Skip to content

St. Ambrozie, neșoptitorul (7 decembrie)

12308248_1039829326050905_2976211908288548512_n

Un viguros căznitor al ereticilor de tot felul, Sfântul Ambrozie, episcop în Milano prin sec. al IV-lea, este primul om din istorie despre care stim că citea în cap, în liniște, fără să pronunțe cu voce tare rândurile pe care le parcurgea.

Lucrul a părut atât de extraodinar contemporanilor, incât este menționat ca o mare minune chiar de către St. Augustin, care scrie pe larg despre asta in Confesiunile lui:

“Când citea, ochii lui alunecau pe pagină, pricepând ințelesul in interiorul inimii, in vreme ce vocea si limba i se odihneau in tăcere”, etc.

(Sed cum legebat, oculi ducebantur per paginas et cor intellectum rimabatur, vox autem et lingua quiescebant.)…

… iar St. Augustin continuă, explicând cum il spionau pe Ambrozie din umbră, minunându-se. Asta pentru că atunci, ca si astăzi in multe culturi asiatice, in special in lumea musulmană, lectura, chiar in singurătate, este un act oral, gura pronunțând tare ce văd ochii.

Chiar si eu fac asta de multe ori; citesc atâtea idioțenii zilnic, incât trebuie să le pronunț cu voce tare ca să mă asigur că există.

… sunt un Martin Luther al absorbirii scripturare, cum mi-a zis odată bunul prieten si comentator politic eston Ahto Lobjakas… sau Bob the Scriptural Sponge.

St. Ambrozie a mai avut un impact si asupra muzicii, compunînd imnuri si psalmi care sunt numiti si azi “cânt ambrozian” sau “cânt milanez”.

7 decembrie e ziua in care a devenit episcop de Milano, hram atât pentru papistași cât și pentru ortodocși.

Pentru o versiune engleză a textului:

https://www.neweurope.eu/…/st-ambrose-non-whisperer-decemb…/

Shalimar în punctul lui rebbe G.

Featured Image -- 17920

Nici eu nu primisem vreun cadou până la ăsta, dar nici nu-mi mai trebuie altul. Genul de desfătare prin ricoșeu care arată că ai atins nota justă…

Plus că vine de la cineva care a știut cum să savureze, cu vinul aproape.

Alexandra Hâlma

Nu pot fi ipocrită (de data aceasta) și voi recunoaște că îmi plac parfumurile mai mult decât cărțile, cel puțin când vine vorba de cadouri; spun asta fără vreo legatură cu textul de mai jos, ci doar pentru că se apropie Crăciunul și poate unora le este de folos informația.

În așteptarea parfumului de sărbători, pentru că a avut un preț decent, mi-am cumpărat singură noua carte a lui Dan Alexe. (asta pentru că nu se face să mergi la lansare și să nu cumperi cartea cu autograf inclus). Am citit-o apoi așa cum e normal să citești o carte care te interesează cu adevărat: trântită în fotoliu, cu picioarele întinse pe măsuța de cafea și un pahar cu vin roșu lângă, pentru curaj.

Nu mă pricep să scriu recenzii și nici comentarii literare nu fac din pricina traumelor acumulate în liceu: “Ia împărtășește-ne, domnișoara Avram, ce a vrut sa…

View original post 539 more words

Pantere Parfumate. Cap. II: Un acoperiș la Moscova

makarov-gun-shop-cartridges

Rezumatul capitolului I:

(Naratorul se află încolțit la Moscova, unde venise să facă un film documentar pe urmele lui Alexandre Dumas, în vreme ce iubita lui se terfelește cu alții la București.)

Pantere Parfumate. Cap. II: Un acoperiș la Moscova

— O să mergem să recuperăm niște bani de la unul, mi-a aruncat serrios Ali, cu un ton care arăta că decisese pentru mine.

O clipă am înghețat. Cum să merg cu gangsteri ceceni la smuls unghii sau și mai rău?

Krîșa, “acoperiș” se numește meseria lor. Altfel zis: asigură (sau mai degrabă impun) ”protecție”, recuperează datorii, sau împing nebănuitori și imprudenți să facă datorii. Cine are o krîșa, un “acoperiș”, o protecție oferită de ceceni se află mai în siguranță decă dacă stă sub acoperiș cu ucrainenii, ingușii, rușii din Sonțevo sau, Doamne ferește, armenii.

— Am să pot filma? am întrebat.

Ali a izbucnit în râs și m-a amenințat cu degetul.

Veniseră cu noi Ruslan, Ramzan și Salman. Primii doi – veri, membri ai clanului lui Ali (teip se numește un clan cecen); Salman era un foarte bun prieten al lor din același sat, însă dintr-un clan mai mic. Veneau cu toții din Makhketîî, satul cecen de la munte în care orice rus știe că se petrece prima parte a înfiorătorului roman al lui Tolstoi Hagi Murat.

In Hagi Murat al lui Tolstoi (de la numele personajului istoric, răzvrătitul cecen din timpul cuceririi ruse a Caucazului), roman care descrie dementele distrugeri la care se dădeau rușii sub comanda psihopatului vice-rege Iermolov, lucruri la care Tolstoi a asistat si care l-au dezgustat profund, în roman așadar personajul Sado se întoarce în satul său, pe care îl găsește distrus.

Cu precizie jurnalistică, Tolstoi descrie ruinele, morții mutilați (propriul fiu al lui Sado) și cum rușii întinaseră fântâna și moscheea, pentru a nu mai putea fi folosite (aici pudicul Tolstoi nu dă detalii, spune doar: Фонтан был загажен)…

După care are această tulburătoare imagine, acolo în satul Makhketîî :

“Nimeni nu pomenea vreo ură pentru ruși. Ceea ce simțeau cecenii, de la cel mai tânăr la cei bătrâni, era mai puternic decât ura. Nu putea fi ură, pentru că ei nu priveau javrele de ruși ca pe niște oameni, ci era un amestec de scârbă, dispreț și nedumerire în fața smintitei violențe a acelor făpturi, așa încât dorința de a le extermina, precum dorința de a extermina șobolani, păianjeni veninoși sau lupi, le venea cecenilor natural, ca instinctul de conservare…”

Îl cunoscusem pe Salman după Ali, la capătul aventurii de la Groznîi cu răposatul Gamsahurdia. Eram la aeroportul redeschis, așteptând să-mi vină rândul la vamă pentru zborul de Moscova, când Salman s-a apropiat, tânăr și zâmbitor și plesnind de prietenie naivă.

— Stimate domn cu nobilă alură străină, mi-a spus pe un ton coborât, vom lua împreună același avion.

Cum căutam să protestez, nedumerit, m-a oprit cu un gest.

— Avem un singur avion astăzi, cel de Moscova. Sunt chemat acolo ca să repar un acoperiș.

Nu am înțeles atunci foarte abine aluzia la acoperiș, dar l-am îndemnat că continue.

— A urca aici în avion nu este o problemă pentru mine, vameșii sunt toți tovarășii mei de joacă din sat, al-hamdu-l-Illah, dar în Moscova sunt foarte mulți dușmănoși în uniformă la aeroport. Cum Creatorul nu mi-a dat un ten delicat ca al dumneavoastră, ci m-a înzestrat cu o epidermă de culoarea măslinei trecute, aș putea paria cu dumneavostră (dar n-o s-o facem, pentru că aș câștiga automat) că voi fi oprit fără menajamente și maltratat rectal în căutarea unor presupuse medicamente psihotrope, pe care de altfel nu le consum, sau pentru ipotetice fișicuri de monedă forte. Dumneavoastră însă veți trece cu fruntea sus, nestingherit de secăturile de vameși, și nădăjduiesc că mă veți aștepta la chioșcul de samagon și alcool de contrabandă din fața aeroportului pentru a-mi înapoia această prețioasă unealtă a călătorului.

Privindu-mă în ochi, mi-a depus între mâinile pe care mi le frângeam de angoasă ceea ce am simțit de îndată că e un revolver masiv, greu și doar parțial rece, întrucât cel pe care să aflu că îl cheamă Salman îl strânsese până atunci cu tandrețe sub haină, în ascunzătoarea naturală a subsuorii stângi.

— Știți bine că în rasismul lor rău formulat rușii ne spun nouă, caucazienilor, „negri“, sau funduri negre (de la черная жопа, „cur negru“).

Acum, iubite cititorule, cum ar fi spus Alexandre Dumas, în acea vreme nu se instalaseră încă peste tot perfidele porticuri electrice, în stare astăzi să sune și de la un banal piercing, sau de la metalele grele conținute în somonul și tonul din sushi consumate de tine în ajun, așa încât nu acea grijă a piuitului metalic mă paralizase, cât faptul că, sigur de el, Salman mă bătuse ușor și drăgălaș peste obraz, cu tandrețe frățească, piruetase și pornise spre punctul de control, prin care a trecut fără să arate nimic, făcând cu mâna spre vameșii și milițienii ceceni ce încă mai purtau uniforme sovietice.

In avion nu mai era loc, mulți oameni stăteau în picioare, ținându-se de cutiile pentru bagaje de deasupra celor așezați, cutii fără capac.

Pe sub scaune fugeau multe găini. Salman a rugat foarte politicos, în cecenă, limbă pe care atunci o ignoram cu desăvârșire, un bărbat relativ tânăr să se ridice pentru a da locul domnului străin, ceea ce vlăjganul a făcut pe loc, aparent scuzându-se. Salman a repetat manevra obținând și el un loc cu câteva rânduri în spatele meu, unde s-a așezat cu o socotitoare cu baterii mare cât o foaie A4 pe care a început să bată rapid tot felul de daraveri cifrate, neoprindu-se nici măcar când un grup de milițieni ceceni au intrat în avion să-i smulgă afară pe toți cei care stăteau în picioare.

— Dar ce vină avem că au vândut mai multe bilete decât locuri? a răcnit, ținându-se de scaune, o bătrână rusoaică.

— Ai alt avion mâine, i-a aruncat calm, netulburat, unul din milițieni în vreme ce o trăgea afară.

A urcat apoi înapoi fără chipiu, întrebând împrejur care-s găinile bătrânei și le-a cules pe cele indicate, ajutat de pilot, care se clătina, cam stacojiu.

Scaunul meu nu avea centură. Am șezut înțepenit tot drumul, în vreme ce avionul pârâia și se scutura, abia îndrăznind să privesc în jos spre piscurile Caucazului care păreau un morman de sticle sparte și îmbrumate. Am rămas îmbrăcat tot drumul, încălzind greul pistol Makarov în buzunarul interior al hainei.

La Moscova am căutat strategic să ies printre primii, tremurând și dezinvolt, rugându-mă să nu fiu întrebat la punctul de control de unde vin.

Am trecut și, întorcându-mă, am văzut cum atunci când Salman s-a apropiat de cabină zâmbind calm, cu pașaportul în mână, trei militari au ieșit din neant și i-au făcut semn să-i urmeze.

In fața aeroportului, m-am oprit la ghereta de alcool și am cerut tremurând o vodka Jirinovski. Femeia mi-a pus sticla în față și mi-a explicat că se dă la centimetru.

Coborâsem la jumătatea sticlei și mă mai calmasem, când a apărut Salman. Mi s-a părut că se ținea de o coastă, dar deodată și-a îndreptat spatele și a venit întins spre mine. Ușurat, am vârât mâna în haină și i-am întins pistolul.

L-a înhățat expert și cu un gest scurt a scos încărcătorul, verificând dintr-o singură privire că toate gloanțele sunt la locul lor. Abia atunci am înțeles că pistolul mai era și încărcat.

M-a privit fără să-și schimbe zâmbetul:

— Altă dată să fii atent în buzunar. Ai făcut tot zborul cu siguranța scoasă.

Iar în vreme ce ne îndreptam spre parking mi-a mai spus:

Maladeț. De acum înainte eu voi fi acoperișul tău.

Aveam însă acum două acoperișuri, și pe Ali și pe Salman, iar când ambele merg în expediție și te invită să observi cum se recuperează datoriile, o asemenea generoasă invitație nu se refuză.

Când m-am întâlnit cu ei, la picioarele blocului datornicului, în cartierul Sonțevo, am fost surprins să văd cât de eleganți erau. Când merg la recuperat datorii, cecenii se îmbracă în costum, cu cravată, pălării negre, ba chiar Salman purta și niște mănuși din piele fină. Se parfumaseră insuportabil.

— Tu ai să suni la ușă, mi-a spus ferm Ali. Pe tine nu te cunoaște, iar la cât e de prost o să deschidă.

Pierit, cu umerii strânși în fața ușii blindate, fixam vizorul supradimensionat care se ițea în mijlocul unei guri de leu din bronz aurit.

Ali, Ruslan, Ramzan și Salman s-au lipit de perete, câte doi de fiecare parte a ușii. Am sunat.

Am auzit lipăit de papuci și foșnet. Au urmat câteva momente, timp în care un ochi pitit, pe care-l ghiceam mărit de vizor, îmi examina figura inocentă de străin. Ușa s-a întredeschis pe o mutră de brută ostilă și stacojie, în halat de pluș imitație Astrahan.

A vî kto? a mormăit, moment în care Salman a trimis un picior puternic în ușă, făcând-o să-l izbească pe gealat în plină frunte.

A dat înapoi, amețit, scuturându-se, moment în care cvartetul de costume a pășit înăuntru, alunecând calmi și plasându-se în puncte strategice.

După un moment decent de tăcere, Ali a întrebat politicos:

— Putem discuta undeva?

Tremurând, bruta în halat a indicat niște fotolii noi, imitație Empire, cu spătare mozaicate.

Ali s-a așezat, indicându-i monstrului tremurător scaunul din fața lui.

Acum, un cecen în costum, plecat să recupereze o datorie, face întotdeauna când se așează gestul de a mătura cu dosul mâinii un fir de praf imaginar de pe fotoliu, chiar dacă acesta abia a fost scos din husă. Nu te așezi oricum când ai demnitate.

S-au așezat față în față. Animalul în halat tremura vizibil.

Noi ceilalți patru rămăseserăm în picioare. Am examinat loftul. Hoțul cumpărase circular toate cele patru apartamente ale etajului, spărsese zidurile dintre ele și avea acum un aprtament circular, cu privire splendidă spre marea de blocuri comuniste din Sonțevo. A vorbi de prost gust în decorație ar fi inutil. Ajunge să spunem că instalase un bar american cu scaune foarte înalte și că, atunci când am încercat să mă cocoț pe unul din scaune, am lovit cu capul în tavan. Blocurile comuniste nu fuseseră contruite pentru a găzdui un bar american.

Ali a început prezentările.

— Eu sunt Ali Aslambekov. Din Makhketîî, a adăugat pronunțând numele oribil al satului lor insistând pe asprul sunet frecat din gât pe care convențional îl transcriem -kh-.

Cecena posedă patru feluri de H, pe care și fetițele le pronunță pe o scară ascendentă a monstruozității sonore.

— Acesta este vărul meu Ramzan Aslambekov, a urmat Ali. Din Makhketîî, a adăugat hârâind.

Ramzan s-a înclinat tăcut, cu brațele la piept.

— Apoi acesta e vărul nostru comun Ruslan Aslambekov, iar dincolo îl aveți pe Salman Temirhan… din Makhketîî.

Salman i-a zâmbit suav omului, iar zâmbetul său blând sub ochii goi de orice sentiment avea ceva atât de insuportabil încât nenorocitul a început să se bâțâie pe scaun.

Pe mine Ali m-a exclus de la prezentări. Privind fix captivul, a urmat…

— Ii datorați lui (aici n-am priceput numele creditorului ofensat, căci pronunțat prea șerpește) o jumătate de milion de ruble.

— Plătesc mâine! a izbucnit scuipând de frică, cu ceva bale, nefericitul al cărui halat se desfăcuse.

Ali s-a ridicat și și-a tras în jos, întinzându-le, poalele sacoului.

— Plătiți mâine, așadar. Vă mulțumim, a pronunțat grav.

In vreme ce ieșeam, Salman s-a oprit o clipă și i-a dat o pălmuță blândă grasului, aproape o mângâiere, cum îmi făcuse și mie la aeroport, gest care l-a făcut pe nefericit să înceapă să bocească în hohote, scuturându-se, cu halatul deschis, fără să se șteargă.

Jos în stradă, Ali mi-a zis:

— Vezi? In 90 % din cazuri e tot ce avem de făcut.

N-am întrebat ce se întâmplă în zecimea rămasă.

(VA URMA)

Cf. cap. I :

Dumas în Caucaz. Cap. I: Dinți de aur și pantere parfumate

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/27/dumas-in-caucaz-cap-i-dinti-de-aur-si-pantere-parfumate/

Despre sumbra Austrie și cum tocmai am evitat o derivă fascistă…

d6169153d146e7ada63e6ea07c43b783

A pierdut neonazistul Norbert Hofer în Austria… A doua rundà a alegerilor prezidențiale în Austria, care a avut din nou loc astăzi, după contestația introdusă legal, in urma alegerilor din aprilie, s-a încheiat din nou cu victoria candidatului de stânga Alexander Van der Bellen.

Candidatul partidului de extrema dreaptă FPÖ (Partidul Libertății) Norbert Hofer și-a a admis înfrângerea în faţa lui Van der Bellen, care potrivit exit-poll-urilor a obținut 53,6% din voturi, în timp ce Norbert Hofer are 46,4%.

Zice la noi Paul Dragoș Aligică:

În acest moment aproximativ jumatate, unul din doi cetateni austrieci care au participat la vot – si prin extrapolare cam jumatate din populatia Austriei, tara Anschluss-ului – este calificata si validata pe toate canalele mediatice occidentale ca fiind de “extrema dreapta”.

Acesta este rezultatul catre care conduce actuala linie politica si ideologica europeana. Punct. Ne dam un pas in spate si ne miram. Este totusi suprareal: Cum a fost posibil ca dupa decenii de pace, prosperitate si stabilitate sa se ajunga aici???!!!

Ce vrea să spună Aligică este că austriecii nu sunt chiar pe jumătate de extrema dreaptă.

Eu bine, sunt.

Austria este o țară fondată pe minciună istorică și care nu a făcut niciodată pace cu trecutul său nazist. Austria se prezintă ca victimă a istoriei și refuză să accepte că ni l-a dat pe Hitler. Austria este o țară care a destabilizat profund Balcanii în timpul războaielor recente din fosta Iugoslavie prin activitatea băncilor sale din zonă.

Austria trăiește și azi într-o amnezie istorică totală și o impostură morală.

Interzic orice publicare, a lăsat cu limbă de moarte marele scriitor Thomas Bernhard, „între ganițele Austriei, indiferent cum se definește această țară. Insist cu fermitate că nu doresc să fiu asociat in niciun fel cu statul austriac și vreau ca opera mea să rămână inaccesibilă pe vecie austriecilor.”

Mai departe:
Elfriede Jelinek, de asemenea, în romane precum Pianista, neanticipând măcar cazuri precum cel al pensionarului incestuos Fritzl sau al sechestratei Natascha Kampusch, a descris in detaliu insuportabil sexualitatea reprimată, dușmăniile vicioase și ura explozivă dar manierată ale unei societăți sufocate de bună creștere, rasism, obsesii pecuniare și absență de solidaritate cu vecinul spionat, oricum, în permanență.
15431_20091006_jelinek2_dpa
.
— “Du, Luder !”… (“Scursoareo” !…) îi strigă în gând pianista cvadragenară mamei ei manipulatoare și posesive, cu care încă dormea in același pat, deși femeie adultă și arătoasă, pianista care se automutila si mergea singură la peep-showuri și cinema porno pentru a adulmeca servețelele umede lepădate acolo de bărbații ce zăcuseră în cabină inaintea ei.
.
Apoi, sub aparența de onorabilitate catolică, Austria ascunde un sistem politico-economic opac și pe alocuri banditesc.
.
Astfel, băncile din Austria au finanțat masiv războaiele din Balcani și au corupt activ politicienii de acolo, în special în Slovenia și Croația. O astfel de bancă a fost Hypo (Hypo Group Alpe Adria, HGAA), banca din Carinthia, landul al cărui guvernator era ultranționalistul Jörg Haider.
.
Am stat de vorbă pentru acest blog cu doi dintre cei mai apreciați ziariști austrieci de investigație, Stefan Apfl, de la revista Falter, și Kurt Kuch de la săptămânalul News, ambele din Viena.
.
Haider a incurajat banca lui provincială din Carinthia, Hypo, să se implice în stil american în noile state din Balcani. In 1992, conducerea băncii i-a revenit lui Wolfgang Kulterer (doar 39 de ani atunci, astăzi în închisoare). In departamentul internațional al Hypo, spune Stefan Apfl, lucrau in 1993 doar trei persoane. In 15 ani departamentul a urcat la 8.000 de angajați in 13 țări din regiune. Hypo a inceput prin a corupe masiv politicienii balcanici, in special cei din jurul autoritarului președinte croat Franjo Tudjman, acesta in contact cu Haider.
.
Ziaristul Kurt Kuch, care a și scris o carte despre sistemul politico-financiar austriac intitulată Țara hoților (Land der Diebe) mi-a spus:
.
“Austria este o țară în care corupția e generalizată, dar discretă. Poliția și procuratura nu au suficient personal și sînt profund politizate. Sprijinul politic te poate ajuta să avansezi rapid in justiție. Prietenii te pot plasa in posturi inalte și in politică. Până și miniștrii își umplu buzunarele. Politicienii scapă de procese. Cetățenii sînt jefuiți, iar corupția e peste tot.”
.
Afacerile bãncii Hypo in Balcani au inceput să meargă prost după moartea lui Tudjman, când multe investiții și împrumuturi uriașe, in special in Croația, au rămas neacoperite, deși Hypo a continuat să opereze, cumpărând hălci intregi din litoralul croat sub succesorul lui Tudjman, Ivo Sanader (condamnat recent, în țara lui, la 10 ani inchisoare pentru corupție). L-am intrebat pe Kurt Kuch dacă putem intr-adevăr spune că băncile austriece au contribuit la coruperea sistemului politic din Balcani.
.
“Nu numai in Balcani”, mi-a spus el, “dar chiar și in Germania vecină, in Bavaria. Până recent, de pildă, firmele austriece și germane puteau să scadă din impozite sumele pe care le plăteau ca mită în străinătate. Acum, pentru că nu mai pot face asta, plătesc acele sume sub formă de onorarii de consultanță. Dar”, continuă Kurt Kuch, “pentru a înțelege în ce măsură corupția e firească aici: în Austria partidele politice pot primi donații din străinătate fără nici un control asupra sursei banilor; aici partidele pot primi donații anonime etc, etc…”
.
In 2009, spune jurnalistul Stefan Apfl, care a studiat indeaproape cazul Hypo, guvernul Austriei a fost nevoit să naționalizeze banca, din pricina dezastrului financiar cauzat. Chiar și landul german Bavaria a pierdut aproape 4 miliarde de euro în prăbușirea băncii Hypo, care opera și acolo, iar scandalul l-a atins până și pe puternicul premier al Bavariei Edmund Stoiber.
.
j_rg_haider_shirtless_nude_chest_naked_lakeside_gay
.
Jörg Haider murise însă intr-un accident de mașină in 2008. Era beat la volan, petrecuse noaptea într-un bar gay. Haider cu fascinațiile lui naziste și sportive era homosexual, cum o ghicise admirabil Elfriede Jelinek, intr-un pamflet compact și tăios in care compara obsesia lui Haider si a celor din jurul lui cu tinerețea eternă și corpul atletic cu ambiguitatea sexuală a naziștilor și cu acea intreagă atitudine nazista față de corpul gol care a dus la cultura germană a nudismului (FKK, Freikörperkultur).
joerg
.
Iată, câteva considerații socio-culturale pentru a duce la o mai bună înțelegere a mediului din care iese Conchita Wurst și a adevăratei dimensiuni a provocării pe care și-o asumă : Hypo Bank, Haider, Fritzl, sexualitate reprimată, biserică, nostalgii naziste, pe fundal de “Grüß Gott” permanent și un Thomas Bernhard care interzice prin testament ca piesele sale să fie jucate în Austria…

Șapca lui Celentano și prostul gust patriotic

poezie-celentano
 .

Am văzut un clip cu unul zis Celentano care se smiorcăie citind penibil o poezea tâmpită cu ocazia zilei naționale. Cică un milion de alți cretini s-au smiorcăit cu el în fața televizorului.

Nu i-a spus nimeni buzatului că primul semn de respect, în orice ocazie, este să-ți iei de pe cap idioata șapcă de baseball?
.
La căt sunt eu de bun la suflet, tot am mustrat recent un faraon de țigan român tânăr și bărbos care cerșește chincit pe trotuar în față la Carrefour Mérode, în Bruxelles. Cine trece pe-acolo îi poate vedea ochii umezi și mincinoși.

.
Peste cartonașul cu “J’ai faim merci” își trăsese o șapcă de piele Vuitton corcită cu Yves Saint Laurent, de culoarea mustului, cu sigla YSL peste alte simboluri imbecile.
.
Nu l-am certat pentru semnul exterior de bogație ostentativă, nu, căci șapca era limpede un fals chinezesc la 2 euro. L-am mustrat pentru prostul gust vestimentar.
.
Așa mă simt uneori învestit cu o misiune.


casquette-louis-vuitton-belgique-casquette-snapback-grise-casquette-louis-vuitton-gris-leopard751287346220-1

The Rolling Stones:  Blue & Lonesome

articlesharedimage-66589
Știți plăcerea aia de a te întoarce acasă alunecând în papucii vechi și diformi, mulați pe tine și confortabili? (E doar o metaforă, desigur, eu am prea multă demnitate ca să posed papuci sau pijama.) Ei bine, la fel te simți ascultând ultimul album Rolling Stones, ieșit în magazine ieri, vineri 2 decembrie: Blue & Lonesome.
.
Primul album studio de un deceniu încoace, de la A Bigger Bang în 2005. Inregistrat în 3 zile, 12 piese, ca pe discurile vechi, 6 și 6… Doar blues-uri clasice, cea mai pură întoarcere la surse, la rădăcini.
.
Asta au făcut de la origine Rolling Stones (dar și alte grupuri britanice, nu doar Yardbirds, Cream, dar și oameni ca Alexis Korner și John Mayall): au dat noblețe blues-ului american, l-au transformat în muzică mainstream. Până și unul ca Hendrix a trebuit să vină în Anglia pentru a deveni celebru. Rolling Stones erau blues-ul otrăvit, lăsând rock-ul în sarcina Beatles-ilor, care n-au excelat niciodată la blues.
.
Până și faimoasa limbă de pe copertă e albastră aici, precum culoarea blues-ului și a depresiei.
.
Cele 12 piese standard sunt preluate de la cei mai mari reprezentanți ai blues-ului, unii astăzi uitați (toți negri, desigur, nici un alb printre ei). De o simplitate înșelătoare, discul e un fel discret de plată a datoriilor. Oameni care cântă împreună de aproape șase decenii, Rolling Stones au preluat aici doar piese din anii 1950 – 1960. (De șase decenii, dar Ron Wood încă se mai simte un nou-venit in grup, dat fiind că s-a alăturat grupului doar în… 1975).
mtiwnja4njmzodg3ntu3mtmy
Little Walter
Când începe Kind of Fool, de Little Walter, prima piesă a albumului, se simte pe loc plăcerea nespusă pe care au avut-o înregistrând, maimuța ridată și nemuritoare Keith Richards făcând riff-uri obraznice.
.
O treime din piese, patru, sunt de Little Walter, geniul muzicuței mort asasinat la Chicago într-o bătaie colectivă. Apoi: o piesă de Howling Wolf, care a cântat cu Stones în concert în… 1965 !  Iți vine să te închini. Oamenii ăștia, Stoneșii, ar trebui să-și doneze corpul științei, să știm cum fac ca după șase decenii de alcool, droguri și medicamente urcă pe scenă dând veninos din șolduri.
wolf
Howling Wolf
Apoi Willy Dixon, Lightnin’ Slim, Jimmy Reed (alcoolic si epileptic, a compus magnificul Bright Lights Big City, dar Stones au preluat aici Little Rain), Eddy Taylor, Little Johnny Taylor, Magic Sam. Otis Rush e singurul din muzicienii vechi reprezentați care trăiește încă.
.
Acolo unde mai toți ceilalți veneau din Mississipi, Otis Rush (81 de ani și încă mai cântă), ca și Little Walter, reprezintă școala din Chicago. Stilul lui l-a influențat masiv pe Clapton, iar piesa de pe disc e binecunoscutul standard I Cant Quit You Baby. Eric Clapton apare pe piesa 6., Everybody Knows About My Good Thing.
otis_rush2
Una peste alta, e un disc al unor râzgâiați care s-au creat singuri, care au trăit din plin ce au făcut și care încă se bâțâie enervant acolo în vârf, octogenari insolenți, arătându-ne că tinerețea e o stare de spirit, iar nu o investiție biologică păguboasă.
Paraphernalia muzicale:

The Beatles : Eight Days A Week – The Touring Years (2016)

“The Black Page” – decriptarea unei bijuterii sonore de Frank Zappa…

Țiganii și jazzul în Finnegans Wake

rolling-stones-album-review-blue-and-lonesome-c0cd094c-d192-4be6-90c0-954b5735f543

Tristețe în metrou

tumblr_nrhxmb405i1uagsoeo1_500

E fascinant metroul, mai ales stația aia în care s-au aruncat în aer cretinii lui Allah în primăvară. Aveau câte un rucsac cu explozibili, cuie și rulmenți, iar eu nu stau niciodată în picioare lîngă un imbecil cu rucsac.Nesimțitul (nesimțita) cu rucsac e acea specie subumană care în metrou urcă lângă tine cu un rucsac supradimensionat în spate, cu care face vid împrejur și pe care cu nici un chip nu l-ar da jos ca să-l țină între picioare.

Nesimțitul cu rucsac ocupă trei sau patru locuri în mijlocul gloatei înghesuite isteric, căci el în general tremură, sau mormăie singur, sau se răsucește și te izbește cu cocoașa.

In sac are, evident, doar tâmpenii, o sobă de camping, copii morți, idoli uitați. Bombe.

Nu-i trebuia lui rucsac în transport public, îl folosește doar ca substitut de personalitate.

Tare e trist în metrou. O vezi pe-asta obosită, scofâlcită, o carte ponosită pe jeans rupți în genunchi, bascheți murdărei, cearcăne, citește fără grație, sacul de supermarket între picioare, cu praz, detergent și gâtul unei sticle de vin.

Mâini frumoase, dar cu unghii neîngrijite. Mâini mari, nehotărîte.

In garsonieră, canapeaua scârțâie cand faceți amor, iar ea te roagă să miști încet, că aud vecinii.

Insă pe peron dai de tristeața cea mai profundă și autentică.

I-am văzut pe-ăștia despărțindu-se pe peronul care fusese acum câteva luni presărat cu bucăți de mădulare și mațe. După ce au coborât, tăcuți, cu fețele închise, au rămas un timp față în față privind oblic în direcții opuse.

Aceeași vârstă, ceva sub 30. El – pistruiat, cu o barbă lungă, aproape roșiatică. Ea – fină, subțire, elegantă, cu fustă și ciorapi negri sfâșiați, cu cearcăne și părul încă un pic încâlcit de la o noapte de terfeleală tristă și icnită, cum e amorul prelungit fără chef înainte de despărțire.

Ea l-a mângâiat pe obraz și i-a șoptit ceva, aproape matern.

Și-au întors spatele și au pornit în direcții opuse, iar din punctul meu de observație din vârful rampei i-am putut urmări o vreme, alternativ.

El se îndepărta cu ochii în pământ, buzele strânse, pași din ce în ce mai rapizi și umeri căzuți care păreau că se strâng înăuntru. Nu i-am văzut lacrimile.

Ea mergea mai întâi rigid, nenatural, însă în câteva clipe s-a petrecut o transformare aproape imperceptibilă, dar radicală. Fața a părut să i se ilumineze deodată din interior, spatele i s-a îndreptat, mersul i-a devenit zvelt și calm. A scuturat ușor din umeri. Era altă persoană.

Fără nici un regret.

Disperarea trăiește în metrou.

Mircea Mihăieș: Ulysses, 732 – Romanul romanului

mmihiaes-ulise
Tocmai am isprăvit înspăimântătoarea cărămidă (1.000 de pagini strânse în hardcover, nu știu cât cântărește, cu o ilustrație a execrabilului individ, dar imens artist, Devis Grebu) și am să încep această (prea) scurtă primă cronică prin a spune că am rămas mai mult decât impresionat de munca și erudiția din spate.
.
La cât sunt eu de rău la gură și cinic (uneori și din nesiguranță, lipsă de bani și stat prea mult la terase), aș fi fost tentat să caut o falie într-o așa muncă asupra unuia din domeniile de studiu cele mai dragi mie, dar cartea lui Mihăieș e atât de impresionant de onestă, simplu prezentată și doritoare să explice inexplicabilul, încât singura remarcă defavorabilă ar putea fi că pe alocuri face double emploi cu masiva biografie a lui Joyce de Richard Ellmann.
.
Ca și Ellmann, Mircea Mihăieș adoptă un ton neutru și distant vizavi de complexul (și deseori detestabilul) personaj uman Joyce. Nu la Mihăieș o să găsim dubioase jocuri de cuvinte à la Joyce, ba chiar el evită să numească târgul istriac croat in care Joyce a predat pentru prima oară cu numele său croat Pula, ci îi zice Pola, ca în italiană sau pe vechile hărți prude românești.
.
Totul e însă superb analizat în geneza monstruosului roman, Ulysses, care a distrus pe vecie canoanele clasice și a deschis literatura modernă: influența crescândă a freudismului, a psihanalizei, asupra lui Joyce, atmosfera de sfârșit de epocă, ruperea schizoidă de lume a lui Joyce, care scria la Trieste un roman despre Dublin și esența celtismului cețos, influența futurismului asupra sa, diversitatea a tot ce a asimilat el, într-așa măsură că opera lui nu poate fi citită fără note de subsol și fără ca tu, cititorul, să ii știi viața în detaliu, ba chiar trebuie să știi limbile pe care le vorbea el și să fi citit cărțile pe care le asimilase el.
.
In mod admirabil pentru un om care nu a cunoscut experiența exilului și care e profund înrădăcinat în România, Mihăieș decortică just și sistematic influența vieții din Trieste asupra lui Joyce, în acel oraș crepuscular și multietnic al decadenței austro-maghiare. La fel de corect și convingător e și felul in care Mihăieș subliniază evreitudinea lui Leopold Bloom, personajul din Ulise, ba chiar găsește formula nimerită pentru felul în care Joyce recupera literar orice derapaj din cotidian: Coerența era pentru Joyce integrarea incoerențelor de parcurs…
.
La fel, ne explică și interpretează splendid rupturile stilistice, chiar și complezența lui Joyce, precum faptul că după prima jumătate a înfiorătorului roman el nu mai respectă grila homerică, oricum doar un vag pretext.
.
La fel, Mihăieș pune în justă lumină rolul uriaș al lui Ezra Pound în închegarea personalității literare a lui Joyce și în supraviețuirea lui financiară și socială.
.
Criticile ar fi mărunte: de pildă, din păcate pentru neavizați și nelingviști, Mihăieș acordă prea mult credit necritic anumitor aberații ale lui Joyce, precum faptul susținut de el că ar exista vreo relație între limba irlandeză și feniciană, sau limbile semitice in general (pp. 83-84). Cititorul naiv ar putea lua asta drept o observație întemeiată.
.
Un reproș ar putea fi apoi fi și cel al excesului de erudiție ostentativă. Cartea numindu-se Ulysses 732 (de la numărul paginilor ediției standard), ne-am fi așteptat ca și decriptarea romanului să aibă, simetric, 732 de pagini, iar nu 1000.
.
Ca un contraexemplu discret, în volumul meu de povestiri În punctul lui rebbe G., compus din 22 de povestiri care corespund celor 22 de lame de Tarot și celor 22 de litere ale alfabetului ebraic, am avut grijă ca povestirea nr. 22, ultima, să înceapă la pagina 220.
.
Dincolo de asta, Ulysses, 732 este o carte pe care o voi reciti, și nu doar o dată, iar in română ea reprezintă un exemplu unic de hermeneutică metodică și nemiloasă.
Scrisă într-o limbă admirabilă, de altfel, pură, curată, nepretențioasă.
.
with-joyce-in-pula1
Cu Joyce în Pula, despre care am mai scris aici:

Looking for cocktails in Croatia

Apoi:

Despre Joyce, trenuri și exactitate în literatură…

— “Marea de culoarea mucilor”!… ( In Pula, Joyce dezleagã secretul lui Homer)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/marea-de-culoarea-mucilor-in-pula-joyce-dezleaga-secretul-lui-homer/

— “Ismene de bumbac” – Joyce si româneasca la bordel în Pula…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/10/ismene-de-bumbac-joyce-si-romaneasca-la-bordel-in-pula/

— Țiganii și jazzul in Finnegans Wake…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/02/tiganii-si-jazzul-in-finnegans-wake/

— Traducerea ca adaptare (1) : Joyce, The Mookse and the Gripes…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/10/traducerea-ca-adaptare-1-joyce-the-mookse-and-the-gripes/

— Traducerea ca adaptare (4): Finnegans Wake, o carte monstruoasă

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/31/traducere-ca-adaptare-4-finnegans-wake-o-carte-monstruoasa/

——-

To his coy mistress… Amantei timide

rootvegetablelove

My vegetable love…
In istoria literaturii engleze un loc aparte l-a ocupat întotdeauna scurtul poem al lui Marvell To his coy mistress… Amantei timide (publicată postum in 1680).

Acolo găsim ciudata și înfiorătoarea sintagmă: my vegetable love should grow. Că e obscen pricepe oricine, mai ales când ți-o compari cu o ridiche sau un praz. La fel, pricepem că îi reproșează că trece timpul iar ea nu vrea cu el. Ce a surprins însă de la început e simplitatea funcțională și naturală a ritmului, încheiat cu minunatele:
But at my back I always hear
Time’s wingèd chariot hurrying near.

 

Iată un wingèd fragment, work in progress:

Iubirea-mi vegetală va să crească
Măreț precum tarlaua-mpărătească.
Un veac doresc, ca să slăvesc
Fruntea-ți și ochii ce privesc.
.
De două ori pe-atât fiece sân
Și mii de ani trupul hapsân.
Un eon pentru fiecare parte
Iar inima-n final, departe.
.
Da, suflete, așa ai merita,
Dar nici eu mai puțin n-aș vrea.
.
Însă în spate tot aud venind
Căruța timpului cel huruind.
My vegetable love should grow
Vaster than empires, and more slow;
An hundred years should go to praise
Thine eyes and on thy forehead gaze;
.
Two hundred to adore each breast;
But thirty thousand to the rest;
An age at least to every part,
And the last age should show your heart;
.
For, Lady, you deserve this state,
Nor would I love at lower rate.
.
   But at my back I always hear
Time’s wingèd chariot hurrying near.

il_570xn-239640593

Declarațiile lui Trudeau despre Castro repuse în context…

Canada's Prime Minister in Cuba

Foto: EPA/Enrique de la Osa 

Vaaai, cum a sărit mușcată toată dreapta românească (o lăsăm pe cea de pe meridiane mai informate și mai puțin țâfnoase) că frumosul, deșteptul și elegantul premier yoghin al Canadei Justin Trudeau a zis că e profund trist (are “deep sorrow”) de moartea lui Castro.

Hai să repunem în context acest ultragiant elogiu adus unui dictator de stânga.

Trudeau și-a dezvoltat remarcile la summitul Francofoniei, care s-a ținut zilele trecute în Madagascar. Din Canada a venit așadar la summitul Francofoniei Justin Trudeau în persoană. Din Franța a participat președintele François Hollande. România a trimis o secretară de stat să vorbească lângă Trudeau și Hollande. O cheamă Daniela Gîtman. Mă rog…

Acum, tânărul strateg politic care e Trudeau avea de vorbit în fața unei adunări de dictatori africani. Asta e azi Francofonia, lăsând deoparte Franța, Canada, Belgia, Elveția, România și Bulgaria: o adunătură de dictatori negri, probabil canibali și care se uită la fotbal în timp ce siluiesc copii și capre.

Trudeau le-a vorbit acestor buzați care domnesc peste analfabeți fără acces la servicii medicale, căror săraci, dată fiind ideologia planetară a pieței, li se bagă în cap insistent că dacă-s flămânzi și analfabeți e din vina lor, le-a spus așadar că dictatorul cubanez Castro (Trudeau a precizat că Fidel a fost un dictator) le-a dat cubanezilor învățământ gratuit și servicii medicale și de sănătate.

După care același Trudeau i-a informat pe genocidarii africani împietriți de indignare că el este un feminist și că militează pentru drepturile LGBT, gays, căsătorii pentru toată lumea etc… Un discurs didactic, așadar. Despre cum poți fi dictator, desigur, dar făcând și un bine elementar, nu ca ticăloasa de maica Tereza.

Tatăl lui Justin, Pierre Trudeau, a fost de altfel primul lider al unei țări din NATO care a efectuat o vizită oficială în Cuba, în 1976.

Dreptacilor scandalizați le amintim că idolul lor Donald Trump face și mai rău: își trâmbițează insistent admirația pentru Putin. Maica Tereza se pupa (bălos) cu Pinochet.

Arhanghelul Raul e răuț bine (Eftimie a scris un roman)…

ovidiu-eftimie-arhanghelul-raul-c1

In cartea lui Eftimie Arhangheul Raul sunt multe propoziții care depășesc 140 de semne.

Iată chiar prima frază a romanului:

Până și cel mai prost om de știință știe că universul ăsta în care trăim, cu doar trei, hai patru, dimensiuni, este un univers de săraci și că, în realitate, există un infinit de universuri cu un infinit de dimensiuni, pentru oamenii care-și permit.”

… vedem că această primă frază are deja 249 de semne, cu mult peste un status de Twitter, dar și că foarte abil naratorul folosește de două ori cuvântul “infinit” la câteva semne distanță (“infinit de universuri cu un infinit de dimensiuni”) acolo unde sensul era de “infinitate” (de universuri, de dimensiuni etc.).

Iar fraza următoare spune:

Acest adevăr banal este știut până și de cercetătorii de la Institutul de Cercetări Parlamentare din Pașcani, fosta antrepriză de Cercetări Paranormale și Socialism Științific Pașcani.”

Aici, în a doua frază a romanului, avem de două ori “Pașcani” și de trei ori “cercetări”. In doar 184 de semne. Semnalul modernității ne este așadar dat din primele elemente grafice ale textului.

Romanul este populat cu ființe care fac foarte multe lucruri surprinzătoare. Cele mai împuțite arătări sunt alea din universul multidimensional, a căror portiță imundă se găsește în județul Buzău (venind eu de acolo, pot confirma intuiția lui Eftimie, iar portița aia chiar scârțâie).

Dar să nu ricanăm cu zgârcenie: avem aici primul roman SF epic românesc de câțiva eoni încoace, iar Arhanghelul Raul e chiar răuț bine.

Bun, știe de acum toată lumea despre ce e vorba. Iată ce zice site-ul editurii:

Raul, un publicitar din Bucuresti, nu banuia ca atunci cand va muri va ajunge in Iad. Si nici ca de acolo se va intoarce pe Pamant nemuritor si cu misiunea de a preveni Apocalipsa: invazia nemuritorilor prin gaura spatio-temporala din gara de la Teius. Intre timp, agentul SRI Popescu este trimis sa se infiltreze in randurile nasilor de tren CFR si descopera ca acestia formeaza, de fapt, o armata secreta care se lupta cu fortele supranaturale de pe teritoriul Romaniei. De la arme cu plasma la calatoriile cu locomotiva Soapta lui Zamolxe, prin nodul temporal din gara Brasov si goana dupa o creatura multidimensionala care poate fi cheia salvarii omenirii, Raul, Popescu si nasii de tren se confrunta nu doar cu paradoxuri spatiu-timp, ci si cu subfinantarea cronica ce afecteaza toate institutiile de stat, inclusiv cele care se ocupa de fenomene paranormale.

Raul moare așadar de multe ori și e foarte plăcut să afli asta, pentru că el o face elegant. Se duce, bea cu dracii și vine înapoi.

Mi-a plăcut apoi că romanul se încheie cu îndemnul: “Hai noroc!”

Incepând din acel moment e pace între satăni, iar parte din sufletul flenduros al cititorului o ia pe satin.

Acestui blog i-a plăcut titlul capitolului In Iad nu poți să le ai chiar pe toate.

Doar pe alea care se lăbărțează singure.

“Am ieșit și noi să ne uităm la lume”…

ceausescunou0023451

Prin anii 1980, la Neptun, am cunoscut îndeaproape, stând repetat la ea vara în gazdă, o femeie simplă, îngrijitoare la vila lui Ceaușescu, căsoiul ăla cu plajă privată și parc stufos, pe atunci plin de păuni care mugeau ca bivoli în călduri (heideggerienii cititori ai Mirosului de roșcată amară știu că eu mă pricep cum să fac cu păunii).

Femeia aceea, care făcea paturile și spăla prin vilă, era fascinată de cuplul Ceaușescu. Admirația cvazi-mistică îi venise de la un simplu incident, pe care mi l-a povestit de multe ori, pasionată, pe diferite tonuri, fără să-l înfrumusețeze: — într-o zi, soții Ceaușescu au dispărut din vilă.

S-au evaporat, ieșind de acolo pur și simplu, fără să spună la nimeni, și s-au așezat pe-o bancă, la câteva sute de metri de vilă, singuri, ținându-se de mână, pe o bancă din promenada aia centrală care trece printre hotelurile Neptun și Caraiman.

Gazda mea povestea în transă hohotindă cum trecătorii paralizau, sau se împiedicau, sau o luau la fugă neîndrăzndind să privească spre cuplul celor două momâi care ședeau rigide pe bancă, zâmbind fix, ținându-se de mână și examinând trecătorii.

Două lumi în coliziune mută, meandre de buclă spațio-temporală care se intersectau, ca într-un labirint flasc.

Când au apărut fugind disperați spre ei securiștii și boduguarzii, unul din aceștia a avut, se pare, chiar o vorbă de dojană la așa uriașă și neonestă încălcare a protocolului. Ceva gen: — “Ne-ați omorât, tovarășu, nu ne mai faceți de-astea !…”

La care Ceaușeștii ar fi răspuns simplu: — “Am ieșit și noi să ne uităm la lume.”

Cât de puțin trebuie ca să fascinezi și să pari deodată uman.


heidegger

Am desenat cu mâna mea o ilustrație la povestirea cu păunul, Frenetica moarte a lui Martin Heidegger, din Miros de roșcată amară.

Răutate curată, de cleștar

tumblr_mxi3curovh1r1probo5_1280

M-am certat cu un tâmpit de instalator și geamgiu român din Bruxelles (cu gușă, trening și mulți bani, desigur), care mi-a cerut un preț nerușinat pentru repararea alcovului de iarnă și două geamuri, aruncându-mi țâfnos că mie mi-e ușor, că eu fac bani mulți scriind facile aiureli la terasă, cu vin roșu…

Nu neg terasa și vinul roșu. Burtosul cu ladă de scule îmi fusese prezentat de alt vulvan, un polonez și mai scump, dar cu avantajul neutralității filosofice (de la prostrarea alcoolică permanentă).

I-am spus gușatului cu trening că eu nu am complexe ideologice și că un tâmpit ca el e condamnat să muncească cu mâinile (butucănoase), căci atât îl ține ADN-ul, dar că în lumea asta nedreaptă în care trăim, instalatorii și garajiștii sunt de fapt cei mai mari tirani și exploatatori și profitori, căci îți iau zeci de euro pe oră și facturează alte sute pe o liță și un suspin prefăcut, pe când tu, poetul naiv care scrii la terasă pe datorie, primești nimica toată la sfârșit de an ca drepturi de autor, pe care apoi ți le și înhață fiscul imediat.

Mustrându-l, mi-am amintit cu zâmbet orgasmic și superior poemul ăla în proză de Baudelaire, unde naratorul, trăitor la mansardă, cheamă sus un geamgiu pe care îl vede în stradă, care geamgiu urcă greoi toate etajele, cu rama pătrată de sticlă grea în spate, ca naratorul să-l informeze calm, când ajunge sus, că de fapt n-are nevoie de nimic, după care îl imbrâncește în scară și-l urmărește detașat cum cade rostogolit și dezarticulat în melcul scării, sfâșiat de cioburi indiferente.

De-aia-i bine să n-ai ideologie, ci doar răutate bine dirijată și curată, de cleștar.

Adoratorii pisicilor sunt ca sectanții… 

shoulder-cheshire-cat

Adoratorii pisicilor sunt ca sectanții…

… și te scot din minți la fel. Am pocnit odată un sectant (mă rog, pocnit e mult spus, îmbrâncit, mai degrabă, de nervi): stătea în picioare 12 ore pe zi la colțul străzii, lângă un par înfipt pe caldarâm ca un cuier cu reviste agățate de el și de câte ori treceam mă întreba dacă am văzut lumina în acea dimineață.

Intr-o zi, ca să scap definitiv de el, i-am aruncat, încercând să-l ocolesc, că sunt evreu (ceea ce nu-i adevărat, precizez pentru dușmanii fascistoizi care atâta așteaptă).

Când a auzit asta, s-a luminat la față și mi-a spus grăbit că și Domnul era evreu în faza sa imperfectă și că hai să stăm de vorbă. L-am îmbrâncit.

A doua zi, trecând pe acolo, mă aștepta cu un larg surâs să mă întrebe iar de lumină, nepăsându-i că l-am îmbrâncit. Am luat-o la fugă în direcție inversă.

Așa fac și ăștia (astea) cu pisicile pe internet. Degeaba îi bați, scuipi, ridiculizezi, te vor ierta imediat, îți vor repeta dojenitor, cu zâmbet sectant, clișeul tâmpit cu “cine nu iubește animalele nu iubește nici oamenii” și vor posta insistent pisici, spre desfătarea ta.

“Ei bine, nu iubesc oamenii”, vrei tu sã le strigi (echivalentul gestului meu disperat cu: “Sunt evreu”). Aș… Se vor lumina la față și-ți vor spune blând-protector: “Atunci vei iubi animalele”.

Și la fel e și cu câinii, da. Un criteriu definitiv de alegere a unei femei este să nu-ți pretindă să vă mutați împreună cu un câine sau o pisică aduși de ea în torbă.

Da, muiere, sloganul tâmpit că “cine nu iubește animalele nu iubește nici oamenii” e doar asta: un slogan tâmpit.

De-aia ai să rămâi singură cu potaia, consolată de alte lepădate ca tine, că, “vai, superbo, ăla nu te merita”.

Javra ipocritã face tumbe isterice în timpul ăsta, știind că e în centrul atenției.

Snowden (Oliver Stone 2016) -cum faci un biopic despre un personaj ambiguu aflat încă în viață

affiche

Omul care a scris scenariul de la Scarface (1983) și a luat Oscarul pentru Platoon (1986), Oliver Stone a devenit de-a lungul anilor unul din stângiștii hollywoodieni cei mai lipsiți de nuanță, precum Spielberg, cu al său Bridge of Spies.

Retrospectiv, ne putem chiar întreba dacă faptul că sinistrul gangster Tony Montana (Al Pacino), din Scarface, fugise din Cuba nu prevestea extrem de complezentele filme documentare pe care avea să le facă Oliver Stone despre Fidel Castro.
.

Acum: sigur, știm că dacă folosiți un computer care are un webcam deasupra ecranului și nu ați lipit peste ochiul ăla niște leucoplast care să stea acolo în permanență, contorsiunile pe care le faceți când priviți un film porno sunt deja înregistrate pe serverele NSA (National Security Agency din SUA). Fuguța așadar la farmacie după leucoplast, măcar asta învățăm din film. Toate computerele legate la internet sunt controlate. Toate telefoanele inregistrate. Snowden ține camera aia minusculă din laptop astupată în permanență. La fel, când își deschide computerul și își bate codul de acces, Snowden o face sub o pătură groasă.

Celularul se vâră, când nu-l folosești, într-un cuptor cu microunde (cuptor stins, desigur, și închis) unde telefonul nu poate fi detectat și de unde el nu te poate spiona.

.
E greu de făcut un biopic despre cineva încă în viață când nu știi cum va sfârși. Wajda făcuse asta cu al său Walesa (2013). In Snowden al lui Oliver Stone, Joseph Gordon-Levitt (care a mai jucat în filme despre care am scris: Lincoln, 2012, Don Jon, 2013, Sin City: A Dame to Kill For, 2014, The Walk, 2015)  îl interpretează magistral pe fugarul fost agent CIA și NSA, iar actorul Gordon-Levitt a mers de câteva ori la Moscova să-l întâlnească pe whistleblower. Oliver Stone, la rândul lui, l-a întâlnit pe Snowden la Moscova de nouă ori in doi ani.
.
Oliver Stone reușește să facă personajul foarte uman, dincolo de caracterul său tern în viața reală și inițial republican foarte de dreapta. Aflăm că Snowden e epileptic, și că are crize frecvente. Meritul lui Stone e de a ne arăta cât de mult l-a modificat pe Snowden iubita lui din viața reală, care acum trăiește cu el la Moscova, o democrată din stânga stângii americane (jucată de Shailene Woodley, fata din franciza pentru adolescenți Divergent).
Mai apare în film și Nicolas Cage, în rolul unui blazat și nu foarte convingător expert informatic CIA.
885
Din păcate, in ciuda jocului actorilor, nu înțelegem absolut deloc cine e Snowden cel real și de ce a făcut ce a făcut. Filmul lui  Oliver Stone nu pune niciodată la îndoială sinceritatea lui Snowden cel real.
.
La fel de manipulator ca celălalt ultra-stângist multimilionar, Michael Moore, Oliver Stone se face avocatul fără nuanțe al lui Snowden. In filmul lui, Snowden este un patriot autentic care și-a sacrificat libertatea —și, nu știm încă, poate chiar viața—pentru a ne avertiza că suntem observați în permanență, abuziv, monstruos. Snowden însuși apare un pic în film, ceea ce funcționează estetic și narativ, spectatorul putând astfel compara direct cu jocul actorului.
.

Linear si foarte didactic, chiar dacă jucat excepțional de toți actorii (mai puțin Nicolas Cage, dar cu prezența înfiorătoare a lui Rhys Ifans în rolul agentului de recrutare CIA Corbin O’Brian, de la numele sinistrului personaj din 1984 al lui Orwell), este prima oară ca un film de ficțiune se dovedește a fi un making of al unui documentar. Filmul lui Stone se prezintă de fapt ca un making of ficțional al documentarului Laurei Poitras despre Snowden Citizen Four (despre care am scris aici și care a primit Oscarul în 2015). Avem de-a face cu un turnaj inserat în turnaj al modului magistral în care doi jurnaliști de la cotidianul britanic The Guardian, chemați conspirativ în Hong Kong de Snowden, au reușit să orchestreze în câteva ore, dintr-o cameră de hotel, o furtună mondială cu rezultate încă imprevizibile.

Snowden al lui Oliver Stone ar trebui de altfel să fie livrat la pachet cu documentarul lui Poitras. Stone urcă însă firul timpului pentru a arăta cum s-a ajuns aici. Filmul acoperă deceniul 2004 – 2013, când Snowden, părăsind armata în urma unui accident, intră la CIA și apoi primește contracte cu NSA.
.
Trecând peste toate defectele filmului (defecte care includ o scurtă scenă, de pe cînd Snowden era în armată, care este practic copiată după scena de antrenament bestial, cu instructor sadic, din Full Metal Jacket al lui Kubrick) Snowden al lui Oliver Stone are meritul de a ne deschide ochii dincolo de estetic, cinematografie și discurs patriotard. Războiul total se pregătește printr-o supraveghere informatică din ce în ce mai complexă și atotprezentă. Big Brother e nimic față de ce ni se întâmplă astăzi. Conversația lui Coppola e doar o glumiță fadă. Pentru mașinăria de supraveghere a statului, suntem cu toții suspecți.
.
Cea mai mare tâmpenie pe care o poți auzi azi este: — “Nu-mi pasă că mă supraveghează, n-am nimic de tăinuit. De ce te deranjează să fii observat, daca n-ai nimic rãu de ascuns?!…”
In realitate, toată lumea are ceva de ascuns. Dacă toate gesturile și vorbele ne sunt stocate în gigantice bănci de date, la un moment dat “ei” vor găsi ceva pentru a ne înfunda.
.
In ciuda eroismului real sau jucal al lui Snowden (sau Assange), transparența totală este un vis nefast și, la rândul ei, un program politic totalitar. Este mentalitatea opresantă a acelor comunități calviniste unde daca ai perdele la fereastra înseamnă ca ai ceva de ascuns si unde interiorul casei trebuie sa fie vizibil in permanență de afară. Nu numai ca nu te poti lăfăi in plăcuta dezordine naturală care șase bine în interior, dar nu poți umbla gol, iar la televizor esti obligat sa urmărești foiletoane stupide, sau fotbal, ca toată lumea.
.
Intrebat de Financial Times pentru cine va vota, Oliver Stone răspunde că ar fi votat inițial pentru Sanders, dar acum va vota pe 8 noiembrie pentru candidata ecologistă Jill Stein.
.
snowden-film-wallpaper

Citizenfour (2014): Snowden, jurnalismul autentic și ideologia transparenței totale

Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar

Bridge of Spies (2015): Relativismul politico-moral al lui Spielberg

Divergent 2 (Insurgent) – despre sclavi in Utopia

Oasis: Supersonic (2016): despre un fenomen irepetabil azi, în era internetului

hqdefault

Oasis: Supersonic (2016) 
Documentar de Mat Whitecross

In doi ani si jumătate, doi frați din Manchester, cu caracter infect, ego clinic și muzică banală au ajuns să țină concerte in fața a câte 200.000 oameni. De patru ori mai mult decât strângeau într-un concert Beatles la apogeul carierei lor de concerte.

La unul din concertele Oasis, 4% din populația Marii Britanii căuta să cumpere bilete, mai mult ca la o revoluție, iar grupul a trebuit dus cu elicopterul pe scenă.

Acum 20 de ani, Oasis devenise cel mai mare grup pop de pe planetă, în momentul în care se credea că fenomenul megastarurilor luase sfârșit. Uriașa construcție muzicalo-financiară ridicată în jurul lor a luat sfârșit din cauza relației schizoide dintre cei doi frați Gallagher, care nu-și mai vorbesc din 2009 (Noel și Liam, Cain și Abel, au refuzat, de altfel, să apară împreună în acest film documentar, unde sunt intervievați separat și doar audio, ceea ce creează un efect straniu, de detașare, pentru spectator). Cauzele fenomenului Oasis meritau însă studiate. Cum a putut o asemenea muzică banală și repetitivă, un post-punk mai plicticos chiar și decât lălăielile lui Bono și U2, să atingă atunci un asemenea statut mitologic?

Ultimul mega-grup din istorie, ieșit din provincie, de la Manchester (așa cum Beatles veniseră din Liverpool) a apărut ca un asteroid în momentul în care Anglia tocmai scăpase de Thatcher. Muzică simplă, repetitivă, versuri ieșite din popor, să înțeleagă toți bețivii și șomerii și curvele. Ultimul grup punk, de altfel, căci asta era muzica lor, un punk frumos și viclean împachetat și bine mixat, ceea ce nu apare pe scenă.

Au apărut cu single-ul Supersonic (She done it with a doctor/On a helicopter/she sniffin’ in a tissue/Sellin’ the Big Issue), urmat de albumul Definitely Maybe (1994).

Era Anglia de după Thatcher a lui Tony Blair, Anglia năucită optimist, privatizând serviciile sociale, intervenind în Irak, promițând o nouă cale, mincionoasă, cea a stângii liberale.

Oasis au apărut ca noii Beatles, noii Rolling Stones, working class heroes. In acel moment, până și muzica protestatară devenise convențională. E comică secvența filmată din documentar în care Noel și Liam aruncă spre cameră, într-unul din rarele momente când nu se scuipau, că vor să-i fută pe alde Phil Collins și Sting, burghezi împuțiți.

Droguri, distrugere de mobilă în hotel, caracter infect, limbă simplă, vorbindu-le fetelor în dialect, arătând degetul mijlociu Londrei arogante și lumii întregi.

Pe un montaj psihedelic, filmul ne arată un fenomen socio-cultural irepetabil. Oasis au fost ceea ce au fost nu pentru că erau cei mai buni, sau cei mai inteligenți, sau cei mai creativi din istoria rock-ului. Ei au fost doar ultimul mega-grup de dinaintea Internetului, din vremea cand fanii încă cumpărau discuri și stăteau la coadă să-și vadă idolii, sniffând și bând în timpul ăsta, dar socializând, nu acasă pe internet, în singurătate depresivă.

Și America a avut echivalentul lui Oasis: Nirvana. O prelungire neașteptată a fenomenului a mai fost și Amy Winehouse, o tragică Billie Holiday a zilelor noastre, despre care am mai scris aici.

Succesul acestora e efectul anilor 1990, când te-ai născut tu, cititorule trist. Nu exista YouTube pe atunci, nu se copia gratis de pe torrenți și torrente, nu se asculta muzică comprimată în mp3.

Fenomen absolut irepetabil astăzi, Oasis, cu muzica lor monotonă, produsă de mixaj, versuri neinteresante și caractere execrabile ne arată ce putea face marketingul înaintea erei internetului, eră a inocenței și comunicării reale. Astăzi, înecați în gratuitate, nivelare și furt electronic, lumea în mod paradoxal nu mai comunică real, iar muzica ne e la fel de comprimată și neautentică precum ne e sufletul arțăgos și temător.

———————-

Despre degradarea socială a Angliei cf. și:

Eu, Daniel Blake (Ken Loach, 2016): filmul unei Anglii în totală descompunere

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/10/30/eu-daniel-blake-ken-loach-2016-filmul-unei-anglii-in-totala-descompunere/

The Beatles : Eight Days A Week – The Touring Years (2016)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/10/09/the-beatles-eight-days-a-week-the-touring-years-2016/

Amy (2015): — I cheated myself

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/

Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/

și

Thatcher – inamica liberalismului politic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/

Eu, Daniel Blake (Ken Loach, 2016): filmul unei Anglii în totală descompunere

i-daniel-blake-3

Filmele lui Ken Loach sunt manifeste politice, el e echivalentul lui Chomsky  în cinema (cei doi au cam aceeași vîrstă, respectiv 80 și 88 de ani, militanții unei stângi de școală veche și fără nuanțe. Mesajele lui Ken Loach nu vin cu dantele onirice, ci cu buldozerul: Anglia de azi o duce rău, iar oamenii simpli, muncitorii onești care pierd slujba, sunt lent și inexorabil distruși și umiliți de structurile serviciilor sociale, care pe deasupra au și fost privatizate în bună parte.

De altfel, recent Ken Loach i-a acuzat pe conservatorii aflați la putere (Tories) de răutate intenționată (‘conscious cruelty’) pentru că pun corporațiile înaintea oamenilor.

Descoperisem sărăcia britanică în filmele lui, într-o cinematecă în Bruxelles, iar în vara lui 1989, chemat la Londra de la Bruxelles, unde trecusem un test de jurnalism oral și scris pentru secția română de la BBC, am dat direct de oroarea thatcherismul și a neoliberalismului agresiv și inuman descris de el.

Pe Strand, bulevardul cu bănci și magazine de flenduri inutile obscen de scumpe care traversează City, dormeau zeci de oameni în cutii de carton.

Iși pierduseră apartamentele, casele, slujbele… Majoritatea nu erau cerșetori. Seară de seară, ieșind din Bush House, sediul de atunci al lui BBC World Service (clădirea care a servit drept decor și inspirație în 1984 al lui Orwell, și unde încă mai funcționau tuburile pneumatice, țevile cu aer comprimat prin care se trimiteau mesaje de la un etaj la altul), îi vedeam pe amărâții cu demnitatea pierdută rebegiți în saci de dormit și efemere adăposturi din carton pe care le strângeau dimineața.

Intr-o seară am vrut să dau un ban unei bătrâne care ședea turcește pe un covor cu care se și învelise, dar mi-a țipat să “foock off“, că ea nu-i cerșetoare.

Cu banii de la BBC nu puteam să închiriez un apartament, iar un coleg mi-a sugerat să iau o cameră cu altcineva. I-am spus și eu să “foock off“, n-am plecat din România lui Ceaușescu, unde trăiam în promiscuitate cu poeți și pictori, ca să împart și mai promiscuu în Londra o cameră cu amatori de fotbal și junk food.

Am renunțat la BBC și am plecat la Europa Liberă la München, unde se plătea omenește.

Asta e Anglia descrisă și filmată de Ken Loach, Anglia muncitorilor la limita precarității, care nu au călătorit niciodată în afara insulei, vorbesc dialecte de neînțeles, mănâncă junk food și abia dacă au auzit de internet, iar dacă au auzit, nici unul nu are computer acasă. Dar sunt onești, mândri și duri.

Filmul (Palme d’Or anul acesta la Cannes) îl are ca personaj pe Daniel Blake, un onest tâmplar de vreo 60 de ani din Newcastle, în fundul provinciei, care face un atac de cord și nu mai poate lucra. Incepând din acel moment intră într-un vârtej de absurditate administrativă care îi distruge și demnitatea și ce i-a mai rămas din sănătate.

Serviciile sociale îi refuză pensia de boală pentru că o tâmpită de kinetoterapistă de la o firmă privată cu care lucrează serviciile decide că el poate lucra, împotriva avizului medicilor reali.

Dan Blake mai întâlnește și o mamă tânără cu doi copii prinsă într-o altă absurditate în urma căreia și-a pierdut dreptul la ajutorul de șomaj și care trăiește într-o căsuță insalubră, fără electricitate și gaz.

i-daniel-blake-2016-ken-loach-04

Intregul sistem social britanic apare ca rigid, inuman, robotic, funcționând numai cu formulare de pe internet (pe care Daniel Blake) nu știe să le folosească, și construit astfel încât oamenii să fie umiliți și împinși spre economia la negru, în afara responsabilității statului.

Mai puțin violent decât alte filme de Ken Loach (în Riff-Raff, din 1991, muncitorii fără nici o protecție socială dau foc clădirii pe care o construiau, pentru a răzbuna moartea unuia din ei, care lucra la negru, desigur), I, Daniel Blake e purtat de jocul excepțional al actorului Dave Johns. Ken Loach e magnific ca regizor, folosește cel mai adesea neprofesioniști pe care îi încurajează să improvizeze (el l-a descoperit, de pildă, pe Robert Carlyle, al cărui prim rol la cinema a fost în Riff-Raff, înainte de Trainspotting), iar personajul lui Daniel Blake e înduioșător și convingător fără falie.

Filmul e linear, simplu, o linie dreaptă purtătoare de un mesaj ideologic, fără muzică, fără efecte, montat superb.

Ironia este însă că Anglia de azi e în bună parte rezultatul eforturilor stângii laburiste de a distruge sistemul social și protecția socială. Ceea ce Thatcher începuse a fost continuat de presupusul stângist Tony Blair, la fel cum în paralel făcea în Germania Gerhard Schröder.

Blair a reușit să distrugă totul “privatizând”. În Germania, tradiția sindicală a fost mai puternică.

Deși cam simplist pe alocuri și demonstrativ,  I, Daniel Blake e o solidă mostră de cinema de școală veche al stângii angajate, echivalentul a ceea ce fac, de pildă, în Belgia frații Dardenne, alți câștigători în serie la Cannes.


“Deux jours, une nuit” – un “Hunger Games” politic al fraților Dardenne

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/24/deux-jours-une-nuit-un-hunger-games-politic-la-cannes/

Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/

și

Thatcher – inamica liberalismului politic…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/

Disputa intelectuala a vremurilor noastre: ce știe Slavoj Žižek despre lingvistică, cînd el poartã sandale cu ciorapi?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/03/disputa-intelectuala-a-vremurilor-noastre-ce-stie-slavoj-zizek-despre-lingvistica-cind-el-poarta-sandale-cu-ciorapi/

A cerși prin Balcani…

bettler_pam

.

A cerși e dat, în dicționarele etimologice românești, ca venind, neconvingător, de la a cere.
 .
Etimologia propusă pare evidentă, însă este total neconvingătoare. Cerșetoria trebuie plasată în contextul balcanic al socio-economicului păgubos și viclean, unde spațiul public e transformat în bazar de flenduri și bulendre: Târgul de Floci. Floc e, de altfel, un balcanism, sau mai degrabă albanism. In albaneză flok, flokë, e pur și simplu: păr. Târgul de Floci e doar bazarul, talciocul în care se vindeau blănuri și nimicuri. Marché aux puces, fleamarket, Flohmarkt. Puricii se ascund în floace și floci. Până și maghiara a preluat calcul lingvistic: bolhaplac, piața de purici, unde bolha, purice, e un împrumut slavon prin metateză: bolha e doar slavonul blъxa.
.
Intr-atât țigănia turco-bazaricească a împins Balcanii spre delăsare, încât Agora grecească,  Ἀγορά, piața centrală în care Socrate discuta despre Logos cu efebii uleiați pe care îi examina pofticios și unde se discutau afacerile importante ale cetății, Agora așadar a dispărut fără urme din vocabularul de azi lăsând în urmă doar verbul agorazo, a cumpăra.
 .
Agorazo (ἀγοράζω), cumpăr, vine de la Agora, grecul de azi nu mai are însă conștiință de asta. In locul lui Agora ca spațiu public în târg, grecul de azi are pazari /bazari (παζάρι; oταν θα πάω κυρά μου στο παζάρι, θα σου αγοράσω ένα πετεινάρι…)
 .
La fel, sîrbo-croatul trg, piață, care pentru noi e un oraș: târg, a dat verbul a târgui, a se târgui. A merge la oraș (oraș vine din maghiară, de la város), a merge la târg era pentru a te târgui, la fel ca pentru grec agorazo, a cumpăra, de la agora.
.
Slavii din Balcani, croații, sârbii, au împrumutat ca și românii város (oraș) de la maghiari, dar la sârbi și croați varoš desemnează exclusiv orașul vechi, istoric, sau citadela, chiar cea din antichitate, precum palatul lui Dioclețian din Split.
 .
Acel oraș vechi, invariabil situat în centru, târgul, este în Macedonia cearșia, чаршиа, de la turcescul çarși, piață, bazar.
.
Dacă e să o luăm in termeni de arhitectură urbană și tendință spre delăsare și derizoriu, nu e de mirare că termenul care în turcă desemnează o piață, çarși, cearșia, чаршиа, a ajuns prin Balcani să însemne talcioc, iar la noi a dat verbul a cerși.
.
La fel s-a întâmplat cu alt cuvânt turcesc (venit din arabă) care înseamnă piață, ba chiar o piață maiestuoasă: derizoriul nostru maidan.

Maidan e numită piața centrală din Kiev, termenul venind din turcă (prin tătarii din Crimeea). Româna (cea din România, nu însă și din Republica Moldova) e singura limbă în care maidan a luat un sens depreciativ.

Venit din turcă, meydan a intrat în toate limbile care au avut de-a face cu Imperiul Otoman, inclusv așadar în Ucraina. In turcă, însă, termenul vine din persană și arabă. Termenul persan care desemnează o piață vine însă la rândul lui din arabă, unde medina înseamnă pur și simplu oraș. Araba însăși luase medina din siriacă și ebraică, in ebraica modernă medina desemnând statul, Medinat Israel. In arabă, de asemenea, e numele orașului prin excelență în care se refugiase Mahomed: Medina.

Este vorba, in orice caz de un termen care trimite la un urbanism avansat, iar în majoritatea limbilor afară de arabă și ebraică maidan desemnează o piață pietruită, un loc central.

Doar în română maidan e practic un teren viran și nepietruit prin definiție… La Kiev e piața centrală a capitalei; la români maidan e doar un teren abandonat… Trimitere la două noțiuni diferite de istorie a urbanismului. Nu ar trebui să ne mirăm: străzile din București erau în trecut atât de noroioase, șuvoaie mocirloase acoperite cu scânduri, încât au fost numite… poduri: Podul Mogoșoaiei, de pildă (Calea Victoriei de azi).

Aici trebuie să căutăm originea lui a cerși: în balcanicul și turcescul cearșia, piața, talciocul, centrul și fudiliile târgului.

Așa cum târgul grecesc agora a dat agorazo, a cumpăra, iar piața slavonă trg, târgul, a produs a târgui, tot așa cearșia balcano-turcească a dat la noi: a cerși.

De aici, de la cearșie, vine cerșetoria, nu de la a cere.

Avem o dovadă indirectă în originea lui cherhana: în toata lumea irano-otomanã, din India pîna in Balcani si in toata Asia centrala, sintagma persanã “karhana” a devenit termenul generic pentru atelier sau fabrică (de la pers. kar = munca, a munci, si hana = casã, local, cladire… karhana  >> locul in care se munceste organizat, atelierul.

Si astazi, din hindi pînã în turcã, karhana = fabrica, uzinã, atelier, etc., orice loc in care se munceste structurat, in echipa. Numai in românã, mostenit din contactul cu otomanii, in special in Dobrogea, cherhana desemneaza exclusiv locul in care se pune peștele in lazi si butoaie…

… era in mod vizibil singura activitate de manufactura organizata a cerșetorilor de localnici.

Derizoriul lingvistic este însă general în Balcani. Am pomenit mai sus Logosul lui Platon și Socrate, însă Logos și-a pierdut în greaca modernă sensul. O trimitere comică spre Vorbă și Cuvânt (Εν αρχή ην ο Λόγος, La început a fost Cuvântul, ο Λόγος) mai are doar în termenul άλογο, a-logo, literalmente”cel care nu vorbește” și care desemnează: calul !

De aici, de la grecescul alogo, lipsit de logos, am calchiat și noi formula: necuvântătoarele pentru a numi animalele.

“Zernacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

71da55c7ca8bc8f0dd4f16726da1e1e0

.
Cântarea Cântărilor (Șir ha-șirim, cum se și numește tabloul lui Chagall de mai sus), o măruntă secțiune din Vechiul testament, rămâne cea mai erotică scriere din istorie.

Din Cântarea Cântărilor vine expresia folosită de Lion Feuchtwanger ca titlu de roman “Vulpile în vie“, expresie care are ceva extrem de lubric, vulpea, ca și nevăstuica, fiind animale lascive prin excelență, așa cum am arătat-o într-un scurt capitol din Dacopatie, făcând etimologia numelui nevăstuică în mai toate limbile indo-europene.

In română, cea mai frumoasă traducere a Cântării Cântărilor e cea din Biblia lui Gala Galaction. Galaction (părintele Grigore Pișculescu) a fost unul din cei mai mari mânuitori ai limbii române. Biblia e tradusă fad în general. Versiunea lui Galaction a Bibliei este nu doar la nivelul literar al Crailor de Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale sau al poeziilor lui Ion Barbu, dar freamătă de violență profetică, într-un stil într-adevăr biblic, cutremurător.

Te-ai crăcit pe la toate răscrucile“, traduce el în blestemele aruncate bălos de profetul Iezechiel cetății decăzute a Ierusalimului. Și-i mai zice Iezechiel Ierusalimului, în traducerea lui Galaction:
„Te-ai dat, târfo, fiilor Eghipetului, celor cu vână ca vâna de măgar și scurgere ca scurgerea de harmăsar.“

In Cântarea Cântărilor, Galaction / Pișculescu atinge o alchimie a a limbii de o atât de violentă puritate, cum, încă o dată, numai Mateiu Caragiale și Ion Barbu au mai reușit:

Intăriți-mă cu vin, cu mere răcoriți-mă, că-s bolnavă de iubire“, palpită Sulamita, una din cele două voci ale Cântării dialogate (cealaltă fiind iubitul), Cântare care a ajuns probabil din neatenție la sfârșitul Torei evreiești și în corpusul final al Bibliei creștine (o altă explicație putând fi că îi e atribuită lui Solomon).

Erotismul e torid acolo, ba avem chiar și promisiunea unui gangbang pastoral când ibovnica în derivă își caută iubitul, moment în care îl șantajează cu întrebarea aluzivă:

La ce zadarnic să rătăcesc eu oare pe la turmele tovarășilor tăi?
Jugement
Am folosit un fragment din Cântare în povestirea Majadahonda, din volumul ce tocmai a ieșit la Polirom, In punctul lui rebbe G., povestire care corespunde cărții de Tarot XX, Le Jugement (cel de Apoi), povestire în care legionarii români de pe frontul spaniol, în 1937, torturează si violează o prizonieră anarhistă deghizată în călugăriță, căreia îi recita mai întâi tandru:

Vasile se apropie de Nadja și îi recită din Cântarea Cântărilor: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale! Căci sărutările gurii tale sunt mai bune decât vinul.”

Examinând captiva, mai spuse Vasile:

― Te-au demascat după chipul lipsit de modestie, neobrăzato, după fața asta cum n-ar avea niciodată o măicuță adevărată.

Îi ordonă atunci solemn Vasile captivei:

Levez-vous, traînée bolchevique. Ridică-te, cârpă bolșevică.

Ionel se puse, la rândul lui, să-i incanteze Nadjei din aceeași Cântare a Cântărilor, cât o trăgea de mână, înălțând-o din podea:

— Adormisem, dar inima îmi veghea… (îşi strânge pieptul) Este glasul iubitului meu, care bate (pronunță gros): „Deschide-mi, soro, iubito, porumbiţo, neprihănito! Căci capul îmi e plin de rouă, cârlionții îmi sunt plini de picurii nopţii.” (continuă piţigăiat) Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac iarăși? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iarăşi? Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului şi mi-a fost milă de el. M-am sculat să deschid iubitului meu, iar de pe mâinile mele picura smirnă, de pe degetele mele curgea cea mai aleasă smirnă — pe mânerul zăvorului. Am deschis iubitului meu; iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut. Aaaaaaaaah… (Ionel se apucă de păr) Înnebuneam când îmi vorbea. L-am căutat, dar nu l-am găsit. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns.

― Cântarea Cântărilor, îi preciză captivei Vasile. Spune, câte măicuțe ați schingiuit voi?

In final, să mai spunem că Gala Galaction a găsit în traducerea lui perfectul cocktail de cuvinte pentru expresia care în engleză a dat lily-of-the-valley, expresie ce apare subtil, cum se poate vedea într-un link mai jos, și la Ezra Pound. La Galaction ea este:
Eu îs zernacadeaua de câmp, crin de prin vâlcele-s eu.
Zernacadeaua de câmp, crin de prin vâlcele… Nimic de-a face cu fadul lily-of-the-valley.
….Despre erotism am mai scris aici:

Despre transa mistică și pelerinajul la Sfânta Parascheva

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/10/12/despre-transa-mistica-si-pelerinajul-la-sfanta-parascheva/

… iar despre erotism crinul de prin vâlcele / lily-of-the-valley aici:

Traducerea ca adaptare (3) : Umezealã ilegitimă, botanicã mistică si saţ erotic in Alba lui Ezra Pound…

și
in-punctul-lui-rebbe-g_egoproza

Seducînd pe Sfînta Vineri

10374513_835834166450423_9217106655147516158_n

(Voinicul rătăcit, răcnind la geamul hâdei Sfinte Vineri, care nu-l primește în casă la căderea serii.)

—“De mic am auzit de frumusețea Sfintei Vineri și nu mi-am făcut opinci de oțel, n-am venit cale de nouă ani, nu m-am luptat pentru cununa de argint, CARE VOIESC SĂ I-O DAU ei, ca să merg înapoi că ea nu ma primește…”

(Pauză tensionată...)

“Sfânta Vineri, prin fereastrã, cu vorbă brusc dulce:
-– Ia să văd cununa, fătule!”

(Zîna Zorilor, Slavici)

Recitind povestea mi-am amintit cum, pe când eram adolescent și încă mai credeam că e ușor să scrii the Great Romanian Novel doar pentru că te simți tu traversat de Logos, umblam după ceea ce în literatura de dedesubt e numit aventuri și cunoaștere (atmosfera pe care o tot reproduc, atai in Miros de roșcată amară cat si In punctul lui rebbe G.), așa că într-o noapte am întâlnit în Buzău, ieșind dintr-un cotlon obscur, o arătare încovoiată, o Baba Yaga care căra o boccea urieșească în spate. Era o bătrână ce trăia din strănsul de prin tot orașul al hârtiilor și cartoanelor, pe care le tria, după care le arunca noaptea, balotate, peste gardul unei curți de fabrică, de unde erau luate și transformate în hîrtie proaspătă pentru the Great Romanian Șabada… Era plătită pe cîți baloți.
yaga
.
Am ajutat-o cavalerește să arunce balotul peste gard, pentru că tocmai citeam ciclul Graalului, iar ea m-a invitat în bîrlogul ei, un imund conteiner de tablă, unde a scos o sticlă de țuică și a început să-mi povestească cum, deși nici ea nu se găsea apetisantă (și doar Dumnezeu știe ce cosînzeană fusese în vremuri cu răscoale și ofițeri permanent răciți) chiar și zilele trecute primise un pumn în nas –și mi-a arătat la lumina brichetei dovada pulpoasă și negoasă– de la unul care la rîndul lui strângea hîrtii și îi bea votca, dar din cînd în cînd îi făcea și lucruri nedevîrsta lor. Cînd ea n-a mai vrut, a bătut-o.
.
Plin de omenie necerută, invadat de millă, m-am aplecat sprea ea s-o pup, cast, creștinește, ca pe o bunică beată și tristă, imun la duhoare.
.
M-a plesnit rapid peste ureche și a început să mă împingă spre ieșire, țipînd înăbușit (căci nu voia să vină miliția) : –“Coțcarule, coțcarule, pînă și tu !…’
.
Incepînd din acea zi, de cîte ori mă vedea mă ocolea de departe, fugind cu balotul în spate
.
Iată, narator poți fi, dar e tare greu să fii personaj.

 

Despre transa mistică și pelerinajul la Sfânta Parascheva

cranemouton

Scriind eu despre pelerinajul la Sfânta Parascheva, am primit sumedenie de insulte de la buni creștini (nu înțeleg ce caută oamenii ăștia pe pagina mea, trebuie sa fie o formă de perversiune, in realitate ei sunt cei care se dovedesc amorali).

Postările mele pe FB despre cuvioasa Parascheva erau doua, una in care spuneam ca:

100 de autocare cu 7.000 de oameni pleacă de la București la Iași ca să pupe hârca Sfintei Parascheva.

Oasele pentru supă vândute de Ceaușescu au generat o adicție durabilă.

si una:

— Iaşi (Mediafax): “O femeie de 61 de ani a murit în timp ce era la coadă la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva…”

Treabă românească de mântuială. La Mecca au făcut tunelul ăla special care produce martiri cu sutele la fiecare pelerinaj. Ideea e să construiești un tub de beton la intrare, lung și îngust și care lasă cât mai puțin aer, cu pereții goi și netezi, altminteri asperitățile permit cățărarea.

Dar ce să explici la trântori de ingineri ieșeni…

Multi din cei care m-au insultat nu au vazut ca la mine e mai democratic decat la ei, pe pagina lor FB fiind in general imposibil sa comentezi daca nu esti printre friends.

Un reproș frecvent a fost acela că nu arat “respect” pentru religie. Acum, asa cum am mai spus-o, respectul e doar o obsesie de alcoolici. Pe lângă faptul că nu pot avea “respect” pentru elucubrații demente, fixația asta cu respectul e doar o obsesie de alcoolici est-europeni. Numai bețivii, în vreme ce le vorbești rațional, te prind de un nasture și ți-l învârt, fixându-te umed: “Mă, dar tu mă respecți?”

La ruși, când cineva te intreabă “Tы меня уважаешь?” e clar beat și potențial periculos.

In realitate, insa, eu nu am o problema cu pelerinajele si pupatul oaselor. Chiar nu știu de ce se hăhăie prostimea, de pilda, că la o mănăstire din Tulcea s-au închinat credincioșii la oase de oi și porci crezând că-s moaște.

Cum se stie, manastirea Celic Dere din Tulcea este loc de pelerinaj pentru mii de romani. S-a aflat insa ca nici unul dintre credinciosii care i-au trecut pragul n-a stiut, de-a lungul anilor, ca se inchina de fapt la oase de porci si oi, in loc de osemintele sfintilor Epictet si Astion.

Râzând aiurea, punând titluri extravagante precum: “INȘELĂCIUNE!… S-au închinat la oase de porci și oi”, gloata fără credință a arătat in presa doar dovada neînțelegerii funcționării misticismului si a sacrului, ba chiar a dat impresia că ar crede că oarecum ciolanele alea chiar puteau avea o virtute.

E paradoxal să râzi de credincioși că pupă oase false. E ca și cum scepticii ar atribui de fapt o virtute oaselor. De parcă dacă într-adevăr erau acolo hârcile sfinților Epictet si Astion oasele ar fi funcționat mai bine. Sau de parcă restul moaștelor din lume ar fi autentice sau ar avea puteri și o garanție de calitate.

Important în realitate e ce simt profund credincioșii și pelerinii. Este irelevant așadar dacă oasele erau de oaie, porc sau tiranozaur.

E ca în parabola sufi persană, musulmană, în care un imam învățat, îngâmfat prin definiție, ajunge la țară la un derviș sălbatic, cu puteri de vindecare, care-i tămăduia pe schilozi și pătimași pronunțând un talmeș-balbeș din Coran într-o arabă pe care de fapt n-o știa. Oripilat, imamul îl ceartă și-l învață pronunția corectă a versetelor din Coran, iar dervișul, după aceea, când se pune să recite cum trebuie… își pierde puterile…

… căci importantă era credința și a lui și a amărâților ce veneau la el, și forța lor de autosugestie, iar nu pronunția corectă.

Așa că puțin contează ce fel de oase erau alea. Cine râde de incident n-a înțeles nimic din funcționarea sacrului.

V-o spune un ateu.

In punctul lui rebbe G., la editura Polirom

in-punctul-lui-rebbe-g_egoproza

Noul meu volum de povestiri, In punctul lui rebbe G., la editura Polirom, tocmai ce lovește acum librăriile.

Mă tot intreabă mutanții și de formatul eBook… Nu știu, eu rămân sectant al cărții tipărite și odorante. Pe-aia electronică nu ți-o poți freca discret de sfârcuri.

In punctul lui rebbe G. este o carte-concept care, continuând ceea ce am inceput cu limbajul erotic și exotismul din Roșcata amară, va adăuga elemente care în România nu au fost suficient exploatate — ocultism, Tarot, pasiunea pentru istoria ascunsă si pentru legionari, alchimie, erotism. Toate astea împărțite în 22 de povestiri.

Cum o spune editura in prezentarea de pe copertă:

O zi de înregistrări ratate într-un studio din Bucureşti care ia o turnură apocaliptică, o vizită la un mormânt din Republica Moldova încheiată cu o violentă istorie de seducție neîmplinită, o întâlnire cu o golancă astrală în Bruxelles, pierderea inocenţei unui copil într-un sat de lângă Buzău, revelarea tehnicilor erotice ale fabricării Pietrei Filozofale în Avignonul Revoluției Franceze, incantații magice în jurul unor legionari români pe frontul spaniol din Majadahonda: acestea sunt doar câteva dintre temele celor douăzeci şi două de noi povestiri ale lui Dan Alexe, fiecare corespunzând uneia din arcanele majore ale Tarotului. Alchimia, ştiinţele oculte, sexualitatea, Cabala, limbajul sunt liantul poveştilor ce se completează reciproc şi care pot fi recitite în orice ordine, recompunând de fiecare dată un ansamblu inedit. Învăluit într-o aură mistică, presărat cu numeroase picanterii, În punctul lui rebbe G. oferă, picătură cu picătură de licori precum “Scuipat de Lună” sau “Câine de Armenia”, o nouă viziune asupra lumii de azi și a limbii care ne vorbește.

Pe scurt: 22 de povestiri care corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic si celor 22 de carti / lame / arcane majore ale jocului de Tarot.

Fiecare din cele 22 de lame de Tarot, pastrând desigur simbolica jocului, trimite la câte una din povestiri, care conțin, ascunse inițial de perspicacitatea cititorului, elemente de Tarot, ocultism și alchimie.

La desenul tradițional al Tarotului din Marsilia am adăugat, pe fiecare carte a jocului, litera ebraică și trimiterea la povestirea care îi corespunde.

Cum o spune rebbe G., rabinul hasid din povestirea care dă titlul volumului:

sofer%202

— Arcanele aiestea majore din Tarot sunt în număr de 22. Exact câte litere are alfabetul nostru kabalistic. Douăjdoi, zecimea plus duodecimea. Fiecărei cărți de Tarot i se potrivește o literă ebraică. Dacă la 22 de cărți, câte sunt, adăugăm cele 10 sephiroth, sferele universului din Kabală: 22 + 10, obținem 32: numărul dinților ființei umane, dar și ai Adamului cosmic, omul perfect, Adam kadmon. Dublată cifra = 64: numărul căsuțelor de la jocul de șah… sau al hexagramelor din Yi King, sistemul chinezesc de divinație, care decurge din aceeași înțelepciune ca și Kabala, doar că pervertită de mizerabilele arătări ce sunt chinezii. Fiecare lamă de Tarot, fiece arcană majoră corespunde așadar unei litere ebraice și ne spune o poveste, o istorie fixată definitiv, iar simbolica lor se modifică în funcție de amestecul infinit al lamelor. Schimbând ordinea cărților de joc și ordinea literelor, se modifică și narațiunea ansamblului. Dacă noi am fi acum personaje de poveste, destinul nostru ar fi fluid, în funcție de entitatea superioară care trage și întinde cărțile jocului. Orice frază formulată în ebraică va reprezenta așadar o succesiune de litere, deci o succesiune de cărți de Tarot… și viceversa.

— Altfel zis, l-am întrerupt: dacă noi am fi acum personaje într-o carte cu 22 de povești, fiecare poveste corespunzând unei lame de Tarot și unei litere ebraice, de câte ori am citi istoriile în altă ordine, sau combinând o parte din ele, am genera un alt discurs, un alt Logos și o altă Facere?

22

— Da, îmi spuse sever rebbe Ghelerter, întrerupându-mi deriva. Dar, mai mult de atât, trăgând cărțile pot să intru în contact cu dybbuk-ul tău.

— Ce e aceea? întreb.

— Un duh răuvoitor pitit în tine într-un anume punct inaccesibil neinițiaților și care s-a ascuns acolo în urma unei erori morale pe care ai comis-o și pe care eu o pot dibui.

— Să fi comis eu vreo eroare morală fără să știu?

— Toți săvârșim erori. Eu, de pildă, îmi las nevasta nesupravegheată.

— Și de ce-ar fi asta o eroare morală? l-am întrebat cu un început de stânjeneală.

— Pentru că ea mă roagă să n-o fac, să n-o las singură. Femeia e slabă, de aceea o căznește un dybbuk mai puternic decât al nostru. Supraveghind-o, o ajuți să nu sufere, o faci să-și mențină umanitatea.

M-a cercetat fix, sever:

— Pot, mi-a zis, dibuindu-ți dybbuk-ul, să îți imit orgasmul.

— Pardon?! m-am înecat, necrezându-mi urechilor.

— Ordinea în care vei trage cărțile și dispoziția lor atunci când le voi întinde pe masă, totul combinat cu forța literelor, îmi vor îngădui accesul la punctul în care se ascunde acel dybbuk care te căznește. Punctul prin care eu voi pătrunde în tine, te voi citi, te voi restructura și îți voi reproduce orgasmul.

Mi-a întins pachetul. Am tras o carte:

Picture1

A examinat-o:

— Aha, Șarlatanul… Prima carte a jocului, litera Aleph, א. Le Bateleur. Mereu la masă gratis, cu cuțit, pahar și farfurie pregătite, la bufet fără să plătești, scamator cu turpitudini mici, nedemne, un coțcar metafizic. Tot ce cauți e să te fofilezi de câte ori poți pentru o tură gratis în Roata Morții.

M-a scrutat.

— Ai aerul iritat. Crezi că spun platitudini, ca o țigancă.

Am roșit stângaci.

— Trage iar, a ordonat.

I-am întins cartea trasă: Picture2

— Beth, a clamat. ב, La Papesse. Te lași dominat de femei rigide, manipulatoare, sacerdoate care te încalecă fără chef, într-atât ești pradă lesnicioasă. Beth, da. Ce faci, îmi dai toate cărțile în ordine alfabetică? Fii mai inventiv, e destinul tău.

Am tras atunci, iritat, o carte fără număr și literă ebraică pe ea:

22

— Aha, a pufnit satisfăcut. Le Mat. Asta-i cea mai importantă, cea mai puternică. Poate fi prima, dar cel mai adesea e ultima din joc. Vezi tu vagabondul ăsta? Ăsta ești tu, e cartea ta, ești un om fără legături, cu fața mânjită, malahie în ochi, suflet cu franjuri… Dânsul, Le Mat, Nebunul, este eternul vagabond. Privește la el: chiar în clipa asta un dulău celest îi sfâșie curul fudul.

― Dar simbolurile acestea, îl întrerup din ce în ce mai tulburat și trecând peste grosolănia vorbelor lui, sunt ele independente de noi? Sunt ele un fel de spumă de heruvimi?

M-a privit și deodată fața i s-a crispat.

― Spuma de heruvimi s-a isprăvit, a șuierat scrâșnind. Uite cum e orgasmul tău.

Și schimonosindu-se și scoțând limba și lăsând să-i curgă din gură o cantitate prodigioasă de bale, fața lui rebbe G. a devenit deodată a mea, vizibilă leit sub barbă și codițe. Și-a arătat albul ochilor, a deschis gura, i-a fremătat omușorul și a scos un hârâit dezagreabil cum știam că fac eu când mă cuprinde epilepsia orgasmului.

גגג

(VA URMA în librării)

Despre Tarot am mai scris și aici:

Tarot: Cine este Le Mat?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/09/21/tarot-cine-este-le-mat/

Introducere în Tarot (cap. 1): Ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/04/introducere-in-tarot-cap-1-ignoranta-lui-t-s-eliot-in-the-waste-land/

Roata Norocului și rețeaua de simboluri din Punctul lui rebbe G.

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/10/01/roata-norocului-si-reteaua-de-simboluri-din-punctul-lui-rebbe-g/

pahar 2

The Beatles : Eight Days A Week – The Touring Years (2016)

Foarte frumos, epurat si linear e filmul ăsta documentar al lui Ron Howard despre perioada de concerte a Beatles-ilor: 1962-1965. Dupa 1966 Beatles nu au mai concertat si au făcut doar albume de studio, pana la ruptură.

Cu alură nepretentioasă, Eight Days a Week ne ajută sa înțelegem un uriaș fenomen cultural: nu doar primul supergrup din istorie (pescuiți intr-o crâșmă din Liverpool si continuând sa vorbească cu accent provincial si dupa aceea), dar pricepem isteria culturii de masă generată de idolii pop, istoria primilor oameni care au umplut un stadion pentru un concert rock (56.000 de bilete pe Shea Stadium in New York in 1965).

Cum să explici azi, asadar, isteria accelor ani generata de o muzică pentru adolescenți? Fete care leșinau pe stadion, mii de polițiști, amenințări serioase cu moartea in SUA după ce Lennon a spus într-un interviu ca “Beatles sunt mai populari ca Isus Hristos”.

Cum? Cand ii vezi in concert, in imaginile splendid restaurate in HD (de studioul Abbey Road, desigur), asa in costume si cravată, cu tunsorile alea breton, te intrebi ce se întâmpla acolo. Beatles făceau inițial un soi de rock-and-roll British prin crâșme din Liverpool. Rock-and-roll cu versuri aiurea. Nimic de-a face cu blues-ul sofisticat si veninos al rivalilor lor Rolling Stones. Nimic sexual sau violent in piesele Beatles, iarăși spre deosebire de Stones.

Da, dar Beatles au strâns in ei, prin miracol si fler, aspirațiile generației de baby-boomers de după război, cei care ne guvernează si astăzi. E mai ușor sa te identifici cu Beatles, care n-au nimic politic, decât cu un Bob Dylan amestecat in tot felul de cauze sociale sau cu Rolling Stones, băgați in droguri pe față, ba care chiar faceau apologia drogurilor de tot felul.

Beatles n-au deranjat niciodată pe nimeni. Puțin androgini – ei nu speriau fetele ca masculii brutali de la Rolling Stones. Beatles veneau cu o creativitate și un umor apolitic si social liniștitoare.

Filmul e apologetic, cu interviuri foarte conventionale cu supravietuitorii din Fabulous four, Sir Paul si Ringo Starr, dar si cu celebritati care au crescut pe muzia lor si au fost la concerte, precum Sigourney Weaver sau Whoopi Goldberg, dar are cateva merite arhivistice. Nu doar ca se incheie cu o jumatate de ora solida din concertul de pe Shea Stadium in New York in 1965, dominat de frumoasa prezenta a lui John Lennon care se amuza nespus, dar pune in lumina figura nedrept uitata a lui Brian Epstein, managerul de geniu al grupului, fara de care ei ar fi ramas sa cante prin crasme in Liverpool. Omul care ii supraveghea indeaproape si le impunea un orar de lucru zilnic strict, ca la birou, de la 10 am la 6 pm, un single la fiecare trei luni.

Dupa ce au incheiat definitiv concertele a urmat socul planetar cu Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club… pe coperta caruia figura si sinistrul satanist Aleister Crowley.

Cf. si, la un alt nivel, minunatul si oscarizatul:

Amy (2015): — I cheated myself

://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/

Aside

Roata Norocului și rețeaua de simboluri din Punctul lui rebbe G. 

Picture1
.

In perspectiva apariției iminente la Polirom a labirinticului volum de povestiri In punctul lui rebbe G., am sa prezint pe rând cele 22 de cărți numite arcanele majore ale jocului de tarot. După Nebun, Le Mat, cartea fără număr, despre care am scris aici, iată acum Roata Norocului, La Roue de Fortune.

Având numărul 10, X, ea corespunde literei ebraice yod, iod, cea care a devenit i, iota, in alfabetul grec si in cel latin.
.
Roata Norocului e povestirea a zecea, Carla cu șaua în fantă, dar, ca in orice labirint narativ, cartea La Roue de Fortune apare in multe alte povestiri, deja in prima, Lumea ca spoială și înfometare, unde este o comedie de bâlci, Roata Morții, de pe care vomită naratorul mahmur in vreme ce primește un blowjob. In povestirea Carla cu șaua în fantă,este roata din spate a bicicletei.
.
Tot la roată si la vedenia lui Iezechiel mai fac aluzie si in descrierea scenei in care Carla vine cu copilul in cărucior. Iezechiel vede in cer vehiculul mistic, căruciorul sacru care in Cabală avea sa devină căruța Mercabă (numele dat cu umor tancurilor israeliene, pentru cine nu știa: Merkaba, căruța celestă din Iezechiel) însoțită de cele patru vietăți care mai figurează si pe ultima carte numerotată a Tarotului, Lumea, XXI (ultima, căci Le Mat, jokerul mistic, nu poartă număr.
O știam pe Carla de la supermarket, o văzusem deja cu căruciorul prin cartier, împingându-l cu vigoarea cu care se dă impuls unui berbece de asalt. Îmi spusesem pe loc că dacă se râde de bărbați că nu-și controlează țâșniturile de adrenalină când se trezesc cu o armă bine uleiată în mâini, echivalentul la femei este căruciorul blindat. De câte ori, pe trotuar sau în vreun magazin, n-am avut cu toții în față câte una care vine frontal, cu figură dușmănoasă, fălci încleștate, împingând spre tine căruța Merkabă din vedenia lui Iezechiel, tancul lui Rommel în pustiul Libiei, atacând direct, ață, implacabil și fără să-ți arunce vreo privire când tu plonjezi într-o parte, lăsând-o să treacă triumfal cu chivotul pe roți în care o arătare stacojie urlă modulat ca sirena pompierilor. Piedica discretă poate fi atunci riposta, încoronată de un remake al scenei scărilor din Crucișătorul Potemkin.
in-punctul-lui-rebbe-g_egoproza
Apoi, Carla are șaua în fantă si pentru ca in Histoire de l’Oeil a lui Georges Bataille, cea mai violent-pornografică scriere din literatura modernă, cand eroina, nimfomana asasină Simone, pedalează goală pe bicicleta, frecandu-și vulva de șa, naratorul are impresia ca roata din spate, învârtindu-se rapid si prăfuit, ii dispare fetei in fantă, provocându-i orgasmuri in serie… Asta da roată a norocului !
.

Acum despre litera yod, iod,י, a zecea, ca si cartea respectivă de Tarot, si despre fortune (La Roue de Fortune):

Litera iod, i, este litera cea mai măruntă, ca dimensiuni, in toate cele trei alfabete, ebraic, grec si latin (toate trei descinzând in linie dreaptă din cel fenician, de altfel). In alfabetul ebraic, iod e practic doar un punct suspendat,  י . In alfabetul grec e o liniuța verticală. La fel era si in cel latin, pana cand in Evul Mediu i s-a adăugat un punct, pentru a face litera sa se deosebească de un simplu separator de paragrafe, cum e ăsta:  | .
(Si nu ne putem împiedica sa ne întrebam dacă nu cumva punctul adăugat deasupra lui i, iota, nu căuta de fapt sa imite litera ebraică, aceasta fiind la rândul ei practic doar un punct… la mine: punctul lui rebbe G.)
.
Cititorul nu-și va da seama, la o primă lectură, ce țesătură de simboluri e ascunsă sub aparența frivola a acelor 22 de povestiri erotice (încă o data: 22 e numărul cărților majore din Tarot si al literelor alfabetului ebraic, ceea ce a stârnit o întreaga școala de ocultism cabalist creștin in occident in secolele XIX-XX). De pilda, in Carla cu șaua în fantă, care corespunde cartii de Tarot Roata Norocului (personajul umbla pe bicicleta) si literei iod, i, iota, copilul urlător e dat cu iod:

Mersesem la ea acasă, sperând că va fi lăsat copilul în arendă undeva. Dimpotrivă, când am intrat tocmai îi dădea sânul, făcând în același timp dublajul sonor al unui film porno. Mașinuța vie de urlat, mânjită cu iod roșiatic pentru a încetini nu știu ce boală care în trecut ar fi fost mortală, sugea tăcută din ea, rotind din ochi și degete dolofane, în vreme ce Carla horcăia și gemea foarte natural și convingător, sincronizându-se cu nesfârșitele și nefireștile împerecheri de pe ecran, timp în care-i dădea sânul copilului. Avea la îndemână, pe două mese stânga-dreapta, tot felul de obiecte moi, cârpe si străchioare cu clei pentru a produce plescăituri și bolboace sonore.

De aceea Carla îi reproșează naratorului: Nu pricepi oiotă. Expresia, învechită, a nu pricepe oiotă, făcea la origine direct aluzie la literă: iota fiind cea mai maruntă, ca dimensiuni, din alfabet. La fel, expresia frantuzeasca  ne pas bouger d’un iota. Asta vine din Evanghelia lui Matei: Caci adevarat zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iotă din Lege nu va trece.
La fel:  Tu ne comprends point, spun francezii. Le point de rebbé G. 
.
Isprăvind cu iota asta, sa trecem acum la noroc, fortune, La Roue de Fortune. Fortune este de fapt același cuvânt cu românescul furtună. Am mai spus-o si in Dacopatie:  familiara furtună nu e altceva decât italianul fortuna (=noroc), urcand la latinescul Fortuna(=șansa divinizată). Nouă ne-a venit prin sîrbă (vrtuna), bulgară (fărtuna) sau greacă (φοuθρτοῦνα) din… turcă (fırtına), care la rândul ei îl luase din italiană (genoveză) in sensul exclusiv de stihii… furtună.
.

In engleză, latinescul medieval fortune înseamnă astazi exclusiv avere, in schimb in franceza veche, precum in italiană, ambivalentul fortune începuse sa se specializeze in sensul de dezlanțuire a stihiilor, a elementelor marine: “Leurs vaisseaux eurent si grande fortune sur mer, que plusieurs nefs furent perdues.” (Froissart). De aceea si astăzi in franceză pînza ce poate fi lăsată ridicată pe vreme de stihii e numita “voile de fortune”.

(Am menționat turcescul fırtına [pronuntat: fîrtîna], luat de noi ca furtună, și pentru că ne arată ce relative sunt convențiile grafice: pentru a reda vocala închisă î, cea pentru care româna folosește o căciuliță, un accent circumflex (î, â), lingviștii lui Ataturk  au decis sa înlăture punctul de pe i, revenind la forma primitiva a literei:  ı .

Asa încât, sub aparența lor de frivolitate erotică, povestirile din In punctul lui rebbe G. ascund o întreaga rețea de simboluri si referințe culturale. N-am sa le spun pe toate. Poți citi Ulise al lui Joyce si fără sa ai mari cunoștințe despre Odiseea. Toate metaforele criptate se situează la un alt nivel hermeneutic. Ba chiar Joyce a scris-o dinadins asa. Referințele literare ai mitologice precise din Ulise sunt, pentru cine le ghicește, ca un joc suplimentar (precum metafora cu “marea de culoarea mucilor“)
 cine se va mulțumi doar cu spoiala narativa de sex si moarte tot va fi câștigat.
Cu Joyce in Pula…
Cf. si:

Tarot: Cine este Le Mat?

In punctul lui rebbe G.

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/19/in-punctul-lui-rebbe-g-3/

Despre autentica simbolică a Tarotului și cum nu e bine să te joci cu simbolurile, aici:

Introducere în Tarot (cap. 1): Ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/04/introducere-in-tarot-cap-1-ignoranta-lui-t-s-eliot-in-the-waste-land/

“Marea de culoarea mucilor”!… ( In Pula, Joyce dezleagã secretul lui Homer)

Cum am intervievat un proces mental cu ciorapi de mătase…

silk-socks-and-pumps

Primul lucru care m-a frapat la Juan de Dios Ramírez Heredia au fost ciorapii de mătase. Niste ciorapi vișinii, dintr-o mătase lucitoare, care îi mulau foarte elegant gleznele, așa cum stătea el picior peste picior, asteptand calm sa-i pun prima intrebare. Prima intrebare a primului meu interviu pentru acel ziar belgian unde reușisem – parțial – sa conving redacția că știu să iau interviuri.

Juan de Dios Ramírez Heredia era deputat european spaniol. Spania intrase doar de câțiva ani in Uniunea Europeana, iar spaniolii erau inca vazuti ca o curiozitate la Bruxelles. Pe deasupra, insa, Juan de Dios mai era in acel moment si singurul deputat țigan din Parlamentul European. Nu exista inca atunci acea pudoare a etichetei care impune o nomenclatura politicoasa si artificiala, si anume ca nu trebuie sa spui „țigan”, ci „rom”. Juan de Dios era țigan, „gitano”, si mândru de asta.

Prima intrebare a interviului a fost din acelea dezastruoase, ale ziaristilor incepatori, pusă din disperare, cu speranța ca intre timp vine poate altă idee:

„– Ce inseamnă a fi țigan?”

Netulburat, Juan de Dios s-a uitat prin mine undeva spre istorie si a susurat, despicând in mod egal silabele:

„– A fi țigan e doar un proces mintal, e ceva in cap (algo en la cabeza); țiganul nu e o făptura aparte, ci o fantasmagorie a sedentarilor, care iși transpun spaimele existențiale în acest personaj mitic – țiganul – admirat si hulit in egala masura.”

Ascultandu-l pe Juan de Dios, maxilarul mă trăgea in jos de admiratie. Restul interviului a fost banal, nimic interesant, însă incepuse foarte tare, cu o frază care putea figura chiar in pagina intai a ziarului. Am iesit euforic, lasand sa intre un confrate de la un ziar belgian rival care isi astepta randul.

Transcris incet, din lipsa de experienta, dar si dintr-un fel de transă admirativă in timpul căreia tot repetam in cap: „Juan de Dios”, interviul meu nu a putut intra a doua zi. Când m-am dus o zi mai tarziu cu el la redactie, seful departamentului l-a parcurs cu fața înlemnită, mi l-a aruncat inapoi si mi-a aratat, rece si ostil, pagina întâi a ziarului rival.

Acolo, sub titlul mare „A fi tigan e doar un proces mintal”, acelasi Juan de Dios Ramírez Heredia, ai carui ciorapi de matase luceau in poza de foarte buna calitate, recita in fata ziaristului ce intrase dupa mine:

„… Tiganul e doar o fantasmagorie a sedentarilor, care isi transpun spaimele existentiale in acest personaj mitic – țiganul – admirat si hulit in egala masura.”


 

Alte câteva interviuri cu incidente:

Șocuri culturale: la prânz cu haosul creativ…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/socuri-culturale-la-pranz-cu-haosul-creativ/

O poveste cu un “obit”: Interviul meu cu Boris Berezovski, “oligarhul revoluționar”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/23/o-poveste-cu-un-obit-interviul-meu-cu-boris-berezovski-oligarhul-revolutionar/

Din nou despre ceceni: un interviu cu Ahmed Zakaev

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/din-nou-despre-ceceni-un-interviu-cu-ahmed-zakaev/

Jean-Marc Bosman, fotbalistul pe care l-a ruinat succesul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/20/jean-marc-bosman-fotbalistul-pe-care-l-a-ruinat-succesul/

image43

Cu Ahmed Zakaev, liderul cecen în exil la Londra.

 

Morții mă-tii: o cartografie a Europei în sicriu

banantrad

Sicriele Vandenbosch, primele sicrie “personalizate” din Belgia… Modelul tort BananaTrad

—-

A murit omul ăsta, umoristul și artistul fost la Divertis, Ioan Gyuri Pascu, dintr-o epocă uitată de generația de azi, și iar vedem frângeri de mâini virtuale și citim lamentații, de parcă ar trebui să fim veșnici, chiar dacă anoști.

Personal, nu-mi pasă ce va fi după ce dispar. Fac parte din masa celor care, din motive ecologiste, sau din necredință, sau din orice altă pricină preferă să fie arși. Cei ca mine si-ar putea insusi vorba de duh a lui Groucho Marx, unul din acei comici evrei americani care spunea ca ar vrea sa fie incinerat și ca „10 % din cenușă sa-i fie dată impresarului”.

Asta îmi amintește ipocrizia incoerentă stârnită la moartea lui Sergiu Nicolaescu, în 2013, când țipau toți indignați că BOR refuză să îngroape religios cenușa lui Nicolaescu (care fusese incinerat), sau să-i facă slujbă!… Stimați oameni buni, astea sunt regulile jocului lor: biserica nu îngroapă arși, sinucigași, masoni, catâri, hinduiști etc…

Si eu refuz să văd un crucifix pe peretele clasei unde învață copiii mei. Apoi, la fel de strict interzisă e arderea corpurilor și în islam, nu doar la creștini, iar dacă Sergiu Nicolaescu ar fi fost tătar dobrogean, moscheea refuza în mod sigur să participe la rituri sau sa aiba ceva de-a face cu funinginea lui.

Așa că: biserica nu mărită creștini cu eretici. Ăsta e modul lor de întrebuințare. Mai terminati cu pretențiile absurde și cu suspinele după idoli nemuritori.

Acum, Sapînța a facut ca multi straini sa isi inchipuie ca toti românii isi ingroapă morții hohotind de rîs. Adevarul este ca Europa de sud si est, cea ortodoxa si catolica, a pastrat o latura baroca a ritualului ingroparii mortilor care in Europa de nord protestantă s-a pierdut.

Sigur, nu mai exista nicaieri bocitoare, dar mortul in sud continua sa fie o persoana chiar si dupa ce e băgat in groapa, printre icoane de sfinti hieratici si holbați, cădelnițe si cântece pe nas de prohod. Se bea alcool pe groapa, iar popa e invitat la pomană, unde iarasi se bea si se râde.

Apoi, mormantul e revizitat periodic, iar la greci oasele sint dezgropate dupa trei ani, spalate amoros, noi plansete, băut cu prietenii si cei apropiati, si ingropate la loc.

Sicriele Vandenbosch. Atenție, belgienii (inclusiv flamanzii) sunt catolici exuberanți.

La nordici, in schimb, sobrietatea protestanta a dus de mult timp la disparitia acestor ritualuri. In loc de marmură si epitafuri in versuri, acolo ai gazon impersonal si cimitire care seamana mai mult cu un teren de fotbal.

In Anglia, potrivit statisticilor oficiale, aproape trei sferturi din morti sunt incinerati, iar cenusa multora sfarseste intr-o urna care e luata acasa si tinuta deloc la vedere, de pilda la beci sau in garaj, dacă nu e raspandita undeva sau folosita ca îngrășământ, compost. Evident că pe dispărut nu-l deranjează. Protestantii au luat astfel in mod literal versetul biblic ce spune „eu, care sunt pulbere şi cenuşă”…

In Europa de sud, insa, situatia este exact inversă, din motive culturale si religioase. In Italia si Spania, doar 1% din morti sint incinerati. In Franța, s-a urcat doar recent la vreo 5%. Pana la Conciliul din Vatican II, din 1966, biserica catolica interzicea de altfel cu strictete incinerarea, care era practica in mod provocator doar de către franc-masoni.

Astazi, însă, pina si cimitirele evolueaza cultural, chiar si in Europa de sud. Astfel, in multe cimitire in care exista o parcela pentru musulmani, acestia au obtinut ca gropile sa fie orientate spre Mecca.

In sfarsit, sa mai spunem ca doar italienii (in dialectul roman) mai au echivalentul lui “morții mă-tii”, cum înjurăm noi: — “li mortacci tua !… ”

—-

Inanitatea prozei despre Vama Veche

 

image25
Cine merge la Vama Veche îl știe pe acel nefericit personaj care stă vara întreagă la colț între Frontiera și Bibi căutând să vând anoste volumașe inttulate Nopți de Vamă. Șade chincit, cât e ziua de lungă, cu o pălăriuță bătrânicioasă, sporovăind cu rarii curioși. Nu vinde nimic.
 .
L-am văzut o singură dată vânzând un volum: când i-am cumpărat eu un exemplar, niciodată citit, pentru că e doar o melasă amorfă de metafore copilărești.
 .
Așa se scrie în general despre Vamă, searbăd, căznit, mort, deoarece scriitorul român de azi nu pricepe că literatura înseamnă lucru la frază, la cuvânt, iar nu simpla însăilare a unei istorii cu ce-ți vine la gură sau sub degete.
 .
Zic asta pentru că mi s-a oferit cartea unui guruț care ține cursuri de literatură și care, descriind decorul de la Stuf, în Vamă, scrie: “Plaja era plină de tipi căzuți la datorie…”
 .
“Tipi”? “Era plină”? “Căzuți la datorie” ? Nici bunica nu ar fi scris așa. E de același nivel cu ăla cu pălăriuță care încearcă să vândă Nopți de Vamă.
 .
Ăștia sunt guruții care împart cărțile și scriitura în două categorii: “mișto” și “nașpa”. Ei țin cursuri de creative writing. Dacă plătești suficient, te vor învăța, în două luni de pompozitate logotetică, să vorbești și tu la fel ca ei.
 .
Datoria lor e să ucidă logosul în tine, definiție a literaturii române de astăzi.

Scrisul e însă precum curvăsăria, nimeni nu ți-o poate transmite real, trebuie să vină din tine…

Mă uit așadar la toți nesimțiții din literatura de azi la modă care se mândresc că țin cursuri de “scriere creativă” (“creative writing”) pe bani mulți…

Majoritatea acestor impostori netalentați m-au blocat deja pe Facebook. Pe lângă aspectul pornografic al întregii afaceri, numai naivii plătesc așa mult cât cer ăștia ca să audă în câteva săptămâni de la cutare guru de provincie sfaturi de scriitură învățate și de de el din cine știe ce manual.

Oameni nătângi care sunteti, scriitura se învață singur suferind, prin eșec repetat, nu plătind la escroci pompoși.

Când o să am bani am să fac un seminar permanent gratis, să spargem piața asta a mincinoșilor sterili.

Nu scrieți niciodată fraze precum: “Plaja era plină de tipi căzuți la datorie…”

Tarot: Cine este Le Mat? 

22

— Aha, a pufnit satisfăcut Rebbe G. Ai tras Le Mat. Asta-i cartea cea mai importantă, cea mai puternică. Poate fi prima, dar cel mai adesea e ultima din joc. Vezi tu vagabondul ăsta? Ăsta ești tu, e cartea ta, ești un om fără legături, cu fața mânjită, malahie în ochi, suflet cu franjuri… Dânsul, Le Mat, Nebunul, este eternul vagabond. Privește la el: chiar în clipa asta un dulău celest îi sfâșie curul fudul.

(din In punctul lui rebbe G., viitorul meu volum de povestiri care va apărea curând la Polirom)

Le Mat este, într-adevăr cea mai misterioasă și stranie dintre aracanele majore ale Tarotului. Nenumerotată, ea poate fi plasată oriunde și a servit probabil de model Jokerului din pachetul de cărți obișnuite (arcanele minore). Este, de asemenea, singura lamă (arcană majoră) care indică o proveniență fie și parțial orientală a setului de cărți.

Sigur, convențional e numit și Le Fou, Nebunul, printr-o asonanță forțată a lui Mat cu englezul mad. Simbolica sa profundă, ascunsă sub violența scenei (Le Mat e atacat și sfâșiat pe la spate de un dulău, jivină infernală) ne indică însă sumbre pulsiuni ce au de-a face cu moartea, precum multe alte cărți de Tarot (Le Pendu cu capul în jos, Le Diable, La Maison Dieu prăvălită de trăznet, La Lune, sau reprezentarea fără nume a Morții, cu nr.  XIII).

Mat este și anunțul ritualic al uciderii regelui la jocul de șah, preluat tel quel în Evul Mediu, în toate limbile, din vocabularul arabo-persan al șahului (șah mat = regele e mort).

L-am vârât abil  în sertarul mesei de joc de pe coperta cărții:

in-punctul-lui-rebbe-g_egoproza-a

Mat mai înseamnă și beat, intoxicat, în transă, în mai toate limbile indiene (matò în țigănește, de unde am luat și noi matol = beat, însă termenul urcă până la sanscritul matta). Ce ironie că un bufet sătesc se numea înainte mat (de la Monopolul Alcoolului și Tutunului).

Prin felul în care semnifică dezordinea creativă, haosul violent al proprietăților emergente, Le Mat este un demn precursor al acelui înspăimântător, dar profund sfâșiat pe dinăuntru personaj care este Jokerul din Batman.
—————–

Despre In punctul lui rebbe G., viitorul meu volum de povestiri, care va apărea curând la Polirom, mai multe aici:

In punctul lui rebbe G.

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/19/in-punctul-lui-rebbe-g-3/

Despre autentica simbolică a Tarotului și cum nu e bine să te joci cu simbolurile, aici:

Introducere în Tarot (cap. 1): Ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/04/introducere-in-tarot-cap-1-ignoranta-lui-t-s-eliot-in-the-waste-land/

in-punctul-lui-rebbe-g_coperta

Cum am făcut dreptate în Vamă, ca un autentic macho feminist

3139027792

Ieșisem de la băut cu niște plicticoși de la terasa-birou pe care mi-o pune grațios la dispoziție, vară după vară, Bibi Bistro în Vama Veche, loc de defulare și dezinhibare a tinerei burghezimi corporatiste.

Ii lăsasem stupefiați de băutură și, ieșind, îmi făceam reflecția că într-unul din dialogurile lui Platon (n-are importanță care, eu nu scriu pentru snobi cu note de subsol) Socrate e absent inițial de la una din adunările alea unde vârtoșii kouroi uleiați discutau sofisticăreli, iar la întrebarea nerăbdătoare unde e Maestrul, cel care trebuia să-l aducă spune că “Autos” (Dumnealui) a rămas în urmă la câteva străzi, în picioare pe caldarâm, mut și cataleptic, cu ochii în gol, conversând tăcut cu daimonul lui.

Socrate își inventase tehnica eficace de a scăpa de plicticoși și de conversații anoste pretextând o bruscă și irepresibilă transă.

Dacă-l plictisea o discuție la banchet / symposium, el tăcea rigid, holbându-se ostentativ în gol, conversând cu demonul lui interior și așteptând silențios orgia finală.

Asta pretextasem și eu, o transă subită, iar ieșind de acolo tocmai îmi spuneam că reproșul cel mai frecvent în cuplurile din Vamă, auzit de mine aruncat de el ei, este că ea nu are reflexul să îndoaie / să culce / să lipească orizontal oglinda retrovizoare pe partea ei când iese din mașină…

— “Nu ți-am spus, bă, să o culci, primul lucru când ieși? Ești culmea…”

Exact atunci am văzut-o: plutea desculță și vaporoasă pe străduța aia desfundată de lângă Bibi.

Alunecând pe lângă un Mercedes urieșesc, parcat pe trotuar, cu geamuri reflectante care sunt de fapt oglinzi întoarse spre exterior, frumusețea fragilă se oprește o secundă, își ridică tricoul și își examinează în oglindă sânii somptuoși…

Geamul electric coboară silențios și o voce hăhăitoare nechează:

— E ora de adăpat?

Fata își trage rapid tricoul la loc și fuge cu umerii căzuți de rușine.

Discret, tăcut, trecând și eu pe lângă mașină, scrijelesc pe capotă o lungă și groasă brazdă scârțâitoare cu snopul de chei de la gazdă. Până să coboare iar geamul am trecut colțul de după ghereta cu plăcinte.

Justițiarii autentici nu așteaptă răsplată pe lumea asta.

Sculament, ostropel: reflecții lingvistice

 

the-clap-gonorrhea

the clap = sculament
.
Există unele cuvinte care ne umilesc prin aparenta lor opacitate. Așa este misteriosul sculament

E o vocabulă perfectă, unul din cele mai bine șlefuite cuvinte din limba română. Sigur, lingvistul știe că e un cuvânt împrumutat din greacă, iar greaca la rândul său îl luase din italiană, dar sculament (literalmente în italiană: scurgere, de la aceeași rădăcină ca și românescul curge, scurge) sună maiestuos prin terminația sa –ment (-mentum in latină), sugerează sexualitate (scula-, asonanță cu sula), ba chiar reușește sa sune în același timp medical și josnic-vulgar. 

Orice explicație forțată, orice legendă urbană in legătură cu originea termenului s-ar fărâmița iremediabil izbindu-se de de marmura sa fonetică si semantică. 

Știm de unde vine sculament, însă nu totul poate fi explicat într-un lexic, iar unele cuvinte chiar trebuie lăsate in pace. Mai ales alea odioase, precum ostropel, de pildă.

Cazul lui ostropel ne arată de altfel și cum evoluează limbile…

Să vedem: am întreținut de mic o dușmănie deplină pe unele cuvinte precum acest ostropel. Doar auzindu-l sau văzându-l scris imi veneau coșuri si bale de furie neputincioasa.

Nu există explicație rațională, doar atât că “ostropel” nu are ce cauta in universul meu, a trebuit chiar sa ajung la vârsta adulta pana sa îndrăznesc sa ma uit intr-un dictionar sa vad ce e.

Dar daca ne închipuim că eu aș fi condus, acum cinci milenii, un clan izolat pe la Cucuteni, peste care as fi domnit cu samavolnicie înțelegătoare, as fi impus atunci, ca singur capriciu al meu, să nu aud niciodata pronunțată odioasa vocabulă.

N-aș fi interzis pulpele de pui in sos cu făina si usturoi, nu, ci doar cuvântul.

— Ce-ați facut azi? aș fi intrebat, incruntandu-mă amuzat.

Iar femeile tribului, palpitând agreabil:

— Oh, Haram cel Bun, am gătit ostro–… Osmoză. Da, da, “osmoză” am gătit, din pulpe de pui cu făină si usturoi, pentru desfătarea ta.

Si uite asa ar fi dispărut “ostropelul”, ca să se întrebe azi indignati lingviștii naționaliști: dar cum e posibil ca “ostropel” sa fi fost înlocuit prin “osmoză?” Ce, noi suntem ultimii de pe planetă, să ne impună străinii cuvintele, man?…

Dar ce bine aș fi făcut eu omenirii…