pompos pentru farmaciste. Concentrat ascetic pe meșteșugul căznit al scriiturii lui (traducătorul a vârât din răutate acolo și un “mi se prefiguraseră”), omul nu-si dã seama cã a terminat-o definitiv cu alea mai șleampete, care au țîțele floppy, neștiind să le ridice prin bluză cand le e frig, alea deștepte care tremură nervos când aud siropoșenii în genul: “idealul meu”.

Se vede că arătarea cu Visa cadmium n-a mai fost de mult cu o femeie adevărată.

Alain de Botton e doar un chelios la modă, mai insipid și decât Paler, pe care femeile inteligente știu să-l evite. Rafturile din librării cu cărțile lui sunt radioactive.

sayyaf

In Vamă, acolo la Șoni, de pildă, lumea citește lucruri adevărate. Chiar și chelnerițele aleea unguroaiece, de care nu te poți apropia, problema lor fiind că sunt frumoase. A doua problemă e ca daca lucrează la bar sînt automat deștepte. Majoritatea au diplomă de psihologie, doctorat si sunt actrițe si poetese, ceea ce nu le folosește la mare lucru, căci pe limba lor, nu-i așa?, na…

Unguroaicele de la Șoni nu vorbesc cu “bă” si nici nu spun “ce pula mea”. Profesionalism suprem, pe una am văzut-o surazand larg, ba chiar cu ceva bunătate, cand un domn odios a încercat sa-i comande “aripioare de pui”.
.
“Nu avem decat mâncare ardelenească”, l-a informat. “Mamaliguță?” a continuat arătarea umană. “Ficăței?” — “Nu, că la noi nu se fac”…
.
S-o ai in față pe Ava Gardner si s-o intrebi de ficăței, cred ca numai un nerușinat de moldovean e capabil.
.
Bref, la Șoni e o faună din cea care in literatura de calitate se numește “felliniană”. Dive fardate arogant, tatuați cu privire vidă, plozi cu animale de companie, bătrâni neobrazați care cred ca mai e cool sa poarte fes uzbek (ba mai si mănâncă cu el pe cap, probabil ca sa acopere o dizgratioasa chelie).
Dar citesc.

Ah, spuneam de André Rieu… Il urâm și pe pe André Rieu, da.

Generația mamei mele l-a avut pe Richard Clayderman pentru vomat în lift, pianistul care dădea amețeli la supermarket… Generația de azi a ieșit însă cu André Rieu, ciborgul olandez cu valsuri pentru cucoane.

Orice revoltă e binevenită în fața unui asemenea asalt, inclusiv recursul la manele. Măcar maneaua stârnește ură reală, pe când kitschul vienez al lui André Rieu e bun doar ca pedeapsă de difuzat în celula lui Breivik, asasinul manierat…

11988581_999453760088462_5503967973182336461_n

Apoi: Octavian Paler.

Am părăsit toate femeile pe care le-am surprins citind Paler.

Unele nu se pot opri și o fac în ascuns, precum alcoolicii gravi… într-atât e de nociv acel omuleț, chiar și după neinteresanta sa moarte.

Nici măcar fermitatea pedepsei nu folosește, lectura lui e ca drogul ăla rusesc ce roade pe dinăuntru, krakadil… Alea care citesc Paler, acel Kahlil Gibran chel, dar mai fad, se cred ființe normale, însă trecătorul le vede oasele și interiorul creierului cu șănțulețe anapoda.

mahom

In povestirea Chomsky la sciapozi din Miros de roșcată amară am următoarea scenă de seducție prin cărți, la terasă:

Anorexică arătare, sugerând grație agasantă și creier doldora. Cine-a mai văzut muiere să citească Chomsky? Melissa zăcea zilnic la terasa talciocului citind ostentativ, neuitându-se la mine, deși vedeam că nu-i scapă nimic împrejur. Când mânca ceva, mesteca exasperant de sonor și solemn. Luase literalmente principiul yoga potrivit căruia, atunci când – din păcate – ești obligat să mănânci, trebuie să rumegi până ajungi să-ți bei alimentele și, tot așa, să-ți mesteci apa.

Odată am numărat că a mușcat de treizeci de ori dintr-un măr, rupând lent cu dinții din față carnea fructului, care crăpa sfâșiată umed-crocant. La sfârșit a ronțăit tacticos și cotorul, după care, preț de vreun sfert de ceas, s-a holbat în gol cu codița verde între buze.

Când citea, Melissa lăsa să-i cadă sandalele și își freca picioarele goale. Avea nasul mare, buze rele și călcâiele fisurate, globuri cu cartografii din falii fine, obscene, indicând demonstrativ că umbla mult desculță, ca o bacantă etruscă.

koba

În ziua aia s-a nimerit lângă mine, la masa din dreapta, iar eu adusesem dinadins o carte din alea într-un alfabet prelins și nevocalizat, de citit de la dreapta la stânga. Coperțile se sfidau una pe alta, a mea spre dreapta – a ei invers.

În cele din urmă, s-a scuturat brusc și a aruncat o privire scurtă spre cartea mea.

— Nizami, am informat-o prompt. Nizami din Ganja, „orașul comorii“, ăla care a scris Majnun și Laila. Asta-i o Alixăndrie în 10 000 de distihuri, hăhă.

M-a măsurat dând o pagină, deși nu o terminase pe precedenta, și mi-a întors profilul, băgându-și nasul mare în carte. A dat altă pagină și am remarcat cu satisfacție rea că își umezește buricul degetului. Ador femeile cu imperfecțiuni.

— Am cumpărat cartea asta chiar acolo în Ganja, în Caucaz, unde începe Daghestanul, am urmat vorbind visător, fără s-o privesc. Am fost prin văile alea unde și în Antichitate se vorbea un regiment de limbi, de spune Strabon că romanii, când le venise în cap să verifice dacă în creierii munților mai existau porțile de aramă ale lui Alexandru, aveau nevoie de 70 de tălmaci.

Am depus cartea și am lăsat Logosul să mă traverseze: — 70 de tălmaci, mai mulți decât numărul bucătarilor și femeilor ușoare ce veneau în urma armatei cu bagajele și cățelușii de companie pe care un trântor de sclav creștin îi botezase, nu se știe de ce, Gog și Magog; tălmaci utili pentru ca oștirea să se poată tocmi de la o vale la alta pentru poame, nuci, rodii, dar și surcele de încălzit cazanul consulului, care cazan servea când pentru supa oștirii, când pentru baia ibovnicelor trimisului împărătesc cu inel pe care scria SPQR…

Își închisese și ea cartea și privea drept înainte.

nit

— Deseori întâlneau tabere de sciapozi, creaturi umanoide din deșert, cu un singur picior cu laba enormă, picior-umbrelă care, atunci când ei avansează țopăind, îi ajută să nu se scufunde în nisip, iar când e prea cald dumnealor se întind pe spate și-și ridică deasupra laba cu degetele rășchirate, făcându-și astfel umbră, de unde le și vine în greacă numele de scia-pozi, „umbră cu piciorul“…
.
Am mai tras un gât de bere și am urmat:
.
— Au înfățișare umană și cântă duios, iar carnea lor e foarte prețuită de nomazii turcomani, care, atunci când nu-i consumă ori nu-i siluiesc, îi obligă să piardă la șah.
A început să râdă, s-a întors spre mine și mi-a zis să comand ceva de băut.
.
Când ne-au venit cele două whiskey-uri duble, am ciocnit și mi-a spus că urăște bătrânii.
.

— Ai părul cam alb și mă temeam. De mică am dușmănit bătrânii găunoși și pretențioși a căror înțelepciune se reduce la: „Păzește-te de anturaj“ sau: „Din bucata mea de pâine / Am hrănit un om și-un câine…“ Ori: „Cine n-are bătrâni să și-i cumpere“…— Așa e, da, i-am spus grăbit. Adevărata apocalipsă chinuitoare ar fi să te trezești supraviețuind lepădat printre vampiri molfăitori din ăștia, care se hrănesc din „respectul“ tău… un fel de Planeta Momâilor condusă de clone ale lui Chomsky.

pich

M-a privit cu un reproș rănit ce merita pupat.
— Colegii mei de generație din presă încep să devină așa anoști cum spui, da, am completat. Se mai miră lumea că am ajuns să beau…
— Ești drăguț, mi-a zâmbit plat. Dar suntem amândoi de-o sofisticăreală atât de mare, că nu prea avem ce ne spune. Ca să nu mai zic de-o împerechere.

— Ne-o tragem mut, i-am propus. Ne futem tăcut.

— Nu-mi plac bărbații, mi-a spus calmă.

— Sunt un bărbat special, am asigurat-o. Pot să stau în cap… Știu turcește. Am degete comice la picioare și unghii cu versete gravate în limbi încă neinventate. Pot să pronunț cinci feluri de h, plus cel etrusc…

…și am mai comandat două whiskey-uri. Am tras un gât mare, pentru curaj, și i-am spus:

— Dacă vrei, mergem împreună la femei.

 

Urmarea e în Miros de roșcată amară

PS 1. Pe plajă e altceva, poate citi tâmpenii ca o provocare, cum fac eu când imi cumpăr ostentativ Formula AS.

PS 2. Apropo, am văzut un text sinistru care circulă, preluat hulpav de pe blogul unui Paler al zilelor noastre, despre “femeile misto” (fără diacritice)…

Textul spune: “Femeia misto nu se plictiseste in cuplu! De ce? Pentru ca stie sa-si aleaga un barbat misto.”

Etc. Femeia misto isi alege barbat misto. Ca lumea și mergi pe burtă.

Femeile misto care preiau stupizenia asta trebuie să fie în primul rând foarte proaste.

Misto va fi consolarea creierului lor nașpa.

178160_489059977794512_478709706_o

Cultura pe mâna unui moralist vedetă: Alain de Botton și muzeul din Amsterdam…

“Pompon cache oreille”, decor pentru un început de povestire…

cache-oreilles-enfant

E mort afară în Bruxelles, plouă necreativ. La crâșma în care-mi țin de obicei biroul intră cei doi – el și ea. Turiști pierduți în ploaie, nații neidentificate, vorbesc engleză proastă. El: manierat și detestabil, ea: o splendidă arătare anorexică. Scrie “fetișistă” pe fața frumoasei, care nu și-a tartinat nimic peste paloarea vicioasă. Au noroc c-au găsit cafeneaua asta, în noaptea ploioasă, altfel mergeau să bea ceva cald în gară.

Ezit să-i plasez undeva între Europa de est —baltici, de pildă— sau Portugalia. Au ghidul turistic mototolit și umed aruncat în fața lor pe masă, dar de la distanța de două ferestre șiroinde nu-i aud vorbind, pentru că Marie-Jeanne, chelnerița sexagenară tatuată, a lansat un playlist de heavy metal.

El are buze glossy, lucioase, un fular de cașmir roșu învârtit până la bărbie și stupizeniile alea nemasculine ca niște labe pufoase de urs pe urechi, ca să-l apere de frig. Dacă mă făcea Domnul muiere fugeam urlând vâzând unul ca ăsta cu șoșoni pe urechi.

Ea – o golancă slabă, cu haină scurtă de piele, care îl pupă viclean uitându-se împrejur. Ce vede? Mă vede pe mine cu un platou de fructe de mare de dimensiuni mitologice și o sticlă de vin odihnind în găleata cu gheață. Îi arunc un surâs larg, pe care cretinul, zidit în lectura meniului, nu-l remarcă.

Il vede pe Pierrot la bar, violaceu, trăgând de dimineață la potire mari de beri trappiste. Le vede pe cucoanele pensionare înfipte demn pe scaun la două mese lipite, care joacă poker sorbind half-en-half (amestec de vin alb și spumos). Îi vede pe polițiștii flamanzi pitiți un moment de ploaie, care sorb un pahar cu cotul pe bar, chipiul în mână și pistolul bine la vedere în coburele de la brâu, lângă măciuca electrică.

Belgia e una din puținele culturi în care se bea la volan, la cinema, la prânz și oriunde și unde polițiștii de cartier intră în crâșmă când fac o pauză din plimbat, își scot chipiul și trag câteva beri la bar, înainte de-a-și relua rondul.

— “Dar sunt înarmați”, mi-a șoptit odată gâtuit o ziaristă estonă, asistând la scenă.

Da, da-s oameni și ei, i-am zis, privind înduioșat cum cei doi robocopi erau bătuți pe spate de alți consumatori la bar. Asta e la urma urmei cultura care ne-a dat noțiunea de chermeză și pe Bosch și Bruegel.

Dar cei doi… Ce-mi place când văd câte un imbecil care aduce o splendidă creatură feminină la restaurant, iar el se instalează în colț, cu spatele la perete, privind satisfăcut împrejur, în vreme ce ea cade plictisită în fața lui, cu spatele la sală, nevăzându-l decât pe el.

Nu, tâmpitule, femeia e cea care trebuie să stea în colț cu fața la sală, privind spre univers, în vreme ce tu o protejezi întorcând spatele Statului Islamic care intră să ne hăcuie pe toți în crâșmă. Așa e în lumea reală.

După ce comandă plat du jour (steak-frites) și câte un pahar de vin (da, un pahar, iar nu o sticlă) impostorul îi explică frumoasei tot felul de lucruri despre care nu are habar, fără să vadă că ea îl ascultă învârtind paharul gol între degete.

Figura ei de fată săracă dusă în vacanță all-inclusive de unul cu cutiuță de cremă Nivea în buzunar arată că moare după alt pahar. Că tare-ar vrea acum pe loc o bere, iar după bere ar pofti chiar o carafă de vin roșu cum are în față grasul de Momo, care citește ziarul de ieri sub o fotografie înrămată cu Johnny Holliday.

Nătângul care târăște prin ploaie frumoasa obraznică și care o va terfeli la hotel și pe o parte și pe alta, înainte s-o ducă mâine cu trenul la Bruges, unde vor mânca un sandwich în fața catedralei, ei bine, el nu vede nimic din toate astea și comandă acum două ceaiuri.

El ar dori de mentă, dar Marie-Jeanne îl informează nerăbdătoare că n-are decât pliculețe Lipton de tizană, tei sau mușețel.

Frumoasa se descompune, aruncând ocheade disperate împrejur… Vita protectoare din fața ei îi zâmbește cu buze lipicioase, iar la un moment dat, vorbindu-i cu voce joasă, scoate un stick mic ce seamănă cu un supozitor (strugurel îi spunea odinioară) și-și mai lipește un strat protector pe buze, ca să nu-i fie frig, după care se-apleacă spre ea și îi depune un pupat cast pe gură.

Cum steak-urile rămân mâncate doar pe jumătate, Marie-Jeanne îi întreabă căznit: “Paquet? Pack? Manger maison, paquet”?…

Idiotul fără nume își privește escorta gotică ezitând o secundă, nu descifrează nimic in ochii ei si decide: — Oui, allez, împachetați ce-a rămas, dar nu și cartofii.

La plecare, amândoi ținându-se cu mâini moi, ea cam strânsă în spate, se opresc în prag, iar cât timp el deschide umbrela, punga cu mâncare în mână, ea se întoarce și mai aruncă o privire spre paradisul artificial pe care îl traversase. Une nuit fauve qui s’annonce.

 

După ce dispar în ploaie, îl întreb pe grasul Momo:

— “Cum se numește oroarea aia pufoasă, ca niște căști, cum avea ăla pe urechi”?

— “Pompon cache-oreille“, îmi spune calm matahala stacojie, întorcând paginile ziarului vechi, “dar gagica chiar era hămesită”.

 

ךךך

In punctul lui rebbe G.

in-punctul-lui-rebbe-g_coperta

Următorul meu volum de povestiri, In punctul lui rebbe G., va apărea curând la editura Polirom.

In punctul lui rebbe G. este o carte-concept care, continuând ceea ce am inceput cu limbajul erotic si exotismul din Roșcata amară, va adăuga elemente care în România nu au fost suficient exploatate — ocultism, tarot, pasiunea pentru istoria ascunsă si pentru legionari, alchimie, erotism. Toate astea împărțite în 22 de povestiri.

Pe scurt: 22 de povestiri care corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic si celor 22 de carti / lame / arcane majore ale jocului de Tarot.

Fiecare din cele 22 de lame de Tarot, pastrand desigur simbolica jocului, va trimite, la câte una din povestiri, care conțin, ascunse inițial de perspicacitatea cititorului, elemente de Tarot, ocultism și alchimie.

La desenul tradițional al Tarotului din Marsilia voi adăuga, pe fiecare carte a jocului, litera ebraică și trimiterea la povestirea care îi corespunde.

Cum o spune rebbe G., rabinul hasid din povestirea care dă titlul volumului:

sofer%202

— Arcanele aiestea majore din Tarot sunt în număr de 22. Exact câte litere are alfabetul nostru kabalistic. Douăjdoi, zecimea plus duodecimea. Fiecărei cărți de Tarot i se potrivește o literă ebraică. Dacă la 22 de cărți, câte sunt, adăugăm cele 10 sephiroth, sferele universului din Kabală: 22 + 10, obținem 32: numărul dinților ființei umane, dar și ai Adamului cosmic, omul perfect, Adam kadmon. Dublată cifra = 64: numărul căsuțelor de la jocul de șah… sau al hexagramelor din Yi King, sistemul chinezesc de divinație, care decurge din aceeași înțelepciune ca și Kabala, doar că pervertită de mizerabilele arătări ce sunt chinezii. Fiecare lamă de Tarot, fiece arcană majoră corespunde așadar unei litere ebraice și ne spune o poveste, o istorie fixată definitiv, iar simbolica lor se modifică în funcție de amestecul infinit al lamelor. Schimbând ordinea cărților de joc și ordinea literelor, se modifică și narațiunea ansamblului. Dacă noi am fi acum personaje de poveste, destinul nostru ar fi fluid, în funcție de entitatea superioară care trage și întinde cărțile jocului. Orice frază formulată în ebraică va reprezenta așadar o succesiune de litere, deci o succesiune de cărți de Tarot… și viceversa.

— Altfel zis, l-am întrerupt: dacă noi am fi acum personaje într-o carte cu 22 de povești, fiecare poveste corespunzând unei lame de Tarot și unei litere ebraice, de câte ori am citi istoriile în altă ordine, sau combinând o parte din ele, am genera un alt discurs, un alt Logos și o altă Facere?

lemat

— Da, îmi spuse sever rebbe Ghelerter, întrerupându-mi deriva. Dar, mai mult de atât, trăgând cărțile pot să intru în contact cu dybbuk-ul tău.

— Ce e aceea? întreb.

— Un duh răuvoitor pitit în tine într-un anume punct inaccesibil neinițiaților și care s-a ascuns acolo în urma unei erori morale pe care ai comis-o și pe care eu o pot dibui.

— Să fi comis eu vreo eroare morală fără să știu?

— Toți săvârșim erori. Eu, de pildă, îmi las nevasta nesupravegheată.

— Și de ce-ar fi asta o eroare morală? l-am întrebat cu un început de stânjeneală.

— Pentru că ea mă roagă să n-o fac, să n-o las singură. Femeia e slabă, de aceea o căznește un dybbuk mai puternic decât al nostru. Supraveghind-o, o ajuți să nu sufere, o faci să-și mențină umanitatea.

M-a cercetat fix, sever:

— Pot, mi-a zis, dibuindu-ți dybbuk-ul, să îți imit orgasmul.

— Pardon?! m-am înecat, necrezându-mi urechilor.

— Ordinea în care vei trage cărțile și dispoziția lor atunci când le voi întinde pe masă, totul combinat cu forța literelor, îmi vor îngădui accesul la punctul în care se ascunde acel dybbuk care te căznește. Punctul prin care eu voi pătrunde în tine, te voi citi, te voi restructura și îți voi reproduce orgasmul.

Mi-a întins pachetul. Am tras o carte:

Picture1

A examinat-o:

— Aha, Șarlatanul… Prima carte a jocului, litera Aleph, א. Le Bateleur. Mereu la masă gratis, cu cuțit, pahar și farfurie pregătite, la bufet fără să plătești, scamator cu turpitudini mici, nedemne, un coțcar metafizic. Tot ce cauți e să te fofilezi de câte ori poți pentru o tură gratis în Roata Morții.

M-a scrutat.

— Ai aerul iritat. Crezi că spun platitudini, ca o țigancă.

Am roșit stângaci.

— Trage iar, a ordonat.

I-am întins cartea trasă: Picture2

— Beth, a clamat. ב, La Papesse. Te lași dominat de femei rigide, manipulatoare, sacerdoate care te încalecă fără chef, într-atât ești pradă lesnicioasă. Beth, da. Ce faci, îmi dai toate cărțile în ordine alfabetică? Fii mai inventiv, e destinul tău.

Am tras atunci, iritat, o carte fără număr și literă ebraică pe ea:

lemat

— Aha, a pufnit satisfăcut. Le Mat. Asta-i cea mai importantă, cea mai puternică. Poate fi prima, dar cel mai adesea e ultima din joc. Vezi tu vagabondul ăsta? Ăsta ești tu, e cartea ta, ești un om fără legături, cu fața mânjită, malahie în ochi, suflet cu franjuri… Dânsul, Le Mat, Nebunul, este eternul vagabond. Privește la el: chiar în clipa asta un dulău celest îi sfâșie curul fudul.

Dar simbolurile acestea, îl întrerup din ce în ce mai tulburat și trecând peste grosolănia vorbelor lui, sunt ele independente de noi? Sunt ele un fel de spumă de heruvimi?

M-a privit și deodată fața i s-a crispat.

Spuma de heruvimi s-a isprăvit, a șuierat scrâșnind. Uite cum e orgasmul tău.

Și schimonosindu-se și scoțând limba și lăsând să-i curgă din gură o cantitate prodigioasă de bale, fața lui rebbe G. a devenit deodată a mea, vizibilă leit sub barbă și codițe. Și-a arătat albul ochilor, a deschis gura, i-a fremătat omușorul și a scos un hârâit dezagreabil cum știam că fac eu când mă cuprinde epilepsia orgasmului.

גגג

(VA URMA în librării)

Despre Tarot am mai scris și aici:

Introducere în Tarot (cap. 1): Ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/04/introducere-in-tarot-cap-1-ignoranta-lui-t-s-eliot-in-the-waste-land/

in-punctul-lui-rebbe-g_coperta

Ce este islamul turc și cum îl distruge Erdoğan (cu extrase video, ceremonii sufi și multă transă)…

hier271022_230072250359954_3873465_n
Fotografiile și clipurile video din text sunt ale mele, captate de-a lungul anilor în Turcia, Balcani și Caucaz.

 

Islamul lui Erdoğan nu este islamul turc tradițional, iar ceea ce se joacă acum în Turcia este statutul laicității. Turcia e o țară laică prin Constituție, una din puținele țări declarate laice de pe planetă, alături de Franța, o țară unde religia nu are ce căuta în sfera publică.

Așa cum în Franța dacă ești funcționar public (polițist, profesor, amploaiată la ghișeul de la impozite) nu ai voie cu cruciuliță la gât, la fel în Turcia nu ai voie cu batic sau barbă ostentativă.

Asta se joacă acum acolo, laicitatea, nu soarta unui dictator obsedat de religie și glorie otomană apusă.

Erdoğan este un mare dușman nu doar al laicității, dar și al islamului turc tradițional, pe care, dacă vrem să-l înțelegem, trebuie să ne uităm la islamul balcanic, așa cum a fost practicat sub Tito și până astăzi.

Privit din afară, e drept, ar părea că piosul și autoritarul președinte turc Erdoğan caută să restaureze grandoarea trecută a religiozității otomane, din vremurile când sultanul turc era și Calif al tuturor musulmanilor (al musulmanilor sunniți, se înțelege, șiismul putând practic fi considerat o altă religie, în măsura în care nu există decât prin opoziție și rivalitate cu sunnismul).

Islamul turc și otoman

In realitate, islamul arid și intolerant practicat de Erdoğan și pe care el și apropiații lui ar dori să-l introducă în Constituție, rupând cu laicitatea impusă de Atatürk, se situează foarte departe de islamul otoman. Imperiul otoman era tolerant religios, în ciuda a ceea ce ne spun manualele de istorie și miturile naționale din Balcani. El a continuat să fie practicat în Balcani după introducerea prin masacre a valorilor republicane de către Atatürk, în special în Iugoslavia lui Tito. Tito, pentru a impresiona marile țări musulmane “nealiniate” cu care el coopera, Egiptul lui Nasser si Indonezia lui Suharto, a permis perpetuarea în Iugoslavia a sectelor și confreriilor sufi, moștenire otomană, care și-au păstrat locurile de cult, dinastiile de șeici, ritualurile și cimitirele. In Sarajevo, Skopje sau Prizren, în Bosnia, Macedonia și Kosovo, confreriile sufi, dervișii, au continuat să-și practice ritualurile sub comunism, în vreme ce erau interzise în Turcia (cf. videouri mai jos, precum și un film complet).

Intrucât e vorba de dinastii de derviși, mulți șeici de confrerii în Balcani sunt și astăzi etnici turci, în Macedonia, Kosovo sau Bosnia, în vreme ce majoritatea discipolilor sunt albanezi, torbeși (slavi convertiți) sau țigani.

Islamul practicat de Inalta Poartă era așadar de natură sufi, pietistă și contemplativă. El avea de altfel solide elemente șiite, iar majoritatea confreriilor sufi din Balcani sunt și astăzi cripto-șiite, așa cum sunt cripto-șiiți și acei alevi, aleviții din Turcia, care formează probabil cam un sfert din populație (majoritatea fiind kurzi). Până la răspândirea, cu sprijin occidental, inițial britanic, a islamului wahabit, cel care a dat fundația ideologică a Arabiei Saudite, întreaga lume islamică era penetrată de sufism. Chair și convertirea unei părți a albanezilor și slavilor balcanici la islam s-a făcut nu cu forța, ci în urma activității misionare a unor predicatori sufi precum acel Sari Saltuk, despre care se crede că ar fi îngropat la Babadag.

zarcone_mystique_rectoAșa cum a scris-o bunul meu prieten Thierry Zarcone (de la EHESS în Paris, el s-a specializat doctoral prin arhivele din Istanbul, eu am rămas la stadiul de Master’s Degree cu un studiu despre sufismul cecen) în cartea sa Mystiques, philosophes et francs-maçons en islam, sultanii turci erau în mod automat membri ai unei confrerii de derviși, ai unei tariqat, dar majoritatea au făcut parte chiar din mai multe în același timp. Sultanii erau automat membri ai unei confrerii de derviși după cum erau inițiați și în franc-masonerie. Ceremoniile de transă colectivă ale dervișilor erau frecvente și banale în palatul Topkapi al sultanilor.

Ba chiar, în imperiul otoman au luat naștere unele confrerii sufi cu specific turc. Una, cea fondată de afganul Jalaluddin Rumi, care fugise de invazia mongolă până în sultanatul turc de la Konya, a devenit, deși bazată pe texte în limba persană (așa-numitul Mathnawi al lui Rumi), o confrerie pur turcă: cea a dervișilor învârtitori, Mevlevia. Fiind o confrerie pusă pe poezie, muzică și arte, mulți sultani au făcut parte din ea.

Călătorul și turistul poate vizita și astăzi loja dervișilor învârtitori, în vârful dealului Galata din Istanbul, acolo unde începe bulevardul Istiklal. Loja (tekke) e acum un muzeu, pentru că ateul Atatürk a interzis confreriile de derviși, așa cum a interzis și partidul comunist sau francmasonii sau orice formă de asociere care nu poate fi controlată.

O a doua confrerie fondată în imperiul otoman a fost cea a ordinului Bektași, care era ideologia corpului de elită al armatei otomane: ienicerii. Un sincretism între sunnism și șiism, ba chiar cu elemente creștine, bektașismul a devenit practic o religie națională albaneză, deoarece spre sfârșitul Imperiului o majoritate a ienicerilor erau albanezi. După interzicerea ordinului Bektași de către Atatürk  membrii confreriei s-au refugiat în Albania, unde sunt și astăzi prosperi și influenți.

12375962_1042447359122435_2106617801335124384_n

Elemente sufi au și învățăturile predicatorului Fethullah Gülen, cel mai mare dușman al lui Erdoğan, refugiat în SUA, și pe care Erdoğan ar dori să-l vadă extrădat, deoarece îl acuză că ar fi fost la originea puciului eșuat.

In schimb, islamul practicat de Erdoğan, care a ajuns în școli și care începe să domine astăzi prin moschei, este un soi de neo-salafism diluat, o versiune edulcorată a aridei doctrine saudite care, ajutată de petrodolari și de pasivitatea politică generală în occident a ajuns să se identifice cu esența însăși a islamului, când la origine era doar doctrina unei obscure secte și a unui trib de pe lângă Mecca pe care britanicii l-au finanțat și încurajat să se răzvrătească împotriva… Imperiului Otoman.

Este o mare ironie, așadar, că atât Atatürk odinioară, cât și astăzi Erdoğan au persecutat islamul tradițional de tip sufi al Turciei, primul din motive politice de modernism impus, cel de-al doilea din motive religioase, anacronice, în numele unei doctrine importate.

Coda: cum funcționează sufismul astăzi

Sufismul exista peste tot in Islam. Iata aici o ceremonie de transa colectivă pe care am filmat-o in Cecenia in anii 1990 :
.
.

Sufismul balcanic

In afara de chestiunea identitară a bosniacilor, care nu sint altceva, istoric, decât sârbi islamizați,  Islamul nu a jucat nici un rol ideologic in Balcani. Niciun rol, de pildă, in Albania sau in mersul kosovarilor spre independenta. Identitatea albanezilor nu a fost nicicând de natura religioasa, iar miscarile lor nationaliste nu au luat niciodata in seama factorul religios.
.
image
Desigur, majoritatea kosovarilor sunt musulmani. In realitate, cei mai multi dintre ei, precum si albanezii din Macedonia sau din Albania propriu-zisa, apartin acelei branse tolerante a Islamului care se numeste sufism. In sate, majoritatea barbatilor albanezi intra inca foarte de tineri intr-una sau alta din confreriile sufi mostenite din timpul imperiului otoman.
sheik582408_510263185674191_1289782773_n
Islamul practicat de majoritatea albanezilor, si care este cel care a fost incurajat intotdeauna de catre sultanii otomani, este asadar un islam contemplativ si tolerant. Șeicii locuiesc in general intr-un soi de manastire musulmană, care poarta numele de teqe in albaneza (teke in restul Balcanilor).
tekke407946_510185992348577_482378923_n
Mormant sufi in Babadag, Dobrogea
Asemenea manastire este in acelasi timp un loc de pelerinaj. In curtea manastirii sunt ingropati mai- marii confreriei. Fiecare confrerie are propria sa manastire, dar majoritatea localitatilor poseda mai multe asemenea teqe, al caror numar poate urca pana la 10-12, cum e cazul in orasele cu vechi traditii cum sunt Prizren, Gjakova si Peja (toate trei in Kosovo).
Kosovo002
Ritualul transei colective pe care il practica acesti sufi, sau dervisi, cum li se mai spune traditional, difera foarte mult de la o confrerie la alta. Unele confrerii practica un ritual muzical, altele pun accentul pe posturi corporale care nu difera de cele adoptate in anumite variante de yoga. Ritualul poate de asemenea implica dansul, sau diferite miscari ritmice si tehnici de folosire a respiratiei (ajungandu-se la fenomenul cunoscut in medicina drept “hiperventilatie”) si o cunoastere aprofundata a anatomiei si fiziologiei umane.
.
.
Garcon color
Departe de a fi niste fundamentalisti islamici, membrii confreriilor sunt deseori respinsi de musulmanii care adera la cultul musulman oficial. In functie de confrerie, discipolii sufi impartasesc un Islam mai putin rigid decât cel al lui Erdogan sau difuzat în Turcia de astăzi si care nu aplica multe din preceptele fundamentale ale Coranului si ale practicii islamice. Ei nu se simt obligati sa faca cele cinci rugaciuni cotidiene, pot bea alcool, ba chiar pot consuma alimente interzise in Islam.
.
Dervisii nu merg la moschee, ba pana si pelerinajul la Mecca este deseori pentru ei mai putin important decat pelerinajul la mormantul fondatorului confreriei lor.
.
Departe de a exercita o influenta nefasta asupra guvernului noului Kosovo independent, confreriile musulmane de tip sufi reprezinta, dimpotriva, o garantie impotriva implantarii in Kosovo a Islamului fundamentalist, de tip wahabit sau salafit. Invers, o dovada si mai clara a faptului ca Islamul nu a jucat niciun rol in independenta Kosovo este si faptul ca atunci cand albanezii insisi au jucat rolul opresorilor, fortand de exemplu zeci de mii de romi sa-si paraseasca locuintele si sa emigreze, asta s-a petrecut in ciuda faptului ca totalitatea romilor din Kosovo au fost, si raman, musulmani de rit sufi.
.
.
Ritual
Confreria cu ritualul cel mai impresionant este fara indoiala Rifaiya. Aceasta confrerie, prezenta peste tot in Kosovo si in Macedonia, ceva mai putin in Albania, foloseste un ritual care impresioneaza prin aparenta sa violență :
.
.
Dupa o etapa in care are loc pregatirea psihologica a discipolilor, prin cantece in cor si miscari ritmice, dervisii incep sa se strapunga cu arme ritualice, care poarta nume metaforice (“rubin”, “tacâm” etc.). Este vorba de sabii, cutite, piroane si multe alte unelte taioase si decorate cu clopotei. Ceea ce este socant in acest ritual, asemanator in aparenta celui practicat de musulmanii siiti, este faptul ca in ciuda dimensiunilor impresionante ale lamelor si celorlalte instrumente folosite in timpul ceremoniei, aceasta are loc fara ca discipolii care practica strapungerile sa arate vreo suferinta, ba chiar fara ca ranile lor sa sangereze.
pike224760_209961975704315_795044_n
.
Absenta sângelui, chiar si in cazurile in care lamele sunt introduse prin organe extrem de irigate sanguin (strapungerea limbii, de pilda), indica o lunga cunoastere a acestor tehnici, transmise in taina, din tata in fiu. Dervisii Rifai au vazut intotdeauna in ritualul lor un mijloc de convertire, de propaganda pasnica, de raspandire a propriei lor confrerii in detrimentul celorlalte si in detrimentul islamului oficial, al Islamului moscheilor.
Concluzia rămâne cea de mai sus: este o mare ironie că atât Atatürk odinioară, cât și astăzi Erdoğan au persecutat islamul tradițional de tip sufi al Turciei, primul din motive politice de modernism impus, cel de-al doilea, Erdoğan, din motive religioase, anacronice, în numele unei doctrine importate.
—–

PS.  Nu creștinismul ne-a salvat de islam

Celor care tot ii dau cu religia – esența neamului și cum religia a salvat Țările Române de otomani trebuie să le răspundem că zic o tâmpenie cât Patriarhia de mare.

Puteam să fim cu toții islamizați de secole și tot ne-am fi războit cu turcii. Cuceririle turcilor nu se duceau in vederea răspândirii islamului, ci erau hrăpărețe ocupații militare și invazii pentru putere și bogății.

Au ocupat otomanii regatul musulman al Egiptului? L-au ocupat. Până in sec. XX. Țară musulmană, ca a lor, da?

S-au măcelărit turcii sunniți ai lui Baiazid cu turcii sunniți ai lui Tamerlan (Timur Lenk)? Da, s-au măcelărit… Și unii și alții de aceeași credință.

Cu cine s-au hăcuit turcii vreme de secole, in asa măsură că au fost cei mai mari dușmani și au rămas până azi? Cu Persia, cu Imperiul vecin al Iranului.

Fără ostilitatea permanentă cu Iranul, s-ar fi extins turcii până in Afganistan și India.

lawr

Au ocupat turcii locurile sfinte si au oprimat triburile arabe sunnite, de aceeași religie, până in sec. XX? Da, le-au ocupat. De aceea s-au infiltrat acolo britanicii, prin T. E. Lawrence, spionul orientalist, aventurierul care a scris “Seven Pillars of Wisdom” (1922), și care e unul din cei vinovați de actualul dezastru planetar. Pentru a stârni o revoltă împotriva Imperiului Otoman în 1916–18, Anglia a încurajat și finanțat cele mai obscure și sectare triburi de la Mecca, mai întâi Hașemiții, ca mai târziu Occidentul să împingă tribul Saud, cel cu doctrina sectară wahhabită devenită azi planetară, dar care pe atunci era doar crezul extremist al unui obscur și reacționar trib din deșert, departe de exuberanța și toleranța otomană.

Complicitatea occidentului, felul în care a fost lăsat să se răspândească wahabismul până astăzi, toate acestea au modificat definitiv fața islamului, fărâmițat de altfel la fel de definitiv, după ce Califatul a fost abolit… tot de Ataturk și de Turcia republicană. ISIS, Statul Islamic (Daesh) e o consecință directă a acelei iresponsabilități criminale

Dar, pentru a încheia cu legenda că virtuțile creștine ne-au salvat de islam, merită amintit doar ce scria Cantemir despre moldoveni:

”Numai osebita si nemarginita pronie cereasca a facut ca Împărăția mare a turcilor nu a silit un norod atat de prost si fara putere.”
(Descrierea Moldovei, cap. XVI)

.

Filmul Howling for God

In filmul meu Howling for God analizam funcționarea (uneori chiar pe o notă ludică) a unei confrerii sufi de inspirație otomană din Balcani astăzi.
Iată ce spune fișa filmului (turnat de altfel în peliculă, Super 16 mm:
Iubiţii Domnului” (fr. Les Amoureux de Dieu / engl. Howling for God, 1999, 63 min.) abordează Islamul şi funcţionarea sacrului, în general, într-o manieră originală: regizorul Dan Alexe se implică personal, interacţionând cu personajele. Decorul este Macedonia de după destrămarea Iugoslaviei, o Macedonie subterană, nebănuită: cea a confreriilor de dervişi, mistici musulmani cu ritualuri colective şi tehnici arhaice ale extazului. Dervişii Rifai, în a căror confrerie se petrece filmul, practică un fel de yoga islamică, însă o yoga violentă, în care practicanţii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge. Regizorul, care a frecventat de-a lungul anilor 1990 această comunitate, învăţând limbile locale, construieşte o parabolă a sacrului modern. Conflictul dintre cei doi şeici care îşi dispută supremaţia asupra confreriei este prezentat cu mult umor – un ingredient rar în filmele documentare.
Image
—-
Linkuri spre noi dezvăluiri despre sufism :

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)…

Sfîntul derviș din Babadag…

(Sarî Saltuk, unul din islamizatorii Balcanilor, e o altă ipostază a lui Nastratin)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

Sfânt și profet cămătar într-o nuvelă egipteană de netradus : o nouă privire spre Hagi Tudose…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/07/sfant-si-profet-camatar-intr-o-nuvela-egipteana-de-netradus-o-noua-privire-spre-hagi-tudose/

Mai multe despre sufism în Balkani în zilele noastre:

The influence of Sufi Islam in the Balkans

Allah e un gospodar (citind “Sufism and Taoism” in croatã)…

Despre sufismul cecen :

Mic breviar cecen…

Linkurile de mai sus au și sublinkuri… Filmul complet Howling for God poate fi văzut aici :

Howling for God

Sufism in Afghanistan : surviving even under the Taliban…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/10/sufism-in-afghanistan-surviving-even-under-the-taliban/

Despre poezia sufi:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Cf. despre progresul istoric al occidentului în comparație cu islamul:

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

————

A săruta / a saluta… Cum se pupau în “Cantar de Mio Cid”…

270291_226095247424321_2891351_n

Cu ocazia Zilei Internationale a Sărutului, iata o revelație despre etimologia verbului “a săruta”:

Româna şi franceza au înlocuit, în mod independent, latinescul basiare, a săruta, prin verbe cu transfer metaforic: embrasser şi a săruta.

În celelalte limbi neo-latine, basiare a rămas: italiană baciare, cu substantivul bacio, sărut; spaniolă besar şi beso; sardă (una din limbile romane cele mai arhaice) basare. Și, desigur, în aromână bashu.

În română nu e atestat, iar în franceză baiser a deviat deja în epoca de după Renaştere spre sensul de a fute. Baiser a devenit treptat foarte vulgar, făcând că deja la Molière să fie ambiguă fraza: Baiserai-je, mon père? care îi făcea pe toţi să râdă pe atunci.

Baiser ca verb a dispărut din limba îngrijită, devenind unul din cele mai vulgare cuvinte din franceză, dar lăsând în urmă. în mod straniu, normalele baiser (substantiv) = sărut, şi baisemain = sărutul mâinii. În schimb baise (= futai) e un cuvânt de o violenţă excepţională… exemplu că oamenii nu au putere asupra limbii şi că ea e cea care ne vorbeşte.

Aşa că franceza a înlocuit verbul baiser prin fadul embrasser (literalmente: a îmbrăţişa)… Aşa e paradoxul, ca limba amorului prin excelenţă să fie săracă în termeni amoroşi şi să aibă acelaşi verb pentru a săruta şi a îmbrăţişa, care nu se disting ca sens decât în funcţie de context.

Ce a făcut însă româna? Româna are nicio urmă a lui basiare… Are “a săruta”, a cărui etimologie e limpede: toate dicţionarele ne spun -corect- că vine din latinescul “salutare“, a saluta, prin întărirea lui L în R, precum în sol > soare şi caelum > cer…

… dar ce surpriză să descoperim că şi în spaniolă medievală verbul saludar era pe cale urma o evoluţie similară… În Cantar de Mio Cid, Cidul, după ce declară credinţa regelui Alfonso, se ridică şi…

“levos’ en pie e en la boca l’ saludo”!…

E en la boca’l saludo – şi pe gură-l sărută!…Salutaţi-vă fără limită!…

Beeeesameeee… Beeesame muuucho…

Ah, da, iar în rusă un “French kiss” (французский поцелуй), care la englezi e sărutul cu limba în gura celuilalt şi schimb de lichide, ei bine în rusă “French kiss“ înseamnă, naiv: un blow job.

(fragment din Dacopatia și alte rătăciri românești, Humanitas 2015)

603089_655054251195083_1182305931_n

 

“Janis: Little Girl Blue” (2015) – un disperat cântec de împerechere

720x405-JANIS_JOPLIN_pearl_album_cover__

Janis: Little Girl Blue – documentar american (2015) de Amy J. Berg

Janis — un documentar modest, epurat și elegant, care nu poate intra într-o competiție a acumulării de scoop-uri cum a  fost Amy, filmul despre Amy Winehouse care a primit anul acesta (pe mare merit) Oscarul pentru cel mai bun documentar, dar care traversează (parcă fără să le remarce) toate capcanele documentarului biopic.

Spre deosebire de minunatul Amy, Janis nu are decât puține imagini de arhivă la dispoziție. Acolo unde Amy putea juca  pe contrastul estetic dintre diferitele suporturi vizuale (8 mm, 16 mm, video, telefon portabil, HD etc.), în Janis nu avem decât imaginile alb-negru ale epocii (color la Monterey și Woodstock), arhive TV (alb-negru) și interviuri luate azi cu foști iubiți și o fostă iubită (doar vocea), căci Janis era bi-sexuală când își revenea din stupoare.

Moartă la 27 de ani, așadar, ca mulți alții din generația ei de Flower Power, cu un caracter care îl anticipa pe cel al lui Amy Winehouse: încăpățînată, narcisistă fragilă, onestă, disperată după amor adevărat pe care, în cercul vicios de auto-distrugere în care a intrat nu îl mai poate găsi.

Suflet de fetiță și nepăsare totală pentru toate convențiile, inclusiv pentru feminism, obsesia epocii. Intrebată de un reporter de ce nu are nici o femeie printre muzicienii grupului, Janis spune: — “Arătați-mi o femeie toboșar bun și o angajez pe loc”.

Filmul seduce prin înșelătoarea sa simplitate: ca și la Amy, nu sîntem iritați și sufocați de vreo voice-over care să toarne informații în ureche și ce trebuie să deducem din ce vedem. Și ce vedem? Vedem că fiecare din aparițiile publice și fiecare din cântecele lui Janis era un disperat cântec de împerechere.

Nu numai că se culca cu primul venit și cu oricine, doar-doar o găsi puțină afecțiune reală, dar transa ei forțată în acele împerecheri repetitive și morocănoase se împrăștia în urlete necontrolate în coit, căci Janis, cum ne mărturisește unul din foștii muzicieni care au lucrat cu ea, era “cam zgomotoasă”… și de îndată ne închipuim jena și atmosfera nocturnă prin hotelurile acelea sordide din provincia americană, cu un etaj, rampă interioară și camere cu pereți din placaj.

Chiar și pe scenă, părea că ar căuta doar să-și forțeze un permanent orgasm din ce în ce mai trist, căci pe măsură ce urcă în tine știi că e neutentic, pentru că ți-l provoci, îl cauți, e mincinos și te lasă mai gol ca înainte. Atunci trebuie mărită doza și exagerat urletul, doar ca să uiți.

Moartă la 27 de ani, dar la 25 părea deja de 50… “Love”… “ball and chain“… atât putea să cânte, dar dragostea pentru ea era doar din cea care îți rupe carnea și mațele, o durere care te izbește cu fața în dușumea și te lasă mut, cu plânsul sec.

Printre bonusurile filmului se mai numără și apariții de camee cu Melissa Etheridge și Kris Kristofferson astăzi, precum și, pitită abil în genericul final, o neașteptată apariție a lui John Lennon (flancat de sinistra Yoko) care destăinuie că Janis îi propusese o colaborare.

Simplicitatea aparentă a construcției filmului ascunde si interogații sociale majore: generația aceea a lui Woodstock în America și mai 1968 în Franța, când se fuma în direct în studiourile de TV și se predica amorul liber, acea generație avea convingeri profunde, generozitate, optimism și exuberanță. Astăzi nu mai avem nici una din toate acestea, ci doar morală burzuluită și secăciune sufletească. Problemele de echilibru psihic și afectiv ale lui Janis erau de pus, în bună parte, pe seama conflictului cu mediul profund conservator din care ieșea ea, din clasa de mijloc albă a Texasului de după război. Astăzi, tinerii, noua generație, nu doar că sunt departe de revoltă, dar seamănă în mod deprimant cu părinții lui Janis.


— Amy (2015): — I cheated myself

și un documentar extrem de prost:

— Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar

— “The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/15/the-salt-of-the-earth-2014-wim-wenders-escrocul-servil/

Despre una din cele ami rușinoase manipulări din istoria documentarului (autorul fiind și azi o vedetă în țara lui, Franța):

— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/08/02/filmul-antropologic-intalnirea-cu-salbaticii-si-o-manipulare-rusinoasa/

Despre problemele deontologice care se pun în conceperea și realizarea unui documentar:

— O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/

și

La Athos cu Becali – varianta ciné-vérité

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/23/la-athos-cu-becali-varianta-cine-verite/

Filmul meu Howling for God în versiune completă:

Howling for God / Les Amoureux de Dieu

http://www.cultureunplugged.com/play/2873/jsSendInvitation.php

Extrase din alte documentare pe canalul meu de YouTube:

https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

Brexit și falsa democrație…

Brexit referendum anti leave result demonstrationFoto: EPA/SEAN DEMPSEY

Tot așteptând eu marți seara, în sala de presă a Consiliului European din Bruxelles, în bunkerul de granit Just Lips (Justus Lipsius), momentul în care Merkel și toți ceilalți i-au spus unui Cameron distrus și tremurând, că nu se mai poate da înapoi, am trecut în revistă bucuria dreptei neocon vest- și est-europene de după Brexit.

Jubilează ei că poporul britanic și-a “exprimat suveran” dorința de a se rupe de mașinăria birocratică UE. (UE fiind în realitate cea mai pașnică și reușită construcție transnațională din istorie și care finanța în bună parte regiunile sărace din Anglia.)

52% din votanți (din care o bună parte regretă acum, pricepând vag catastrofa) au bifat LEAVE.

Realitatea este foarte nuanțată: deceniile de presă controlată de Murdoch (echivalentul lui Berlusconi sau Voiculescu sau Vântu) au îndobitocit o populație cu un nivel scăzut de instrucție și care nu se hrănește intelectual decât din tabloide și TV.

Campania în favoarea Leave s-a făcut pe baza unor minciuni crase, deformări ale realității și mituri urbane. Poporul tâmpit și mințit de presa manipulatoare nu e doar în România, ci și în Anglia, Italia, Ungaria etc.

Dar, dincolo de asta, inițiativa lui Cameron de a propune un referendum cu vot majoritar absolut (adică tot ce e peste 50% e decisiv) era idioată. In condițiile în care nici mulți oameni instruiți nu înțeleg funcționarea instituțiilor și construcției europene, a pune la mezat soarta Angliei și a continentului, lăsând-o pe mâna gloatei cu majoritate de două procente manipulate de presa populară agresivă a fost un act de sinucidere politică și inconștiență criminală.

O chestiune atât de complexă trebuia votată în mai multe etape, punând un prag al participării și votului foarte ridicat. Sau nu trebuia pusă la vot.

Ce s-a întâmplat nu e democrație, ci inconștiență. Nu e nimic elitist sau disprețuitor pentru bunii oameni muncitori in a spune asta. La urma urmei, dacă după același principiu i-ai pune să voteze în chestiunea reintroducerii pedepsei cu moartea, rezultatul ar fi cunoscut dinainte: DA. La fel dacă șomerii ar trebui puși cu forța la munci publice: DA, etc.

E o falsă idee a democrației să dai pe mâna mulțimii, cu două căsuțe DA sau NU, chestiuni atât de complexe, pe care după aceea mulți din votanți recunosc că nu le-au înțeles.

Asta nu e democrație, ci dictatura mediocrității și a instinctelor manipulate.

Am scris, pentru rubrica mea Hubris and the City portretele (în engleză) principalilor actori din Brexit: – Cameron, Boris Johnson, Farage, Nicola Sturgeon, Sadiq Khan, Zac Goldsmith etc… Iată-le:

— David Cameron: the man in a dead-end alleyBoris Johnson: London calling

Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar

wheretoinvadenext


In primul rând, ar trebui să fie limpede pentru toată lumea, de multă vreme, că Michael Moore nu (mai) este astăzi un autor de filme documentare, ci un grotesc ideolog și un neguțător al propriei sale imagini.

Michael Moore nu mai este un autor de documentare de la acel nerușinat manifest manipulator care a fost Fahrenheit 9/11, pentru care juriul de la Cannes, condus de Tarantino, i-a acordat o nemeritată Palme d’Or în 2004.

Ce face el în noul său film de două ore Where to Invade Next? Se pune în scenă traversând Atlanticul cu un întreg transport de steaguri americane pe care le împlântă în toate țările Europei pe care le cucerește pentru a le lua ideile cele mai lăudabile și a le duce în America.

Filmul e o odă prelungită adusă sistemelor sociale și statului-providență de tip european, comparat în permanență și apăsat cu violența, cinismul și egoismul izolaționist din SUA. De la lungile concedii plătite din Italia până la învățământul superior gratuit mai peste tot, trecând prin libertatea de a avorta și de a consuma droguri ușoare, totul e mai bun și mai drăguț în Europa.

Sigur, nu că Michael Moore n-ar avea dreptate în mare, dar felul naiv și repetitiv în care alege doar ce îi convine din fiecare țară europeană sfârșește prin a agasa profund, mai ales că cel mai adesea persoanele care au acceptat (sau au fost plătite) să joace, joacă într-adevăr, iar asta se vede, atât prin atitudinea lor, cât și prin montajul demonstrativ și școlăresc. Faptul că totul e jucat stângaci și subliniat de muzică greoaie și mult-căutată de fiecare dată obosește repede și înlătură orice spontaneitate construcției, care oricum pleacă în toate direcțiile, ba spre felul în care islandezii și-au aruncat bancherii în pușcărie, ba spre drepturile femeilor în Tunisia (însoțit și de o lecție despre revoluția democratică tunisiană).

O succesiune amorfă de viniete pioase care pun de îndată problema a ceea distinge un documentar cu pretenții de cinematografie de un vulgar manifest rău construit în favoarea statului providență (welfare state) de tip european pe care americanii (și mai recent românii și toți est-europenii) îl confundă cu socialismul sau, mai rău, cu un cripto-comunism).

Un reportaj de propagandă

Michael Moore ne oferă aici, prin acest Where to Invade Next, un reportaj de propagandă împopoțonat estetic și prelungit groi până la durata unui film SUA de vizionat în sală (două ore).

Luate în sine, detaliile sunt reale. Da, italienii au 13 salarii plătite pe an, al 13-lea fiind bani de vacanță, dar la fel e situația în multe alte țări europene, de la Belgia până în Grecia (cel puțin până la criză). Da, legea americană, ca și cea a Coreei de Nord, oferă zero zile plătite de vacanță. Dar, cum o spune și Michael Moore în film, unii în SUA își negociază cu patronii o săptămână-două de concediu, că altfel n-ar fi existat nicăieri mitul turistului american.

Unele mizanscene sunt dincolo de grotesc, ca lunga secvență într-o școală săracă din Franța unde bucătăria e de nivelul a 3 sau 4 stele, iar copiii refuză să bea Coca Cola, sau n-au băut niciodată.

invade-2-web

Pe deasupra, ansamblul e înțesat de erori factuale. In episodul cu halucinantul confort din închisorile norvegiene Michael Moore ne spune în off că Breivik a ucis 55 de oameni, când oricine știe că au fost vreo 80 (77, mai precis). Doar un exemplu.

La fel fusese cazul și cu Fahrenheit 9/11. Sigur, cu toții îl detestăm pe odiosul Bush și suntem convinși, fără a fi conspiraționiști, că administrația lui a făcut totul pentru a nu implica Arabia Saudită în atentatele de la New York din 2001, aruncând toată responsabilitatea pe iluminatul Bin Laden și pe talibanii care îi erau gazde. Dar de aici până la a accepta un manifest atât de grosolan manipulator cum a fost Fahrenheit 9/11  e cale lungă. Totul era rău îmbinat acolo, pe modelul propagandei celei mai nerușinate.

Desigur, când ești milionar și conduci o mare casă de producție (Dog Eat Dog, compania lui, care a produs și acest torșon ideologic, care a trebuit să coste cât invazia Irakului, ca Moore să filmeze cu lunile pe vechiul continent și să se întâlnească cu președintele Sloveniei și liderul partidului islamist Ennahda din Tunisia) e ușor să te înfigi în față la Trump Tower cu un panou: We are all Muslim.

michael-moore-documentary

Indoielile vizavi de arta lui ar fi putut însă să ne vină deja de la Bowling for Columbine (2002), care, deși pornea, ca de obicei la el, din simțăminte bune (criticarea culturii armelor de foc în vânzare liberă din SUA și a rezultatului său direct care a fost masacrul de la liceul din Columbine, temă atinsă cu totul altfel de Gus Van Sant în Elephant), felul în care se încheia Bowling for Columbine, cu lunga secvență penibilă în care regizorul îl încolțește pe senilul Charlton Heston (actorul de dreapta, președinte al National Rifle Association) era dincolo de orice deontologie a documentarului.

tiros-em-columbine-michael-moore-charlton-heston

Sigur, se va spune, Michael Moore a decăzut pe măsură ce devenea tot mai bogat și obez și histrion repetitiv,  dar vom avea întotdeauna minunăția lui de film de debut din 1989, Roger and Me, filmul în care regizorul, originar din Flint, Michigan, orașul industrial sinistrat după ce General Motors își delocalizează uzinele în Mexic. Acolo, Michael Moore se pune frumos în scenă, cum a făcut întotdeauna, încercând de-a lungul filmului să obțină un interviu cu directorul General Motors.

Aceea este însă o glorie doar în ochii celor care ignoră istoria recentă a documentarului de autor, căci Michael Moore nu a făcut acolo decât să adapteze (ca să nu spunem să fure) metoda mai puțin cunoscutului cineast documentar britanic Nick Broomfield, care întotdeauna se punea în scenă, încurcându-și intervievații.

Și eu am folosit metoda asta, atât în Howling for God (care poate fi văzut integral aici), cât și în Cabală la Kabul, evitând însă manierismul care constă în apariția regizorului în imagine (Nick Broomfield obișnuia să țină prăjina cu microfonul, pretinzând că el este inginerul de sunet).

Ce este un film documentar?

Faptul că sprijini o idee lăudabilă, ca în acest Where to Invade Next, unde mai toate lucrurile arătate sunt reale, dar ansamblul e șchipătând și nu merită atenție, ei bine asta nu justifică manipularea cea mai grosolană pentru a-ți face acceptat mesajul.

Un film documentar este mai întâi cinema, o construcție cinematografică non-ficțională. Este așadar în primul rând cinema. Filmul documentar, spre deosebire de reportajul TV, are un autor identificabil și o identitate estetică. Un reportaj TV nu are autor, sau, mai degrabă, autorii de reportaje sunt interșanjabili, ei urmăresc linia editorială a televiziunii care i-a angajat sau căreia vor să-i vândă reportajul.

Un autor de documentare, in schimb, are o viziune estetică, un discurs narativ propriu și nu face concesii pentru a vinde unei televiziuni mai mult decât ar face un scriitor autentic pentru a-și vedea publicat manuscrisul. Documentarul de autor este, pur și simplu: cinema fără actori.

Ultimul film al lui Michael Moore este însă doar un manifest de tip reportaj cu actori (proști). Chiar dacă suntem de acord cu conținutul și mesajul.

Despre unul din cele mai frumoase documentare ale ultimilor ani, Oscar 2016:

— Amy (2015): — I cheated myself

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/

Despre unul din cele mai proaste documentare ale ultimilor ani:

— “The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/15/the-salt-of-the-earth-2014-wim-wenders-escrocul-servil/

Despre una din cele ami rușinoase manipulări din istoria documentarului (autorul fiind și azi o vedetă în țara lui, Franța):

— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/08/02/filmul-antropologic-intalnirea-cu-salbaticii-si-o-manipulare-rusinoasa/

Despre problemele deontologice care se pun în conceperea și realizarea unui documentar:

— O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/

și

La Athos cu Becali – varianta ciné-vérité

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/23/la-athos-cu-becali-varianta-cine-verite/

Filmul meu Howling for God în versiune completă:

Howling for God / Les Amoureux de Dieu

http://www.cultureunplugged.com/play/2873/jsSendInvitation.php

Extrase din alte documentare pe canalul meu de YouTube:

https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos
————————————

Krigen (Războiul, 2015): cum “Dogma” daneză ne vâră nasul în dileme morale

Krigen

De: Tobias Lindholm
Cu: Pilou Asbæk si Søren Malling 

Afganistan – militari danezi în forțele NATO sînt prinși într-o ambuscată într-un sat ostil în teritoriu taliban. Filmul pune o solidă dilemă morală, precum în American Sniper al lui Eastwood sau Zero Dark Thirty al lui Kathryn Bigelow. Pentru a salva viața unui camarad rănit și muribund și pentru că erau încercuiți, ofițerul danez (Pilou Asbæk) cere sprijin aerian pretinzând că a identificat clădirea din care se trăgea asupra lor. Rezultatul bombardamentului: 11 civili morți, majoritatea copii, iar el e trimis acasă, la nevastã si copii, ca să fie judecat pentru ceea ce echivaleaza cu o crimă de război.

2839a478c7d78df7c35f08aeedaa3992eb16e6a6

Turnat cu militari danezi adevărați în Turcia, Krigen a fost nominalizat la Oscaruri anul acesta în categoria Cel mai bun film străin, dar a fost respins în favoarea tăvălugului la limita manipulării morale Son of Saul.

Tobias Lindholm a scris scenariul de la The Hunt al lui Thomas Vinterberg si a realizat minunatul Kapringen, cu același  Pilou Asbæk, un film despre niște ostateci occidentali în mâinile piraților din Somalia, un film infinit mai palpitant decât hollywoodianul Captain Philipps (cu Tom Hanks, un film cu pirați moderni, sindicaliști și binele care triumfă) cu subiect identic.

Colaborând cu Thomas Vinterberg (Festen), cel mai cunoscut și interesant discipol al lui Lars Von Trier, Tobias Lindholm provine în ultimă instanță din astăzi repudiata mișcare Dogma, o chingă formalistă ucigătoare pe care o impusese o vreme manipulatorul Lars Von Trier, înainte de a o încălca chiar el. Desigur, rostul acelor reguli estetice era de a fi învățate temeinic pentru a putea fi transgresate, iar aici în Krigen regizorul combină un turnaj în stil documentar cu un surprinzător clasicism scenaristic.

348546-opbakningen-til-krigen-i-afghanistan-daler--

In general, prin formalism estetic, toți acești elevi ai lui Lars Von Trier redau formalismul moral sufocant al societății daneze, ipocrizia manierată sub care se ascunde rapacitate, lipsă de solidaritate socială și derive sexuale criminale (toate redate magistral și în registre diferite în Idioții lui Lars Von Trier, și Festen și The Hunt ale lui Vinterberg).

La Tobias Lindholm văsuserăm deja lipsa totală de scrupule și empatie a CEO-ului danez din Kapringen care trebuie să negocieze cu pirații somalezi. Aici, ]n Krigen, avem o procuroare de o răutate vicioasă mai mare decât a talibanilor și care, acasă în Danemarca, urmărește să-l condamne cu orice chip pe comandantul în pielea căruia se află spectatorul tot timpul.

Clasicismul părții a doua a filmului contrastează din păcate violent cu prima jumătate (Afganistanul filmat ca într-un documentar). Finalul ne satisface moral, dar de ce, oh de ce? a trebuit regizorul să ne servească la urmă o insuportabilă și lungă secvență cu pescăruși? Să sperăm că nu pentru că văzându-i îndepărtându-se pescărușii ar căuta să ne facă să ne gândim la o escadrilă de avioane.

Ah și, desigur, pentru adversarii intervenției din Afganistan nu e inocent faptul că pentru a scoate personajul din ghearele legii, acasă în Danemarca, e nevoie de o nouă entorsă morală… pe care, neobișnuind fiind eu să produc spoilere, nu o voi dezvălui.

Iată și prezentarea detaliatã a Oscarurilor din ultimii ani:

— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema (cu considerații despre The Revenant și Son of Saul)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

și un alt film cu Pilou Asbæk, tot de Tobias Lindholm:

— Kapringen (Highjacking, 2012) – cartografia fricii

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/20/kapringen-highjacking-2012-cartografia-fricii/

Apoi:

— Despre cum Dogma sectanților pieței nu explică mecenatul cultural

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/20/despre-cum-ue-sprijina-la-cannes-depresivii-danezi-si-sau-cum-dogma-sectantilor-pietei-nu-explica-mecenatul-cultural/

Cateva detalii in plus despre “excepția culturală” europeană si cum caută UE, presată de SUA care consideră asta o “industrie” sa-si păstreze dreptul de a subventiona filmele si audio-vizualul, pe Europa Liberă :

— UE sprijină la Cannes depresivii danezi

http://www.europalibera.org/content/article/24990878.html

Un alt bizar film cu Mads Mikkelsen a fost :

— “Michael Kohlhaas” – îngerul exterminator : un western medieval metafizic ratat …

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/15/michael-kohlhaas-ingerul-exterminator-un-western-medieval-metafizic-ratat/

Stânjenei, iriși și o mitologie războinică slavă

iris1

tumblr_mg2malkrvK1rhc4ngo1_500

Am fost întrebat cum a ajuns sa se cheme irisul in românește “stânjenel” ? Adică are floarea vreo legatură cu “lungimea”? Sau ne stânjenește ea, altfel zis are ceva cu faptul de “a căzni, a oprima, a stânjeni”?

Nici cu una nici cu alta. Ce legătură ar avea irisul cu măsura lemnului sau comprimarea?

Cel mai probabil avem acolo o adaptare botanico-mitologică de la slavii de sud, din Balcani. La slavii balcanici stânjeneii (irișii) sunt numiți perunike (la sârbo-croați), de la zeul păgân slav al furtunii și fulgerului și trăsnetului: Perun.

Perun era la slavii pre-creștini o combinație de Zeus și Ares. Piorun desemnează și astăzi fulgerul în poloneză. Perunike sunt stânjeneii la sârbo-croați.

Slavii credeau că irișii (stânjeneii) cresc pe locuri lovite de fulgerul sau trăsnetul lui Perun, de aici întreaga terminologie războinică în jurul morfologiei florii.

La sârbi și croați, multe denumiri regionale ale frunzelor și florii de iris, de stânjenel, derivă de la arme, de la nomenclatura militară a zeului respectiv precreștin: sabljarka (săbiuță) sau, în Istria, atât la croați cât și la istro-români: špade (spade în românește de la nord de Dunăre). Stânjenei = špade în Istria.

iris1

Planta trebuie văzută în ansamblu, așadar, nu doar floarea, ci împreună cu frunzele ei în formă de spade și cu mitologia slavă din spate.

Am avea atunci în română o simplă omofonie cu unitatea de măsură stânjen (doar dacă nu cumva stânjen a putut desemna și o suliță, precum la Homer dru desemna în același timp lemnul în general, dar și sulița, lancea dintr-un singur trunchi) și, știind că stânjenul botanic se spune regional și stângen, ar trebui să ne o orientăm mai degrabă spre termeni precum, de pildă, ștangă (din germana medievală, termen intrat și în sârbo-croată și care desemna atât o armă, cât și membrul viril, la români ca și la sârbi).

Doar o ipoteză, însă româna nu trebuie văzută izolat în asemenea cazuri, ci din perspectiva simbiozei cu slavii balcanici. Diminutivul din stânjenei (cel mai adesea la plural) reflectă diminutivul sârbesc din sabljarka (săbiuță) și, la fel, e relevant că špade (stânjenei în Istria) e cel mai adesea la plural.

Și, de asemenea, nu există nici o legătură între stânjen (unitate de măsură a lemnului) și verbul a stânjeni. Ambele vin din slavă, da, însă din rădăcini diferite.

Și, in sfârșit, să nu uităm că înrudita gladiolă își trage numele tot de la sabie: gladius în latină (de aici: gladiator), tot datorită formei frunzelor ascuțite și lungi.

Van Gogh: Vază cu gladiole

vincent-van-gogh-vase-with-gladioli-1369511839_org

Ce înseamnă Rifai, cine este Denise R. și ce vrea ea

621790_349695731794591_1505367657_o

denise-rifai_invitatie-ponta

Fotografiile și extrasele video din text sunt realizate de mine de-a lungul anilor în Balcani.

Nu știm multe despre Denise Rifai afară de faptul că e obraznică și nu pricepe cum funcționează un cutremur și nici că asasinii fanatici din al-Qaeda sunt musulmani.

Pentru fanii ei exaltați vom spune, calm si metodic următoarele lucruri:

— e probabil levantină sau turcoaică, dar în nici un caz tătăroaică. Rifai este un nume de familie musulman frecvent în Orientul Apropiat și Balcani, vine de la confreria de derviși Rifaia, dervișii urlători, cea mai veche din islam, creată de primul sfânt sufi, Ahmed al-Rifai, care e îngropat in sudul Irakului și care a creat, pe la anul 1150, prima asociație de derviși ce s-a perpetuat pana astăzi; dervișii Rifai sînt atât de prezenți în Balcani deoarece Tito i-a lăsat să practice, pentru a-și arăta toleranța în fața țărilor nealiniate (Egiptul, Indonezia), în vreme ce în Turcia dervișii erau persecutați, asimilați, după Atatürk, cu francmasonii și comuniștii.

Denise o fi numele franțuzesc (Denisa noastră), dar pare și o fantezie grafică pentru numele feminin turcesc Deniz, marea, the sea, la mer… Deniz e marea in turcește, Kara Deniz este Marea Neagră.

— numele Deniz Rifai ne arată așadar o musulmană după tată dintr-o familie (siriană sau turcească) ce a avut de-a face în trecut cu confreria de derviși Rifai, cea mai veche din Balcani dar și din lumea musulmană în general. Numele e foarte frecvent în Siria și Irak, iar dervișii Rifai sunt prezenți și astăzi peste tot în Balcani, din Macedonia pana in Bosnia, trecând prin Kosovo si Albania.

Confreria Rifai este de asemenea foarte prezentă în Siria-Irak, unde se confundă adesea cu Qadiriya. Fondatorul, Ahmed al-Rifai, este de altfel îngropat acolo.

hier271022_230072250359954_3873465_n

— faptul ca numele familiei este cel al confreriei Rifai ar putea indica și (dar nu neapărat) o origine romă. Într-adevăr, romii din Turcia și din Balcani au fost întodeauna musulmani si au format grosul confreriilor de derviși, intrucat apartenența la aceste confrerii le asigura un substitut de ascensiune socială. Confreria Rifai, dervișii urlători, era una din cele mai prestigioase datorită ritualului său exceptional de transă colectivă. Turcii, care formau noblețea locală în Balcani, nu aveau nevoie să-si ia ca nume de familie denumirea confreriei de derviși din care făceau parte (Rifai). Pentru romii musulmani însă situația era diferită, a te numi Rifai indica de îndată o apartenență socială indiscutabilă și avea o nuanță de prestigiu de substituție.

Ar putea însă fi la fel de bine de origine siro-irakiană, întrucât fondatorul dervișilor urlători, Ahmed al-Rifai, provine de acolo. Numele e inexistent în alte zone ale islamului, în afara ariei Orientul Apropiat-Turcia-Balcani.

garcon-color

Stiu toate acestea pentru că am stat ani de zile prin confrerii Rifai (dar si altele) in Balcani si le-am studiat ritualurile si istoria. Rifai sunt cei mai impresionanți. Erau cei mai populari si mai apreciați de mase tocmai pentru că tehnicile lor de transă si de control asupra corpului erau atat de spectaculoase și convingatoare.

Dervişii Rifai, în a căror confrerie se petrece filmul meu Iubiții Domnului (Les Amoureux de Dieu / Howling for God) practică un fel de yoga islamică, însă o yoga violentă, în care practicanţii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge.

Confreria cu ritualul cel mai impresionant este așadar această Rifaia, dervișii urlători. Confreria, prezenta peste tot in Kosovo si in Macedonia, ceva mai putin in Albania, foloseste un ritual care impresioneaza prin aparenta sa violență :

.

.

Dupa o etapa in care are loc pregatirea psihologica a discipolilor, prin cantece in cor si miscari ritmice, dervisii incep sa se strapunga cu arme ritualice, care poarta nume metaforice (“rubin”, “tacâm” etc.). Este vorba de sabii, cutite, piroane si multe alte unelte taioase si decorate cu clopotei. Ceea ce este socant in acest ritual, asemanator in aparenta celui practicat de musulmanii siiti, este faptul ca in ciuda dimensiunilor impresionante ale lamelor si celorlalte instrumente folosite in timpul ceremoniei, aceasta are loc fara ca discipolii care practica strapungerile sa arate vreo suferinta, ba chiar fara ca ranile lor sa sangereze.

pike224760_209961975704315_795044_n

Ritualul transei colective pe care il practica acesti sufi, sau dervisi, cum li se mai spune traditional, diferă însă foarte mult de la o confrerie la alta. Unele confrerii practica un ritual muzical, altele pun accentul pe posturi corporale care nu difera de cele adoptate in anumite variante de yoga. Ritualul poate de asemenea implica dansul, sau diferite miscari ritmice si tehnici de folosire a respiratiei (ajungandu-se la fenomenul cunoscut in medicina drept “hiperventilatie”) si o cunoastere aprofundata a anatomiei si fiziologiei umane.

Absenta sangelui, chiar si in cazurile in care lamele sunt introduse prin organe extrem de irigate sanguin (strapungerea limbii, de pilda), indica o lunga cunoastere a acestor tehnici, transmise in taina, din tata in fiu.

Dervisii Rifai au vazut intotdeauna in ritualul lor un mijloc de convertire, de propaganda pasnica, de raspandire a propriei lor confrerii in detrimentul celorlalte si in detrimentul islamului oficial, al Islamului moscheilor.

621790_349695731794591_1505367657_o

Cf. și:

Sfîntul derviș din Babadag

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

Iată aici și un film întreg, Iubiții Domnului / Les Amoureux de Dieu / Howling for God

http://www.cultureunplugged.com/play/2873/jsSendInvitation.php

Și o serie întreagă de extrase din alte ceremonii pe care le-am filmat de-a lungul anilor, pe pagina mea de YouTube:

https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

“Astăzi a murit mama”

312541_266210110079501_148998349_n

mantegnaptg

Zilele trecute, slujba de priveghi pentru mama în biserica aceea din Buzău a curs foarte frumos și neteatral, popii oficiind netulburați, deși fuseseră anunțați că noi suntem atei în familie și că facem acum priveghi și înmormântare, cu sacerdoți nepompoși și răbdători, doar pentru că mama ar fi dorit-o.

La ieșire, pe trepte, unul din preoți s-a oprit și mi-a spus zâmbind:

— “Astăzi v-a murit mama.”

— “Nu astăzi, ieri”, l-am corectat nedumerit.

Cum mă examina, surâzând blând, am înlemnit pricepând deodată că el îmi cita de fapt din prefața lui Radu Paraschivescu a cărții mele Miros de roșcată amară. Scrie acolo Paraschivescu:

“ Prima mea amintire cu Dan Alexe scoate capul din anul când satisfăceam stagiul militar, pe când el, mizerabilul, nu ne satisfăcea defel. Îl văd că se apropie cu un aer de inocenţă adamică, îşi împlântă ochii în ai mei şi-mi declară fără inflexiuni în glas:

— Astăzi a murit mama.

Dau să-l consolez, dar ceva mă opreşte. Nu pare dărâmat, deşi e la vârsta la care un atare necaz sapă adânc. Mă căznesc să respir normal, iar el adaugă:

— Sau poate ieri. Nu mai ţin minte.

Hotărât lucru, ceva e în neregulă aici. Habar n-are pe ce lume trăieşte, bietul băiat. Dar cum naiba o fi trecut de vizita medicală de la comisariatul militar? Însă chiar în secunda când mă decid să îngân o formulă de condoleanţe, mă graţiază cu un surâs de carnasieră sătulă:

— Aşa începe Străinul lui Camus…”

— “Da, v-am citit cartea”, mi-a confirmat surâzând tânărul preot.

— “Și nu v-au scandalizat cele de acolo?”

— “Lumea aceasta e un perpetuu scandal”, mi-a aruncat, ca formulă de despărțire, părintele.

Atâta naturalețe m-a lăsat gânditor. Nu suficient ca să trec la credință, dar îndeajuns ca să admir un om tânăr atât de abil.

Iar coliva era delicioasă.