Skip to content

“Pantere parfumate”: turneu de lansare

Pantere parfumate-EGO Proza

Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice.

harta

Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Programul complet al evenimentelor:

SIBIU

  • Miercuri, 16 mai, ora 19:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu nr. 16), Dan Alexe va lansa romanul Pantere parfumate. Invitat, alături de autor: Ştefan Baghiu.

BRAŞOV

  • Vineri, 18 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas (Piaţa Sfatului nr. 16), întîlnire cu Dan Alexe în cadrul CenaKLUB Tiuk! (nr. 104). Invitată: Petronela Rotar. Moderator: Mihail Vakulovski.

BUCUREŞTI

  • Marţi, 22 mai, ora 19:00, la Cărtureşti Verona (Str. Arthur Verona 13-15), Dan Alexe în dialog cu Carmen Lidia Vidu despre romanul Pantere parfumate. Eveniment desfăşurat în cadrul proiectului „Cercul” (Genevieve Fieraru).

TIMIȘOARA

CLUJ

  • Vineri, 25 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Universităţii nr. 4), Dan Alexe va dialoga cu Claudiu Turcuş pornind de la romanul Pantere parfumate. Eveniment moderat de Daniel Prindii.

IAŞI

BUCUREŞTI

  • Duminică, 3 iunie, ora 13:00, în cadrul Salonului de Carte Bookfest 2018, la standul Editurii Polirom, va avea loc lansarea romanului Pantere parfumate, în prezenţa autorului. Invitat și moderator: Bedros Horasangian.

 

Cronici și reacții:
.
România Literară:
.
BookHub:
.
Kamikaze:
.
Revista Orizont:
.
Radio România Cultural:

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/01/22/cosmin-ciotlos-despre-pantere-parfumate-un-exceptional-roman-de-sinteza/

Europa Liberă:

https://www.europalibera.org/a/cartea-la-pachet-dan-alexe-polirom-emilian-galaicu-paun/29107038.html

 

Afis_Dan_Alexe_Pantere_parfumate_Iasi

 

Advertisements

Ce este un roman?

joancollins2

Joan Collins este actrița aceea din foiletonul Dynasty, tare la modă în anii 1980… Fiind ea atunci atât de celebră, marea editură americană Random House i-a oferit să scrie două romane, pentru suma (uriașă pe atunci) de 4 milioane de dolari… Un milion în avans și restul la predare.

Când femeia a predat primul manuscris, editura Random House a fost așa de înspăimântată de prostia fadă și semi-analfabetă de acolo (nu putem decât să ne bucurăm de idioțenia lor, că au putut să aștepte altceva), încât i-au cerut milionul avans înapoi, pentru că romanul era “unreadable”, de necitit, iar când ea a refuzat, i-au făcut un proces.

Procesul a fost câștigat foarte simplu de avocatul lui Joan Collins, care le-a spus judecătorilor: — Ce este un roman?

Ei bine, contractul spunea că ea trebuie să furnizeze “a complete text” for a novel, pentru un roman.

Tocmai, a spus avocatul, avem aici  “a complete text”, cu personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Unde scrie in contract că trebuie să vă și placă?

“A complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Joan Collins și-a păstrat milionul, iar oroarea nu a fost publicată niciodată.

Cam asta e definiția romanelor românești de azi: “a complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit.

Nu vă place? Ați cumpărat, adio, treceți la următorul.

A colaborat sau nu Julia Kristeva cu serviciile secrete bulgare?

Chine-Fudan-University-2012_

Cum spuneam și pe Facebook, din adolescență mi-a displăcut profund bulgăroaica Julia Kristeva. Ea și bărbatul ei, Philippe Sollers, erau cei mai fanatici activiști maoiști ai halucinantei reviste culturale franceze care fost Tel Quel.

Îmi amintesc oroarea cu care citeam, în România lui Ceaușescu, laudele ei deșănțate și care sunau fals vizavi de China lui Mao, mai ales un articol în care ea scria, cu umezeală obscenă, despre cum ar fi vrut să fie în locul unei profesoare de universitate din Pekin pe care Partidul o obligase să meargă la țară, la munca unei orezării, și să se mărite cu un țăran (pentru a crește porci, a smulge orez și a avea sex neviciat de decadența orașelor). Am avut fiori nesănătoși citind asta de la o intelectuală pariziancă.

Cu uriașă satisfacție descopăr azi, ceea ce ar fi trebuit să fie evident, că această influentă intelectuală franceză, Kristeva, far al structuralismului, semioticii și psihanalizei, era în slujba Securității bulgare.

Dosarul ei, din care o părticică a fost deja făcut public (vezi în final) și unde apar Sartre, Foucault, Deleuze și tâmpitul ei de bărbat romancier de pubelă Philippe Sollers etc., toată intellighenția franceză ultragauchistă a vremii, dosarul (cf. mai jos in PDF) e un deliciu. Securitatea bulgară funcționa la fel de meticulos ca și cea română.

Deocamdată doar 70 de pagini suculente sunt accesibile (Link:

https://www.comdos.bg/media/Opisi%20na%20dokumenti/NRS/f.1,-a.e.-2683-RD.pdf).

 

.

Am fost rugat să fac un scurt rezumat, întregul dosar fiind, evident, în bulgară administrativă. Nu pot traduce zecile de pagini de documente, dar iată esența lor, în așteptarea unei analize mai amănunțite:

Autenticitatea documentelor părând stabilită, textura hârtiei bătute la mașină, adnotările făcute de mână, trebuie spus că realismul descrierii vieții intelectuale pariziene și franceze în general e atât de complexă și exactă încât pentru a scrie asemenea documente și relatări amănunțite ar fi fost nevoie de cineva… la fel de erudit și bine introdus în Franța culturală de atunci pe cât era Julia Kristeva.

Este așadar practic exclus ca niște cinovnici bulgari ai serviciilor secrete, de atunci sau de acum, să fi falsificat documente inventând istorii cu atât de multe nume exacte și cunoscând relațiile dintre toți cei menționați.

Majoritatea documentelor au în final: “Sursa este Julia Kristeva, în care se poate avea încredere“.

Unele poartă un nume de cod: “Sursa este SABINA, în care se poate avea încredere“… însă documentele sunt, cronologic, toate în același dosar și toate descriu viața intelectuală pariziană, de la reacțiile la invadarea Cehoslovaciei de către URSS, până la evoluția maoismului francez.

Într-unul din documente, datat 9 decembrie 1970, se vorbește despre cât de influenți sunt sioniștii în media și în cercurile culturale din Franța.

Se vobește apoi despre cum Louis Aragon s-a îndepărtat de Partidul Comunist Frances, în special după moartei Elsei Triolet.

Totul e dactilografiat grijuliu, cu completări de mână si indicarea sursei de către ofițerul de legătură, fie KRISTEVA, fie SABINA.

Fiorii vin atunci când citim, la data de 4 martie 1971, într-un raport despre influența Franței în lumea arabă:

— “Soțul sursei a ajutat-o să se exprime de două ori în public pe această temă în cadrul cenaclului Tel Quel.”

Philippe Sollers se însurase cu Kristeva în 1967 și amândoi au fost cei mai activi proagandiști maoiști în cadrul revistei Tel Quel și în Franța în general.

În sfârșit, după o altă serie de documente despre relațiile dintre mediile culturale franceze de stânga și China lui Mao, intr-un raport datat 19 iunie 1972, ofițerul bulgar de legătură își informează superiorii:

“Mediul în care lucează și trăiește sursa este cel al intelectualilor care împărtășesc asemenea concepții [simpatii pentru China]:
— Jean-Paul SARTRE (Жан Пол САРТЪР), scriitor și filozof;
— Philippe SOLLERS (Филип СОЛЕРС) , scriitor și critic;
—       FOUCAULT (ФУКО)  – filozof, pfesor la College de France;
—       DELEUZE (ДЕЛЬОЗ) – filozof la universitatea Vincennes – Paris “

 

În sfârșit, detaliu important pentru noi: nici un român nu apare acolo. Dreapta intelectuală pariziană română cu reminiscențe legionare nu flirta cu maoiștii, așa că va trebui să ne mulțumim cu anecdote despre Sartre, Foucault și Deleuze. Un bun exercițiu de dez-orbire.

PS. La fel, e interesant că celălalt mare intelectual franco-bulgar al epocii, Tzvetan Todorov, nu apare deloc în rapoarte și documente. Dovada că el nu fusese recrutat.

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan despre “Pantere parfumate” în Revista Orizont)

nesting-dolls

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan)

După proza scurtă din Miros de roșcată amară și În punctul lui rebbe G., Dan Alexe revine cu Pantere parfumate[1], roman care preia o formulă deja consacrată, dar o și îmbogățește prin diferite straturi de semnificații, cu puternice referințe culturale. În timp ce o serie de prozatori români se axează asupra spațiului autohton, fie prin încercări de recuperare a istoriei, fie prin conturarea prezentului imediat, Dan Alexe este un explorator. El înfățișează lumi de lângă noi, insuficient cunoscute, prin utilizarea formulei cinematografice a documentarului fără comentariu din off. Proza sa vorbește pentru sine și pune în scenă o experiență de viață într-un cadru fascinant și puțin înțeles de majoritatea publicului-cititor: Rusia lui Putin, Caucazul, Cecenia și Kalmîkia, regiuni situate la intersecția dintre basm și coșmar, unde ancestralul e mereu viu, iar cotidianul e străbătut de tensiuni și de o violență omniprezentă.

 

Pantere parfumate-EGO Proza

Formula literară aleasă de Dan Alexe este una care a produs importante opere ale experienței: road novel. Însă, spre deosebire de o capodoperă a genului, romanul Pe drum al lui Kerouac, unde întâmplările și cadrul spațio-temporal se aflau într-o consonanță genuină, la Dan Alexe întâmplările par a fi un pretext pentru șlefuirea unei lumi. Tehnica este suprapunerea a multiple straturi de semnificație, o matrioșkă narativă care se deschide în noi și noi direcții de lectură. Un cineast român dorește să calce pe urmele lui Alexandre Dumas și să realizeze un documentar-portret al Rusiei și Caucazului prin locurile restituite de scriitorul francez. Paradigma dislocatului e prezentă încă din primele pagini, când protagonistul-narator își părăsește apartamentul din Bruxelles sub amenințarea cămătarilor albanezi, care mai apoi îi incendiază sălașul belgian. Ajuns la Moscova, acesta decide să ia cu el și pe amanta sa, Eva, o artistă conceptuală din București, nimfomană vorace, o self-made woman care își construiește cariera pe spuza bărbaților pe care îi întâlnește sau pe care îi seduce. Romanul abundă în scene de sex, multe de evitat pentru pudibonzi. Auxiliarii Ali și Baisengur, mâini dure din Cecenia, prieteni ai naratorului, pe care i-a cunoscut în periplurile sale anterioară prin zonă, potențează proza cu umor local, dar și înlesnesc accesul la perspectiva și gândirea locală.

 

harta

Evenimentele prin care trec toate aceste personaje ajung rapid în plan secundar, în favoarea redării peisajelor, monumentelor sau a înțelepciunii populare din zonele traversate. Romanul Pantere parfumate merită lecturat tocmai pentru creionarea portretului acestei lumi și pentru revelarea unei culturi a estului, situată la intersecția dintre mit, ficțiune și o brutală realitate. O experiență comună a culturilor din est este legată de mitul fondator, de întoarcerea la origini. În rezonanță cu Dacopatia și alte rătăciri românești, Dan Alexe constată aceeași propensiune spre impresia de ombilic al lumii și în cazul popoarelor Caucazului: „(…) înainte de invadarea de către colonizatorii indo-europeni, adică voi, sau slavii, întreaga Europă era populată de strămoșii noștri, de georgieni, de mingrelieni, de proto-kartvelieni. Contactele au continuat de-a lungul veacurilor și așa se face că bună parte din legendele și moștenirea culturală a popoarelor europene provine de la noi, georgienii și mingrelienii.”

O astfel de perspectivă, de supralicitare a ancestralului și de construire a mitului demonstrează o incapacitate de a stabili o structură trainică a societății și oferă cadrul pentru dezvoltarea permanentă de tensiuni în societate.  Una dintre acestea ține de contactul violent dintre vechi și nou, dintre cultura marginii și cea a centrului: „mă tot întorsesem periodic în Cecenia, observând cum se erodează lent țesutul social al societății lor clanice și modul inexorabil în care două războaie nimicitoare cu Rusia le demolaseră cecenilor toate certitudinile. Așa învățasem, treptat, cum în contactul dintre două culturi opuse eșecul se poate strecura la fel de insidios ca în amor: fără să vrei, se înfiripează ucigătoarea dezamăgire.”

Lumea pe care protagonistul lui Dan Alexe o observă este departe de imaginile tip-vedere ale clișeului rusesc. Deși Kremlinul apare fulgerător, Moscova este înfățișată ca o înșiruire de „hâde bulevarde și înlănțuiri de fațade de beton ce îmi produceau transa hipnotică a unui joc video”. Spațiul moscovit e unul claustrant, al unor apăsări puternice de pe urma prăbușirii Mamei Rusii. Naratorul e bântuit de momente onirice în care se află în Mausoleul lui Lenin și dorește exorcizarea trecutului prin singura modalitate palpabilă: „Faptul că doream să violez leșul inodor și artificial al Fondatorului nu era decât o hierogamie, încercarea supremă, uniunea contrariilor.” Senzația de silă și repulsie provocată de această scenă e revelatorie pentru perspectiva contemporanului asupra a ceea ce a devenit tradiția istorică, a reverenței frânte pentru figurile prăpăstioase ale istoriei.

Prin întâlnirile pe care le are, protagonistul descoperă o lume cu un alt sistem de valori, o altă modalitate de a percepe lumea, un alt construct ideologic neafectat de influențele occidentale: „Rusia noastră este foarte coruptă, da. Însă corupția e bună pentru noi (…). Corupția este doar o altă formă de redistribuire a bogăției. (…) Fără acei corupți neplătitori de taxe, nu s-ar construi în timp record clasa de mijloc de care noi avem azi absolută nevoie.” Această răsturnare de perspectivă prin comparație cu societatea românească conduce la o altă abordare a problemei corupției: „corupția din Europa de Est și din Rusia e diferită prin natura ei de cea a țărilor subdezvoltate, unde spun economiștii că ar fi permanent benefică. Practic, toate țările ieșite din comunism au asistat la aceeași împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete și organismele privatizării.”

Corupția ca fenomen endemic se convertește într-o problemă ereditară, perpetuându-se asemenea unui virus. Însă totul este redat cu cinism de către un magnat georgian, un produs grotesc al acestor realități dure, greu de combătut și la fel de dureros de acceptat. Aceste idei cu semnificații și implicații dincolo de limitele ficțiunii oferă cele mai valoroase și percutante valențe romanului lui Dan Alexe.

Transferul cultural realizat în Pantere parfumate e, așadar, atuul romancierului. Odată pornit în periplu pe urmele lui Dumas, cuplul de îndrăgostiți intră într-o lume ancorată în patimile istoriei recente, cu dictaturi provinciali, stăpâni pe o lume ale cărei granițe sunt bine trasate și delimitate, în care confluența om-natură s-a schimbat prea puțin din vremea lui Dumas, sau ba chiar din vremea lui Prometeu. Pe măsură ce îndrăgostiții străbat marile stepe și intră în umbra munților Caucaz, iar acumularea de detalii culturale atinge cote amețitoare, integritatea cuplului ajunge să scârțâie și, în cele din urmă, să se destrame. Ruptura este redată în oglindă cu cea a lumilor străbătute, iar dorința de construcție este omorâtă în fașă în aerul cu iz de petrol al Caucazului.

Peisajul provoacă reacții viscerale, prilej pentru exersarea propensiunii pentru cuvânt și pentru redarea cinematografică a unei lumi de către Dan Alexe: „Mă apucase o imensă melancolie la vederea stepei la infinit, fum peste apa morților, câmpii fără vânat, doar turme de oi trecând lent din când în când și câte un plop răzleț păzind lacuri fără pești.” Scena ar putea fi lesne plasată în contextul amenințării hoardelor mongole ale Marelui Han. Același lucru poate fi constatat și în perimetrul spațiului urban: „Groznîi: militari mascați și vehicule blindate la fiecare intersecție strategică. Peste tot uriașe afișe cu Ramzan Kadîrov și Putin, fotografiați separat sau împreună, agățate sus pe fațada blocurilor noi, fațade deja fisurate.” Conflictul vizibil și invizibil în lumea Caucazului este transferat și în planul naturii, unde panterele parfumate din titlu devin agenți ai violenței omniprezente. Muntele este un topos ancestral, un ax ce fixează această lume a contrastelor și conflictelor: „Iată-ne în creierul cel mai ascuns al piscurilor, de unde acestea se prăvălesc violent, crupe aride, zimți, canioane, cotloane prin care zac și se ascund semințe de specii niciodată pe deplin zămislite. Cine știe dacă prin anumite văi nu trăiesc încă – ne-grăitor – arătări pe jumătate umane care n-au inventat niciodată vorba articulată: giganți cu orbitele goale, eroi rătăciți scoțând din torbă câte o pâine care nu se mai isprăvește.”

Pantere parfumate propune, așadar, o proză luxuriantă, în care elementele extraliterare potențează lectura și dovedesc măsura talentului lui Dan Alexe în arta decupajului cinematografico-literar, concentrat asupra unui „ciclu permanent de violență în acea parte a lumii”: „Totul a pornit din locul ăsta pustiu și amenințător, unde un păstor azer își adapă acum oile de la o țeavă ce se varsă direct în Marea Caspică.”

[1] Editura Polirom, Iași, 2017, 304 p.


Cf. alte cronici:

— România Literară: Pe urmele Panterelor parfumate, după Dumas, prin Rusia şi Caucaz

— Kamikaze: Nimic din ce spune Dan Alexe în Pantere parfumate

— Bookhub: Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

— Europa Liberă: Dan ALEXE. Pantere parfumate

— Radio România Cultural: “Pantere parfumate”: un excepțional roman de sinteză

blog Alexandra Halma: Am un tatuaj cu Eva

— Pantere parfumate în librării

Mai pun aici și canalul meu YouTube pe care am urcat multe din scenele și ceremoniile descrise în roman și pe care le-am filmat de-a lungul anilor

Dan Alexe: YouTube
https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

veres561699_457655954268248_561605452_n

Shape of Water (și alte făcături leneșe de la Oscars 2018)

https---blueprint-api-production.s3.amazonaws.com-uploads-story-thumbnail-68561-4766af69-47bf-4e55-ba11-f7903d6aa81c

Trebuie urcat până la anul 2014 și la dezastruosul și pomposul 12 Years a Slave (12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt) ca să găsim un festival de Oscaruri mai plicticos și mai necinematografic, deși nici 2017, cu Moonlight, o prostie plângăcioasă cu niggers homo, nu a excelat prin exces de creativitate memorabilă. (Ba chiar au sărit unii pe mine atunci, cum că aș fi rasist pentru că am pus nigger în titlul cronicii. Ironia era că în film fiecare al doilea cuvânt în Moonlight este nigger. A pune asta în titlul cronicii se numește metalimbaj si e o tehnică retorică ce se bazează pe ironia și cultura cititorului).

Bun, ce am avut anul ăsta? Filme-manifest, filme pentru bine-cugetători pioși și de un umanism dezgustător, filme care nu sunt, în ciuda pretențiilor, decât un joc video (Dunkirk).

 

Shape of Water, o pretențiozitate plagiată

Știm cât a fost lăudată pentru estetism și alte petice ale creativității această peltea cu găuri în logica internă a narațiunii.

Știm și cum gloata nenarativă cu estetismul supușeniei ne aruncă un dezinvolt: Hai, mă, lasă detaliile, te legi și tu de orice.

Nu e așa, gloată fără rigoare. O construcție narativă are o logică internă care trebuie să fie respectată, altfel întreaga lume de acolo se prăbușește. De aceea Star Wars este un diamant șlefuit în fiecare din episoadele sale: nu trebuie să credem în războaie galactice și control al Forței, ci să admirăm coerența internă a universului construit acolo.

Shape of Water are inadmisibile găuri în logica scenariului, asta pentru că e în mod țipător furat din multe surse conflictuale.

Omul.amfibie

Creatura acvatică, de pildă, care trebuie întreținută în mediu umed salin, altfel moare, și pentru că asta era logica Omului amfibie, de unde vine primul asemenea scenariu, aici în Shape of Water trebuie într-adevăr să zacă într-o cadă cu apă sărată în așteptarea scenei în care e aruncată în ocean… după ce ni se spusese că a fost capturată într-un râu în Amazonia, unde era adorată ca un zeu de triburile locale!… Dar de când curg râuri sărate în jungla Amazonului?

Lenea narativă provenită din furtul leneș e atât de mare încât femeia, curățătoarea care se îndrăgostește de monstru trebuie să fie mută. De ce? Pentru că în scurtul metraj The Space Between Us, al acelui student olandez Marc S. Nollkaemper care îl dă acum în judecată pe regizorul Guillermo del Toro pentru furt, femeia e mută deoarece, totul petrecându-se după Apocalipsă, ea poartă în permanență o mască de oxigen:

 

 

Da, acest scurt metraj al unui student olandez e flagrant și prin estetică și prin aspectul creaturii, dar și prin aceea că femeia de serviciu, purtând în mod permanent o mască, este în mod natural mută. Guillermo del Toro nu și-a pus însă absolut deloc întrebarea dacă CIA ar angaja o femeie mută să lucreze într-un laborator de o asemenea importanță militaro-strategică.

Filmul are multe tare pe care vulgul le mătură nepăsător. De pildă: începe și se termină printr-o voice-over, un narator neidentificat inițial (în final recunoaștem vocea ca fiind vecinul de palier al mutei) care ne spune… nimicuri.

O voice-over, ca și un flashback, sunt petice rușinoase acolo unde nu aduc nimic într-o construcție narativă. Dar la fel de rușinos și inutil e și dansul, pe fundal de orchestră hollywoodiană, al mutei cu creatura, într-una din fanteziile sale, insert inutil și care sparge ritmul, și așa căznit, al filmului.

Furat din atâtea surse, inclusiv (și aici e un proces în curs), de la Omul amfibie la piesa din 1969 Let Me Hear You Whisper a lui Paul Zindel Pulitzer (acolo femeia de serviciu se îndrăgostește de un delfin pe cale de a fi disecat de răii military americani)

WhisperShapeSame7-1

și din alte surse evidente ale nerușinării care a dat, prin împrumut nerecunoscut, atâta leneveală estetică apăsătoare, precum și un cod care se mănâncă pe sine (nu căutați joc de cuvinte acvatic la cod), filmul are nevoie și de ceva în plus, măcar o fărâmă de originalitate…

WhisperShape_Same8

și aici vine ideea cu agenții sovietici, care cade și mai rău decât găselnița similară din Hail, Caesar! (2016, un filmuleț anost, cu actori irosiți, al fraților Coen).

Dar acolo Shape of Water devine o pastișă nereușită a fraților Coen, Guillermo del Toro nedându-și măcar osteneala să angajeze pe cineva care să scrie dialoguri corecte în rusă, sau să-i facă pe actori să pronunțe inteligibil.

 

Cât despre plagiat, uneori cazul e atât de flagrant, dar face atât de puține valuri, încât protestul e inutil. Așa a fost și cu The Revenant, iar Woody Allen a plagiat în totalitate scenariul unei benzi desenate a francezului Lauzier.

Dar să ne consolăm cu ideea lansată de unii istorici moderni și anume că atitudinea reprobatoare vizavi de plagiat ar fi recentă şi că în trecutul clasic ideile pluteau în aer şi că ar fi fost absolut natural pentru oricine să preia hălci de text din scriiturile altora şi să le publice sub numele său… Nimic mai neadevărat, pentru că altminteri toate cărțile din perioada pre-modernă ar fi putut fi tipărite fără titlu de autor şi, pe de altă parte, nici n-am înțelege astăzi de ce a fost nevoie, de la Renaştere încoace, de protecție regală şi juridică pentru a asigura copyrightul cărților tipărite.

„Un impostor ieftin, al cărui suflet atârnă chiar mai uşor decît vorbele furate de el, mi-a şters numele de pe un text pe care i-l împrumutasem şi l-a răspîndit în numele lui, neluând în seamă faptul că cei ce îl cunoşteau personal rîdeau de atîta pretenție. Dumnezeu, însă, l-a scos de pe lista celor care pot aştepta mângâiere în ceasul spaimei“… aşa scria pe la anul 1000 un mistic persan, Hujviri, în tratatul său intitulat Dezvăluirea Celor Ascunse… dovadă că furtul intelectual a existat dintotdeauna. De altfel, termenul însuşi de plagiat vine din antichitate, de la poetul Martial, care l-a folosit pentru prima oară metaforic, el însemnând la origine „a jefui“.

Cam asta despre dezastruosul Shape of Water… Ce să mai spunem despre celelalte?

thumb_1024_768x432_0_0_crop

Best actress pentru Frances McDormand în Three Billboards Outside Ebbing, Missouri :

Da, ea e minunată, cum a fost întotdeauna de la Fargo (al fraților Coen) încoace. Dar și acolo ce aglomerare de clișee, de la polițistul (Sam Rockwell, și el Oscar pentru rol masculin secund) care trăiește cu mama lui dominatoare și are o sexualitate incertă, trecând prin coloana sonoră care începe cu muzică de operă (why? why?) până în momentul în care auzim “The Night They Drove Old Dixie Down“, ceea ce trece neobservat pentru non-americani, care e un mod grosolan de a sublinia faptul că un rasist din sud (Little Dixie, districtul cel mai rasist din Missouri) e pe cale de a fi snopit în bătaie.

maxresdefault

Apoi: Best sound editing – Best sound mixing – Best editing pentru Dunkirk

(deși munca cu sunetul în The Last Jedi, și el în competiție, e la fel de remarcabilă). Despre importanța sunetului la cinema am mai scris și în: Django Unchained : film, interrupted…

Despre pentru Dunkirk am spus suficient în cronica din link.

 

Altceva? Best adapted screenplay: Call Me by Your Name

call-me-by-your-name

Acel amor homosexual (minunat jucat, de altfel) mustește de creme bio, levănțică și albine: “Call Me By Your Name”, un amor homosexual firav în Italia inocentă a anilor 1980, la țară, în mediu burghez intelectual poliglot și enervant de rafinat.

A fost candidat la Best Movie, cu actori minunați, da, care au jucat însă într-un telefilm cu un montaj scârbos de carte poștală. Dacă am fi în 1980, filmul ar merita ceva premii pentru îndrăzneală homo, dar păcat că are cea mai grosolană reclamă pentru un produs pe am văzut-o la cinema în afară de franciza James Bond, personajele bând aici cafea Illy cu eticheta în prim plan. În multe țări, publicitatea deghizată e interzisă legal.

Sigur, o să zică prea-leneveala voastră, cui îi pasă de toate detaliile astea? Cui îi pasă, din moment ce ne amuzăm?

Da? atunci să nu mai pretindem că e vorba de cinema. Cinema presupune o construcție originală, narativă, vizuală și sonoră, care ne transmite ceva și ne modifică, în bine sau în rău. Ceea vedem însă de câțiva ani la Oscar e doar o lungă succesiune de produse de entertainment. Aici e toată diferența între ceea ce înseamnă cinema pentru europeni: artă! și pentru americani: entertainment, o marfă ca oricare alta.


Oscarurile anilor trecuți:

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/27/oscars-2017-corectitudine-politica-si-smiorcaiala-moderate-de-un-film-iranian-excelent/

23 februarie: ziua deportării cecenilor… și sărbătoarea Armatei Ruse

dansid11

Cu primul presedinte cecen, Djohar Dudaev…

.

Astăzi, 23 februarie, e Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.

Pentru caucazieni, în special ceceni și inguși, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, și, după aceea, în cel de-al Doilea Război mondial, când Stalin i-a deportat în masă, 23 februarie este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).

Am mai scris despre genocidul din Caucaz și despre războiul de exterminare a poporului ubîh, ce trăia pe locurile unde se află astăzi Soci (cf. link mai jos).

Pe 23 februarie 1944, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului. Deportarea s-a făcut, desigur, dinadins în zi de sărbătoare.

Pe 23 februarie 1944, așadar, o razie de dimensiune nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.

Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.

Au fost atunci, în 43-44, deportate în întregime națiunile ceceno-ingușă, balkaro-karaceai, kalmîcii și turcii mesheți (pe lângă tătarii din Crimeea și germanii de pe Volga); dimensiuni patologice ale urii, ca să folosească armata pentru a deporta popoare întregi din Caucaz, în loc să o ducă pe front împotriva Germaniei.

moustache

Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.

In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.

Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.

11988581_999453760088462_5503967973182336461_n

Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.

Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.

Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.

stalin182528_426756300691547_1368998949_n

Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.

Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.

Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.

O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.

23 februarie… Ziua Armatei Roșii… dar si Ziua deportării cecenilor, care amintește în același timp de întreg lanțul de operațiuni genocidare prin care a fost făcut să dispară definitiv de pe fața pământului poporul ubîh pe al cărui teritoriu ancestral se afla Soci.

Tocmai acolo a ales Putin să organizeze olimpiada din 2014, când se împlineau 70 de ani de la genocid și deportări, combinând gloria sportivă cu cea a Armatei Roșii și a răvășirii Caucazului.

 

Cine sunt cecenii?

 

Iată un mic breviar cecen, în care rezum, cu multe extrase din lucruri filmate de mine acolo de-a lungul anilor, întreaga atmosferă din a doua parte a romanului meu Pantere parfumate tocmai ieșit la Polirom (link spre un fragment la sfârșitul textului).

 

Am ajuns acolo pentru prima oară în iarna lui 1991-1992, cînd nimeni nu auzise măcar de Cecenia, Caucazul de nord fiind zonă strategică pentru sovietici, iar cecenii, cuceriți prin masacre denunțate de intelectualii ruși, printre care ajunge să-l amintim pe Tolstoi, rămânând cea mai dușmănită și oprimată nație din fosta URSS, iar până atunci accesul acolo fusese interzis.

Țara se prezenta așa, iar ceremoniile mistice sufi filmate de mine o ilustrează pe cea descrisă în roman:

.

.

Am făcut acolo primul meu film documetar, Ghazavat – Une promesse de guerre (1992), în care, din lipsă de experiență și sub presiunea producătorilor belgieni și francezi, lăsam de înțeles că ar fi vorba de primejdioși fundamentaliști islamici.

Realitatea era departe de asta: cecenii erau -și au rămas majoritar pînă azi- membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) inchise lumii din afară. Opusul islamismului militant importat din țările arabe.

Confreriile lor sufi isi duc viata in jurul mormantului unui sau altuia din sfintii din trecut ai grupului, mormant numit un mazar :

.

.

Islamul cecenilor este foarte diferit de cel al afganilor sau arabilor. Este un islam de tip sufi, cu ceremonii foarte arhaice, cu rămășițe păgâne, de transa  colectiva, care nu sînt acceptate de ceilalți musulmani. Iată un exemplu, filmat de mine într-un sat nu departe de Grozny :

.

.

E limpede ca o asemenea ceremonie poate fi de indata prezentata ca reprezentand tendinte fanatice. Numai ca asta ar fi total fals. Ceremonii de transa, numite zikr (din arab: dhikr = pomenire) se tin cu orice mare ocazie, la o inmormantare de pilda :

.

.

Atât de îndepărtați sunt cecenii de islamul militant, încât pentru ei moscheea e doar locul în care isi tin ceremonia zikr, ceea ce i-ar oripila pe musulmanii fundamentalisti :

.

.

După eroarea inițială, am continuat să mă întorc periodic în Cecenia. Am filmat de-a lungul anilor esența culturii și ceremoniilor lor colective. Le-am învățat limba. Am făcut (la Paris) un Masters Degree in islamul mistic cecen. Am publicat, împreună cu alți cercetători, o Géopolitique du Caucase (Hérodote, Paris, 1996), unde am scris capitolul despre islamul cecen si nord-caucazian.

Demonizarea cecenilor a fost fructul lent al propagandei ruse. S-a ajuns să se creadă că acest popor care abia depășește un milion de persoane, femei, copii, batrani si handicapati inclusi, adica jumătate din populația Bucurestiului, dar cu mai putine mãdulare, dupa doua razboaie distrugatoare, e compus numai din teroriști islamiști. Ca și cum am putea să ne inchipuim că acesti oameni atat de putin numerosi, care pe deasupra sint astazi controlati de un guvern local total supus Moscovei, luptă in acelasi timp impotriva occidentului pe toata planeta. Dar asta face parte, desigur, din categoria mitologiilor irationale, imposibil de combatut prin logica sau evidență.

Rămâne faptul că pe 23 februarie 1944, aproape 650.000 de inguși și ceceni au fost deportați în Asia Centrală și Kazahstan, ceea ce constituie un genocid (al doilea, după cel la care fuseseră supuși sec. XIX de către armatele țariste). Jumătate dintre deportați au murit pe drum. În 1957, cecenii și ingușii supraviețuitori au obținut dreptul de a se întoarce acasă.

În 2004, Parlamentul European a recunoscut deportarea cecenilor și ingușilor drept act de genocid comis de regimul sovietic.

De ce să ne mirăm însă de coincidența voită și cinică a celor două date, când Putin a fixat “alegerile” prezidențiale de anul acesta pe 18 martie… ziua anexării Crimeei în 2014!

.

Dan Alexe îți arată viața dură din Cecenia, între amputări și tortura cu cadavre

https://www.vice.com/ro/article/59d5eq/dan-alexe-iti-arata-viata-dura-din-cecenia

— Despre limba cecenilor :

Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/20/yoga-the-chechen-language-and-its-prehistoric-contacts-with-indo-european/

— Despre Cecenia independentista de acum 20 de ani și rolul ei în Caucaz :

Dinți de aur și pantere parfumate: în spatele unui scoop…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/dinti-de-aur-si-pantere-parfumate-in-spatele-unui-scoop-scurta-versiune-romana/

Cf. și

Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/08/olimpiada-de-la-soci-pe-locul-unui-genocid-uitat/

Un interviu cu premiereul cecen în exil, Ahmed Zakaev :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/din-nou-despre-ceceni-un-interviu-cu-ahmed-zakaev/

Un interviu cu omul care a jucat un rol foarte tulbure în relațiile Rusiei cu Cecenia, Boris Berezovski :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/23/o-poveste-cu-un-obit-interviul-meu-cu-boris-berezovski-oligarhul-revolutionar/

11228112_999453716755133_6170522038762587927_n

————

 

Fac oare fetițele ca tații să fie de stânga?

velia păr

Un studiu publicat (de un grup de psihologi britanici, evident) analizează influenta copiilor de sex feminin asupra taților. Unele concluzii ale studiului sunt surprinzatoare si pot părea chiar neserioase. Se afirma astfel că nașterea unei fetițe il poate face pe un tata sa voteze pentru partide de stânga !…

Tatăl care are o fetiță, zice studiul, trebuie sa se obișnuiască cu rochițe roz si sa învețe sa gătească măcar o omletă decentă. Spre deosebire de băieți, se mai spune, fetițele ajung sa fie preocupate de justiția sociala, ba chiar, -miracol !-, cand incep sa aiba opinii proprii, fetițele sunt mai in favoarea creșterii impozitelor, de pilda, daca asta e pentru binele public. Așa încât, tații lor ajung sa voteze pentru partidele de stanga.

Se poate insa constata si fenomenul invers, exact simetric : mame care au numai baieti si care voteaza pentru dreapta… altfel zis pentru impozite mici si pentru o intervenție a statului cat mai redusa. Copiii își modifica asadar parintii: fetele spre stânga, baietii spre dreapta. Totul pare simplu si convingator.

Asta nu se aplica însă, in mod evident, decat societăților occidentale. Prin alte părți, situația e total diferita. In India, prin regiuni mai sărace, se întâmplă si astazi ca multe fetite sa fie omorâte la naștere pentru a nu deveni o povara. Chiar daca nu peste tot se ajunge la situatii atat de extreme, rămâne totusi o rușine pentru o familie să aibă numai fete.

Cu toate astea, teoria cu femeile care ar fi mai inclinate spre stânga nu sta in picioare. Ea nu explica, de pilda, cum a putut sa apară o creatura ca Margareth Thatcher… sau poate ca nu trebuie sa o calificam pe aceasta fondatoare a neoliberalismului drept femeie… așa cum gruzinii din trecut, uitandu-se la bărbătoasa lor regina Tamara (mai multe amănunte despre tradițiile georgiene în romanul meu abia apărut Pantere parfumate), îi spuneau de fapt : regele Tamara!…

Cf. mai multe despre nefeminitatea și latura anti-democratică a lui Thatcher:

Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/

și

Thatcher – inamica liberalismului politic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/

 

Despre cum se scămoșește mistica musulmană în manele trecând de la Azis la Florin Salam

image29

Bulgarii nu doar că au găsit cea mai bună definiție a manelelor („Bluesul e atunci când un gagiu mișto dă de rău – maneaua e când un nasol dă de bine”), dar au și umor în ele.

Ba chiar, manelele bulgărești (чалга, cealga) conțin elemente de mistică musulmană de tip sufi, pe un ton umoristic, pentru că practic toți romii balcanici, mai puțin cei din Croația și nordul Serbiei, sunt musulmani.

În binecunoscutul hit al lui Florin Salam Saint-Tropez (59 de milioane de views), împrumutat de la țiganul manelist bulgar provocator Azis, care se pretinde gay, Salam cântă următoarele:

Voi oameni bogați
Hai sa va distrați
Hai sa va distrați
Of, ah lele, ah lelele

Banale versuri, da, da? Hai să urmărim acum originalul.

Melodia și versurile originale aparțin, cum spuneam, acestui Azis, un rom bulgar pretins gay care e un fel de Lady Gaga masculin al Bulgariei. Piesa: Sen Trope (Сен Тропе, Saint-Tropez, 53 milioane de views față de 59 ale lui Salam, dar Bulgaria e mai mică) are versurile

Супер абонати – само тарикати, 
лъскави магнати… Ооо… 
Супер абонати – само тарикати, 
лъскави магнати… Ооо… 
Алелей… пак… Алелей… пак… 
Алелей… пак… Алелей… пак…

Super abonati – samo tarikati
Lăskavi magnati.

Ceea ce Salam a tradus prin oameni bogați e în bulgară: tarikati. Acum, ce căutam să spun cu mistica musulmană? Ei bine, majoritatea romilor din Balcani aparțin unor confrerii musulmane mistice care se numesc tarikat.

Istoric, personajul reprezentativ al acestul gen de mistică este Nasreddin (pe care noi îl numim Nastratin) Hogea și care nu e câtuși de puțin un personaj din folclorul românesc, ci provine din cultura populară turco-persană, fiind prezent în legende și snoave din Balcani până în Afganistan.

Nastratin Hogea (Mulla Nasreddin) e tipul clasic al dervișului rătăcitor și descurcăreț, care poate deveni și bogat, dacă așa îi vine fantezia, pentru că el e dincolo de regulile morale, iar de aici a intrat în argoul bulgăresc termenul de tarikat, care desemna (și desemnează) o confrerie mistică musulmană, dar care în limbajul cotidian e un “golan isteț”, un Dharma Bum (precum în romanul celebru al lui Kerouac), un șmecher și un smardoi deștept și cu bani.

Bulgaria mai este și “tărîmul mutrelor”… Banc: o “mutră” (asa sînt numiti in Bulgaria gangsterii aparuti dupa caderea comunismului) isi cumpără un Mercedes. Cateva zile mai tarziu “mutra” se intoarce la acelasi salon auto si comanda inca o limuzina Mercedes. “Imi trebuie una nouă. Scrumierele din aia de saptamana trecuta sînt deja pline”, ii explică el vanzatorului mirat.

O anecdotă care sintetizeaza schimbarile aparute in mentalitatea populara in ultimele doua decenii in Bulgaria, pe fundalul unui amestec de saracie din ce in ce mai mare pentru unii si de imbogatire rapida pentru altii. În Bulgaria, mai mult chiar decat la români, între politicienii bogați, îmbogățiți după caderea comunismului, pe de o parte, si populatia sărăcită pe de alta se află doar pătura așa-numiților mutre și tarikati, iar bulgarii își definesc deseori țara ca fiind “tărîmul mutrelor”. Populația are insa o atitudine ambiguă față de mutre și tarikati, un hibrid între mafie balcanică si cei ce in România sînt numiți “cocalari”.

In masura in care in Bulgaria politicienii sunt corupti prin definitie, iar puterea nu propune niciun fel de ideologie, “tarikati” ofera o structura prin care societatea poate functiona la nivel local, cel putin in aparență.

Un tarikat sau o mutră are bani si Rolex, merge la biserică sau la moschee si e obsedat de sex, ascultă manele (cealga în bulgară), are un smartphone de ultimul tip ținut in permanență în mînă și o fată arătoasă si cat mai dezbracată agățată de braț. Pentru aceste două din urma accesorii, folclorul urban a inventat termenii de “mutrafon” pentru un telefon scump si “mutresă” pentru metresa unei mutre.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dar să revenim la Saint-Tropez…

Preluând însă piesa Saint-Tropez de la Azis, Florin Salam a tradus plat versurile care făceau toată frumuseța, umorul și violența exotică și pretins homosexuală a originalului. Căci a traduce acei tarikati prin banalul și platul oameni bogați se pierde exact ceea ce făcea interesul întregii construcții (sub-)culturale și muzicale.

Despre aceste tarikati, confrerii musulmane sufi din Balcani, am făcut eu filmul Iubiții Domnului, despre dervișii din Balcani, membri în aceste tarikati, care le ofereau un substitut de ascensiune socială, termenul alunecând până la cel de tarikati din melodia lui Azis.

Info: este disponibila subtitrarea in limba romana, activarea se face din meniul Settings.

În româneasca lui Salam din Saint-Tropez se pierde așadar orice aluzie din original la tarikati și mistica musulmană. Tarikati nu sunt doar smardoii cu bani, dar și dervișii din confreriile acelea, tarikat, musulmani cu ritualuri colective şi tehnici arhaice ale extazului.

garcon-color

Dervişii în a căror confrerie se petrece filmul meu, și pe care Azis îi cunoaște prea bine, practică un fel de yoga islamică violentă, în care membrii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge și fără a-și provoca vreun pic de durere fizică. Și dansează. După vizionarea filmului meu, întreaga piesă a lui Azis va lua o altă dimensiune.

pike224760_209961975704315_795044_n

În realitate, în istoria culturii române, o singură persoană a știut să redea ambiguitatea dervișilor și a lui Nastratin Hogea: poetul Ion Barbu, în acel înspăimântător poem Isarlîk:

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/09/isarlik-ion-barbu-si-violenta-sufismului-ratacitor-sau-cum-calinescu-nu-a-inteles-nimic-din-umorul-mistic-al-lui-barbilian/

Cf. și:

De ce românii care se plâng de incultura manelelor nu înțeleg nimic din ele

https://www.vice.com/ro/article/qvp793/romanii-care-se-plang-de-incultura-manelelor-nu-inteleg-nimic-despre-cultura

Sfîntul derviș din Babadag…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

“N•A•K•E•D”… un proiect despre vulnerabilitate

2018-01-22-PHOTO-00000044

Ortodoxia noastră românească, homofobă prin definiție, este obsedată de sex. Mintea înfierbântată a fundamentaliștilor ortodocși vede prin jaluzelele cuplurilor non-hetero numai malahie și sex-sex-sex. Fibra lor afectivă se nutrește din viziuni de orgii, împerecheri si torturi, ea nu concepe afectivitate reală, citit împreună, camarederie și plimbat prin parc pentru a admira veverițele. Creierul lor e traversat de viziuni de cravașe, latex și accesorii sado-maso. Mintea lor neagă dimensiunea umană a cuplurilor gay și vede numai sex.

2018-01-22-PHOTO-00000032

Ortodocșii fac așadar, precum fundamentaliștii musulmani, dovada unei obsesii cu sexul. Islamiștii își înfașă și închid femeile, închipuindu-şi că, lăsată singură, femeia se va împerechea animalic cu primul venit. La fel, fundamentaliștii ortodocși nu văd într-o relație, ba chiar într-un contact uman, decât sex-sex-sex, iar acela trebuie să se petreacă dupa canoanele Bibliei (unde totuși unul, precum Lot, acel model de pioșenie, s-a împerechiat cu fiicele lui).

(fragment din romanul meu abia ieșit, Pantere parfumate, Polirom 2017)

2018-01-22-PHOTO-00000036

Tiberiu Căpudean (click on pictures to enlarge) este un fotograf pribeag prin Europa care caută să dea o dimensiune estetică mediului celor cu o identitate sexuală diferită de cea a majorității românilor.

2018-01-22-PHOTO-00000008

2018-01-22-PHOTO-00000004

“Am fotografiat peste 100 de barbati gay în Europa si am vorbit cu ei despre momentele in care au simtit pe pielea lor homofobia, rasismul, xenofobia, ageism-ul si body shaming-ul. Mi-au povestit fie prin ce au trecut in adolescenta, fie intamplari recente. Ce li s-a spus sau ce li s-a facut… si cum s-au simtit. Unii dinte ei au fost exclusi sau discriminati de familiile lor, de colegi si chiar de catre alti membri ai comunitatii LGBT”, mi-a spus Tiberiu Căpudean, în cadrul proiectului NAKED.
 
“Barbatii din fotografiile mele sunt fotografi si contabili, biochimisti si bucatari, rugbisti si dansatori, primari si actori porno, profesori universitari si studenti, functionari si spălători de vase prin restaurante, vanzatori si ingineri. Vreau sa se inteleaga odata pentru totdeauna ca barbatii gay nu merg numai pe covoare rosii band sampanie in timp ce armate de paparazzi se ingramadesc la picioarele lor. Sunt oameni absolut obisnuiti care vor sa fie lasati sa-si traiasca viata alaturi de cei pe care ii iubesc. Sunt oameni care s-au saturat sa ceara voie sa traiesca. Fiecare are o poveste de spus. Demersul meu e dublu: estetic-fotografic și narativ, ambele atingând latura socio-afectivă.
Mă preocupă și fobia vârstei, ageism, care e la fel de distrugătoare atat printre gay, cat si printre persoanele straight. Nud pentru mine nu inseamna nici pornografie si nici erotism, desi sunt constient ca fiecare percepe lucrurile diferit. Faptul ca barbatii din fotografiile mele sunt dezbracati e lucrul cel mai putin important. Eu mi-am propus doar sa arăt vulnerabilitatea acestor oameni, iar poveștile pe care le-am cules sunt in aceeasi directie. Vreau sa fi vazuti si auziti. Si sper ca la un moment dat vor fi si intelesi. Nu arăt ceva anecdotic, nu e doar o fantezie sau o deviere, ci o altă latură a umanității.”

2018-01-22-PHOTO-00000007

Mai pun aici câteva vorbe despre căsătoriile gay:

România nu este singura țară care nu extinde drepturile cuplurilor în parteneriat civil până la cele ale cuplurilor căsătorite. În aceeași situație se mai află Bulgaria, Polonia, Cehia, Slovacia și țările baltice. Altfel zis, doar țări din fostul bloc comunist.

În Bulgaria, de altfel, căsătoria este definită în Constituție ca fiind cea dintre un bărbat și o femeie. Există acum un caz similar, două femei, ambele bulgăroaice, care s-au căsătorit în Marea Britanie, însă cazul nu a ajuns încă până la Curtea de Justiție a UE.

În 13 state membre în UE (14 în curând cu Austria), căsătoria a fost extinsă până la a acoperi cuplurile gay care doresc să treacă pe la primărie. Belgia, de pildă, a banalizat atât de mult căsătoria gay, încât până și rata divorțurilor între homosexuali se apropie de cea a cuplurilor hetero, depășind 20% din totalul căsătoriilor.

În Franța, însă, dezbaterea în jurul legalizării căsătoriilor între homosexuali și a posibilității de a adopta copii atinsese la un moment dat proporții calificate drept grotești. S-a cerut chiar un referendum național, lucru care a fost respins în cele din urmă de parlament. Disputa s-a extins după ce s-a decis că copiii născuți în străinătate din mame purtătoare, mame care nu fac decât să poarte și să nască copilul altora, pot primi cetățenia franceză.

Multe franțuzoaice, nu doar femei sterile, dar și homosexuale, merg în străinătate, cel mai adesea în Belgia sau Spania, pentru a găsi o mamă purtătoare în cazul în care doresc să aibă un copil, iar unele chiar pentru a se căsători. Întoarsă în Franța, chiar și o mamă singură cu copii are statutul de familie monoparentală.

2018-01-22-PHOTO-00000005

În schimb, mulți găsesc straniu că în privința familiilor de gays Franța republicană și laică se arată mai conservatoare decât regatele vecine ale Belgiei și Olandei, de pildă, unde mariajul gay a devenit legal deja în urmă cu un deceniu. Mai mult, în Belgia legea autorizează orice cuplu de homosexuali, chiar străini, să se căsătorească local, cu condiția ca unul din ei să fi locuit cel puțin trei luni pe teritoriul belgian, ei formând astfel o familie.


 

Doar o introducere… Curând un interviu și o dezbatere despre cum îți poți trăi umanitatea altfel decât în chinga ortodoxo-PSD-istă. (și click to enlarge)

.

Cf. și:

Tattoo You… sau corpul ca palimpsest

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/14/tattoo-you-sau-corpul-ca-palimpsest/

și :
—–

Cosmin Ciotloș despre “Pantere parfumate”: un excepțional roman de sinteză

 

băieți

Discutând cu două din personajele romanului…

Cosmin Ciotloș, cronică la Pantere parfumate, duminică 21 ian., la Radio România Cultural:

Strâns cu ușa de niște interlopi cărora le este dator, un jurnalist român trăitor în Belgia pune la cale un plan de redresare rapidă: fuge la București și de-acolo în Rusia, unde are de gând să filmeze un documentar care, speră el, va fi o lovitură. Cu atât mai mult cu cât costurile sunt minime, iar cele care sunt pot fi evitate printr-un complicat sistem de amiciții.

Planul e acela de a reconstitui, cu camera video în mână, traseele urmate cu un secol înainte de Alexandre Dumas (fugar și el) prin Caucaz.

harta

Subiectul e, deci, livresc și ar putea trage în jos întregul roman dacă n-ar avea, în chiar substanța lui o dublă dimensiune revitalizantă. Și anume faptul că locurile acelea sunt, azi ca și-atunci, minate de o violență cotidiană (ceea ce exclude orice abordare turistică sau exotică) și, în al doilea rând, amănuntul că autorul chiar a trecut pe acolo și nu vorbește, cum s-ar spune, din citite.

Așa se face că Pantere parfumate e un excepțional roman de sinteză. Între reportajul de la marginea lumii și netezimea reflecției de un estetism curat european; între schimbările de mentalitate și de umoare care pot interveni la oameni separați de numai câțiva kilometri și gustul alexandrin pentru jocurile de limbaj și de senzații (ilustrat prin titlu și continuată cu fervoare în interior); între erudiția de incunabul și adaptabilitatea la modulul bad boy. E un dozaj aici care face ca acest roman să-și rateze eventualele defecte.

Nici un exces în el nu durează îndeajuns cât să fie resimțit ca un bruiaj al fluxului: protagonistul pretinde că are, în locuința abandonată din Bruxelles, un exemplar al unei faimoase cărți a lui Athanasius Kircher. Nu insistă asupra ei (ar fi fost obositor și artificial), dar nici n-o uită inabil: către final, cartea va reapărea, cât să se descarce, ca să păstrez spiritul imperativului lui Cehov.

Faptul în sine denotă, desigur, promptitudine și expertiză tehnică. Ceea ce nu mă miră, la un scriitor cu pregătirea filologică 4D a lui Dan Alexe. Important cu adevărat mi se pare bunul dozaj. Fiindcă acesta nu cere știință, ci artă. Ca și scenele de sex, unde cea mai mică alunecare stilistică poate provoca suspiciuni de pornografie; ca și acelea de război civil sau de mică gherilă parohială.

Cum să transcrii în fraze curate sunetul distinct pe care-l face secționarea carotidei unui om fără a da impresia de efecte speciale sau de butaforie ?! Și asta rămânând înalt calofil, cum Dan Alexe este, prin structură, chiar și-n cele mai corozive pagini. E, cum spuneam, o chestiune care ține de proporții inefabile. Acelea care decid întotdeauna, dincolo de pledoarii inteligente și fără efort polemic, firescul valorii unei cărți.

Pantere parfumate-EGO Proza.jpg

Dan Alexe, Pantere parfumate, Editura Polirom, Iaşi, 2017

 

In căutarea sexului pierdut (de Dez Jazzadez, Girafa Magică)

10_6184624 (1)

Draga de Dez Jazzadezz, care pe lângă că e așa și pe dincolo și uneori se joacă cu perplexitatea și a produs o minune muzicală numită Omelette, mai și scrie minunat.

Am mai dat un exemplu din ce scrie ea aici, ba chiar am și făcut-o personaj într-o poveste numită:

Dez și Mr. Stockholm…

Dar iată că aici publicăm primul capitol dintr-un roman al lui Dez care ne descrie deriva romantică a unei femei cu suflet de fetiță care intră în lumea pornografiei extreme:

In căutarea sexului pierdut

Într-o zi, nu. Într-o oră, ba chiar la o anumită secundă din acea oră, mai exact, secunda 23,0424, atunci când firul de praf de pe pleoapă se mută pe spranceană, din cauza minivântului provocat de deschiderea ochilor, Adrieana se trezi dintr-un vis complicat. Se trezi, e un fel de a spune, pentru că incă era foarte entuziasmată de invenția pe care o văzuse-n vis. 

Se ridică din pat și reazaliză că, deși tricoul îi era, binemersi, pe ea, îi lipseau chiloții. Se uită prin plapumă, sub pernă, pe noptieră, sub pat. Se uită apoi, instinctiv, la p. Nimic. În locul ei, apăruse, ca o folie trasă peste pâine ca să nu se usuce, o piele nouă, fină, cu pori mici și perișori fini. Arăta ca un arhangel. Cu sâni. Mă rog, nu chiar țâțe, că erau sâni foarte mici. 

Nu știa, biata Adrieana, dacă să se sperie sau să aibă vreo altă reacție, așa că, în prealabil, o buși râsul. Își spuse că, probabil, încă se fâlfâie în vis, așa că se va trezi mai târziu cu p. intactă, pe care o numise ea, în joacă, cu mâna între buze, Martha. 

Doctorul ei ginecolog, psihologul Marthei, totodată, îi spusese că e foarte bine că i-a dat un nume, pentru că, astfel, îi creea o personalitate și atunci p. nu mai era ceva de care să te rușinezi sau s-o ascunzi. De la botez, Martha facuse cunoștință cu Rumburac, Gogu, Demagogu si Maricel, zis si Caricel. 

Dar, în cele din urmă, acum fiind timpul prezent, Martha dispăruse complet. Adrieana se gândi că poate s-o fi retras undeva, în alt cotlon întunecos al organismului ei, sau, poate, din greșeala, și-o fi ras-o cu tot cu păr. Neeeh! Se gândi o clipă, apoi decise: ” am să vorbesc cu Heliopatul”.

Heliopatul era un bufniț mic, din plastic forjat, ce atârna pe perete, prins intr-un holșurub. 

– Ia fii atent! M-auzi? 

Heliopatul își sticli ochii și mai tare.

– Boule! Suntem in visul meu, vorbește! Nu ești real, acum, ești o proiecție a realității, trebuie să-mi răspunzi!

Heliopatul rămase în ființa sa rigidă, de plastic. 

– Ia fii atent! repetă Adrieana, nerealizând că se repetă. Am visat că un tip făcea un soi de… saleuri, pateuri, să le spunem merdenele, Știi cum? Sufla într-o sticlă cu un pic de praf alb pe fund, apoi sticla făcea o spumă super mare, care țâșnea în tavan și după vreo cinci minute de jet spectaculos, se oprea, iar tipul lua ce era in sticlă și trăgea așa de chestia albă care devenise gumoasă, și, întinzând ca la tăiței, scotea un aluat lung, mult lung și după ce-l făcea de un metru douăzeci, îl dădea trei minute la cuptor, și iată, scotea un fel de fornetti, mega bune la gust, de parcă orice gust dorit se regăsea în aroma aia, dată de praful alb care putea fi lapte praf sau făină sau coca. Băi, tu mă asculti?

Heliopatul, cu aripile desfăcute și ghearele pretinzând că apucă prada, tăcea și privea în gol, nici mort, nici viu, doar plastic. 

— Bine. Oricum n-ai cum să simți un gust decât cu limba, nu cu vorbele mele, dar lăsând merdeneaua uriașă la o parte, ia spune-mi. Mi-ai văzut, cumva, p.? Că incep să elimin din presupuneri, în detrimentul integrității mele mentale, și-ncep a crede că p. s-a trezit înaintea mea, s-a dat peste cap și s-a dus de-a dura, aiurea. Nici nu pot acum să-mi dau seama de ce-ar face una ca asta, poate pentru că nu i-am mai dat în ultima vreme p.? S-a dezlipit de pe corp și acum e liberă să se fută fără să fie restricționată de chestii morale and stuff?

–Cred că pui greșit problema, răsună un glas de nicăieri.

Adrieana se uită, uimită, la bufniț, dar el se holba în același punct gol de vis-a-vis. 

— Dacă sunt din plastic, nu înseamnă că sunt prost!

Se auzi iar glasul, dar Heliopatul nu se mișcă deloc, nici nu deschise pliscul. Era ca un ventriloc fără marionetă. Sau doi in unu, fără doi. Un fel de zero convenabil ales. 

Adrieana, dându-și seama că un bufniț de plastic putea, rapid, să-și mute privirea fixă de pe un punct, pe locul unde, odinioară, sălășluise p.-a ei, își trase, elegant, cearșaful de pe pat, cel cu pești Koi, peste jumătatea dezgolită a trupului. 

Adrieana se gândi: ” Tudor Arghezi a murit, dar incă glasul lui se aude, probabil că așa, metaforic sau măcar pot considera că Heliopatul imi vorbește.”

— Heliopatule, tu mă știi. N-am cum să fabulez. Vreau doar să știu cum am ajuns in fabula asta și dacă e cu adevărat fabulă, să-mi dea morala, dar si p. inapoi. 

Afurisitul se dădea mort, dar vorbea. “Mai bine nu-i mai spun nimic, oricum, știe toata viața mea de cand l-am primit cadou”. 

Nu era întru totul adevărat, Adrieana îl iubea pe Heliopat, și-l cumpărase singură. Era un alter ego al ei, o oglindă, numai că, Heliopatul, din plastic fiind, nu-i putea înapoia sentimentele și vorbele spuse, poate la beție, poate la trezie sau, ca acum, cum credea ea, la visare. 

Dinspre masă, masa din bucatarie, se auzi încet, apoi din ce în ce mai tare, un sunet, o melodie, așa: tânânânââm, tânânânâââm, tânânânââm,tââm, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂÂM. Nokia tone. 

Nokia sună intotdeauna de două ori.

-Alo? 

-Păi, ce faci, frate?! E 12!!!

-Poftim???

-Ai zis că 11:30, maxim! Adrieana! Faci sistematic chestia asta. Eu nu mai știu cum să vorbesc cu tine. Știi și ți-am zis: nu putem amâna, întârzia, filmul trebuie să intre-n montaj maxim joi, ce pălăria mea, cad de căcat mereu. Chiar nu putem stabili, cât de cât, o oră?

-….

-Hai, vino mai repede, stii unde, ai adresa nouă unde tragem pe mail, miș-că-te! Pa, pa, pa!

Adrieana căzu în fund pe scaun cu telefonul încă lipit de ureche și se gândi că, de ce să nu intre-n joc, chiar dacă nu știe ce joc e, oricum e doar un vis. 

Adevărul e că, privind pe fereastră, fu definitiv cucerită de peisaj, care era rupt din ilustrațiile din broșurile Martorilor lui Iehova, dinăla cu iarbă-copaci-flori si Isuși, cât cuprinde. 

-Ok! își trase rapid o rochiță pe ea, își luă, totuși, chiloți, chiar dacă nu mai avea nimic de pus in ei și se indreptă spre ușă, cu ochii ei maro afundați în scroll-ul telefonului din aplicația de mail. Adresa! Da. 

Din ușa casei o luă pe o potecuță, apoi pe altă potecuță. Pe cu totul altă potecuță mai erau niște oameni care semanau cu Bruce Willis in Surogates, la față, îmbrăcați ca niste balerini, in costume de culoarea pielii, care, normal, se uitară la ea, chicotind vesel. 

“Ce vis”. își spuse ea. 

Mașini – canci. Deci se merge pe jos, dar în curând ajunse la destinație.

“Hm, o lume nouă”, își spuse Adrieana, grăbind pasul si simțindu-se pe lângă ceilalți trecători, ca o curvă. Ceilalți erau…unisex, uniți prin identitate comună, colectivă, extratereștri, cum ar zice orice om de știință. 

Ajunse in fața unei clădiri bordei-bordel pe care citi scris mare : “Fuck me! Porn Studio”.

-Whaaaat???

Adrieana se gândi că nici in vis nu-și este, totuși, permis să te fuți fără p. Cu P. Or mai fi G si C, dar.., in fine. Adrieana, râzând puțin, își dădu drumul pe skate-board-ul din fața ei, care o lăsă fix în ușa bordeiului. Sună la sonerie (nu aveau interfon, pfff..) și o voce robotizată, îi spuse: 

– Hai, Adrieana, te așteptăm de-un secol!

Adrieana ajunse într-un hol unde își puse poșeta în rochie, rochia în portmoneu. Și le puse in cuier. Apoi, îmbrăcată in tricoul cu care dormise și-n chiloți, intră pe o ușă din aur, cu mâner din inox. 

-Heeeei! Adrieanaaaaaa! în jur de o sută de diverși izbucniră. Ce bine c-ai ajuns! 

-Deci, incepu Adrieana cu concluzia, eu ce trebuie să fac aici, la voi, că sincer cred că m-ați luat drept altcineva….

-Adrieanaaaaaaaaaaaaaa! Noi chipul tău, nu-l mai putem uitaa! urlă muntele de cameramani, luminiști, monteuri, actori și etceteri. 

-Bine, mă! Spuneți-mi ce am de făcut!

Din neant, neantul acela al imposibilului, adică din perete, apăru un fel de Iron Man, un om de oțel, deci cumva gol, dar din oțel. Și-i spuse, cu voce făcută pe calculator, mai groasă decât era:

-Adrieana, eu sunt regizorul absolut. 

-Calumea. Și?

-Ai în fața ta… Iron Man se opri o clipă, își șterse o lacrimă de oțel de pe obraz și-și revizui atitudinea. Nu cred că așa trebuie să incepem. Ori ai căzut in cap, ori n-ai căzut. Ambele – problemă. Suntem în 2556, văd că tu ai rămas undeva în urmă. 

-NU! Cum? Frate, ai innebunit? 

-Crew! zise IM. Lăsați-mă un pic cu ea. 

Cei o sută și ceva de oameni zburară printr-un geamâlc din capul de sus-sus al bordeiului, ca niște albine umanoide. 

Iron Man își apropie corpul tare de făptura vulnerabilă din fața lui, puse o mână grea și totodată rece pe umărul Adrieanei și-i spuse pe un ton compromițător, complotativ, aproape: 

-Addy! știi când am zis că numai tu poți să ne ajuți. Gagico, uită-te la mine! Ești ultima speranță de excitație a omenirii, am devenit cu toții… frigizi, nu ne mai place nimic, ne-au dispărut acum sute de ani sexele, am încercat feluri și feluri de a ne adapta, dar oricât evoluăm nu ne putem opri din a ne imagina chestii. Trebuie să incercăm să renaștem compleți, ajută-mă! Doar tu poți!

– De ce eu? Eu am și eu spațiu deșertic in zona aia, ce-aș putea eu să fac?

-Sărută-mă, eu mă numesc Magicianul Bile.

-Magicianule Bile, te sărut!

Și-atunci, Adrieana își dezlipi buzele și cu limba ei invadă cavitatea metalică care se deschise in fața ei, ca un hău, așteptând să fie topită. Și-așa și fu, ea îl sărută pe Magicianul Bile și el se preschimbă( cu ajutorul a doi fierari iscusiți) într-un Renault Megane cu volanul pe dreapta și cu scaune din placentă de Andromedă. 

– Deci pe tine te iubeam! Pentru tine am să-mi regasesc p.-a, să reinventez perversitatea pierdută, să o dau lumii plină de hipsteri si metrosexuali. Da, Magicianule Bile, da!

Cei o sută și ceva așteptau, auzind totul. În mijlocul scenei, un fel de Arsenie Boca cu tricou Kenzo stătea cu chipul aplecat către sol și de sub pântecul lui nu ieșea nimic in evidență. Era sterp, imun, închis și amorf. Difuz. 

Adrieana își arcui spatele, dădu jos de pe ea tricoul și surâzând cu buzele crăpate stil Angelina Jolie, se îndreptă spre Qrsenie și aruncându-i o privire periculoasă, îi spuse, tranșant: 

– Ești evreuț?

– Poftim?..

– Ah, nu. Trebuia să încep. Să-ți aud vocea. Vreau să-ți vorbesc. Pot?

– Dacă vrei..

– Vreau să-ți aduc P. înapoi. Că poate că, P., când va apărea, va putea să-mi aducă și mie, p. înapoi. 

– Na, ce pot să spun..

și atunci Adrieana intră în transă: 

-Vreau să simt aripi în stomac și corp de fluture in uter, vreau să te gândești la mine ca și cum aș fi ultima ta generatoare, ca la acel om care-și poate duce mai departe povestea. Vreau să ne futem aici, acum, cu tot ce avem. Să ne aprindem în cap neoane și să lăsăm bezna de jos să se intuiască, să simți mâna mea cotrobăindu-ți mâna, așa cum sarea se topește in ulei, cum zahărul se-nfige în albele furtuni ale frișcăi. Lasă-mă! Doar eu pot crește in tine! Cresc în tine amfibii și săbii și grăunțe și fluvii și smeaguri și praz și cătină și lauri și lipici. Mă lași?

Și-atunci, Arsenie o lăsă pe Adrieana să-i atingă omoplatul stâng și, pe rând, cu cealaltă mână, corespunzătoare, pe cel drept, și apăsându-i pe amândoi ca și cum ar fi intenționat să-i bage la loc cioturile de aripi sau poate copaci sau țevi, se apropie cu corpul ei tenebros și amortizat de corpul lui perfect și acoperit, aproape 98 la sută de cristale Swarovski. și din acei 2 la sută pe care, la naiba, nu se puteau lipi cristale, răsări atunci o mică P. Adică o P. bebe, cum ar veni. și, instant, apăru și la Adrieana o p. mică, pură si nemaifutută nicicând. 

Regizorul, adică Magicianul Bile, era într-o fericire de i se aprinsese atât de puternic aura, că luase foc, avea incendiu deasupra capului. 

Arsenie si Adrieana și p. și P au inceput un fel de preludiu, adică să se lingă pe organe, făcând binecunoscutul procedeu de împrietenire al câinilor, iar când să treaca mai departe, Magicianul Bile se gândi că e suficient pentru azi. 

-Mersi, Adrieana! Ai doosude euro de la mine azi, ai readus omenirea la simțuri. Nu stiu cum să-ti spun. Te iubesc! 

– Mersi, mâine facem și restul sau cum? 

– Da, desigur. 

-Deci sex, yes!

– Aaa, nu, tot așa, niște atingeri, limbuțe, o ținem așa vreun an, nu putem intra după atâta timp direct în chestiile alea mai dure, care erau acum sute de ani. Nu vreau, efectiv, să moară nimeni. 

-Te-nteleg! spuse Adrieana, și o luă grăbită spre ieșire, apoi fugi, chiar, pentru că cei o sută și ceva, aproape că se aruncaseră de pe macaralele lor de filmare. 

Acasă, Heliopatul era schimbat. Ce anume, nu se putea spune. Avea… acel ceva în privire, ca și cum nu mai fixa un singur punct de vis-a-vis de peretele pe care atârna el, ci se chiora aiurea.

-Heliopatule! N-ai să ghicești! îi spuse Adrieana râzând isteric de cum intră pe ușă. 

-Ce? Esti o panaramă?

Adrieana îl privi, dar Heliopatul chicotea.

– Ok, sunt în viitor, zise ea, apoi se cuibări in pătun, ducându-și degetul cu inel șarpe fix in centrul Marthei, bucurându-se de regăsire, de moliciunea din viitor atât de plăcută a plapumei, totuși, la fel de moale ca în prezent, sau în vis. 

– Visez…

– Visezi in pizda mă-tii… șopti la fel de suav și excitat, cucul exact care spărgea cu exactitate, fiecare ou de plastic depus de Heliopat.

Micro-cheating: o planeta de cucoane Bovary

image62Niciodată in istorie nu ne-am înșelat perechea mai mult decât astăzi… cel puțin virtual, in cap si in vorbă scrisă pe ecran.

Email, flirt pe Facebook, nenumărate apucături duplicitare pe care Biblia nici nu le prevăzuse. „Eu vă spun că cine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui“, zice Evanghelia. Azi e mult mai rău, pentru ca nici nu e nevoie sa te vezi cu cineva ca sa preacurvești virtual.

Acum nici nu mai trebuie sa te uiți, pentru ca totul se petrece in cap si in computer. Unii întrețin un întreg harem, falange baroce si orgiastice de relatii virtuale. Singura soluție ar fi o sharia planetara, o recluziune forțată cum e cea pe care o impune islamul riguros femeilor. O privare de internet imediata si totala. Intrebati de ce femeile nu au voie sa conduca, juristii din Arabia Saudita explică, cu o logica implacabilă, că dacă ar fi lăsată singura la volan, femeia e in stare sa transforme instantaneu mașina intr-un budoar pe roti unde va petrece cu primul trecător (presupunând că nu-l calcă). La fel, daca o scapi la internet îşi va invoca de îndată şeptelul imaginar cu care va păcătui in forme gramaticale inaccesibile ţie.

Se numește micro-cheating. E definit așa:

You secretly connect with another guy/girl on social media; if you share private jokes; if you downplay the seriousness of your relationship to another guy/girl; or if you enter their name under a code in your phone.”

So basically all human interaction with members of the opposite sex outside of your relationship is micro-cheating.

Poate fi la fel de devastator ca cel real, într-un pat de hotel.

Mutaţia societăţii pe care o trăim acum nu se situeaza doar la nivelul tehnologiilor, ci si la cel al relatiilor de cuplu si de familie. Devine din ce in ce mai greu sa afirmi, cum facea Francis Fukuyama (cel cu sfarsitul istoriei) acum aproape doua decenii, ca societatea prosperă se bazează in mod necesar pe incredere. „Trust“, spunea el, „incredere“ e termenul magic. Increderea ca nevasta-ta nu-l va ademeni pe omul care asteapta la semafor in masina ei cu geamuri afumate. Această încredere in celalalt ar explica de ce occidentul e prosper, iar lumea musulmana nu. In absenta încrederii, femeia trebuie încuiată.

Iata insa ca astazi si in Occident nevoia de a cauta intelegere la celalalt e inlocuită de fuga pe internet. Iar acolo așteaptă al doilea pericol, unul si mai mare: in ciberspațiu, cireada admiratorilor cu personalități inventate ne flatează toate bovarysmele si ne transforma slabiciunile in virtuți. In fiecare din noi lîncezeste o cucoană Bovary, care pe deasupra are si permis de conducere.

Daca ar mai exista acum peţitoare, ar trebui sa fie nu doar bune psiholoage ca alea din trecut, ca sa descifreze metehnele inevitabile ale peţitei, ci si spioance cibernetice, pentru a afla cite adrese email si conturi de „chat“ posedă sânziana.

Eroul și Osul Pelvian

veres561699_457655954268248_561605452_n

—————————

Seska Solsa e numele cecen al unui erou din ciclul epic caucazian al Narţilor. Pentru oseţi, el e Soslan, sau Sosrîko, mare vråjmaş al gåliganilor, cåpcåunilor şi uriaşilor de tot felul, uriaşi care, la rîndul lor, se aratå a fi nişte fåpturi ambigue, ultimii supravieţuitori ai cataclismelor ce au încheiat Vîrsta de Aur.

Dupå islamizarea cecenilor, în sec. al XIX-lea ( !), Seska Solsa a fost cooptat printre sfinţii musulmani locali.

Am tradus asta cu ochii umezi. Turpal înseamnă erou în cecenă. Turpalov e numele de familie ai cecenilor din romanul tocmai ieșit la Polirom, Pantere Parfumate, protectorii naratorului.

—————————

Seska Solsa si osul pelvian

Era odatå un viteaz pe nume Seska Solsa. Pe atunci, oamenii tråiau tupilaţi în peşteri, unele chiar mari de tot, pe care le închideau cu lespezi de piatrå. Aståzi putem încå vedea cîteva din aceste vãgãuni. Seska Solsa era un om cinstit şi de o foarte mare deşteptåciune. Nu se nåscuse dintr-o femeie, ci fusese plãmãdit direct de Dumnezeu.

Odatå, pe cînd cålårea pe nişte drumuri de sub påmînt, Solsa ajunse la un os pelvian atît de mare, încît trecu pe sub el ca sub un pod. Îşi dådu atunci seama cå bidiviul îl ducea tropåind prin scheletul unui uriaş, mai precis prin oasele bazinului acestuia. Solsa se puse atunci så-l roage pe Dumnezeu så readucå monstruoasa momîie la viaţå şi unde nu-mi trosni odatå cu biciul în oase, iar våzduhul se închegå în jurul ciolanelor, fåcînd råmåşiţele momîiei så se ridice deodatå cît un munte. Dar uriaşul era orb şi lumina zilei nu ajungea în fundul gåvanelor sale goale. Solsa îi ceruse lui Dumnezeu så-i înlåture uriaşului vederea, ca nu cumva så-i pricinuiascå acesta vreun neajuns. Gigantul bubui atunci cu o voce ca de tunet:

–     Cine m-a înviat?

–     Eu, Seska Solsa.

–     De ce nu mi-ai dat şi vederea? gemu dihania.

– Pentru ca dacå ţi-aş fi înapoiat vederea ai fi putut så nimiceşti întreaga lume.

– Ce fel de lume e asta? pufni uriaşul, care începu så pipåie discret cu piciorul. Odinioarå aici se gåsea o pådure.

— Nu pot sa-ti explic acum, raspunse Seska Solsa. Lasã padurea. Zi-mi mai bine cum era inainte.

In loc sa-i raspunda, gigantul bâjbâi imprejur, gasi orbeste o stânca si, chiflind-o in pumn, se puse sa muşte din ea.

— Uite ce mancam noi, clefai el cu gura plina, mancam din astea si tot ce mai gaseam pe jos.

— Si va bateati mult intre voi, nu ? intreba Seska Solsa.

Deodata uriasul se apleca, smulse un platan din radacini, il curata iute de crengi si il zvarli in directia lui Seska Solsa. Acesta vazuse insa, si facu un pas intr-o parte. Aruncand trunchiul, gigantul racni :

— Hã, hã, am ucis gandacul care m-a trezit fara sa-mi dea ochii inapoi.

— Nu sunt câtusi de putin mort, protestã Seska Solsa.

Inciudat, gigantul suspinã :

— Astia care au venit in urma noastra sunt vicleni. Noua ne-ar fi fost rusine sa ne ferim si ne izbeam in cap cu copaci.

— Dar de unde aveati voi atata forta ca sa va bateti în continuu, intreba Seska Solsa, daca mancati lucruri atat de nehranitoare precum pietre si nisip, asa cum ai binevoit sa-mi arati ?

Atunci dihania ii spuse :

— Mergi pana la capatul acestei pesteri si acolo vei gasi un mesteacan. La radacina mesteacanului sunt doua paini. Adu-le aici.

Seska Solsa urma indicatiile gigantului, gasi painile si le aduse. Atunci gigantul intreba :

— Ce zici de painile astea, hm ? Gusta un pic. Eram mort de foame, n-am facut decat sa rontai putinã coajã si acum sunt sãtul. Cu painile astea douã, noi doi am putea sa calatorim vreme de patru luni. Dar voi cu ce va hraniti ?

— Noi suntem mici, raspunse Seska Solsa, dar mi se pare ca painile astea doua abia de mi-ar ajunge pe o masea.

— Lumea de azi o duce tare rau, suspina uriasul, daca tu poti inghiti in cateva imbucaturi proviziile mele pe patru luni.

Dar Seska Solsa se plictisise de vaicarelile gigantului si, plesnind din bici, il transformã la loc in os pelvian. Dupa care sari pe cal, traversã arcada osoasa a bazinului si isi urmã drumul, tropotind agale.

—————-

 

Seska Solsa et l’os pelvien

Seska Solsa est un héros tchétchène du cycle des Nartes. Ce personnage est la transposition locale du Soslan-Sosryko ossète, grand combattant, ennemi des géants, qui, à leur tour, sont des êtres ambigus, derniers survivants des cataclysmes qui ont suivi l’Age d’Or.

 Après l’avènement de l’islam en Tchétchénie, au XIXème siècle ( !), on coopta Seska-Solsa parmi les saints musulmans locaux. 

J’ai traduit ce conte les yeux humides.

—————————

Seska Solsa et l’os pelvien

Il était une fois un homme du nom de Seska Solsa. À l’époque, les gens vivaient enfouis dans de grandes cavernes, qu’ils fermaient par des dalles en pierre. De nos jours, on peut encore voir quelques-uns de ces terriers. Solsa était un homme honnête et d’une grande intelligence. Il n’était pas né d’une femme, mais avait été créé directement par Dieu.

Un jour, allant à cheval par des chemins souterrains, Solsa arriva à un os pelvien si grand que d’abord il passa en dessous avec son cheval comme sous un pont. Se rendant compte que sa monture trottait au travers de la dépouille d’un géant, plus précisément au travers du bassin, Solsa se mit à prier Dieu afin qu’il ressuscitât le monstrueux gisant dans sa forme d’avant. Il frappa l’os de son fouet et l’air se coagula autour des restes du géant qui se redressa brusquement, haut comme une montagne.  Mais le géant était aveugle et la lumière du jour n’arrivait pas au fond de ses orbites vides. C’était à la demande de Solsa que Dieu avait enlevé la vue au géant, afin que celui-ci ne lui causât pas quelque désagrément.  Le géant demanda d’une voix de tonnerre :

— Qui m’a ressuscité ?

— Moi, Seska Solsa.

— Pourquoi ne m’as-tu pas aussi rendu la vue ? demanda le monstre.

— Parce que si je t’avais rendu la vue, tu aurais englouti le monde entier.

— C’est quoi ça comme monde ? pouffa le géant, qui se mit à tâter du pied. Jadis, il y avait ici une forêt.

— Je ne peux pas t’expliquer, répondit Seska Solsa. Oublie la forêt.  Raconte-moi plutôt qui tu étais.

Au lieu de répondre, le géant sonda autour, trouva un énorme rocher et,  le broyant dans son poing,  se mit à mordre dedans.

— Nous mangions des choses comme ça, dit-il la bouche pleine, et encore tout ce qui nous tombait entre les mains.

— Vous vous faisiez aussi beaucoup la guerre ? s’enquit Seska Solsa.

Alors, le géant se pencha, arracha de terre un platane, en élagua vite les branches, puis projeta le tronc dans la direction de Seska Solsa. Apercevant le mouvement, celui-ci avait déjà fait un pas de côté. Ayant jeté l’arbre, le géant cria :

— J’ai tué cette fourmi qui m’avait réveillé sans me rendre la vue.

— Je ne suis absolument pas mort, objecta Seska Solsa.

Dépité, le géant dit :

— Ceux qui sont nés après nous sont devenus plus malins.  Nous, on aurait eu honte de se protéger et on se tapait dessus avec des platanes.

— Où trouviez-vous la force de vous battre entre vous, demanda Seska Solsa, vu que vous faisiez votre ordinaire de choses aussi peu nourrissantes que sable et pierres, comme tu as eu l’obligeance de me montrer ?

Alors le géant lui dit :

— Poursuis cette galerie et au bout tu trouveras un bouleau.  Au pied du bouleau il y a deux pains. Apporte-les ici.

Seska Solsa suivit les indications du géant, trouva les pains et les apporta.  Alors le géant demanda :

— Que dis-tu de ces pains ?  Goûte un peu. J’étais mort de faim, je n’ai fait que grignoter un bout de croûte et maintenant je suis rassasié. Avec ces deux pains, nous pourrions voyager pendant quatre mois, toi et moi.  Et vous, quelle est votre nourriture ?

— Nous sommes petits, répondit Seska Solsa, et pourtant il me semble que je n’en ferais qu’une bouchée de tes deux pains.

— Le monde doit vraiment aller très mal, se désola le géant, si tu peux avaler en si peu de temps mes provisions pour quatre mois.

Mais Seska Solsa en eut assez de l’entendre et, frappant du fouet, le transforma de nouveau en os pelvien. Après quoi il enfourcha sa monture, passa au travers de ce grand bassin et poursuivit tranquillement son chemin.

———–

Noblețea scrisului de mînă…

image7

Am primit in ultimele zile atit de multe sms-uri si emailuri nesemnate, cu formule stereotipe, incit nici nu m-am straduit sa raspund la cele mai multe din ele. Nu de alta, dar eu ii sun pe oameni si le urez lucruri in care cred cu gura, nu prin butoanele telefonului.

E limpede ca lenea electronica ne-a adus intr-o situatie in care a devenit admisibil social ca cineva sa trimita acelasi mesaj la zeci de oameni, apasind doar doua butoane si, de foarte multe ori, nici macar dindu-si osteneala sa verifice ca mesajul e ortografiat corect.

„Fie ca acest Crăciun sa va aduca lumina si realizari”… iti vine pe sms, nesemnat, de la numere de telefon pe care nu le recunosti, de stai si te intrebi ce e in mintea acelor oameni care lanseaza asa in eter urari abstracte in care nu cred, batute cu degetul mare pe telefon, fara virgule si fara punct la urma…

Paradoxul comunicarii electronice imediate este așadar acesta: a redat scrisului cu mâna importanța pe care acesta o avea în epoca pre-digitala.

Am inteles asta cind am gasit in casuta mea postala – cea adevarata, din lemn, cutia ca o cusca de pasarele batuta in cuie pe peretele usii de la intrare – o carte postala de la cineva care nici macar nu locuieste in strainatate.

Era o ilustrata adevarata, pe carton lucios, cumparata de la un chiosc de ziare, pe care cineva scrisese cu mâna numele meu, imi urase ceva si lipise un timbru, cumparat probabil de la acelasi magazin, timbru pe care il linsese, trimitindu-mi in acelasi timp si propriul sau ADN.

Intregul demers mi s-a parut deodata extrem de nefiresc si emotionant. Deci acea persoana s-a dus acolo, a cumparat aia, a lins timbrul – platit, desigur – si l-a lipit pe acest carton pe care a scris numele meu!…

Acest ansamblu de gesturi se cheama a ura ceva cuiva. Putin conteaza continutul mesajului stingaci, scris cu mina, poate chiar fara virgule unde trebuie. Important e ca acel mesaj a fost scris pentru mine, si numai pentru mine, si ca cineva a mers prin frig sau caldura sau ploaie pina la posta ca sa mi-l trimita. Iata cum epoca noastra a comunicarii electronice instantanee a redat o noblete nebanuita scrisului stingaci cu mina.

—-

Cum să te porți cu o păpușă

sex-doll
.
.
Urăsc amorul fățarnic, afișat. Am fost trădată. Aveam o păpușă, îi iubeam sfârcurile rozalii, plasticate, interpuse între buze orgiastice dar plictisitoare și două linii subtile care imitau o pizdă elegantă.
.
O sărutam fără s-aștept nimic de la ea, o pupam de dimineța până seara, pe ascuns, iar noaptea așteptam să adoarmă toată lumea ca s-o satisfac cum se cuvine. Cel mai mult îi plăcea să-i sărut părul, firele de plastic albastre morfolite între buzele mele pe atunci încă subțiri.
.
Îi datorez experiența mea sexuală acelei păpuși, ea n-a avut niciodată un nume, am hotărât de comun acord să nu ne implicăm emoțional în asta, eu și ea.
Urăsc azi păpușile, studente la arte sau litere, cu sacii lor de rafie burdușiți de idealuri inventate, cu gesturile lor fine când ies să bea vin rosé și se opresc la două pahare, cu pantalonii care le dezgolesc oul genunchiului, pălării imense și inutile, ruj roșu pe buze subțiri, discuții despre pace și Murakami… dragile mele păpuși, vă întâlnesc mereu și aș vrea să vă fut în gură de frumoase și creative ce sunteți.
.
Nici măcar nu m-ați judeca dacă v-aș înjura, mi-ați spune domol că mă înțelegeți și că toată lumea e frumoasă în felul ei. Aveți o piele de îmi vine să vă ling pe loc, vomând apoi, luminați încăperea și sunteți prima țintă a bărbaților care se cred inteligenți, iar fetele cu burtă și semne neinteresante pe abdomen, cu fața netrecută de pubertatea acneică dar cearcăne epopeice și priviri nibelungice, noi adică, o să tragem de o bere cumpărată din banii de la părinți și o să vă ascultăm poveștile din voluntariat și team-building.
.
Vă urăsc!, dacă ești una dintre acestea, scrie-mi, am învățat din copilărie cum să te porți cu o păpușă.
.

Charlie Hebdo: trei ani de la masacru și care e azi starea libertății de expresie

10389025_879295115437661_9014594363774725538_n

Se împlinesc exact trei ani de când, pe 7 ianuarie 2015, atacul terorist comis de doi frați islamiști radicalizați, francezi de origine magrebină, a făcut 12 morți în localurile din Paris ale săptămânalului Charlie Hebdo.

.

Am o relație strânsă cu Charlie Hebdo. Pe prietenul meu Antonio Fischetti, care mi-a scris o minunată cronică pentru Cabală la Kabul în momentul în care a ieșit în săli în Franța (“Enfin un film où les Afghans nous font marrer” / “In sfârșit, un film în care afganii ne fac să râdem”), l-am intervievat pentru Vice și tot pentru Vice am realizat împreună un reportaj la Tanacu, pe urmele părintelui crucificator. Iată-l aici în varianta mea și aici în varianta Charlie Hebdo.
.
Ultimele două numere ale revistei sînt dedicate tristei comemorări, combinate cu faptul că în 2017 s-au împlinit 25 de la primul număr Charlie din 1992. Ar trebui să caut printre sutele de numere netriate ale colecției mele dacă nu cumva l-am păstrat.
.
De trei ani, ziariștii și desenatorii de la Charlie trăiesc însă nu doar sub protecție permanentă, dar pe lângă paza poliției când se deplasează în exterior, dispozitivul de protecție privată pe care ei îl plătesc pentru securizarea clădirii costă ziarul între un milion și 1,5 milioane euro pe an. În ritmul ăsta, în câțiva ani ziarul va ajunge falimentar, așa cum și Salman Rushdie s-a ruinat plătind protecție în cele aproape trei decenii care s-au scurs la fatwa lui Khomeini împotriva lui, după ce publicase Versetele Satanice.
.
E greu să ne imaginăm spaima lor zilnică mergând la redacție sau la cumpărături sub protecția poliției sau a unor gărzi private; amintirea mitralierelor cu silențios ale asasinilor; în ce-i privește, s-a terminat cu spontaneitatea, cu prieteniile, cu barurile. Trăiesc acum și pentru totdeauna o viață de clandestinitate. De trei ani lucrează într-un bunker securizat supus în permanență unor atacuri informatice, inclusiv asupra flipperului (pinball) cu care se mai relaxează și ei (150.000 de tentative de conectare dinafară în fiecare lună). Nu se pot face fotografii în clădire, din cauza geolocalizării.
.
Nu am să amintesc aici  magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România după tragedia de la Charlie Hebdo și cum am citit stupefiat și mâhnit apeluri publice pe la intelectualii noștri care cereau instaurarea cenzurii și interzicerea critcării religiei. Am să public imediat un editorial pe Europa Liberă despre asta.
.

„Charlie Hebdo” este o revistă unică prin independența sa totală, însă nu singura de acest tip în Franța și se înscrie într-o lungă tradiție franceză a ireverenței, care urcă până la Rabelais și farsele Renașterii.

 E un ziar în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968. A apărut mai întâi, imediat după evenimentele de atunci, sub numele Hara-Kiri, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați atunci, precum Wolinski sau Cabu.

12509016_1055659951134509_8178519133632192276_n

— “Sub iașmac, bărbosul !…

Revista (sub numele de Hara-Kiri) a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă de pe prima pagină despre răposatul președinte.

In paralel cu Charlie Hebdo, alte reviste de acest tip funcționează în Franța, precum Le Canard Enchaîné, sau Siné Mensuel. Toate au particularitatea de a nu avea nici un fel de publicitate și de a practica un jurnalism de foarte mare calitate.

Reportaje, analize politice și excelente analize economice. Cronici de film, cărți și teatru. Invitați externi cu opinii despre evenimente din actualitate, interviuri. Particularitatea fiind că in loc de a folosi fotografii, Charlie pune caricaturi. Uneori, sau cel mai adesea, o caricatură poate rezuma o situație politică sau socială complexă mult mai bine decât o intreagă analiză.

16684190_1386498834717284_817071495915945885_n

Pentru a ilustra cronica de film de la La La Land – L’Allah Land.

In privința pretinselor atacuri la religie, trebuie spus că în cazul precis al Franței este necesar să se țină cont de diferența de paradigmă culturală, de faptul că Franța republicană și laică separă cu totul religia de stat, religia fiind o chestiune exclusiv privată, în vreme ce în Anglia, de pildă, încă mai există acel articol de lege ambiguu care interzice blasfemia.

Apoi, Charlie Hebdo nu rîdea exclusiv de Islam, ci de toate religiile. Ba nici măcar nu rîdea de Islam, ci de derivele instituționale, de corupție și ipocrizie, de extremismul fanaticilor din Irak sau Afganistan.

12794582_1092327077467796_3049927368755096704_n

De la răposatul Charb, fostul patron Charlie Hebdo asasinat :

— PROIECT DE DICTATURĂ ATEISTĂ
Credincioșii vor fi forțați să poarte un arac pentru a nu se mai prosterna.

In egală măsură, Charlie râdea de extremiștii evrei din teritoriile ocupate în Israel, după cum avea ca țintă frecventă creștinismul și instituțiile sale; ce altceva făceau Rabelais sau Voltaire?

10400447_1054637294570108_8579829813949543438_n

Numărul special Charlie Hebdo la un an după atentat a fost dedicat prietenului imaginar din toate religiile în numele căruia ne omorâm între noi.
TITLUL:
“Un an mai târziu, asasinul e încă liber.”

Libertatea de expresie este totală, membrii redacției neezitând să publice opinii sau caricaturi divergente în interiorul aceluiași număr. Singura regulă este combaterea oricărei ipocrizii și a oricărei forme de cenzură.

In 2006, Charlie Hebdo a publicat caricaturile cu Mahomed din ziarul danez Jyllands-Posten, cele care au stârnit proteste în toate țările musulmane. Dați în judecată de organizațiile musulmanilor din Franța, ziariștii de la Charlie au câștigat procesul, în numele libertății de exprimare.

11149233_928709553829550_3774476655762344904_n

“Da, islamul e compatibil cu umorul”…
(Mahomed)

Cum? Ce riscă blasfematorul?

E un desen de Charb… E mort deja, era unul din cei asasinați. Iar Mahomed rîde și acum.

Atacați deja cu cocktailuri molotov in 2011, când birourile redacției au ars, ziariștii beneficiau de atunci de protecția poliției, care însă recent devenise foarte laxistă.

Tirajul ziarului (încă o dată, fără nici un fel de publicitate) se situa între 50.000 si 150.000 de exemplare, ajungând la 400.000 în momentul publicării caricaturilor cu Mahomed.

Ca și săptămânalul echivalent Le Canard Enchaîné, Charlie Hebdo publică doar desene și foarte rar o fotografie, nu conține publicitate și se finanțează exclusiv din vânzări.

Faptul că unele din aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări le asigură independența de orice influență politică, independență absolut necesară pentru a face credibilă satira, care de cele mai multe ori este mai ales politică.

22007545_1618414164859082_1142012428098213355_n

Naziștii aleși democratic în Germania

— “Pentru un mandat de o mie de ani.”

Numărul din ziua atacului, 7 ianuarie 2015

Ziua atacului, 7 ianuarie 2015, a coincis cu publicarea romanului lui Houellebecq Soumission, despre care, avându-l în PDF, scrisesem deja o cronică pe acest blog cu câteva zile înainte:

“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

Prieten cu cronicarul pe teme de economie al revistei, Bernard Maris, Houllebecq era deseori ținta ironiilor, iar în acel număr figura chiar pe copertă.

13076862_1125236480843522_7766949870798756397_n

Dușul zilnic e rău pentru piele.
Houellebecq: — “Ce-i tâmpenia asta?”

Desenul acesta e ulterior și îi aparține lui Coco, una din supraviețuitoare, cea care va trăi întotdeauna cu trauma de a le fi deschis ușa, sub amenințare, asasinilor.

O decriptare completă a numărului din ziua masacrului și a celui de după urmează în linkurile de jos, de la sfârșitul textului.

La fel, am mai pus o exegeză specială a desenului de pe coperta numărului cu “Le Coran c’est de la merde”…

cor

Riss, autorul desenului și actualul redactor șef mai este și autorului desenului rău înțeles și cel care a produs un scandal la fel de mare, cel cu copilul kurd mort înecat pe coastele Turciei:

11208653_1004235676276937_3775073488834433463_n

Atât de aproape de țintă…
“Două meniuri copil pentru prețul unuia.”

Evident că primii indignați au fost cei care refuză să accepte refugiați. Desenul nu râdea câtuși de puțin de drama refugiaților, ci de nepăsarea europenilor și de mirajul absurd al occidentului, precum în următorul:

11057836_1008259675874537_4174266619528268210_n

Europa readuce surâsul pe fețele migranților

Și, da, la Charlie sunt cu toții atei, în spirit francez, greu de înțeles în altă cultură. Cum o spunea Bernard Maris (economist și jurnalist Charlie Hebdo asasinat, în editorialul numărului din Charlie din ziua masacrului, 7 ian. 2015):

— “Poți fi ateu și să ai calitatea esențială a altruismului, căci ea e înscrisă genetic în făptura umană, precum dorința sexuală; ba chiar, cum spune Darwin, altruismul e ceea ce ne face superiori celorlalte specii. Dacă faceți bine în viață doar din frica pedepsei de Dumnezeu, sunteți niște ticăloși. Cine spune că e nevoie de religie pentru a nu comite rău vrea să spună de fapt că e nevoie de poliție. Ia suprimați poliția câteva zile și vom vedea în ce măsură spaima de Dumnezeu va împiedica răul.”

Ideea este că TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. Cine insinuează argumentul “respectului” justifică asasinatele…

Vor veni întotdeauna să vă vorbească posaci moraliști și gravi bărboși gata să justifice, în cuvinte alese, asasinatele. Nu există justificare.

Cine încearcă să recupereze asta din punct de vedere pretins iudeo-creștin manipulează și caută să strecoare o negare a principiilor fundamentale ale libertății.
TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. TREBUIE să folosim ironia și sarcasmul.
Avem nevoie de caricaturi cu Mahomed și cu Isus și cu orice alt idol.

Cine insinuează argumentul “respectului” pentru religie justifică asasinatele… Libertatea include punerea în discuție a oricărui mit și ideologie impuse. Orice compromis duce la pierderea libertății. Nu există nuanțe, altfel decât iluzii efemere. În libertate NU EXISTĂ BLASFEMIE.

Am pus pe blog multe decriptări ale caricaturilor din Charlie Hebdo. Aici sunt doar câteva, iar după linkuri de mai jos urmează altă serie de desene, din cele mai ireverențioase, din cele pe care nu l-eaș mai putea pune acum pe FB, după aplicarea cenzurii prin algoritmi inumani care îți răscolesc postările din urmă.

Sunt încă blocat pe profilul principal Facebook pentru câteva săptămâni, așa cum sunt de mai multe luni deja. Motiv pentru care recurg la o metaforă a lui Vonnegut și spun că acest  text despre blogul meu, la trei ani de la masacrul de la Charlie Hebdo și într-un moment în care libertatea de expresie ne este din ce în ce mai amenințată, acest text așadar conține “castori lăbărțați”.

Ce sunt aceia? In Breakfast of Champions al lui Vonnegut, personajul își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că in carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.

Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare, din perioada de dinaintea obsesiei cu epilarea integrală, când trupul de femeie goală nu sugera o păpușă de ceară, sau o moartă lăcuită.

“Wide-open beavers” pe copertă, chiar dacă în interior sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut. Noile reguli ale cenzurii pe FB mi-ar interzice să postez multe lucruri din ce găsiți în acest text, care e plin de castori lăbărțați, “wide-open beavers”. Alte caricaturi mai jos, după linkurile spre alte texte.

— Numărul din ziua asasinării –

— Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/09/charlie-hebdo-o-decriptare-completa-pagina-cu-pagina-a-ultimului-numar/

— Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/15/big-balls-of-cartoon-fire-umorul-charlie-continua-iata-ultimul-numar/

— “Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

— Exercițiu de exegeză Charlie Hebdo – Decriptarea desenului cu “Le Coran c’est de la merde”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/exercitiu-de-exegeza-charlie-hebdo-decriptarea-desenului-cu-le-coran-cest-de-la-merde/

și, despre reprezentare și imagine în Islam:

— Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

— Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/12/charlie-alte-decriptari-mahomedine-si-jean-luc-godard/

— Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/decriptarea-desenului-din-charlie-cu-treimea-care-se-anchiuleaza/

— Charlie Hebdo, Wolinski și Scoopette – prădătorul cu iPad si zîmbet letal…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/07/scoopette-pradatorul-cu-ipad-si-zimbet-letal/

22554955_1637774819589683_4672409464839828041_n

După revelațiile în legătură cu climatul de hărțuire sexuală și violuri de la Hollywood, Riss, patronul de la Charlie Hebdo, a publicat un editorial ilustrat, intitulat (jucând pe o celebră frază atribuită lui Göring): “Când aud cuvântul cultură, îmi deschid prohabul”.

Carevasăzică, scrie Riss, care e și principalul desenator al revistei, toate femeile acelea splendide și cultivate și inteligente care jucau în filmele lui Harvey Weinstein, de la Gwyneth Paltrow la Ashley Judd, în filme precum “Shakespeare in Love” sau “The English Patient”, treceau mai întâi prin patul porcului cu fața mâncată de vărsat și acnee.

Ce e revoltător în afacerea Weinstein, scrie Riss, este să vezi ce a ajuns de fapt arta, cum totul se face de fapt doar pentru galerie, iar femeile acelea diafane care ne transmiteau morală și visuri treceau mai întâi prin hotelul în care porcul le primea în halat. A doua crimă a animalului Weinstein, scrie Riss în Charlie Hebdo, este că a reușit să ne facă să ne îndoim de artă.

Ah, dar în Franța, scrie și desenează Riss, producătorii sunt “clean”. În desen, producãtorul francez:

— “Madame, ați binevoi să jucați în viitorul meu film fără să trebuiască să-mi sugeți pula?”

14729218_1269496893084146_4680976278473561800_n

Cresc vânzările de cosmetice halal.
— “Aveți dreptul să vă machiați ca o curvă… dar să fie halal.”(Desenatoarea, Coco, e cea care a fost forțată de asasinii islamiști, pe 7 ianuarie, 2015 să facă codul de la ușa de la intrare)

14523274_1248735991826903_7628396164215925392_n

Instalatorii polonezi se opun interzicerii avortului…
— ” Ni se ia pâinea de la gură.’’

13901588_1198892786811224_8851413277434138817_n

Numărul din Charlie despre “reforma Islamului” francez…
— “Musulmani… de-complex-ați-vă !”…

12508864_1055661407801030_8314734351665871643_n

Islamiști moderați în Turcia.
Erdogan: — “Allah puțin akbar !…

18010667_1454005187966648_6299799288508533326_n

După raziile de gays din Cecenia, Charlie Hebdo (ediția germană) nu se dezminte:
–“Salvați bulangiii ceceni ! Pentru fiecare poponar adoptat primiți un al doilea gratis!”

21432705_1600171256683373_5165196205673379872_n

Papa Francisc urmează o psihanaliză.
— “De când fac asta nu-mi mai e rușine că port rochiță.”

17342681_1414392451927922_6670947467632629531_n

— “Mâine o să avem și egalitatea bărbați-femei!”
— … “grație perturbatorilor endocrinieni!”


Cititul împreună… tehnica reparării cuplului prin lectură complice

f66d42900293eca11a54c448dabe16a9--book-lovers-so-cuteȘtiu femei splendide, frumoase și inteligente, care trăiesc cu idioți obsedați de fotbal, pe care ele nu îndrăznesc să-i contrazică și lângă care stau să privească imbecile campionate, în loc să citească Orhan Pamuk (extraordinar scriitor turc, premiu Nobel de literatură) în colțul lor. Nu o fac, pentru că animalul cu care s-au cuplat vrea să stai să te uiți cu el la meci. Și așa se face că supusa creatură inteligentă va sta să se uite la meci lângă stăpânul ei pe care ea se teme să îl părăsească.

Știu fete care trăiesc cu cretini ce nu le vorbesc decât despre sport, după care au să se uite împreună pe ecranul TV al cafenelei la o cretinărie sportivă pentru că vita umană de sex masculin de lângă ea e interesată doar de asta și vrea ca femela să privească și ea lângă el cutare campionat.

Ba chiar am auzit de la o fostă ceva înspăimântător: cum că ea e acum cu unul care îi spune că lectura e ceva inutil și că trebuie să mergi înainte, să faci bani. Atât: bani. prin sport și performanță. Te fuți în ea de carte.

În realitate, majoritatea sportivilor sunt niște cai, animale cu grai, nu rămâne nimic în urma lor. Istoria nu ne-a păstrat sportivi, l-a păstrat pe Platon. A te amoreza de un sportiv la modă te degradează ca femeie. Vitele astea sportive sunt egocentrice și fragile și în general fasciste. Prostimea se bucură atunci, la nu știu ce campionat, că a câștigat unul din nația lor, dar acela nu va cunoaște distincția grafică și gramaticală dintre fi și fii, dintre ști și știi, el e doar o icoană efemeră a nației.

Pare cunoscut? E România de azi. Te-ai întreba: ce e mai frumos decât complicitatea unui cuplu care citește împreună la cafenea? Șed desfăcuți, unul lângă altul, citesc cărți diferite, beau ceva, lent mai schimbă un comentariu, iar când le vine se vor ridica și au să meargă să facă amor. În loc de asta, îi vezi cu ochii într-un ecran de televizor care transmite pe perete ultima competiție cretină a unor imbecili milionari al căror singur talent e să dea într-o bășică umflată sau să fugă o sută de metri. Avem eroii pe care îi merităm.

 

Pantere parfumate în librării

chech183900_189496127750900_4114058_n

Romanul Pantere parfumate, tipărit la Polirom, a ajuns deja în librării.

Cum o parte din roman se petrece în Cecenia, unde asistăm la o ceremonie sufi de transă colectivă, am pus aici câteva exemple de ceremonii sufi cecene, filmate de mine de-a lungul anilor,

 Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia și Caucaz, pe un fundal geo-politic mustind a sex, moarte și sumedenie de detalii culturale, istorice și etnografice ce dovedesc reală cunoștință a regiunii din partea autorului.

Un cuplu de îndrăgostiți români se sfâșie, traversând Rusia lui Putin, de la Moscova spre marea Caspică, în jos pe Volga, pe urmele lui Alexandre Dumas, apoi Daghestanul, Cecenia și Georgia, până la marea Neagră. El, naratorul, se străduie să facă un film documentar care să reconstituie puțin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia și Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureșteană, își târâie după el sexualitatea neînfrânată, curioasă de orice experiențe.

harta finală

Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budiști, ne face să simțim duhoarea de petrol a mării Caspice, și ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiștilor ceceni de la munte. Delicata țesătură a cuplului nu rezistă rigorilor călătoriei, degradării relației afective, dar nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă. Cum o spune unul din personaje:

— „Dumnezeu, care măsoară asprimea vântului după goliciunea mielului tuns, le-a dat muntenilor din Caucaz burdufuri în loc de stomac.”

Iar în Cecenia, personajele noastre asistă la ceea ce se numește un zikr (în arabă: dhikr), o ceremonie colectivă de transă mistică. Țara se prezintă așa :

.

.

Am făcut acolo primul meu film documetar, Ghazavat – Une promesse de guerre (1992), în care, din lipsă de experiență și sub presiunea producătorilor belgieni și francezi (ca în roman), lăsam de înțeles că ar fi vorba de primejdioși fundamentaliști islamici.

Realitatea era departe de asta: cecenii erau -și au rămas majoritar pînă azi- membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) inchise lumii din afară. Opusul islamismului militant importat din țările arabe.

Confreriile lor sufi isi duc viata in jurul mormantului unui sau altuia din sfintii din trecut ai grupului, mormant numit un mazar :

.

.

Islamul cecenilor este foarte diferit de cel al afganilor sau arabilor. Este un islam de tip sufi, cu ceremonii foarte arhaice, cu rămășițe păgâne, de transa  colectiva, care nu sînt acceptate de ceilalți musulmani. Iată un exemplu, filmat de mine într-un sat nu departe de Grozny :

.

.

E limpede ca o asemenea ceremonie poate fi de indata prezentata ca reprezentand tendinte fanatice. Numai ca asta ar fi total fals. Ceremonii de transa, numite zikr (din arab: dhikr = pomenire) se tin cu orice mare ocazie, la o inmormantare de pilda :

.

.

Atât de îndepărtați sînt cecenii de islamul militant, încât pentru ei moscheea e doar locul în care isi tin ceremonia zikr, ceea ce i-ar oripila pe musulmanii fundamentalisti :

.

.

Ah, și recomand să urmăriți cu atenție personajul Eva, ea! Prima oară că am și eu un personaj feminin care e pozitiv și ocupă scena, în ciuda naratorului narcisist, care alunecă din prea mult hubris…

The Last Jedi (Star Wars VIII), recuperarea psihanalitică și din nou despre varianta “autentică” a mitului

lastjediposter

Am ieșit acuș de la Star Wars, în sală cinemascop, cu ochelari 3D, popcorn și bere (eu nu scriu cronici decât la filme pe care le văd în sală, printre oameni care palpită și cronțăne), ba chiar le scriu imediat, și trebuie deja să spun că pentru o mai bună înțelegere, pentru cei care nu vor să mai treacă acum prin Frazer și Joseph Campbell, ultimul episod din Star Wars, saga clasică devenită acum o franciză Disney, va fi situat mai ușor de cei care (re)citesc cronica episodului anterior:

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

al lui Gareth Edwards (2016).

Aflăm acolo așadar că: “Nu există variantă “corectă”, sau “autentică” a mitului. Toate variantele aparțin mitului.”

Asta pentru că în ciuda uriașei mașinării economice Disney din spate, acest al optulea episod, regizat de Rian Johnson, care vine de la Breaking Bad, schimbă subtil elementele mitului, păstrând însă toate reperele anterioare.

Cadrul narativ e simplu: Noua Ordine fascistă (First Order), ridicată pe ruinele Imperiului galactic, se înfruntă cu ultimele resturi ale rezistenței republicane conduse de  prințesa Leia.

Acum, filmul a trebuit să țină seama de constrângeri uriașe (afară de cele impuse de studiouri și de uriașa miză financiară), în primul rând o schimbare de mentalitate a spectatorilor. Primele episoade din Star Wars erau făcute pentru Generația X, cei născuți între 1960-1980, al căror timp de concentrare, de percepție, de atenție era estimat la 15 secunde. Atât se putea concentra generația noastră pe o informație nouă sau pe o secvență de cinema. E mult 15 secunde.

A urmat generația Y, cei născuți între  1980-2000, al căror interval de atenție e de 8 secunde, iar acum filmele trebuie făcute pentru generația Z, cei născuți după 2000, care se pot concentra doar 3 secunde.

Aceștia trebuia luați în seamă atunci când se continuă o saga precum Star Wars, unde inovația e binevenită, chiar dorită, însă filmul trebuie să rămână fidel spiritului inițial, altfel întreaga construcție se prăbușește.

Așa încât, nu se putea fără bătălii galactice, care se aflau încă în centrul lui Rogue One, precedentul episod, însă ele sunt expediate aici practic ca o obligație. Ceea ce a căutat noul regizor a fost să creeze o serie întreagă de mitologii interconectate, în care Cavalerii Jedi, de pildă sunt precum cei ai Mesei Rotunde, dar lichidând sistematic toate elementele accesorii ale episoadelor trecute, astfel încât de acum înainte seria să fie fără obligații de recuzită. Nu doar faptul că Luke Skywalker și prințesa Leia sunt îmbătrâniți, inspectând ruinele trecutului (ba chiar avem un frison știind că atrița Carrie Fisher e deja moartă într-o mare de droguri și alcool), dar știm și că îi vedem pentru ultima dată.

Așa se ajunge la scene comice, unde scârbosul împărat galactic îl pune pe noul Darth Vader, Kylo Ren (băiatul dispărutului Han Solo) să-și scoată “prostia aia de pe cap”, prostia fiind coiful acela negru cu zăbrele:

— “Take that ridiculous thing away”… și așa se facem că suntem scăpați definitiv de coiful de Darth Vader.

La fel, noul personaj malefic Kylo Ren este doar “a child in a mask”… și aici înotăm în plină psihanaliză, dată fiind căutarea lui permanentă a unui tată și lupta împotriva afecțiunii pentru frumoasa (și la rândul ei sfâșiata) Rey, pe cale de a deveni un Jedi autentic.

Tot așa, e simbolică arderea cărților sfinte ale cavalerilor Jedi: — “Ce-ți trebuie plicticoșeniile alea?” pufnește Yoda, brusc reîntrupat, spre disperarea îmbătrânitului Luke Skywalker.

Psihanaliză, așadar, de-a lungul întregului film, unde răul nu trebuie să fie total bun, dar nici bunul cu totul ticălos, ca acolo unde Luke Skywalker explică de ce a vrut să-l omoare pe noul geniul al răului Kylo Ren, iar Rey îi reproșează: — “L-ai pierdut pentru că ai crezut că alesese deja.”

Amestecul e bine dozat și variat, pe elemente familiare, precum cazinoul cosmic, aluzie la crâșma aceea galactică din primul episod în ordinea turnajului, care ne sugerează o derivă capitalistă sălbatică, contemporană, a îmbogățiților vânzători de arme care aprovizionează simultan atât Imperiul (the First Order), cât și revoluția.

Și, desigur, tot felul de elemente drăguțe, precum planeta ocean, unde pe insula lui Luke trăiesc doar niște călugărițe cu cap de broască, sau, pe o altă planetă, elegantele vulpi de cristal.

În ciuda aparenței de desuet și superficialitate, forța filmului constă în seria de frânturi de fraze și sentințe precum: — “Let the past die!”… Sau: — “You must kill the past if you have to!”

Într-atât funcționează ruptura și noile convenții, încâ nici măcar nu ne mirăm când Jedi Rey și Kylo Ren comunică, fără a se căuta verosimilitatea dialogului, când ei e fapt se află pe planete diferite

Pe scurt, e un episod intermediar, în care se caută lichidarea trecutului, de la coiful de Darth Vader, până la ultimele personaje din episoadele trecute. De acum, seria poate merge merge la infinit, până când omenirea va coloniza galaxia.

data22732688-1cc248

Cf. și:

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

Talciocul metafizic din Bruxelles

1540-Black Market Karma

Toate fotografiile din text sunt de: CIUPICO

.

Am avut întotdeauna fascinația talciocurilor, iar cel din Bruxelles este într-adevăr magic, autentic, așa cum aș fi visat de copil. Fascinația mi-a rămas de la talciocul din Iași, unde mergeam în studenție cu răposatul George Pruteanu, care filma în vreme ce mă uitam la resturile de sărăcie întinse pe ziare sau cârpe: piepteni folosiți, snopi de chei vechi, ruginite, covoare găurite, tablouri vechi, haine purtate. Lucrurile de la talcioc trebuie să fie vechi, altfel e un simplu loc de discount, iar talciocul din Bruxelles e un adevărat anticariat în aer liber.

1335-Over My Shoulder

E deschis zilnic, de la 6 dimineața la 14.00 sau 15.00, spre deosebire de cel de pe lângă Aschauer strasse în ultracatolicul München, unde, pe când locuiam acolo, am fost dezamăgit să descopăr că talciocul e închis… tocmai duminica, pentru că odihna dominicală fusese decretată obligatorie în Bavaria, iar ca să-ți cumperi o sticlă de vin trebuia să conduci până la prima pompă de benzină de pe autostradă.

Talciocul, marché aux puces, se află în centrul vechi al orașului, la câteva minute pe jos de Manneken Pis și Grand-Place, în Place du Jeu de Balle, Quartier des Marolles. Este o foarte veche instituție, datând fără întrerupere din Evul Mediu. Cafenelele dimprejur deschid la 4 sau 5 AM pentru că vânzătorii își întind deja comorile pe covoare, gata să primească primii clienți. Printre primii care sosesc, încă din zori, fie vară fie iarnă, sunt adevărații anticari, cei care au magazine somptuoase, unele chiar pe străzile din jurul vechiului cartier, și care vin pentru a cumpăra ce e mai de soi înaintea mușteriilor de rând.

În talcioc, aproape totul este expus și etalat pe jos, foarte puțini sunt vânzătorii care se obosesc să aducă mese sau standuri. Locurile vânzătorilor se negociază, unii țin același loc dintotdeauna, loc care se moștenește sau se vinde, alții se mută zilnic în funcție prezența sau absența unora mai permanenți. Aceștia au o poziție mai precară și trebuie să-i cauți, întrebând din vânzător în vânzător.

 

Ai acolo tot felul de oameni, dintre care unii la origine erau gitans, romi belgieni, sedentarizați și confundați cu mediile de forains, circari nomazi, specializați în cumpărarea conținutului unor locuințe întregi, în urma unui deces de pildă.  Aceștia vin și cumpără totul, fără să negocieze, la preț mic, cumpără de-a valma: mobilă veche, cărți, covoare, oglinzi, ustensile de bucătărie, după care vând la talcioc cu bucata.

1761-Who's Afraid Of The Big Bad Wolf

Eu însumi am găsit acolo o ediție completă din Rabelais, Gargantua et Pantagruel, de pe la Revoluția franceză, în șase volume cu foarte multe gravuri și pagini cu filigran, pe care am plătit 25 de euro, dar care, după verificare pe site-urile specializate de pe internat, am descoperit că valorează în realitate multe mii, mai ales în starea bună de conservare în care am cumpărat tomurile.

1311-Street artists

Exotic e cartierul și prin aceea că acolo încă se mai vorbește brusseleirs, o limbă germanică hibridă, înrudită cu flamanda, dar greu de înțeles pentru flamanzi, formată în Evul Mediu și Renaștere, în timpul lungii dominații a Hasburgilor spanioli, înaintea războaielor de religie. Limbă foarte puțin scrisă, cu o ortografie fluctuantă, brusseleirs are o gramatică germanică, dar un vocabular profund marcat de împrumuturi din franceză, valonă și spaniolă. De la spaniolii genocidarului duce De Alba a rămas, în argoul din Bruxelles (și numai în Bruxelles) termenul de pagador, un fel de sugar daddy, cel care iese cu o femeie (sau mai multe) și se știe din start că el va plăti tot: pagar, pagador.

Tot din spaniola veche mai vine și termenul care desemnează actul sexual: picanotch, de la picar la noche.

1197-Short Hair Woman

Acea populație rebelă, vorbitoare a unei bizare, din Marolles, a fost de altfel expulzată în bună parte, deseori cu forța, și relocalizată în alte cartiere din Bruxelles, când autoritățile au dorit să refacă o parte din cartier, devenit insalubru.

1056-Lost It All

Îmi amintesc și acum de cafenelele sărace în care exista o frânghie întinsă în spatele celor așezați la bar de dimineață până seara. Când patronul dorea să închidă, în zori, doar slăbea sau trăgea frânghia, iar unii din cei așezați la bar cădeau. Era semnalul că a venit ora tragerii obloanelor. Și mâine e o zi. Asta pentru că Belgia este o adevărată cultură a alcoolului, la fel de mult ca Europa de Est. Belgia e una din puținele culturi în care se bea la volan, la cinema, la prânz și oriunde și în care polițiștii de cartier intră în crâșmă, când fac o pauză din plimbat, își scot chipiul și trag două-trei beri la bar, înainte de a-și relua rondul…

— “Dar sunt înarmați”, mi-a șoptit gâtuit un prieten, ziarist eston, asistând la scenă.

Da, dar sunt oameni și ei, i-am zis, privind înduioșat cum cei doi robocopi erau bătuți pe spate de alți consumatori la bar… Asta e la urma urmei cultura care ne-a dat noțiunea de chermeză și pe Bosch și Bruegel.

Prefer lumea în care polițistul face muncă socială de proximitate, trăgând o bere cu bețivii în timpul serviciului (căci e parte din serviciu, da), celei artificiale și potențial totalitare în care ți se spune “domnule” pe ton înghețat când ești dus la post pentru că ai băut.

1701-Soup Song

Este locul ideal pentru a veni cu o iubită într-o dimineață însorită. Pe-acolo, prin cafenelele acelea care deschid în zori, se face supă la cazan și multe specialități simple, precum l’américain.

L’américain este carne de vita tocată, cruda, cu mirodenii, ierburi, ou si eventual ceapa tocată. Ceea ce prin alte părți se numește steak tartar. Nimeni nu știe de ce-i spune américain. Nu are legătură cu trupele aliate din al Doilea Război Mondial. Americanii nu mănâncă tocătură de carne crudă.

image45

Apoi, în câteva cafenele de la talciocul zilnic se mai servește și haché, un amestec de vită si porc crud, tocate împreuna. Cafeneaua mea preferata e la Clef d’Or, care dă chiar in talcioc. Deschisă de la 5 dimineața pentru profesioniști talciocului, atmosfera e gălăgios-prietenoasa iar prețurile democratice, la nivel de Europa de est. In weekend vin moșulici din cartier care cânta șansonete și șlagăre vechi.

 

10325411_754132311287276_3479390837442049071_n

E cartierul cel mai vechi din oraș, iar pe acolo, pe Rue Haute, pe lângă talcioc, avea loc acea Joyeuse Entrée, cum se numea intrarea solemnă a ducilor, regilor și împăraților în capitala Brabantului și mai apoi a Țărilor de Jos care era Bruxelles.

Două treimi (62 %) din locuitorii din Bruxelles sunt născuți în afara Belgiei! Asta face din Bruxelles cel mai pestriț oraș din lume, după Dubai% (83% din locuitori născuți în afara țării). O parte din Bruxelles, cartierul meu, are cea mai mare densitate a populației din lume împreună cu Bombay: 23.000 locuitori pe km2.

prieteni

Cu niște prieteni de nădejde, cam cum sunt personajele din romanul meu pe cale de ieși la Polirom Pantere parfumate.

O treime din locuitorii din Bruxelles sunt musulmani, caz unic în Occident. Vor fi probabil jumătate spre 2050.

Bruxelles însuși e un talcioc, un microcosm care reflectă macrocosmul.

Cf. și :

Cum e viața mea ca român în Bruxelles, după ultimul atentat al Statului Islamic

și:

Toate lucrurile pe care trebuie să le știi ca să ajungi barmaniță în Bruxelles fără să treci prin patul patronului

În vorbe mărunte, Patriarhul Daniel ia partea Rusiei împotriva Ucrainei

5E054344-1FB6-4D2C-949E-ADFBEC4CFDFE_w974_n_s

Aflat în acest weekend la Moscova, Patriarhul Daniel a condamnat, în cuvinte puține și viclene, faptul că biserica ortodoxă ucraineană nu mai vrea să se supună Moscovei.

Puțini au remarcat că deși nimeni nu l-a mandatat să facă asta, Patriarhul Daniel s-a dus la Moscova să aducă un sprijin bisericii ruse și Kremlinului împotriva autochefaliei bisericii ucrainene.

Daniel și Patriarhul Kiril al Moscovei sunt vechi prieteni din vremea colaborării strânse dintre KGB și Securitate și când amândoi au trăit o vreme în Elveția înainte de 1989.

Daniel a zis azi la Moscova că “Biserica lui Hristos nu poate fi distrusă, chiar dacă este răstignită”, făcându-se că uită că Hristos nu a întemeiat o biserică, ci, involuntar, o nouă credință și că o situație similară celei din Ucraina se întâlnește în Republica Moldova, unde există o biserică ortodoxă supusă Moscovei și una națională, autochefală.

Înflăcărarea lui Daniel vine după ce Patriarhul bisericii ortodoxe din Ucraina, Filaret, a declarat iarăși, săptămâna trecută, că biserica ucraineană nu se va întoarce niciodată sub controlul Patriarhiei Moscovei.

Biserica rusă l-a excomunicat pe Filaret, când acesta a scos Patriarhia Kievului de sub controlul Moscovei, în 1992. În iunie 2016 deja, Parlamentul ucrainean a adoptat o declaratie adresată Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol în care cere să acorde autochefalie (independență) Bisericii Ortodoxe din Ucraina.

Peisajul religios ucrainean e de fapt mult mai complicat decât cel din Moldova (sau cel din Macedonia), unde există o biserică ortodoxă ce ține de Moscova și una locală, autochefală.

In Ucraina, pe lângă puternicul catolicism și branșa greco-catolică, există nu două, ci trei biserici ortodoxe: Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei (BOU-PM), Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului (BOU-PK) și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală (BOUA).

Cea a Patriarhatului de Kiev a fost creată abia acum 25 de ani, imediat după independență, și condusă din 1995 de patriarhul Filaret. Aceștia sînt considerați schismatici, folosesc doar ucraineana la slujbă și se consideră urmașii mitropolitului Petru Moghilă, sau Movilă, sfântul cărturar moldovean, a cărui familie a dat o serie de domnitori în Moldova și Valahia.

Dar Daniel îi vrea pe ucrainenii ortodocși sub Moscova și consideră că ei răstignesc Biserica pentru că nu acceptă autoritatea KGB-istului Kirill al Rusiei, prietenul său din tinerețe de la Geneva, în Elveția, unde amândoi —paradox!— studiau și propovăduiau ecumenismul.

Un șobolan și trupe în Siria – Prolog:

00375180-photo-roue-hamster-usb

— “Hai la mine”, mi-a suflat, beată.

Băuserăm de multe ori împreună, ba chiar ne și pupaserăm în crâșmă. Se îmbăta foarte repede. Spanioloaică. Lucra la NATO, în Bruxelles, un soi de secretară-traducătoare. Când se îmbăta, devenea peltică și chema un taxi.

In seara aia, mi-a zis, beată și împleticită:
— “Hai la mine”, mi-a suflat…

Acasã la ea, mirosea din prag: — “Copilul are hamsteri”, mi-a spus.

Intr-adevãr, într-o cușcă rotundă, ca o roată de bâlci, se învârtea un șobolan flasc, arătând deloc inteligent și gâfâind mirositor.

— “E un hamster jovial”, a căutat să mă liniștească.

— “Unde-i copilul?” am întrebat, cu prudență de deminor.

— “Azi e cu taică-su. Sînt despărțită. Ți-am mai zis, dar n-ai ascultat.”

Acum… ce faci când mergi acasă la o femeie, bețivă desigur, cum cititorul a înțeles deja, dar care ține un hamster împuțit, al copilului, care fuge disperat într-o roată de sârmă, iar ea, beată fiind, îți spune că n-are nimic de băut, nici prezervative, doar niște săculețe de ceai și va trebui să te lepede acolo dimineață, în apartamentul ei mirosind a văgăună de urs de la dejecțiile hamsterului, ca să se ducă la reuniunea miniștrilor de externe ai NATO, unde se decide trimiterea (sau nu) a trupelor la sol în Siria?

Cauți să pleci, cât ea sforăie ușurel, dar deodată remarci dosarul cu mențiunea SECRET uitat lângă roata hamsterului, iar computerul ei a rămas aprins pe mesagerie. Se anunță o noapte cu multe revelații.

(Va urma)

La țâța vacii (fragment din “Pantere parfumate”)…

Rezumat: Un cuplu de jurnaliști traversează Rusia și Caucazul, în vreme ce filmează un documentar pe urmele lui Alexandre Dumas. Pentru cine nu știe, în 1858, Alexandre Dumas, aflat în culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să efectueze un lung voiaj în Rusia și în posesiunile ei coloniale din Caucaz, unde rușii duceau un război genocidar de cucerire împotriva muntenilor musulmani. Din Moscova avea să coboare pe firul Volgăi până la sturionii din Marea Caspică, iar de acolo, în zigzag prin munții Caucazului, prin Cecenia, Daghestan și Georgia până la cealaltă mare, cea impropriu numită Neagră.

Ca să-ți seama despre ce este vorba în Pantere parfumate o să-ți dau mai jos un fragment din carte.

Înainte de asta, trebuie să-ți explic puțin contextul. Naratorul se află într-un sat cecen, la munte, pregătindu-se, ajutat de clanul care îl găzduiește și protejează, să urce muntele până la gruparea de rezistență a lui Șamil, unde i s-a promis că va putea filma amputarea mâinii unui hoț, așa cum o prevede șaria.

Satul este Makhketî, cătunul cecen de la munte în care orice rus știe că se petrece prima parte a înfiorătorului roman al lui Tolstoi Hagi Murat:

La țâța vacii (fragment din “Pantere parfumate”)…

După ce ne-au lăsat, am deschis obloanele și am făcut să intre luna și vederea vacilor de pe colină, păstrând lumina stinsă și lăsând aer proaspăt să intre de afară peste mirosul greu de naftalină din odaie.

 

Într-o odaie îndepărtată se auzeau acum gemetele nerușinatei mici și un scârțâit ritmic de pat cu arcuri vechi, din cele care îți intră perfid în spate prin saltea.

— Nu putem să facem amor aici, mi-a zis pe neașteptate Eva. O să ne miroasă și creierul a naftalină, iar tu ai să-mi găsești molii moarte în vulvă. Hai să ieșim și să ne plimbăm un pic. Mergem acolo sus, printre vaci. Oricum mi-ai promis că o să ne futem într-o poiană.

Am privit-o, traversat de un fior prin măduvă. Remarcasem deja în vizite anterioare că platoul protejat din jurul satului asigură o climă aproape constantă, plăcută, nici prea cald vara, nici frig toamna. Am ieșit pe furiș, căutându-ne pantofii pe care copiii îi lustruiseră de păreau noi, și am urcat panta până la poiana vacilor.

În jos, spre Groznîi, vedeam, sub lună, doar vălătuci de ceață argintată. Îmi țiuiau urechile de la liniștea totală, întreruptă din când în când de câte o talangă atârnată de gâtul vacilor care se plimbau placide în jurul nostru, încă păscând.

Tremurând de emoție și pentru că ne aflam în spațiu deschis, ascunși doar de vaci și niște tufișuri, ne-am sărutat reținându-ne gâfâielile.

Mai întâi Eva a urinat, căci se reținuse până atunci, iar eu i-am ținut mâna între picioare și am gustat-o. Cum iarba era prea umedă și rece, Eva nu s-a putut întinde pe spate, ci s-a întors în patru labe, ca un animal, prezentându-mi crupa. Luna făcea să-i sclipească frunza de marijuana de pe fesa stângă.

Cum se udase foarte abundent și creativ, am intrat în ea ușor, ritmic, alternând găurile, Eva aținându-se în patru labe, prin miresme de balegă și iarbă strivită. Am împins-o spre una din vaci, avansând amândoi lent în genunchi, iar Eva a luat ugerul vacii în gură ca pe un mădular bărbătesc și a tot supt, horcăind surd, pe când eu i-o înfigeam din spate.

— Nu mai vreau în fund, mi-a șoptit scurt când i-am împlântat-o prea tare, izbind-o din spate cu șoldurile.

S-a întors spre mine, iar când i-am ejaculat în gură și pe față, totul s-a amestecat cu laptele pe care îl supsese din uger, încât nu mai știam ce-i curge pe la colțuri. S-a ridicat și m-a sărutat, păstrând gustul de spermă amestecat cu cel de paie și balegă al laptelui de vacă.

— Te iubesc, mi-a șoptit, parcă torcând, făcându-mă să mă topesc de tandrețe.

 

Când ne-am întors în casă, Ali ne aștepta în prag cu o lanternă, acoperit cu un soi de cojoc peste pijamaua călcată cu dungă. Ne-a luminat scurt fețele cu lanterna, a stins și ne-a lăsat să intrăm, murmurând ca să nu-i trezească pe ceilalți, pe un ton mirat:

—  Ați băut lapte direct de la vaci?

— Da, are proprietăți tămăduitoare, doar știi, i-am spus.

Când ne-am scos pantofii, a aprins iar lanterna și le-a văzut starea.

— Trezesc imediat un copil să-i curețe, a spus Ali ferm. Nimeni nu doarme sub acoperișul meu cu pantofii în halul ăsta.

 

În cameră, am șters-o la gură, ca pe un copil. Era istovită deodată, așa că am întins-o în pat, am turnat apa, acum călâie, în lighean, și i-am spălat lent picioarele, sărutându-i-le din când în când. Cu un burete, i-am frecat cu multe precauții sexul la fel de obosit pe cât părea să-i fie mintea. A gemut dulce, aproape adormită.

Am șters-o, am învelit-o și m-am întins lângă ea.

— Sunt ursulețul tău? mi-a șoptit ea.

— Da, ești jucăria aia fetiș a copiilor, ursulețul moale, jerpelit, murdar, cu blana jupuită pe alocuri, pe care dacă nu-l strâng în brațe nu pot să găsesc somnul.

Am mângâiat-o încet pe păr, adulmecând-o în întuneric. I-am strecurat mâna între picioare. De când porniserăm în călătorie nu se mai epilase și era acum mătăsoasă sub mângâiere. Cu o mână îi netezeam părul, cu cealaltă îi mângâiam tufa dintre picioare.

— Te credeai lupoaică și aventurieră, dar ești de fapt un ursuleț moale și bun la suflet și obosit, care vrea doar să fie pupat și strâns în brațe.

A scâncit deodată, apoi m-a strâns și a continuat să plângă liniștit pe umărul meu.

— Așa îmi zicea și bunica: ursuleț moale, mi-a spus ea între două sughițuri de plâns, după care a continuat să bocească liniștit, udându-mi umărul.

A adormit, sforăind ușurel, iar eu am rămas nemișcat, cu mâna captivă între coapsele ei, îndrăgostindu-mă iar de ea, iremediabil.


Cf. și:

Dan Alexe îți arată viața dură din Cecenia, între amputări și tortura cu cadavre

https://www.vice.com/ro/article/59d5eq/dan-alexe-iti-arata-viata-dura-din-cecenia

 

Când foști agenți din Mossad o vânează pe Kövesi: Le Soir

gty_computer_hacker_kb_120529_wmain

.

Black Cube a fost recrutat de Daniel Dragomir, fost agent SRI, care a refuzat să reveleze numele clienților chiar și după arestare. Din câte știm, Daniel Dragomir le-a spus israelienilor că acționează în numele șefului SRI. Le-a promis că îi va lăsa să folosească mijloace tehnice sofisticate.

Asta scrie azi, 18 noiembrie, cotidianul din Bruxelles Le Soir, într-un mare articol semnat Serge Dumont și intitulat: Spionii israelieni se reciclează în privat.

Pe lângă faptul că e una din cele mai bune surse de informații și analize privind instituțiile UE și NATO (bazate la Bruxelles) sau Rwanda și Congo (hei, e fostul Congo Belgian) cotidianul Le Soir a publicat întotdeauna surprinzătoare articole, foarte bine informate și niciodată dezmințite, despre Israel și Mossad. Asta, prin corespondentul de acolo, Serge Dumont, care dispune de “cârtițe” prin servicii și chiar pe lângă Black Cube.

Ce mai spune Le Soir:

Plătită gras, oficina israeliană a intervenit așadar în afacerile interne ale unui stat suveran pentru a săpa reputația șefei Direcției Naționale Anticorupție. Cum? Căutând informații în legătură cu eventuale conturi ale procuroarei prin Elveția și Cipru și interceptându-i emailurile… Fără rezultat.

Afacerea Kovesi a fost doar unul din puținele eșecuri ale Black Cube, la fel cum a fost și afacerea Weinstein.

Harvey Weinstein, producătorul de la Hollywood, a angajat tot Black Cube pentru a discredita actrițele care îl acuză de viol sau hărțuială sexuală. Dar tot un eșec.

Aceste eșecuri sunt însă nimic în urma unui lung șir de succese care a făcut din Black Cube, bazată la Tel Aviv, dar cu birouri în Paris și Londra, cea mai competentă firmă de acest tip din Israel, unde meseria lor e considerată foarte onorabilă.

Black Cube e compusă din ceva mai mulți de o sută foști agenți ai Mossadului sau Aman (serviciile secrete ale armatei), sau Shabak (Siguranța generală). Foști agenți de teren, desigur, dar și recrutători, analiști, psihologi și foști membri ai echipei 8200, structura cea mai importantă a serviciilor secrete ale armatei, care se ocupă de războiul cibernetic și de intercepțiile electronice.

Surse apropiate de Black Cube ne mai spun că firma dispune și de o adevărată crescătorie de tineri și tinere special școlite să-și seducă victimele pentru a stoarce din ele cât mai multe informații.

Mai mult, Black Cube s-a bucurat de serviciile miticului șef al Mossadului Meir Degan, cel care între 2006-2007 a conceput seria de atentate și asasinate pentru a împiedica Iranul să se doteze cu arma nucleară. Acesta a fost șeful consiliului de aministrație.

Grație sfaturilor lui Meir Degan, scrie Le Soir, și impresionantului său carnet de adrese, Black Cube a trecut de la spionajul comercial clasic la operațiuni mai riscante — dar mai lucrative— pentru guverne străine care nu mai au încredere în propriile lor servicii secrete naționale.

Meir Degan a murit în martie 2016. Cum se vede eșecurile, precum afacerile Kovesi sau Weinstein, se acumulează după moartea lui.

Acum, la întrebarea cât a putut costa contractul pentru distrugerea reputației lui Kovesi? Ziarul nu spune, dar putem compara cu misiunea echivalentă de a defăima actrițele lui Weinstein: 1,3 milioane de dolari.

Doar că acolo contractul a fost probabil mai ieftin, pentru că nu era vorba de a interveni în afacerile interne ale unui stat suveran pentru a săpa reputația șefei Direcției Naționale Anticorupție. În mod logic, prețul pentru a vâna niște amărâte de actrițe a fost probabil redus de Black Cube… ca într-o Black Friday.

Așadar, scrie Le Soir: Black Cube a fost recrutat de Daniel Dragomir, fost agent SRI, care a refuzat să reveleze numele clienților chiar și după arestare. Din câte știm, Daniel Dragomir le-a spus israelienilor că acționează în numele șefului SRI. Le-a promis că îi va lăsa să folosească mijloace tehnice sofisticate.

Iar baremul de preț îl știm acum.

Ipocrizia FB și sfârșitul democrației pe Internet

Principiul meu, pe Facebook, era că la mine totul era public, absolut toate postările. La mine oricine putea comenta. Simt că ideea ofensivei care a făcut să mi se închidă ambele conturi FB este aceea de a sparge comunicarea liberă, de a atomiza spațiul virtual în comunități izolate de prieteni cu mesaje ascunse. Opusul social media.

Ei bine, tocmai am fost închis pe ambele conturi Facebook, pe cel principal, Dan Alexe, pentru 30 de zile, iar pe cel de back-up aparent definitiv, și am ceva bănuieli, dar și unele certitudini despre ipocrizia FB, despre sfârșitul democrației pe Internet și felul în care s-a ajuns la o cenzură automatizată care va ucide social media. Cele două conturi Facebook ale mele au fost închise fără avertisment pentru a nu știu câta oară, unul din ele, cum spun, definitiv. Atacuri masive, în mod sigur, în ciuda teoriei împăciutoriste și defetiste cu (ro)boții care ar căuta după cuvinte interzise.

Sigur, mulți știu câți dușmani am, PSD-iști, ortodocși habotnici, troli putiniști, cretini neonaziști, homofobi etc. Mi se spune doct că e suficient ca un X număr din aceștia să declanșeze plângeri ca să fiu blocat. Nu contest. FB nu îți spune cine te-a pârât, când o face fără avertisment. Eu nu sunt paranoic, dar pe de altă parte săptămâna trecută am ținut o conferință la Paris despre cum Putin atacă internetul si stimulează euro-scepticismul.

M-am certat tare și public acolo cu un domn de la ambasada Rusiei la Paris. Un prieten mă avertizează că acum îmi va fi atacat și blogul. Domnul acela de la ambasada Rusiei din Paris a a fost foarte supărat pe mine atunci când a plecat și mi-a spus, printre dinți, în rusește: — Dumneata urăști Rusia!…

Nu, nu urăsc Rusia, doar mă împotrivesc derivei autoritare, ba chiar criminale, pe care o ia regimul lui Putin, continuare a autoritarismului țarist și comunist. Privind retrospectiv, doar anii 1990 ai lui Ielțîn aduseseră o pospăială de democrație. Putin i-a pus capăt.

Toate necazurile mele pe Facebook au început după ce am scris și preluat acolo următorul text despre gulagul digital din Rusia:

Ăsta în engleză, pe New Europe:

Discipline and punish: how Russia is stifling Internet freedom

https://www.neweurope.eu/article/discipline-punish-russia-stifling-internet-freedom/

și ăsta în română, pe Europa Liberă:

Gulagul digital… Cum Rusia lui Putin ucide libertatea internetului

https://www.europalibera.org/a/jurnal-de-corespondent-dan-alexe/28472746.html

Așa că de săptămâna trecută, de la înfruntarea la Paris cu omul de la ambasada rusă sunt atacat sistematic, iar acum, iată, eu nu mai exist pe FB. Ambele conturi închise.

Sigur, știu că unii IT-iști afirmă că pe Facebook totul este acum automatizat și că e vorba doar de algoritmi care caută și te pedepsesc pentru cuvinte interzise, pulă-pizdă. În cazul meu, însă, închiderea simultană, repetată, a ambelor conturi apare mai mult decât suspectă.

Închiderea contului principal a început după o plângere (probabil multiplă, din câte înțeleg eu principiul), că aș avea o identitate falsă:

 

blocked

Please let us know înseamnă că multe zile a trebuit să le trimit scanuri și fotografii cu cartea de identitate și pașaportul.

Tough… Când ești pedepsit, se începe cu o zi sau trei zile, și se urcă la o săptămână, două, 30 de zile, apoi dezactivarea totală. Am trecut prin toate. După ce, în cele din urmă, am fost deblocat, a venit asta:

Untitled

Comentariul meu de mai sus, de pildă, nu era o postare propriu-zisă, ci răspundeam, tocmai, la un articol despre stupizenia celor care vor să forțeze țiganii să nu-și mai zică romi între ei, explicând eu acolo că rom este etnonimul lor dintotdeauna. Dar nu poți forța o populație să schimbe felul în care se auto-numește. La argumentul unuia care comenta la mine și care spunea că a auzit romi spunându-și între ei băi țigane am răspuns că nu e valid și că este ca atunci când negrii de pe plantații își spun între ei nigger. Rezultatul, după ani de zile (cred că era un comentariu la o discuție de prin 2005): ban și block. Algoritmului i s-a semnalat că am folosit cuvântul nigger. Contul închis!

Am mai fost bannat, apoi, cum se spune, și pentru asta:

block

Am încercat să îmi asigur contul și să fac Facebook să îmi acorde garanția aceea, un badge albastru, care garantează că ești o persoană reală. Am primit răspunsul:

Untitled 3

Este, oricum, profund nedemocratic să aplici o sancțiune pentru o presupusă eroare comisă înaintea regulii care o interzice. Roboții și algoritmii nu ar trebui să meargă și să scormonească luni și ani în urmă. În justiție nu există pedeapsă retroactivă.

De pildă, alte două postări vechi, care nu conțineau, zic eu, decât umor și umanism:

no robot

 

Plângerile trolilor sau armata digitală a lui Putin?

Așadar, am publicat articolele următoare, mult preluate și răspândite:

Discipline and punish: how Russia is stifling Internet freedom

https://www.europalibera.org/a/jurnal-de-corespondent-dan-alexe/28472746.html

și

Gulagul digital… Cum Rusia lui Putin ucide libertatea internetului

https://www.neweurope.eu/article/discipline-punish-russia-stifling-internet-freedom/

După care avut loc ciocnirea publică, la Paris, săptămâna trecută, de care spuneam, cu un domn nepregătit intelectual de la ambasada rusă, care se prefăcea că nu știe, de pildă, că LinkedIn e închis și interzis în Rusia (ca și în China, de altfel).

 

Cum se poate riposta?

Bun, hai să admitem că nu sunt troli politici români sau moscoviți și că printr-un hazard excepțional mi s-au închis ambele conturi Facebook pentru că eu folosesc un limbaj nepotrivit iar algoritmii nu au umor. Ce se poate atunci face? Mi se spune insistent ca după ce voi fi de-blocat pe contul principal ar trebui să limitez postările trecute astfel încât să fie vizibile numai prietenilor, ba chiar să-mi curăț lista de prieteni… dar asta înseamnă, redusă la scara publicului meu românesc, sfârșitul social media, opusul a ceea ce ni se promisese, nu așa trebuia să fie spațiul de dezbateri publice, agora. Asta înseamnă că se va ajunge la un Facebook atomizat, unde fiecare va posta numai pentru prieteni, un Facebook de pisici și postări inaccesibile pentru alții, contrariul total al comunicării în era accesului presupus la informație.

Principiul meu, pe Facebook, era, tocmai, că la mine totul era public, absolut toate postările. La mine oricine putea comenta, iar eu am blocat foarte rar, ba chiar și atunci am blocat doar troli rasiști, antisemiți, sau care mă insultau gratuit, cu scopul vizibil de a strica o conversație. Simt că ideea ofensivei care a făcut să mi se închidă ambele conturi FB este aceea de a sparge comunicarea liberă, de a atomiza spațiul virtual în comunități izolate de prieteni cu mesaje ascunse.

Ideea de dezbatere publică nu va mai fi astfel posibilă, în asemenea condiții de fărâmițare, iar cel mai îngrijorător este că de acum nu mai poți vorbi liber și că se ajunge la o atomizare între celule de prieteni, cu conținut închis. Opusul a ce ni se promitea. Dacă era să ajungem la asta, atunci puteam comunica între noi și pe email.

Așa că după ce voi fi deblocat, peste o lună, spre Crăciun, va trebui să găsesc o strategie codată. Să folosesc de acum întensiv intensiv blogul, acesta chiar și pentru texte scurte, dând doar indicații neutre, prudente, pe FB despre ce e înăuntrul postării, astfel ca motoarele de căutare să nu identifice anumite cuvinte.

Facebook e pe cale de a deveni un sinistru spațiu de cenzură, irespirabil dacă e lăsat pe algoritmii mașinilor. Asta nu mai este inteligență artificială, ci prostie totalitară artificială.

Dacă până și eu am să ajung să scriu: “Te f**t”, atunci s-a dus naibii ideea de spațiu public și tot ce însemna social media.

blocked

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ștefan vodă si sihastrul Daniil (o feerie isihastă)

press-daniil-sihastrul-big (1)

— Gândește-te, spuse Daniil Sihastrul, că nouă Bunul Dumnezeu ne-a dat scărpinatul în cap.

— Adică? întrebă nedumerit Vodă Ștefan.

— Adică ei, agarenii, turcii, sub turbanele alea ale lor, înălțate peste creștet, cu părul strâns dedesubt, cu mare greutate se pot scărpina la mâncărime, ceea ce-i face grabnic mânioși. La noi mâncărimea în cap e lesne de gonit, prin scărpinare. Ei însă nu pot, iar asta îi face nestăpâniți. O să-i înfrângem.

— Așa să deie Dumnezeu.

— Nu lua numele Domnului în răspăr.

(Pauză)

VODĂ ȘTEFAN: Dar cu futaiul cum rămâne?

DANIIL SIHASTRUL: Adică?

VODĂ ȘTEFAN: Păi dacă mă răscumpăr în bătălie, pot să fac iar aia și aia?

DANIIL SIHASTRUL: Da’ pân-acum ce te-a oprit?

VODĂ ȘTEFAN: M-am oprit eu, c-am zis că nu-s vrednic dacă vrăjmașii…

DANIIL SIHASTRUL: Ce-are vrednicia cu vrăjmășia?

VODĂ ȘTEFAN: Nimică. Doar că…

DANIIL SIHASTRUL: Doamne…

VODĂ ȘTEFAN: Nu-mi zi așa.

DANIIL SIHASTRUL: Vorbeam cu Cel de Sus.

VODĂ ȘTEFAN: Ah.

DANIIL SIHASTRUL: Doamne, arată-i-o acestui nevolnic, care încurcă vrednicia cu vrăjmășia.

(Pauză)

DANIIL SIHASTRUL (sever): Ți-a arătat-o?

VODĂ ȘTEFAN (confuz): Nu știu, am văzut, așa…

DANIIL SIHASTRUL: Aia e.

 

Chincit ședea Vodă lângă sihastrul cu barba despletită și duhnitor a Logos. Chincit și-n sus privitor, îndrăzni să întrebe:

VODĂ ȘTEFAN:  Adică să-mi arate Domnul mădularul? Hm. Tu cum te-ai făcut schimnic?

DANIIL SIHASTRUL: Intr-o zi, jos la mănăstire, lucrând la un cazan, un glas a bubuit din ceruri: — “Daniil !… Daniile !… Mânca-mi-ai.” Cu fața în glod am căzut, rugând pe Domnul să nu mă lase pradă Necuratului, ce căuta, gândeam, să-mi arate scârnavul mădular, când deodată Domnul Savaot, Stăpânul Oștirilor, căci El era, mi-a hohotit în cap. — “Auzi, Daniile !… Mânca-mi-ai.” Pe loc am priceput grozava taină…

Aici sihastrul se oprește, pieptul umflându-i-se dureros. Vodă îl îndemnă mut să urmeze.

DANIIL SIHASTRUL: Nu mădular căta să-mi arate Domnul, ci Vorbă. Prin Vorbă făcu El gogoloiul acestei lumi. Prin vorbă, da, Cel ce este prin Sine și pentru Sine, Eloah, El Olam, Iehova, Adonai, Domnul Savaot cel Veșnic, strâns în Sine în cutremuratul Tetragramaton, prin vorbă face El și desface și țâșnește și împrăștie și năruiește clipită de clipită, nenumărate lumi.

Gâfâia căznit și nădușit preabunul Daniil.

DANIIL SIHASTRUL: Iar când Domnul binevoiește să glumească, arătându-ne calea, îi spunem vorbă… de duh ! De duh, da, căci de la Duhul vine. Iar tot ce grăiești cu graiul și gândești cu gândul e doar Dumnezeire, toată vorba, toate gâfâiturile de pătimaș în boală, zbierete de muiere în călduri și smiorcăit de țânc mucos sunt doar Dumnezeu.

Incepu să se învârtă prin chilie.

DANIIL SIHASTRUL: Iar deseori tot zic ori o vorbă și o despic așa pe bucăți fără tâlc până mă prinde amețeala: cor-co-duș… bu-da-lă… ca-zan… mă-du-lar… om. Mădular. Om. Oooooom !… Otce naș ije esi na nebesah, Da sviatitția ime tvoie… 

Și iată-l cum se oprește cutremurat:

DANIIL SIHASTRUL: Iar când ajungi să cuprinzi taina vorbei, îți dorești atunci buze cetluite. Când pielea ta e doar pânză de Logos, cum spune voroava elină, ai vrea să fii precum acel înțelept ce ne zice Platonos că ajunsese la atâta iscusință a Vorbei că nu mai grăia. Ca fiara umbla, gol și necuvântător și doar răgete și mugete mai scotea, precum unul prin care vorbește Dumnezeu.

Se opri și-l măsură pe Vodă din ochi, încordat.

DANIIL SIHASTRUL: Ai priceput grozava taină?

VODĂ ȘTEFAN: Da.

Tăcu o clipă.

DANIIL SIHASTRUL: Care e, atunci?

VODĂ ȘTEFAN: Numai Vorba e de tine.

 

Aici bătrânul făcu un pas tăcut spre el și-l sărută molcuț pe gurã.

Tăcut îi întoarse și Vodă spatele și coborî spre valea unde urma să hăcuiască agareni.

 

Rămas singur, sihastrul se despuie și căzu în patru labe. Costeliv, pletos, mototolit, se puse să scâncească, lăsând să-i curgă bale și izbind repetat cu fața în lespedea lustruită a chiliei.

DANIIL SIHASTRUL: Cor-co-duș… bu-da-lă… ca-zan… mă-du-lar… om. Mădular. Om. Oooooom !…

——————————————————

hildegard_von_bingen_liber_divinorum_operum (1)

Téter la mère du mort – les Etrusques et la vendetta caucasienne

etruscan-mirror-herakles
Téter la mère du mort – les Etrusques et la vendetta caucasienne

Pourquoi Hercule, adulte, tète-t-il comme un bébé le sein de sa pire ennemie Héra?!…

Un étrange miroir étrusque en bronze gravé, provenant de Volterra et daté cca. 300 a. Chr., figure une scène (clique pour agrandir) qui a toujours troublé les étruscologues, ainsi que les mythologues et les spécialistes de l’imagerie antique. On y distingue un Hercule hirsute et barbu, accroupi dans une posture de soumission et occupé à téter le sein d’une Junon/Héra consentante, mais distante. Cette scène passablement obscène se déroule sous les regards attentifs d’un groupe de personnages difficiles à identifier, qui attendent la résolution de cet acte insolite.

Le texte incisé sur le miroir, et écrit de droite à gauche, à la mode étrusque, dit: eca sren tva iχnac hercle unial clan θrasce.  Malgré l’obscurité de l’étrusque, une partie de l’inscription est immédiatement compréhensible: celui que nous surprenons, adulte, en train de téter une femme étrangère, adulte comme lui, est Hercle Unial clan, Hercule fils de Junon, en étrusque Uni, gén. Unial. Il tète Junon/Héra/Uni, qui à la suite de cet acte devient sa mère symbolique.

Mais que diantre fait cet Hercule? Il est en train de téter le sein de son ennemie la plus irréductible, Junon-Héra-Uni, celle qui l’a poursuivi de sa vengeance acharnée pendant toute sa vie terrestre. Non seulement tète-t-il son lait, mais lui-même, Hercule, est appelé mystérieusement “fils d’Uni”, Unial clan !

Il ne faut pas s’étonner de ce que les interprètes aient toujours été embarrassés devant ce miroir. Les traductions disparates proposées par les divers linguistes qui se sont aventurés dans l’étruscologie le montrent suffisamment. Trombetti : “Questa imagine mostra come Ercole di Giunone figlio poppava.” (Trombetti, A. La lingua etrusca. Grammatica, testi con commento, saggi di traduzione interlineare, lessico. (1928), p. 208.).

Un autre chercheur, linguiste amateur, qui s’est évertué, sans aucune méthode, à essayer de prouver à tout prix la parenté de l’étrusque et de l’albanais, admirait ce Hercule “assoiffé et préférant ostensiblement un régime lacté, sain et économique, à toutes les merveilles de la cuisine étrusque”(Mayani, 1961). La traduction qu’il donnait du texte est: “Voici comment aime se restaurer l’irascible Hercule: il suce du lait.”

Les Etrusques ayant été des gens sains d’esprit et de corps, s’alimentant normalement, d’après une diète méditerranéenne, il est difficile de croire que cet acte hors commun ne leur ait pas paru tout aussi bizarre qu’il nous paraît aujourd’hui. En fait, il suffit de bien regarder la scène pour voir qu’il ne s’agit nullement d’un acte alimentaire. Le grand chasseur Hercule n’avait que faire du lait tari de cette mégère qui lui avait toujours causé les pires ennuis. La tension perceptible dans l’attitude des autres témoins de la scène montre d’ailleurs qu’il s’agit d’un acte rituel. Mais de quelle nature? Même des étruscologues aussi prudents et érudits que les Bonfante n’ont rien tiré de mieux de ce texte que: “Cette image montre comment Hercule, fils d’Héra (Uni), a tété (ou sucé) du lait”. (Bonfante, 1995)

 

La tétée de réconciliation

Mais il existe une culture, le Caucase, où cet acte contre nature – un adulte qui tète le sein d’une femme adulte appartenant au camp ennemi– détient, ou détenait jusqu’à récemment, une valeur hautement culturelle et juridique, servant d’unique solution à certains conflits, comme la vendetta, qui autrement pouvaient se prolonger indéfiniment. Les descriptions de cet acte, qui d’ailleurs s’effectuait le plus souvent d’une façon purement symbolique, sont très nombreuses. Dans la plupart des cultures du Caucase du nord, ainsi que, au sud, chez les Géorgiens des montagnes et chez les Svanes, téter la mère de quelqu’un qu’on a assassiné était l’une des rares possibilités d’échapper à la vengeance du clan de la victime. Cet acte pouvait même s’effectuer par la force, sa valeur n’en restait pas moins sacrée. En voici quelques exemples concrets:

Chez les Ingouches (et implicitement chez les Tchétchènes, leurs cousins; je laisse de côté, pour le moment, les références bibliographiques… elles sont en russe): “L’assassin devenait un parent (frère de lait) du mort s’il pouvait parvenir jusqu’à la mère de celui-ci, lui arracher les vêtements et lui toucher la poitrine avec ses lèvres. De cette manière, il pouvait échapper à la mort.” (Kрупнов, Е. И. Средневековая Ингушетия. (Наука, 1971), p. 190.)

Chez les Karatchaïs: “Si la famille de la victime refusait la conciliation, il ne restait que deux moyens: soit ils enlevaient (parfois en le kidnappant) un petit garçon de la famille du tué qu’ils élevaient,/…/ ce qui faisait cesser la vendetta (impossible entre parents); soit l’assassin parvenait, par la ruse ou par la force, à toucher avec ses lèvres les seins de la mère du mort ou d’une autre femme de sa famille. Cela symbolisait l’établissement d’une parenté, ce qui faisait cesser la vendetta.” (Шаманов, И. М., Невская, В. П. & Караева, А. И. Карачаевцы. Историко-этнографический очерк. (1978), p. 213.)

Charachidzé décrit la même procédure chez les Abkhazes: “Des hommes du clan A, demandeur, s’emparent d’une femme du clan B, offensé; ils lui dénudent un sein, qu’il font sucer par l’un d’entre eux. Le clan A entier devient ainsi «fils» du clan B, ce qui exclut désormais toute violence entre eux”. Il y a aussi le procédé renversé, en miroir pourrait-on dire: “Une femme du clan A s’introduit sous un déguisement dans un village du clan B, surprend un nourrisson ou un enfant et lui donne le sein de force; le clan A fait ainsi du clan B son «fils», la vendetta devient impossible” (G. Charachidzé, Systèmes vindicatoires caucasiensRevue du MAUSS7, 99-126 (1990)..

L’étrangeté de cette coutume rare a frappé tous les chercheurs et les historiens des cultures du Caucase. Le rapprochement entre ces deux actes, celui tiré de la réalité historique caucasienne et celui qui nous est renvoyé par le miroir étrusque, montre qu’il s’agit dans les deux cas d’un rituel de réconciliation, passant par une adoption symbolique. Réconciliation est le mot. Dans la plupart des versions du mythe grec, Héra poursuit Hercule d’une haine inextinguible, mais ce n’est pas une haine entre égaux. Hercule est un moins que rien, un servant, un va-nu-pieds qui a perdu à la naissance son droit à la royauté. Il effectue des travaux d’esclave. Or, par le geste figuré sur le miroir, il devient le fils de la reine des dieux, en étrusque: Unial clan.

La possibilité pour un esclave de s’affranchir en tétant, ou en touchant la poitrine de la maîtresse de céans subsistait jusqu’au XIXe siècle chez les Tchétchènes, indigènes du nord du Caucase: “Il arrive que des adultes, parmi les esclaves musulmans, obtiennent la liberté grâce à cette coutume: l’esclave musulman, en présence d’un ou deux témoins (c’est moi qui souligne, D.A.), touche la poitrine de la maîtresse de maison, ce que cette dernière ne doit et ne peut jamais refuser. Suite à cela, l’esclave devient un parent de la famille; on lui enlève les chaînes, on le nourrit, on s’échange des vêtements et on le libère, parfois avec des présents. A son tour, le nouveau parent doit offrir des cadeaux à ses hôtes.” Si on laisse de côté l’élément islamique, de date récente, on pourrait dire que nous avons là une très belle et complète description de la scène du miroir étrusque.

Il s’agit donc d’une scène d’affranchissement ou de réconciliation entre des personnes de rang inégal, en présence de témoins. On ne saura peut-être jamais si Junon-Uni-Héra était consentante en cette occasion, et cela n’a d’ailleurs aucune importance, car Junon elle-même ne pouvait pas se soustraire à cette coutume qui tenait d’une justice dépassant l’arbitraire de tel ou tel dieu.

Bon… Voyons maintenant si cela nous dit quelque chose quant à l’origine des Etrusques…

————————————

An English version of this text can be read here:

Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/16/sucking-the-victims-mothers-teats-the-etruscans-and-the-caucasian-vendetta/

 

then:

A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/11/16/a-structural-comparison-of-etruscan-with-the-kartvelian-languages/

ROMÂNIA: Exorcism, răstigniri și sutane din alte vremuri (Charlie Hebdo la Tanacu)

Charlie Hebdo și-a publicat astăzi, pe două pagini, versiunea lor a anchetei în urma căreia l-am întâlnit pe fostul stareţ de la mânăstirea Tanacu, Daniel Corogeanu, printr-o abilă manevră de comando, executată împreună cu colegul de la Charlie Antonio Fischetti (cf. interviul meu cu el aici, iar mai multe despre Charlie Hebdo în linkurile de la sfârșitul textului), în marginea unei păduri din colinele abrupte ale Vasluiului. Acolo am dat de părintele cu exorcismul ratat după dealuri, da.

Am fost acolo la sfârșitul pelerinajului literar FILIT de la Iași (4 – 8 octombrie), grație căruia ne și aflam în Moldova, exact înainte de celălalt pelerinaj din octombrie, cel morbid-exuberant, la moaștele Sfintei Parascheva. Două evenimente înlănțuite care fac bucuria patronilor de hotel din Iași. Versiunea lui Fischetti în Charlie e de comparat cu a mea aici… unele descrieri și formule sunt aproape identice, fără ca noi să ne fi consultat.

Traduc textul aici, dar din cele două casete o traduc doar pe a doua, cea de pe pagina din dreapta, Isus e noul Ceaușescu, pentru că cea de pe pagina din stânga conține mai ales lucrurile știute de români despre oroarea de la Tanacu. Cine vrea, poate da click pe foto pentru a citi textul direct în franceză.

Versiunea mea a călătoriei la Tanacu și a surprinzătoarei întâlniri cu exorcistul Corogeanu poate fi citită aici, pe site-ul Vice:

Am fost la Tanacu și am vorbit cu preotul exorcist care în 2005 a omorât o femeie

Versiunea de azi din Charlie Hebdo aici:

ROMÂNIA: Exorcism, răstigniri și sutane de altă dată

E destul de rar să întâlnești un călugăr care a crucificat o măicuță. Daniel Corogeanu e unul din ei. Acela a fost supliciul la care el a supus-o pe măicuța Irina Cornici (care a murit din asta) într-o mănăstire în România, sub pretextul că femeia era posedată de satana. Acest călugăr, ieșit din închisoare, se bucură de sprijinul unei uriașe majorități a locuitorilor din regiune. Prin el descoperim înspăimântătoarea imagine a fundamentalismului ortodox. Evul Mediu în inima Europei.

 

Călugării din categoria asta sunt în general discreți, mai ales dacă au trecut prin pușcărie. E cazul omulețului nostru. Așa că vă închipuiți că n-o să-l găsiți în cartea de telefon. Ne aflăm în estul României, mai precis în partea românească a Moldovei. Ceilalți români văd Moldova ca pe o zonă cu țărănoi arierați și cu accent ridicol. Este, de asemenea, regiunea cea mai ferventă religios din România (lucruri care se explică unul pe altul).

Dumnezeu înflorește mai ales la țară. Peisaje cu coline line, câmpuri împrăștiate, câte două-trei vaci pe ici pe colo, dar în afară de asta, absolut nimic, un dezastru. În schimb, proliferează mănăstirile. Oriunde ați fi, oriunde te uiți, ai câteva clopotnițe în câmpul vizual. Căruțe trase de cai, case fără electricitate și puțuri în loc de apă curentă… Ajungem în sfârșit la Tanacu. Aici se termină și asfaltul.

Garduri colorate de-a lungul ulițelor, pe unde se fâlfâie haite de câini și țânci fără dinți. Strânse în jurul unui cal, câteva țărănci cu batic discută cu bărbați în mod vizibil beți, în ciuda orei matinale. Când aducem în discuție povestea cu răstignirea măicuței, reacțiile sunt unanime și indulgente : « Nu putem noi să judecăm, e vorba de credință, numai Dumnezeu știe ce s-a întâmplat. De ce nu scrieți mai bine despre preoții poponari? Asta e mult mai important. » Se referă la scandalurile recente de pedofilie din Biserică. E mai grav să sodomizezi un adolescent decât să crucifici o femeie? Eschivăm politicos dezbaterea. Ce gândesc însă autoritățile locale? Stupoare: la primărie, de asemenea, funcționarii îl apără mai degrabă pe călugăr decât pe răstignita moartă. Vice-primarul ne asigură că «femeia se zbătea așa tare că a trebuit să fie legată. Și să nu uităm neglijența doctorilor ». Altfel zis, călugărul a făcut tot ce putea ca s-o ușureze pe posedată, doar că nu a reușit până la capăt, așa că nu e vina lui. Putem zice, hai, că a comis poate o eroare de procedură, ca un șofer de autobuz care a estimat greșit distanța la care să frâneze… Dar cine nu comite vreodată o eroare ? Incidentul e regretabil, însă trebuie iertat pentru că intenția era bună !

IMG_4913

Sătui de atâtea pledoarii, părăsim locul crimei. Câțiva kilometri mai încolo, ajungem în vârful unui deal. Împrejur, un orizont monoton pe care ondulează iarba tăiată. Intrăm în mănăstirea cu ziduri fisurate. Ne imaginăm calvarul îndurat acolo de Irina, înlânțuită zile în șir pe o cruce culcată pe podea.

În curte, un călugăr tescuiește struguri pentru must. În sutană la fel de neagră ca privirea lui, omul nu pare deloc dispus să discute despre arta crucificării femeilor. Aflăm că azi mănăstirea nu mai are decât călugări, bărbați, după ce măicuțele de dinainte au fost repartizate în alte mănăstiri.

IMG_4889

În mănăstirea din Tanacu

 

Evul Mediu în cap, iPhone 3G în buzunar

În privința crucificării Irinei Cornici, este exclus ca cineva să judece negativ talentul de exorcist al lui Daniel Corogeanu, esențialul fiind că « era tânăr și o să se mântuiască ».

Bun atunci, haideți să vorbim despre exorcism. Ce este, de fapt? « Asta se practică prin rugăciuni, și eu o practic ca să scap oamenii care fac des coșmare. » Dar asta poate să-i slobozească și de tulburări psihologice, de pildă de depresie? «Ah! nu, nu fac asta pentru depresii, nu folosesc molitve atât de puternice pentru o depresie. » Dar nu pricep: dacă exorcismul e așa eficace, de ce să nu lăsăm toată lumea să profite? De ce istericul violent are dreptul la exorcism, iar nu sinucigașul introvertit? Nu știu dacă Dumnezeu e un felcer bun, dar criteriile lui pentru internare par la fel de puțin logice ca cele ale asigurărilor sociale. Și de fapt cum identificăm prezența unui demon? «A-ți pierde credința e deja semnul că ești posedat de diavol », răspunde omul în sutană. Ne păzim să îi spunem că suntem atei, ca nu cumva să-i dăm ideea să ne răstignească…

Rămâne vânatul cel mai de soi: faimosul Daniel Corogeanu. Ni se spune că locuiește într-un sat vecin. Niște jurnaliști români căutaseră deja să dea de el și au scris că au fost goniți fără menajamente de săteni. Dacă reușim să îl găsim, am fi primii jurnaliști care îl întâlnesc de când a ieșit din închisoare.

Iată-ne iar pe drumuri desfundate care se fofilează spre neant. Ne oprim și cerem un sfat de la o simpatică țărancă cu un soi de turban portocaliu. Ah ce noroc, îl cunoaște bine pe Daniel. Acușica o să-l sune. Evul Mediu în cap, iPhone 3G în buzunar! Trebuie doar să așteptăm o țâră. Ne gândim că omul o să se pitească, o să dispară sau o să trimită cine știe ce enoriaș mușchiulos ca să ne descurajeze. În orice caz, cât așteptăm, elogiile plouă iar peste Daniel Corogeanu : « E un om foarte bun, care trăiește în rugăciune și posedă doar două capre. » Altfel zis, dacă scenariul e cel al unui film de groază, actorul e un sfânt plămădit dintr-un amestec de Gandhi și Abatele Pierre.

Untitled 2

 

Un discurs seducător

Dar iată că deodată apare un jeep. În spate, două uriașe butoaie cu vin. În față, doi bărboși cu fețe de talibani (ca și islamiștii, ortodocșii au ciudata manie de a-l plasa pe Dumnezeu în pilozitățile lor faciale, așa încât călugărilor le este interzis să se bărbierească sau să se tundă). Unul din ei iese din mașină. Surpriză, e Daniel în persoană! Aduce însă mai mult cu un jovial pitic de grădină decât cu un taliban, așa cum e acum în trening, cu barba roșie și părul strâns într-o coadă. Exact inversul a ceea ce așteptam! Ochi vicleni și tonul prietenos: « Nu vreau să vorbesc cu jurnaliști, presa a făcut din mine un monstru. » Nu mă îngrijorez, simt că e din genul celor care încep prin a refuza să vă vorbească, dar care după aia vă ține de vorbă două ceasuri. Deja îmi pune mâna pe umăr. Ăsta e semnul : primul truc al unui guru specializat în arta seducției. Tocmai masca asta de bonomie și jovialitate arată toxicitatea omului. E clar că nu este un dement. Dimpotrivă, are inteligența liderilor carismatici. Cei mai periculoși. Îl întreb dacă consideră că a comis erori: « Cine nu comite ?», răspunde el. Nu pare a fi căznit de vreo îndoială: « Sunt fericit acum.» Ce crede despre cum merge lumea? «Nu am televizor, dar ascult la radio. » Ce crede despre atentatele islamiste ? « Acelea sunt nimicuri, e mai important să citești viețile sfinților. » Poftim, am avansat cu ancheta.

Dar acest discurs seducător devine deodată dur când șoferul nostru de taxi îi pune o întrebare. În momentul în care arhivele Securității au devenit accesibile, omul a descoperit în dosarul său o notă informativă despre el redactată… de propria lui soră. Aceasta, devenită între timp măicuță, trăiește într-o mănăstire unde părintele confesor e un fost polițist! Șoferul e indignat: cum poate un om care arunca oamenii în pușcărie în vremea lui Ceaușescu să pretindă azi că slujește lui Dumnezeu? Daniel Corogeanu nu vede nici o problemă acolo : «Dumnezeu preferă un criminal ce se convertește unui creștin plicticos care doar imită liturghia. Și eu am fost fotbalist înainte de a deveni călugăr. Nu contează ce a făcut înainte, ci faptul că a găsit calea cea dreaptă. » Sigur, discursul e coerent cu propriul său parcurs: poți să comiți cele mai mari ticăloșii, dar important e să sfârșești prin a sluji biserica.

Bun, am vorbit suficient de Dumnezeu. Satana e mai interesant, mai ales că din cauza lui s-a întâmplat că Daniel a crucificat o femeie și a făcut patru ani de pușcărie. Dar simt imediat că asta nu e un subiet de conversație : « Nu trebuie să dăm atenție diavolului, pentru că el e ca un câine care devine turbat dacă îl ațâți. » Hm, e ciudată totuși pudoarea asta când vine vorba de Satan. Cu atât mai mult cu cât comerțul lui Daniel se bazează pe existența dracilor, lucru confirmat de vice-primarul din sat: « Corogeanu a fost întotdeuna un exorcist reputat, pentru asta mergeau oamenii la el. »

Daniel Corogeanu a fost dat afară din biserică. A vrut să își ridice o altă mănăstire, dar nu a primit autorizația. Primăria precizează însă că « nimic nu-l împiedică să agațe icoane acasă și să primească vizitatori». În realitate, n-a făcut decât să devină din călugăr un guru de sectă. Felul în care ne binecuvântează când plecăm arată că nu și-a ieșit din mână. În mod sigur vânează și acum draci în umbra icoanelor, dar sătenii au să acopere asta cu vălul tăcerii.

Ce reiese însă este că omul nu regretă nimic și că e sprijnit de populație. Nu poți să nu te gândești că asta se întâmplă în Europa. Există regiuni unde exorcismul e o practică curentă, care uneori duce la moarte de om, și unde tulburările mintale sunt atribuite Satanei și tratate prin ritualuri la fel de cretine ca în Evul Mediu. 1. Europa este poate leagănul Iluminismului, dar nu are lumină la toate etajele.

Antonio Fischetti

1 Pentru a goni diavolul, toate mijloacele sunt bune. Iată aici un caz de exorcism unde preotul încalecă și calcă în picioare un credincios: http://www.dailymotion.com/video/x2sn5qq

  • Mulțumiri lui Dan Alexe, minunat și țicnit scriitor și cineast român-belgian (sau invers ?), care mi-a fost însoțitor și traducător în acest reportaj ce nu s-ar fi putut face fără el.

Untitled

Țăran: — “Aș dori să-mi exorcizați nevasta.”

Corogeanu: — “Aveți cardul ei de sănătate?”

CASETA 2: Isus e noul Ceaușescu

Dacă doriți să intrați într-o biserică, trebuie să stați la coadă. De luni până duminică, la orice oră, toate bisericile sunt pline, iar la unele trebuie să aștepți cu orele. Și nu intră acolo doar bătrânii. La fel de numeroși sunt tinerii, iar femeile sunt la egalitate cu bărbații. Nici în locuri pierdute din sudul Italiei n-am mai văzut așa ceva: în chestiunea frecventării, catolicii sunt cu mult în urmă.

Toată gloata asta defilează lent pentru a pupa icoane. Nu vreau să fiu paranoic, dar îmi închipui armatele de microbi depuse de miile de buze care se lipesc de aceeași sticlă. Cosmin Pleșa, un fost preot care s-a reconvertit în regizor de teatru nu o neagă : «E o problemă, dar nimeni nu se gândește la asta, pentru că se pleacă de la principiul că dacă crezi în Dumnezeu, puterea duhului o depășește pe cea a microbilor

Habotnicia atinge apogeul prin construirea celei mai mari catedrale ortodoxe din lume la București. O clădire faraonică, ridicată aproape (dar dominându-l, ceea ce nu e inocent) de palatul megalomaniac al lui Ceaușescu, dictatorul răsturnat în 1989. Asta spune tot: după comunism, a venit religia.

Asta este și analiza istoricului Sorin Antohi : «Creșterea importanței religiei e legată de descompunerea societății în perioada de după comunism. Pe atunci, imaginarul colectiv era mai degrabă orientat spre știință, ca să evolueze ulterior spre fundamentalismul religios. Politicienii nu mai jură pe Constituție, ci pe Biblie, iar clădirile noi sunt binecuvântate. Integrismul ortodox, care înainte se mai ascundea, a ocupat acum tot podiumul.»

România rămâne un stat laic (avortul, de pildă, e permis). Este totuși o laicitate bizară din perspectivă franceză: preoții și călugării primesc salariu de la stat, iar biserica încasează subvenții publice și e scutită de impozite.

Pe deasupra, forma asta de ortodoxie e impregnată de practici obscurantiste. Pe lângă exorcism, se mai practică și ceea ce ar fi o formă de vrăjitorie neagră, sub forma afuriseniilor. Însoțitorul meu Dan Alexe a fost în câteva rânduri martor la asta: «Dacă ai un dușman, poți cere unui preot să îi facă o afurisenie.» Ca să nu mai vorbim de scandalurile legate de finanțe: «Cunosc cazuri în care preotul a refuzat să îngroape mortul, pentru că familia nu putea achita slujba

În timpul comunismului, comunitatea internațională se indigna, și pe bună dreptate, de cozile în fața brutăriilor… Dar azi nimeni nu se indignează de cozile în fața bisericilor. Burțile sunt mai pline acum, dar creierii s-au cam golit.

Toate astea fiind zise, trebuie măcar să recunoaștem o calitate bisericilor ortodoxe: auzi acolo niște ticăloase de cantice care, băga-mi-aș, m-ar face să cred în Dumnezeu dac-aș fi predispus pe latura asta (dar nu sunt, linștiți-vă). Dar, la fel cum nu e nevoie să fumezi iarbă ca să-ți placă reggae sau să venerezi al Treilea Reich ca să-ți placă Wagner, tot așa nu e nevoie să crezi în Dumnezeu ca să vibrezi pe incantații ortodoxe. A. F.

22154277_1624972070869958_814768815926077834_n

Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo (stânga) vorbește cu scriitorul britanic Jonathan Coe (centru) și Dan Alexe (dreapta) la Filit, în Iași, înainte de Tanacu.

Interviul cu Jonathan Coe:

— Jonathan Coe: „Satira nu trebuie să aibă limite”

și

— Am fost la Tanacu și am vorbit cu preotul exorcist care în 2005 a omorât o femeie

— De ce ai dreptul să râzi de orice religie, chiar dacă se supără creștinopații din România

— Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare

— Numărul din ziua asasinării:

— Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării…

— “Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

și, despre reprezentare și imagine în Islam:

— Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre

— Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard…

— Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează

 

 

 

 

 

 

Cum mi-am uzurpat natura de român deviant

Generalul Antonescu în drag queen, fotoșopat de Răzvan Lupescu

— Antisemitismul va fi ultima resursă a PSD-ului. Nu, pogromul de la Iași nu a avut loc, doar fundațiile Soros pretind asta. Dacă ar fi murit atât de mulți evrei, n-ar mai exista azi Israelul. Româniii n-au masacrat evrei în Odesa, de altfel Antonescu ne-a salvat țara făcând o alianță oportunistă cu Hitler, care era poate evreu. Țiganii au fost puși un pic la muncă, da, însă evreii piteau bijuteriile în scobiturile dopurilor de plută de la sticlele de șampanie. Plus că un doctor evreu l-a otrăvit pe Eminescu.
A dat din cap serioasă, aprobând, zicând tăcut că așa e.
— De ce nu recunoști că ești gay? m-a întrebat pe neașteptate.

Îi intrase în cap că sunt gay, iar când mi-a spus-o prima oară am râs cu poftă.

Nu că mi-ar fi păsat, dar era așa de incongruent, nepotrivit cu mine, era aiurea, ca și cum mi-ar fi spus că am stofă de fotbalist. Goi în pat, mă mângâiase pe la spate, lipindu-și țâțele de spinarea mea, ceea ce mă excitase prodigios, făcându-mă să dau din șale, moment în care ea mi-a introdus două degete în rectum.

Am început să mișc din fund, căutând să-i fac ei plăcere, prin mână, intrigat, dar după un timp ea s-a oprit și mi-a suflat, serioasă, severă, ca o mare revelație:

— Ești gay.

— Ha? m-am întors spre ea.

— Tu ai văzut cum faci?

Zăcea bosumflată pe spate, mâinile sub cap, pieptul cam moale atârnând într-o parte.

Am râs.

— Nu sunt, femeie, gay, despre ce vorbești?

Figura ei acrită și-a accentuat decepția. O dezamăgeam întruna. Insistase discret că ei îi plac bărbații cu păr pe față. Mustață, barbă, virilitate, nu un spân ca mine.

— Cum naiba să-mi las barbă? am protestat de la început. Tu nu vezi că nu se potrivește cu fața mea? Plus că mi-ar ascunde gropița.

— Faci cum vrei, mi-a zis prudentă, dar o tot vedeam cum suspina pe la poze de bărboși cu pulovere pe gât prin revistele ei de modă.

Incepând din acea seară am intrat sub supraveghere permanentă. Dacă la cinema lăudam performanțele cutărui actor, Carla mă privea zâmbind exagerat de ironic.

— Ce-ți place la el, hm? Ia zi… mã întreba, subliniind greoi toată ambiguitatea.

De câte ori făceam amor, mă cerceta hiperconștientă, actul devenind o supraveghere reciprocă în care eu evitam orice gest pe care ea l-ar fi putut cataloga ca fiind un reziduu sau semnal de homosexualitate latentă.

— De ce nu recunoști? mi-a șoptit într-o zi în care mă pupase pasionată pe sfârcuri, făcându-mă să gem voluptuos.

— Ce să recunosc?

— Că ești pe invers, mi-a murmurat, iar expresia “pe invers”, cu vulgaritatea ei pudică, m-a iritat peste măsură.

Am împins-o și m-am ridicat să mă îmbrac.

— Vezi? mi-a spus cu dojană. Refulezi, iar asta îți face rău.

Am plecat și n-am mai văzut-o vreo două săptămâni. Mi-a mai trimis ea niște mailuri la care am răspuns sec, dar în realitate îmi lipsea. Am decis să-mi las mustață pentru ea. O mustață groasă, virilă, să-i iasă din cap bănuielile stupide.

Neobișnuit cu barba, după o săptămână începuse să mă mănânce teribil pielea, în special bărbia și obrajii. M-am ras grijuliu în oglindă, acolo unde mă mânca, redând bărbiei și obrajilor o netezeală ca pielea de pe funduțul copiilor, dar lăsând mustața pe oală, care dupã zece zile îmi dădea un aspect de încrucișare între un secui cu plete și un Freddy Mercury cu perucă de Maria Antoaneta.

rostro_gran_masturbador_reina_sofia_mas11140_c_1306973099

Am sunat-o, anunțând-o că vin să-i fac o surpriză și prevenind-o că viața noastră va fi diferită de acum înainte. Mi-am pus cel mai elegant maieu, unul cu perforații discrete și steagul Belgiei cusut discret deasupra inimii.

Când am intrat cu mustața pe oală și mi-am aruncat triumfător brațele spre ea, a deschis gura, dar mai întâi nu a ieșit din ea nici un sunet. Avea expresia aceea a copiilor pocniți brusc și care, de surpriză, își pregătesc mai întâi mușchii faciali pentru urlet, timp în care creierul lor încins caută febril cea mai stridentă frecvență a răgetului ce va urma.

— Scârbosule !… mi-a aruncat gâfâind, căutând să-și revină din apnee.

Am rămas frânt în elan, brațele întinse, neînțelegând.

— Ai văzut cum arăți? Mustața asta obscenă? Așa înțelegi tu să te dai pe față, nerușinatule? Și cu combinezonul ăsta?

Dosul de palmă i-a pornit în figură fără ca voința mea să participe în vreun fel la asta. Doar am asistat, neutru, cum mâna mea o pocnește brusc, lăsând-o fără aer.

S-a aruncat în pat, hohotind și întrebându-se, pe sine și pe heruvimii martori în tavan, cu ce-a greșit să dea de-o arătare schimonosită ca mine care nu se poate decide dacă e om sau satană.

Am coborât, lăsând-o să-și calmeze spasmele, mângâindu-mi mustața.

Jos la cafenea, înainte s-apuc să comand un whisky dublu de calmare, am remarcat ochiul amuzat al chelneriței.

— Sunt organizator la Gay Parade, am informat-o.

— V-am recunoscut, mi-a zis zâmbind larg. Doriți să pun Queen? Avem un playlist special pentru când vin ai dumneavoastră la serate.

I-am făcut iritat semn să se miște, că mi-e sete și n-am chef de muzică.

Cât așteptam, mi-a bâzâit telefonul. Un SMS de la Carla: “Măcar dac-ai fi recunoscut, ipocritule. Te-aș fi iubit oricum.”


Despre originea tabloului lui Dali care ilustrează povestrirea, Le grand masturbateur, cf.:

Ștersul picioarelor cu părul… Când un episod biblic reprezentat de Rubens e preluat de Dali

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/04/12/stersul-picioarelor-cu-parul-cand-un-episod-biblic-reprezentat-de-rubens-e-preluat-de-dali/

Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană…

untitled
.

Din lunga dominație otomană, româna a păstrat cuvinte și expresii atât de intime încât par țesute în tivul limbii de la început: halal (halal să-ți fie), aferim, murdar, dușman, cerdac, hac (a veni cuiva de hac) etc.

A veni de hac. Hac sună un pic a ac, cu un h- eufonic, precum harap de la arab, dar nu are de fapt nimic de-a face cu asta.

Am avut revelația lui hac în Pakistan, acum ceva decenii, când filmam un documentar despre cântărețul mistic Nusrat Fateh Ali Khan, cel de aici, cu Haq, Ali, Ali (Ali este Adevărul = Haq):

Haq (hac) este unul din acei termeni numiți universalia islamica, proveniți din arabă și prezenți în toate limbile popoarelor musulmane. Înseamnă:  adevăr. În cântecul lui de mai sus, cripto-șiitul Nusrat cântă, făcând vocalizele acelea impresionante, despre cum Ali, leul sacrificiului, profetul șiiților ucis de musulmanii sunniți, este HAQ: Adevărul.

Haq e hak în turcă și de aici a intrat în română. A-i veni cuiva de hac, înseamnă a-i arăta cine are dreptate, cine posedă hak, cine are haq, adevărul.

Când spunem că i-am venit cuiva de hac nici nu știm de fapt că practicăm mistica musulmană. Haq, adevărul, este de altfel rădăcina de la haqiqa(t), adevărul mistic în sufism.

pakistan-94
Pe vremea când studiam sufismul în Pakistan.
————

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul