Skip to content

Când aud “suicid” îmi vine să-mi iau zilele 

ofeliasmall
.

Suicid“!… Când aud asta imi vine să-mi pun capăt zilelor.

Ah, oribilul neologism “suicid” care ne sluţeşte limba, “suicid” în loc de sinucidere, a se sinucide, a se omorî, a-și pune capăt zilelor, etc…

Suicid îmi dă piele de găină. S-a omorât sună așa frumos și natural.

De ce suicid? Când deodată văd că s-a strecurat si în germanã: “Suizid” zic și unii nemți afectați în locul venerabilului Selbstmord folosit de Luther… ca să-mi dau seama ca e aici o nuanță fină: accentul în Suizid în germană e pus pe neseriozitate… Adica pe încercarea mimată de a comite “suicid”… cã dacã ar fi Selbstmord, ar insemna că trebuie luat în serios…

Și deodată mi-am amintit că într-un interviu dezastruos în Adevărul și Andrei Pleșu a fost întrebat odată dacă a “cochetat cu suicidul”… ”

La care filosoful moralist răspunde că: “Aş spune că am trei piedici la chestia asta. Mi se pare lipsită de umor faza aceasta…” etc.

De “suicid” il intrebi, de “chestie” si “fază” îți răspunde…

In schimb, iată ce zicea Dorothy Parker despre cum să nu-ți iei zilele:
“Razors pain you;
rivers are damp;
acids stain you;
and drugs cause cramp.
Guns aren’t lawful;
nooses give;
gas smells awful;
you might as well live.”
din “Résumé” (în sensul de CV)
—-

Grecia și noul nostru „orientalism”

EPA/LOUISA GOULIAMAKI


Am mai vorbit despre relația intimă a Greciei cu psicheea germană și cum o obsesie cu Grecia și cu Antichitatea a dus treptat la forjarea identității germane moderne.

Acum, odată cu alunecarea Greciei, sub ochii noștri, înapoi spre statutul de colonie (de astă dată a Occidentului luteranizat cu forța de Germania lui Merkel) și ținând cont și de spectaculoasele modificări ale peisajului geo-politic al Orientului Apropiat, iată că revine la modă „Orientalismul” și paternalismul superior al experților, al „orientaliștilor”.

În chestiunea „Orientului” am avut munca de salahor a lui Edward Said, care ne-a aratat că „Orientul” nu e decît un discurs cultural, o inventie europeana de dimensiuni prodigioase, atât geografice, cît si istorice, morale si culturale. In cărțile lui „Orientalism” și „Covering Islam”, dar și în nenumărate articole și conferințe, Edward Said a demontat inanitatea conceptului de „Orient” și vidul arogant al celui de „Orientalism”.

Said ne-a arătat că Orient și Orientalism sînt invenții artificiale și că este absurd să pui sub aceeași etichetă de „Orient” realități istorico-culturale atât de diverse și opuse cum sînt China, India sau Palestina. Conceptul de „orientalism” e vag și leneș.

Conceptele, deși artificiale, sînt însă tenace, întrucît trăim într-un univers simbolic prefabricat în care respirăm clișee și gândim în cărămiduțe de sens prestabilit.

Iată însă că în comentariile despre această Grecie de azi cu economia muribundă și care a ajuns să se descurce prin cash și troc, strivită de datorii, regăsim tonul călătorilor „orientaliști” de acum două secole, precum, pe la începutul sec. XIX, ambasadorul Franței la Istanbul, Choiseul-Gouffier care, traversând Grecia, scria:

„Ce dureros este să vezi starea de umilință în care au decăzut descendenții marilor oameni ai Antichității; nu poți rămâne indiferent când îi vezi [pe greci] înfeudați tiraniei. Frumosul nume al Eladei e dezonorat și terfelit. Supărat pe felul jalnic în care se lasã umiliți, am ajuns să-i judec cu mai multă asprime decât aș fi judecat alte nații. Mi-am dat seama că nu mai contează motivele pentru care au ajuns în asemenea abjecție, nu mai contează înlănțuirea de circumstanțe funeste care i-au doborât și care ar fi trebuit să-i strivească definitiv.”

Chateaubriand, la rândul lui, vizitând Grecia sufocată de dările turcești, scria:

„Știu că e foarte ușor să calomniezi niște nefericiți, să spui superior: „Dar de ce nu ies din starea asta, de ce gem neputincios?” Da, cu toții avem opinii tranșante într-o epocă în care nu mai există îndoieli.”

Alți călători n-au încetat să proiecteze asupra Greciei reale propriile lor așteptări și fantasmagorii antice, precum Lamartine, care, vizitând Grecia deja independentă, pe la 1830, a fost atât de șocat și dezamăgit de ce a găsit încât a putut scrie: „Mi se descompune sufletul.”

Alții, precum Contesa de Gasparin, au rămas dezamăgiți chiar și de faptul că în Grecia mitologică a visurilor lor locuiesc… grecii de azi:

„De ce mizeria locuințelor și a locuitorilor trebuie să distrugă poezia acestei naturi?”, scria ea cu ciudă pe la 1850.

Până și creștinismul medieval al grecilor e invocat cu regret de acești „orientaliști” care regretă, uneori explicit și anacronic, dispariția păgânismului antic și nepăsarea grecului de rând pentru ruinele printre care trăiește… sau supraviețuiește.

Că avem astăzi din nou o atitudine colonială față de greci o arată și faptul că unii au putut imagina – poate numai pe jumătate în glumă – că Grecia ar trebui să vândă niște insule pentru a-și plăti datoriile…; altfel zis: o modificare a frontierelor, precum în era otomană. Pentru că, desigur, experții „orientaliști” știu întotdeauna ce e mai bine pentru „orientali”.

Cf. și:

Grecia, datoriile și germanizarea simbolică a Europei

și

Grecia clasică este o creație germană

 

Unde se înșeală grav Djuvara în legătură cu romii

glasul_romilor
.
In cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara comite mai multe erori majore, dintre care una inacceptabilă, care merită o clarificare imediată, pentru că altfel dă apă la moara obsedaților naționaliști care ar dori ca romii să își schimbe denumirea, etnonimul, deoarece acsta ar fi, chipurile, pur și simplu furat de la numele de român.

Scrie Djuvara acolo, la pag. 69: „Din șederea lor în Romània și-au tras țiganii numele de romi, la care țin astăzi.“

…Romània fiind regiunea din sudul Bulgariei, prin care au trecut țiganii în drumul spre Balcani.

Nimic mai fals. Rom nu vine de la Romània iar țiganii își spuneau romi înainte să ajungă în Balcani și în Țările Române.

Pentru cei care au inventat recent o noua teorie a conspiratiei in scopul justificarii sentimentului lor de inferioritate: e vorba de teoria potrivit careia romii ar trebui sa-si schimbe, prin forta legii, etnonimul din “romi” in “tigani”, intrucat li s-ar fi dat voie sa-si spuna “romi” doar dupa 1989, pentru a produce o confuzie cu “românii”. Iata o serie de argumente precise, istorice si lingvistice, care le vor arata acestora de ce sint niste mofluzi inculti si frustrati:

1) ‎ Romii s-au numit intotdeauna “romi” nu doar in tarile române si in Balcani, ci si in Franta si Anglia, unde au ajuns, dupa secole de migratie din India, pe la sfarsitul Evului Mediu si inceputul Renasterii. Din acest motiv, romii/tiganii in Franta au fost numiti de catre ceilalti, alternativ, Gitans si… Romanichels. In Anglia: Gypsies si Romanies. Tiganii, in aceste tari, sint cunoscuti de secole a vorbi – in Franta: le “romanichel”, in Anglia: the “Romany language”.

2) “Rom” este etnonimul dintotdeauna, initial si propriu al tiganilor. Rom, dom, sau lom, in functie de regiuni. E vorba de o simpla omofonie incompletã si intamplatoare cu “român”. “Dom”, cum isi spun tiganii in Asia centrala, incepe cu o consoana cerebrala, proprie limbilor din India, care in graiurile romilor emigrati spre Europa a devenit R sau L… De aici diferenta intre “rom” cum isi spun ei in Europa si “lom” cum isi zic mai spre Caucaz. E denumirea lor proprie, femininul e “romni” iar limba e “romanès”… Suna ca “româneste”?… Asa e, dar e o pura coincidenta. Steagul Chadului (Ciadului) e identic cu al Romaniei… Hai atunci sa-i obligam la ONU pe acei negri sa si-l schimbe. E adevarat, tot asa, si faptul ca tiganii isi spuneau “romi” cand românii isi ziceau “valahi” sau “moldoveni”…

3) Una din primele gramatici ale limbii romilor este “Romano Lavo Lil”, a lui George Borrow, publicata in Anglia la jumatatea sec. XIX…

http://www.gutenberg.org/ebooks/2733

George Borrow (http://en.wikipedia.org/wiki/George_Borrow) folosea in permanenta “Romany” pentru tigani si Gypsies in momentul in care in principatele danubiene termenul de “român” pentru a-i desemna pe localnici nu intrase inca in uz… Pe atunci era vorba aici doar de Valahia si Moldova. Omofonia e intamplatoare.

4) In România, cine isi da osteneala sa caute prin biblioteci si arhive, poate citi gramatica limbii rom/tiganesti publicata de Kogalniceanu, cea a lui Popp-Serboianu, precum si scrierile amuzantului filolog francez din sec. XIX-lea,- Jean Alexandre Vaillant, colaborator al lui Kogalniceanu, care nu numai ca scrie in detaliu despre cum tiganii isi zic intre ei roma, in sec. 19, dar care a scris o carte intreaga -o fantasmagorie ocultista, iesita din pana unui om obsedat de tarot si alte pseudo-stiinte- prin care a cautat sa dovedeasca faptul ca, intrucat poporul Roma (tiganii) sint atat de intelepti si calatori, ei au fondat… Roma si imperiul roman!… Cartea se numeste “Les Romes, histoire vraie des vrais Bohémiens”, dateaza din 1857, si o gasiti la Biblioteca Nationala. E scrisa de Vaillant, colaboratorul francez al lui Kogalniceanu, care l-a si laudat pentru asta, fara ca distinsul filolog (Kogalniceanu), omul de stat si artizan al Unirii sa gaseasca ceva suspect in faptul ca denumirea proprie a tiganilor –rom, roma– suna ca cea a românilor… Nici nu a vazut o conspiratie aici… desi i s-a parut plauzibil ca tiganii au putut fonda Roma…

5) Argument socio-lingvistic: cei care se forteaza sa creada ca tiganilor li s-a dat voie sa-si spuna “romi” in ultimele doua decenii ignora totul despre functionarea unei limbi si a unei societati. Un etnonim nu poate fi impus din umbrã, in mod uniform, din motive conspirationiste, unor grupuri umane disparate, care nu comunica intre ele, cum sint romii. Un etnonim nu poate, de altfel, fi modificat, decat in urma unor cataclisme istorice si, oricum, niciodata in mod voit, calculat. Invers, romii nu si-au spus niciodata “tigani” intre ei, dupa cum ungurii nu isi spun “unguri”, iar grecii nu isi spun “greci” (si nici armenii – “armeni”, etc.)… Argumentul ca asa le zice toata lumea e stupid. Pe aici le spunem nemtilor “nemti”… dar nemtii nu-si zic asa intre ei. Tiganii s-au numit intotdeauna intre ei “romi”.

6) Primul congres mondial al tiganilor -Romany- a avut loc in 1971 :http://en.wikipedia.org/wiki/World_Romani_Congress#First_World_Romani_Congress … Cu acea ocazie a fost adoptat si imnul Mondial al tiganilor, “Gelem-gelem”, unde tiganii se numesc intre ei Roma:  http://en.wikipedia.org/wiki/Romani_anthem

7)Intr-a sa “Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains connus en en France sous le nom de Bohémiens”   (par Michel de Kogalnitchan, Berlin 1837), citim la pagina 2 :

Les Cigains s’appellent dans leur langue Romnitchel (fils de la femme) ou Rome(hommes).”

Mai departe, din schita gramaticala data de Kogalniceanu incepand de la pag. 30 aflam ca :

Rom, homme, acc. romes, pl. romen

Romni, femme, acc. romnia, pl. romnien

Kogalniceanu da si fraze : I puri romni weli puro rom : La vieille femme prend un vieil homme.

Etc., etc..

Iata… Sau poate Kogo si-a scris gramatica in 1837 pentru a distruge anticipativ numele românilor pe care inca nu-i unise? Ha?!…

8) În sfarsit, în perioada interbelică a apărut revista Glasul Romilor (cf. foto), fără ca regimurile ultranationaliste, de la Legionari pina la Antonescu, sa gaseasca ca romii deturneaza numele românilor.

Numele de romi nu i-a deranjat așadar pe legionari, dar îi deranjeaza astăzi pe unii mai porniți decât Antonescu si Capitanul.

Cu Djuvara sunt însă de acord în teoria sa privind cumanii :

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/28/gagauz-gagauta-basarabi-originea-cumanilor-si-din-nou-despre-teoria-lui-djuvara/

Cf. și:

— Rom, Roma, român, românesc – citeva argumente pentru lamurirea conspirationistilor…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/14/rom-roma-roman-romanesc-citeva-argumente-pentru-lamurirea-conspirationistilor/

— Mic curs de lingvistică țigănească…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/mic-curs-de-lingvistica-tiganeasca/

— Dumnezeul tiganilor e Demonul altora…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/dumnezeul-tiganilor-e-demonul-altora/

”O bucatã de humã însufleţitã“ (din nou despre Rom, Roma si țigani)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/o-bucata-de-huma-insufletita-din-nou-despre-rom-roma-si-tigani/

și

Puţinã semanticã jidoveasco-ţigãneascã…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/14/putina-semantica-jidoveasco-tiganeasca/

Mic tratat de invectivă

 

Bun, ne-am lămurit cu toții că lumea nu știe să se înjure pe Facebook. Veteranii FB își vor aminti poate de următoarea conversație nocturnă între mine și un poet astăzi improductiv (care, ca mai toți cei menționați în acest text, m-a blocat ulterior pe FB, ultimul resort al vlăguiților și lepădaților de Logos virtual):

Iaru

Acum, uite, măcar Iaru scrie public pe FB „ai mâncat căcat“ (scris „căcar“, pentru că el nu știe să bea și îi tremura probabil mâna de neputință retorică), dar exemplul e bun pentru că în legătură cu asta, am lansat acum ceva vreme un apel în volumul Dacopatia: — Oameni buni, nu mai ziceți / scrieți pe FB despre cineva că „s-a făcut de cacao“ (sau „de kkt“). Spuneți că s-a făcut de căcat. Sau măcar „căcar“, ca Iaru. Avem o limbă dârză, iar căcat este un latinism viguros. Culo cacare se spunea în vremea lui Petronius!

Cu „cacao“ și „kkt“ doar vă miorlăiți fals-pudic pe Facebook. „S-a făcut de căcat“ nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao“ este, în schimb, un clișeu afectat și obosit.

De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie vodă Ștefan când căuta să-și informeze franc boierii că sunt un neam de căcat?

Pornind de aici, mi-am propus să scriu un mic tratat de invectivă, pentru supraviețuirea pe FB. Întaine de a-l structura pe capitole mici și semne puține, pentru cei cu răgazul de atenție (reduced attention span) mărginit, un prim sfat este evitarea a tot ceea ce a făcut Iaru în disputa de mai sus. Nu folosești insulte obosite. “Pupincurist”, de pildă, este de evitat total.

Am să rescriu și am să dezvolt acest Tratat de invectivă, mai necesar ca oricând. Românul nu se pricepe să insulte. Te face repetitiv “pupincurist”, poftim. Când nu mai găsește vorbe rele te face “lăbar” (de parcă ar fi ceva rău în acea activitate autoerotică).

Arghezi, cu acel pamflet “Baroane” și verbul lui spurcat i-a făcut pe toti nevolnicii să creadă că dacă scriu măscări cum le vine la gură atunci iese un pamflet.

Așa se face, crezând că-l imită pe pe Arghezi, că până și conamnatul penal Adrian Năstase a publicat odată pe blog (pe blogul propriu, cum se spune redundant în limba de azi) o diatribă la adresa unui ziarist intitulată “Bă, jigodie”…

Cam la asta se rezuma sforțarea lui retorică a lui Năstase: “Bă, jigodie”… ”Bă, idiotule”… ”bă, gunoiule”…

Încă se mai găsesc flenduroși în creier care aplaudă efortul pentru că, spun ei, Năstase a vrut doar să imite stilul de obicei extrem de vulgar al acelui jurnalist. De parcă “Bă, jigodie” spus de Năstase ar merita un efort hermeneutic suplimentar. Românul crede că ocara are o valoare în sine, nu pricepe distincția dintre semnificat și semnificant.

Mecanismul semantic ascunde însă același lucru. Cum am auzit odată de la una în Gara de Nord: — “Îi spunem “flautul fermecat” pentru că ți-o fac eu, dar în realitate tot muie e”.

Așa încât românul, pe lângă faptul că se crede, prin definiţie, poet, a mai fost întotdeauna convins că ştie să scrie pamflete.

In realitate, eforturile retorice sub formă de insultă pură ale celor mai mulți nu pot, de fapt, răni şi nu funcţionează, pentru că sunt folosite inconsistent, în absenţa totală a unui meta-limbaj intern. În pamflet, insulta trebuie să trimită la context. Astfel, când Salvador Dali a spus despre literatura lui Proust că e “psihologia lui floc din cur tăiat în patru”, dincolo de grosolănia limbajului, el făcea aluzie la migala exasperantă a analizelor psihologice ale valetudinarului monden Proust. Când însă poetul (minor) Adrian Suciu scria plat că literatura celor din jurul lui Manolescu e „o literatură de lăbari”, Suciu dădea doar dovada impotenţei sale oratorice. Pamfletul și invectiva retorică nu se reduc la insultă şi la denunţul public al unor fărădelegi. Înşirarea plată a unor termeni golăneşti preexistenţi, precum „pupincurişti”, arată doar o dezolantă lipsă de originalitate.

Pentru a fi eficace, pamfletul trebuie să aibă o structură care să-l împingă pe cititor / ascultător spre singura concluzie logică: discreditarea adversarului. Dacă textul e doar o succesiune de invective care nici măcar nu sunt aranjate într-un crescendo al grosolăniei, cum se întâmplă cel mai adesea pe FB, atunci scopul e ratat şi discreditat rămâne autorul diatribei.

Pentru a nu fi doar o îngrămădire de invective, pamfletul trebuie să folosească şi violenţa metaforică. „Pamfletul” amintit al lui Suciu, sau jalnicul text al lui Adrian Năstase, nu doar că nu fac asta, dar apelează la o imagerie contradictorie, care distruge definitiv coerenţa mesajului. Astfel, când îi descrie pe curtezanii literari ai lui Manolescu ca fiind „dispuşi să-şi miroasă reciproc pârţurile şi şosetele nespălate”, Suciu dă o lovitură fatală simbolicii propriului său pamflet: atât în viaţă, cât şi în lumea eterată a arhetipurilor, curtezanii sunt de fapt dichisiţi şi spilcuiţi şi au şosetele excesiv de curate. Este exact pe dos: șosetele nespălate sunt apanajul creatorilor autentici, săraci şi neînţeleşi, precum Eminescu, care, se ştie – cam avea o problemă cu apa.

Evident, dacă nici metafora, nici vocabularul, nici stilul nu se aplică ţintei, atunci nu avem un pamflet. Rămâne gestul mânios al polemistului fără har, gest care se rezumă la a striga: “băi lăbarilor”. Dar „băi lăbarilor” sau „bă jigodie” nu constituie un pamflet.

Iată în schimb ce-i scriam eu aici habotnicului stângist Costi Rogozanu când mi-a spus odată imprudent și neimaginativ “sictir”:

Despre stânga românească habotnică …

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/29/despre-stanga-romaneasca-habotnica/

Mă rog, Rogozanu m-a blocat imediat pe Facebook, ca atâția nebărbați, deși mă citește de atunci de pe alt avatar, precum alcoolicii care beau în ascuns.

Și iată, în sfârșit, cum l-am lichidat odată poetic pe Stelian Tănase (m-a blocat, evident)… Tare dezagreabile si neestetice sunt stările lui sufletești ale lui Tănase. Cuvintele lui Stelică sunt puţine; obsesia lui, prin vara lui 2012 – una: Băsescu. Iată cât de sărace cuvinte folosea în momentul ratatului puci parlamentar împotriva lui Băsescu în ceea ce voia Stelică să fie un pamflet și o invectivă:

“Dar nu știu dacă Băsescu are sânge în instalație să demisioneze.”

Are sânge în instalație“… Limbaj de gangster, deşi Tănase n-ar ști să poarte grațios borsalino si eșarfă.

Indignarea forțată a lui Stelică mi-a amintit-o pe cea a maiorului Bostan de la Securitate, care la o percheziție, în vremea lui Ceaușescu, mi-a confiscat splendidul poem Bolile Viermilor Intestinali, dojenindu-mă părintește cum o amintea Luca Pițu (în volumul La cafeneaua hermeneutică (Nemira, 1998): “Păi bine, mă Dănuțule, tu nu-ţi dai seama cât rău ai face dacă ai publica asta? Vine omul frânt de la muncă, deschide frigiderul: nimic! Își bate nevasta: nimic! Deschide ziarul și vede: “Bolile Viermilor Intestinali  !“!…”

Noroc că memoria mea psihedelică l-a reținut întru rușinarea lui Tănase. Avea o formă foarte complicată, inventată de scriitorul francez Raymond Queneau (și botezată de un amărât de profesor de literatură ieșean “quennet“, adică combinând Queneau şi sonnet, pricepeți? Aflând asta, i-am spus omului că e vorba de fapt de un “queue née de lansquenet“, ceea ce a avut darul de a-i pune pe figură un zâmbet tâmp.

Forma e așa, unde majusculele reprezintă grupuri de cuvinte ce trebuie sa rimeze:

 

 

A                              A                                     B

                                 A

 

B                               B                                     C

                                 A

 

C                               C                                     D

                                 A

 

                                  M

                                  M

                                  M

                                  Q

                                  Z

                                  M

                                  M

 

W                              W                                 A

                                   A

………

                             BOLILE VIERMILOR INTESTINALI

 

Instalație petulantă            Carne dezolantă                  Sadiene smânge

                                           Vorbire înaltă

 

Stelică riscu fuge               Petulanță-n sânge               Smângă – codoşlâc

                                          Ambrazură moartă

 

Pânticele comice                Mestecări duhovnice                    Tănase

                                             Gușă spartă  

 

                                              Stelică sta lin

                                              Pântecul plin

                                                  E senin

                                                  Autotel

                                                   Epifan

                                                  Piele-ntin-

                                                   să chin

 

Mansúp izvodit                       Călcâi morfolit                          Sicofantă

 

                                                   Fantă

 

…….

Iată așadar cum l-am făcut pe Stelică… L-am făcut și stalin și esenin fără ca el să se prindă:

Stelică sta lin

Pântecul plin

E senin

 (“Fără ca el să se prindă“… și eu ştiu să vorbesc banditește, dar la mine, de ce dracu? e graţios, că aşa m-am fãcut… Eu, da, că nu pot atribui naturii o asemenea sofisticăreală).

Pentru a rezuma, de când cu democrația internetului, unde toate cuvintele înseamnă cam același lucru, anumite vocabule ies mai în evidență, pentru că sună aspru-intelectual. Așa e cu “frustrat” și “patetic”… Orice tâmpit și tâmpită căruia îi faci o remarcă de bun simț îți va arunca cu grabă indignată că ești “frustrat” sau “patetic”.

Aceia sunt fără speranță și nu au nici măcar o vagă idee despre ce înseamnă autentica invectivă. Acelora tu trebuie doar să le răspunzi alandala:

— “Bine mă, ia-le tu pe toate”… sau: — “trei chile de făină”… sau simplu: — “scroafo”.

Oricum nimic nu va schimba nimic. Eu le zic: “ursuleți de tomberon”.

E tot o formulă repetitivă, dar e a mea.


Despre stânga românească habotnică …

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/29/despre-stanga-romaneasca-habotnica/

Cum să stai capră: un mic ghid estival

14263240453424

Am găsit pe un site rusesc foarte simpla explicație din poză despre cum să stai capră.

Poziția de sus e cea bună. Cea de jos e total greșită.

Am mai spus asta odată, dar ar merita să strâng un dicționar de folclor urban, pentru că metaforele zoomorfe nu își corespund întotdeauna.

De pildă, ce numim noi a sta capră, adică a o primi pe la spate, e pentru ruși  un rac cu periscop… Foarte excitant, mai ales dacă o faci ziua în amiaza mare în scara blocului, riscând să fii surprins.

Minunatul scriitor evreu-rus Eduard Topol (Topelberg), nu neaparat un dizident, dar plecat in vest in anii 1970, ne furnizează următoarea explicație a expresiei rusesti “ебать с перископом” (literalmente: “a fute cu periscop”): în vremea comunismului, poporetul și-o trăgea rapid la intrarea blocului, în patru labe și pe la spate, ideea fiind că omul o dă, iar femeia (sau celălalt om) scoate capul prin crăpătura ușii și cercetează dreapta-stânga in vreme ce primește pe la spate. Cum se vede, în poziția corectă capul e alert, poate privi dreapta-stânga, periscop. In cea greșită, figurată jos, capul e plecat în mucuri de țigară.

Spinarea jos – capul sus, așa e corect.

Dispozitivul se numește așadar în rusește: ебать раком (a fute ca racul), periscopul fiind optional, cu variantele poziționale: дать раком (“a da racul”) și встать раком (“a sta ca racul”, în imaginarul românesc: a sta capră).

Un rac cu periscop la ușa blocului, in vreme ce ea ține capul afară, privind la gâze si pionieri.

De aici ne furnizează Topol magnificul blues urban al șoferului, șoferul (de camion, desigur) fiind un trickster prezent în toate mitologiile moderne:

Mamă, eu iubesc un șofer !
Șoferul merge c-o mașină,
Ți-o dă ca racul in cabină.
Mamă, eu am sã merg c-un șofer !

Мама, а я шофёра люблю!
Шофёр едет на машине,
Ебëт раком он в кабине —
Мама, я за шофёра пойду.

Cum să supraviețuiești în Rusia: “крыша” și “ëб твою мать”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/06/13/cum-sa-supravietuiesti-in-rusia-крыша-si-eб-твою-мать/

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

Cinci cântece de asfaltier

19866500_1915451902045092_1773247450_n

Bun, acum, după ce l-am făcut cunoscut pe “părintele ateu” și i-am aranjat apariția la editura Curtea Veche, iată un nou joc cu Logosul care merită atenție. Mi-a trimis omul ăsta, Adrian Dobre (autoportretul e al lui, căci e și pictor):

Cinci cântece de asfaltier

Stilul și ritmul mi-au amintit de îndată de cummings:

This poem is for you and for me and is not for mostpeople
… You and me are human beings; mostpeople are snobs.
(e.e. cummings)

… și de întreaga generație Beat. Ginsberg, Kerouac, Ferlinghetti (la urmă am și un link spre cronica mea despre un film, “Kill your darlings”,  despre nașterea mișcării literare beat: Ginsberg, Kerouac, Burroughs and co… cu Daniel Radcliffe/Harry Potter). E mare curaj să scrii poezie azi. În proză. Poeme în proză, formulări libere, imprecații, jocuri de cuvinte. Oarecum precum poemul Howl al lui Allen Ginsberg, care a deschis generația Beat și epoca hippie și ne-a deschis drumul spre libertățile retorice de azi. Am fost puțin surprins, nu multă lume scrie așa. I-am oferit să-l public pe blog.

——————-

Așadar: cinci cântece de asfaltier

de:

Adrian Dobre

stăteam pe scaun şi-mi scrijeleam pe palme obişnuita poezie narativă

pe peretele din spatele meu era agățat un tablou înfăţişând-o pe madame bovary care se îmbolnavea de lipsa romantismului

de față erau și nelipsiții profesori de literatură clasică

mă pândeau profesorii mă certau pentru poezia narativă mă ardeau la intelect din costumele abrazive

madame bovary avea urme de răutate la gură conversa când cu domnii când cu mine

să faci întru totul aşa cum au poruncit domnii spumega bigotic femeia din roman în spatele meu dar eu am luat o bucată de beton celular autoclavizat şi am tras o linie grosolană peste gura dânsei pe aceeaşi frecvenţă cu abrazivitatea clasicilor

domnii în costum își scoaseră batistele jelind cu osteneli academice să încetez

dar eu le-am cântat cinci cântece intime și nemaipomenite

 

Primul cântec. Asphalt Wear

sânge martor la dialogurile din colţuri își exercită obișnuita trecere prin vene într-o vineri sau într-o luneri sau într-o marțeri sau într-o miercuri sau într-o jineri sau după cum ziceam într-o vineri sau într-o sâmberi sau într-o dumineri sau în sfârșit într-o ce-o fi cu eri sau fără, dar neapărat tăiată de multe firișoare din bitum amestecat cu minerale după ce se răsucesc țintesc ireproșabil de amplu într-un cadru industrial evolutiv firişoarele astea au pătruns orice cotitură a orașului demascând umplerea venelor cu gând alterat capabil de a devora simplitatea

și

și

și se așază imaginar dar cu capacitatea ireproșabilă a unui fapt fapt 1 – fapt nesfârșit de fapt este un de jos în sus un brand hotărât spart peste mâini: Asphalt Wear

ei bine asfaltul este un martor încăpățânat în tendințe nepieritoare din care coboară o pomenire despre ghena dintre coloanele de beton din timpul naţiunii trăiască tatăl poporului în aurora securistă

tic tac tic tac tic tac

tic: moare un fetus

tac: trăiește altul de patruzeci de ani în uzină practicând printre scule ruminația cu privire cu auzire cu otrăvire cu vorbire cu gândire la un fetus refuzat că așa a vrut o fată de la țară să nu-i fie viitorul dislocat de la aripile căldicele lentate sub tălpi schizofrenate pe limbă de moarte:

de la combinat la discotecă de la discotecă la ogradă de la ogradă la consignație de la consignație la porci de la porci la cimitir un viermăt fără categorie pe limba de moarte a asfaltului

etc.

și acum în ziua de astăzi asfaltul este un așezământ prosocial explicat printr-o teorie din ansamblul asfaltier-paradigmal unde speluncile sunt universități ale papilelor gustative sfârtecate în lichide înşurubate cu grijă

în paharele spălate atent cu dero

sau altfel spus se sfârtecă papilele gustative în lichide înşurubate cu grijă în paharele din spelunci

simplu şi relaxant-democratic

produs uman + taxa de consumație = mecanică socială profitabilă

așa cugetă printre accize ființa de speluncă conform disciplinei Asfalt Wear:

exist exist exist sunt în birt exist am am prieteni și spirt frățioare sunt de neînvins

 

Al doilea cântec. Globalizare 

eu vedeam eu simțeam plictisul cum ne plescăia-ntruna pe coridoarele lungi de asfalt ale orașului

fetele pulsau fetele idealizau idolatru corpul cel mai perfect fără cumpănă

în același chip de geamăt modal sentiment puternic în gât se masculinizau eroii cu ochelari negri cu rame groase pieptănăți ca la televizor cu blugi atât de strâmți că ți se făcea subit dor de oricare pereche neimportantă de pantaloni folosită de nea vasile cumantul lui mamaia cel care avea un cal puternic bebe era maro aproape roșu care trăgea la căruță tutun paie și de toate

poate că de-asta s-a insistat secvențial și decisiv cu cisternele scuipând câmpii fixe de asfalt ca să fie totul nemaipomenit & la locul lui cu substanțialitate să fie să se unde

să fie o pistă rezistentă unde repetitiv să se fumeze chiștoace în penumbre cu voci sughițând din când în când ăsta-i hardcore gangsta rap frățioare, imitându-se lirică  fandoseală & slang gestual direct de la îngerii scandaloși

să fie un spațiu special amenajat unde să se halească fără menajamente pastila de sparți

oricare ar fi ea să fie cu efect de poveste trebăluind în ritm acadâlmic (probabil se referă la excesiv) în așa fel încât într-o zi să se rostească sever inversul efectului chill

să fie un loc unde să existe diverse povești ca în cărțile cu generația minunată a lui Kerouac despre huma de pe pereți din ferentari militari pantelimon sectorul agricol ilfov locațiile băieților care așa au fost născuți să lenteze pe câmp într-o dacie plutiformă cu ușile deschise în fața seringilor

trase pe brațe muncite de fluxul și refluxul sângelui în amestec cu hero in in in (se intonează ca la cor, pe rând, fiecare pe minunata sa voce) continuum:

in in in

inflorită în petale apogee la spital larg desfăcute sub darea de după ceafă a unuivreunui trăgător povestind cu sufletul la gură toată întâmplarea despre să fie să se unde

să fie mult asfalt unde să se producă roșcove cu pulpă halucinogenă pentru fiul rispitor

din șmenăreala unui porc de lux care ar da orice să-și recupereze sibaritul destrămat

să fie fugi fugi să fie fugi din orașul meu în alt orașul eu lui tu noi voi cu multă cuprindere de eusingur de eumulți (?)

 

Al treilea cântec. Asfaltier

o tu industria o tu industria cea care naști fără rușine asfaltier după asfaltier ajunsesem pe o stradă unde corcodușele nu erau rupte pentru a fi mâncate o tu industrie care ai născut mai întâi asfaltul apoi conceptul de două ţigări şi o fată părăsită de cavalerii sexy eram într-un cartier din care nu puteam să ies şi nu voiam şi nu voiam şi nu voiam să dau ochii cu sexualitatea volumului atletic, configuraţia muşchilor mişto de care mă temeam în corpul meu îngreunat de supradimensionare într-o poziţie arcuită în fiecare zi de lumină în fiecare zi de întuneric – suveranitatea discursului stabilit de legile interșanjabile ale asfaltierului de pe vremea când eram băieţel schilod singur atât de singur încât mă prăvăleam ca un prost în singurătatea mea ah cât cartier câtă dorință de altfelitate, iar tu industrie te prezentai atât de subţire în metalul producător al motoarelor ce aveau să pornească în sfârșit Marele Asfaltier

o tu industria o tu industria ai pornit asfaltierul în croaziera cu zone & timpuri confuze: mă credeam din bronx vedeam mame legănându-și copilașii, nu mi-a plăcut niciodată texasul doar floricelele lui însă am avut noroc norocul din coamele blonde ale băieţilor polonezi: ei îmi închinau ţigări rulate într-un cartier din Londra spunându-mi că ard mai efficient am urcat în asfaltier & l-am invidiat & l-am ridicat pe umeri în deșert. l-am dat jos lângă cişmelele sale de cuvinte ordinare obsesivhomosexuale, o tu Ginsberg conştiincios al urgiilor sunt revoltat de lubricitatea gesturilor tale literare Allen. şi bronxul a dispărut când ea a strigat: să moară familia mea! a venit dimineaţa vinul arăta odios de zvântat pe motoarele asfaltierului o tu industrie vitejie automată specializată în producția asfaltierelor ideal tip, ne-am săturat de crimele tale mecanice din cărți și poeme chiar și de cele ale generației beat exasperant de axate pe drum pe drum pe drum pe mersul ală neîndoios de bolnav din New Jersey până în Texas City

 

Al patrulea cântec. Asfalt abstract: nu se cântă copiilor

iată un cal alb galopând cu o lamă de cuțit în spinare

se sparg păsările în cerul coastelor roșii

pe asfalt stă întins un băiat cu mâinile sub cap

și fluireră dintr-un respirat

despre un cal alb galopând frământat cu o lamă de cuțit în spinare

nu sunt credibile gândurile satanice

chiar dacă-i greu de rezolvat porunca dată lui Iona cel înecat

se sparg păsări în cerul coastelor roșii

un cal alb stă răsturnat peste piciorul băiatului pe asfalt umblat

când calul alb are în spinare fluierat

când băiatul umblat lama de cuțit în fluierat

bă ești copac?

nu sunt doar un băiat care stă pe asfalt răsturnat

sub un cal alb spintecat

iată un cal alb galopând cu un gând în nechezat

se sparg academii și catedrale în gândul neumblat

întins pe asfalt stă un băiat cu mâinile sub cap gândește amestecat

despre un cal alb galopând cu un gând în nechezat

nu sunt credibile gândurile satanice

chiar dacă devine greu de publicat povestea lui Iona cel frământat

se sparg academii și catedrale în gândul neumblat

un cal alb stă răsturnat peste capul băiatului tulburat

când calul alb are un gând tulburat când băiatul are în cap un nechezat

bă ești copac?

nu sunt un băiat care stă întins pe asfalt tulburat

sub un cal alb cu un gând în nechezat

 

Al cincilea cântec. Asfalt de tot

s-a întâmplat încă din vremurile când urmăream gardurile de beton cu degetul mare unghia era foarte importantă pe cimentul deformat un loc șmecher din care se trimiteau semnale în carnea membrului superior despre zona personală încă nedevastată de vreo așa-zisă iubire fată băiat băiat fată circular cerc interior etc. etc. etc. etc. etc. (a se cânta etc punct)

îmi aduc bine aminte producția jocului serios a fost în primă instanță pe asfalt în fața blocului cu cheia atârnată de un șiret în jurul gâtului simbol al pălăvrăgelii despre viața de mai târziu din grădinile porcilor de lux care dormeau sau domneau fabulos de lucioși aproape abiotic lângă roșcovele de aur, viața ca ștreang de mai târziu

apoi evident am crescut cu corpul și mintea în corp devenea și înăuntru și afară nu cred că ne dădeam seama de rostul lucrurilor dar rostul lucrurilor se desfășura (nu știu, nu mă întrebați ce gust ce culoare, ce întindere și ce neîntindere are desfășurarea) tot pe asfalt etc. etc. etc. etc . etc. (tot așa se cântă)

mulți se lăudau la televizor cu cocaina lor, noi băgam legale rădeam apoi trăiam ca proștii fiecare în camera lui cu roșcovele pline de viermi nu era nicio larvă prevestitoare de fluture era pur și simplu un caz nemaiauzit o legumă cu viermi. roșcova producea viermi și vremurile deveneau viermurile cele multe desfătându-se burtic sedentar pe asfaltul care nu avea vreun ghid de conviețuire ci doar impresionabil de multe trasee nonformative asemănătoare cu ele însele adică flux fix turnat strâmt păzit reparat ca niciodată să nu fie stricat. am mers mult pe jos cu picoarele mele, îmi plăcea mult de ele, toată ziua mă uitam la ele și la asfalt, nu prea ridicam capul de-asta mi-am și tras o cocoașă pe gât zici că sunt un taur din corrida de toros cu mușchii lui puternici pe ceafă, bine eu am cocoașă de grăsime pot fi răpus foarte ușor etc. (se cântă la fel, dar mai repede pe ideea de răpunere)

imagini pe care nu le pot explica, aveau legătură cu anxietatea generalizată firul dezechilibrant cobora dintr-o bucată de asfalt

n-am băut mult am băut căt să nu fiu recunoscător celor din jur. oricum îi strângeam forțat la un cui. eu nu aveam serviciu nici școală eram așa mergeam zile la rând kilometri de asfalt singur cu mulți cu fete – niciodată cu animale, aș fi părut prea gangsta – așa… cu fete cu băieți cu o sumedenie și revenind îi strângeam forțat la un cui că eu nu aveam serviciu etc. în fine îi strângeam forțat la un cui cam aiurea pentru că eu mai mereu n-aveam nici bani nici cuie dar am putea înțelege îi strângeam să fumăm ceva pe banii lor știu foarte urât. la un plop, la un baston la o sticlă de lichior la o idioțenie citată țipată reiterată într-o sală de repetiții hardcorerockpunk-trash-killeverydancesingle

când inima îți bate puternic nu te gândești la creier, vrei să fii în afara pericolului ce te aruncă într-o zonă nesecurizată provocându-te să nu să nu să nu recunoști normalitatea țesută în mileul social normalitatea televiziunilor normalitatea radiourilor normatilatea internatului normalitatea cărților normalitatea locurilor viciate normalitatea porcilor tăiați de crăciun normalitatea mamelor bucurându-se la telenovele normalitatea taților țipând la alți agricultori

n-am fumat foarte mult

am fumat atât cât să tremur prefăcându-mă în ființă ubicuuă atât cât să-i înnebunesc pe ceilalți din nou singur în baie în cameră în romane necitite în brațele tuturor fetelor dubioase odios de carnale așijderea masculilor, catapultându-mi corpul în zone nepermise fetele erau dezinhibate în sfârșit emanciparea femeii se întâmpla, ele se bucarau ele se bucurau, ele mergeau chiar și la discotecă, libere inteligente în dialog

nu am produs rock am stat ore întregi pe asfalt sub becurile din ce în ce mai ceață galbenă, puneam la prăjeală repetiții instrumentale concerte după sticle și îmbrățișări stranii de bărbați declarându-și iubire de luptători rock cei stăpâni ai fermecătoarelor plete peste părți rase barba lungă aranjată furios de nezdruncintat. Și nu știu în ziua judecății care vor fi mai aspru judecați, cei care au băgat în pe nas pe gură iarbă ciupercoase ponei albi dava legale proaste, cei care s-au drogat cu sirop de tuse cu pastile dubioase care s-au spart pe ritmuri bolnave în bit, cei care au fumat iarbă până s-au trezit, cei care au fost simțitori atât de simțitori încât au explodat în neființă fără slujbă fără cărți citite fără femei un fel de călugări ai substanțelor doar băieți sparți Sau cumințeii lumii cei bine spălați pe dinți bine spălați sub unghii reci politicoși docili onorând scopul cel mare și scopul cel mic

luciu luciu luciu luciu luciu luciu

am văzut destule în afara casei Tatălui meu, mulți căutau gustul perfect al roșcovelelor de aur, acel luciu care dispare la fiecare atingere apărând mai strălucitor ceva mai încolo unde te cheamă pe tine ca să-ți spulberi voința în perfectibilul luciu roșcovan

m-am spintecat ca un bou soft & hardcore în otravurgia plăcerilor condus frumușel beton splendid de miraculos în grădini păgâne singur în blugi largi pe străzi tremurănd pe barele din metrou pe iarba din parc pe paturile unor femei cu caracteristici psihopatologice pe asfalt întins noaptea cu o fată cu părul auriu cu ochi de kurt cobain beată rangă ruptă în genunchi pe burtă pe spate țipând tot felul de traume de când era ea mai mică și sfioasă

vreau să spun că mi-am trăit asfaltul în părțile cele mai largi cele mai strâmte ticăloșit cu făpturi sparte leșinate slăbite de neșanse vinovat de tot adevărul pe care l-am amestecat cu minciuna structurii decăzute împrumutate de nu știu unde din cârligul absurd pe care poate l-am înghițit

și țipam beckettian

și țipam beckettian

și țipam beckettian la delir la luciditate la zaruri la alterare la absurditate de acord să se dea foc pretutindeni fără sens ce să ne mai amestecăm cu domnul talmeș-balmeș intraductibil dar aha ah încă undeva se mai vedea asfaltul a fost un fel de sesiune terapeutică cu efect enigmatic treptat condus în băi translucide de anxietate generalizată

am mers mult pe străzi prieteni

mult mult

scopul de a merge

spre un imens munte al depășirii de sine până când sinele mi-a râs în nas

devenind un mega lingou de iluzie corporală întrorcându-se către sine fabulos de violent

fiu rătăcitor printre roșcove și femei și bărbați și mai știu eu ce

adică etc. etc. etc. etc. etc.

etc. etc. etc. etc. etc.

etc. etc. etc. etc. etc. (nu se mai cântă)


“Kill your darlings” – când Harry Potter e homo și pupă prost…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/21/kill-your-darlings-cand-harry-potter-e-homo-si-pupa-prost/

Unde sunt Diaconu și Grapini în parlamentul UE?

Din cei 751 de membri ai Parlamentului European, doar 30 (treizeci, aproape toți ecologiști) au fost prezenți azi la plenara lunară a Parlamentului European.

Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, nu și-a mai ținut azi speech-ul despre încheierea președinției UE a Maltei și trecerea ei spre Estonia, în a doua jumătate a anului (România  o preia pe 1 ianuarie 2019, adică peste un an și jumătate).

’Sunteți ridicoli’ le-a spus Juncker europarlamentarilor, nu celor 30 de ecologiști prezenți la plenara lunară, desigur, ci celor 720 de absenți.

E ședință plenară, adică patru zile pe lună (de luni până joi, ca orice parlament), dar pe mine nu mă interesează de ce nu erau acolo azi sutele de nemți, francezi, italieni, ci de ce nu erau acolo Mircea Diaconu și Maria Grapini.

I-ați trimis la Bruxelles pe 7.000 de euro pe lună (plus diurnă și încă 20.000 euro pe lună pentru întreținerea asistentelor) să vă apere interesele, l-ați ales pe Diaconu prin caravana cinematografică cu așa patimă, de te sfâșiau babetele plecate la război pe caldarâm dacă nu te opreai să semnezi petiția în favoarea lui…

Vine acum scadența 2019, când România va prelua președinția UE, și nimeni nu suflă o vorbă…

2019 va fi un an crucial pentru locul României în Europa, dar nu vezi pe nimeni vorbind despre asta, nici măcar la anesteziații din conglomeratul artificial USR.

Va fi un moment irepetabil înainte de o generație sau două: Intre ianuarie-iunie 2019, vreme de 6 luni, România va deține pentru prima oară președinția rotativă a UE.

E un moment unic, nemaiîntâlnit, pentru că alegerile europene vor avea loc chiar atunci, însă doar în 27 de țări, pe fundalul ieșirii Marii Britanii din UE (dar între timp Scoția, ba poate chiar și Irlanda de Nord, vor organiza un referendum de ieșire din Anglia, pentru a rămâne în UE, ceea ce le pune într-o zonă legală cenușie).

România va trebui să administreze și să arbitreze toate astea, în cele șase luni, pe fundal de alegeri parlamentare europene, în condițiile în care țara ne e condusă de o mafie provincială coruptă, incultă, incompetentă, nevorbitoare de limbi, cu mentalitate de iobagi parveniți și agresivi.

Nici un om întreg la minte nu poate să și-l închipuie pe Meleșcanu pregătind summituri europene și cartografiind viitorul continentului.

Tot atunci, așadar, pe fundal de cortină Brexit, vor avea loc și alegeri pentru Parlamentul European, care vor decide dacă mai trimitem acolo arătări precum Maria Grapini și Mircea Diaconu.

Intre ianuarie-iunie 2019, așadar: Brexit, alegeri europene, un nou Parlament și o nouă Comisie UE, totul administrat de România lui Dragnea. Au rămas mai puțin de doi ani, adică e poimâine.

Ați auzit ceva de la USR în sensul ăsta? Anticipează cineva dezastrul? Nu mai e mult timp. Acum este momentul pentru o schimbare politică și un partid nou, autentic, centrist, fără fițe bucureștene, fără franțuzoaice și vedete mondene. Dar cine se ostenește?

Mircea Diaconu a cerut odată în Parlamentul European (în română, desigur, că el e nevorbitor de limbi) ca România lui Dragnea să fie lăsată să-și “găsească calea” singură.

Să-și “găsească calea”, da. Plângându-și singur de milă, Mircea Diaconu s-a numit metaforic un “infractor” în mod nedrept persecutat de justiția română sprijinită viclean de Bruxelles.

Problema nu e însă că el e un infractor, ci că e un impostor. Nu îl auzise nimeni până atunci vorbind în Parlamentul UE în trei ani, deși el e membru în Delegația Parlamentului European pentru Peninsula Arabă.

A vorbit el vreodată despre ce se întâmplă acolo? Războiul din Yemen, sprijinul saudit pentru Statul Islamic, Siria-Irak etc? Știe el câte rugăciuni fac înturbanații de acolo pe zi? Că doar de-aia îi dați 7.000 de euro pe lună plus 20.000 de euro pe lună pentru funcționarea biroului, plus diurnă când se duce la Bruxelles și Strasbourg, plus, plus…

Un europarlamentar strânge un milion de euro în cinci ani fără să fure. Iar Mircea Diaconu e așadar din 2014 membru al Delegației Parlamentului UE pentru relațiile cu Peninsula Arabă. El intervine însă în plen, cum a făcut-o azi, doar ca să le ceară celorlalți europarlamentari să lase în pace guvernul lui Dragnea.

Ca o completare: Maria Grapini e membru în Delegația Parlamentului UE pentru Coreea. E bine că nici ea n-a participat la nimic, că ăia au arma nucleară.

Când munca te face un prădător psihopat

 

Munca a devenit azi un factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un psihopat de a cărui potențială violență legea trebuie să te protejeze…

Guvernul belgian a decis recent că actele de razbunare in mediul profesional trebuie să fie considerate accidente de munca. Altfel zis, daca esti funcționar la o bancă si clientul căruia i-ai refuzat un credit scoate un topor: e un accident de munca. Esti director de banca si dimineața, cand vii sa deschizi, te asteapta un grup de mascați care îți sparg falangele degetelor cu o bară de fier ca să le spui codurile pușculiței – accident de muncă.

Ai dat afara un subordonat care a doua zi se întoarce cu o pușcă din aia cu țeava tăiată cu fierăstrăul: accident de muncă.

Practic, orice violență in cadrul muncii efectuate între orele de birou devine accident de munca. Pina acum, doar polițiștii in patrulă și militarii desfășurați în Afganistan beneficiau de o asemenea categorisire.

O dovadă că munca e primejdioasă, ar spune unii. In realitate, deși guvernul belgian s-ar păzi să spună asta, e un semn suplimentar al creșterii violenței asociate cu munca – sau cu absența ei. Toate țările Europei cunosc cazuri de asemenea violență, cazuri de răzbunare sau gesturi disperate ale unor oameni aruncați într-o transă a violenței de șocul pierderii locului de muncă, sau al neplății salariilor, sau al pierderii unui credit ipotecar, pierderea casei, a valorii de sine, sau înscrierea în fișierul național al rău-platnicilor. Oameni care vin înapoi să se răzbune. Atunci foștii lor colegi trebuie să beneficieze de regimul accidentelor de muncă.

La fel, mai intervine aici și violența razbunătoare generată de hărțuiala la locul de muncă. Odată cu generalizarea șomajului, care a atins deja cote fără precedent de la al Doilea Război încoace, se generalizează și fenomenul hărțuielii la muncă, sadismul inerent ierarhiilor funcționărești slobozindu-se în condițiile în care posturile se răresc și fiecăruia i se spune că nimeni nu e de neînlocuit.

Pînă acum, asigurările tratau asemenea incidente ca pe conflicte personale. Violența generată de hărțuiala de la muncă nu este însă datorată unui conflict personal, ci unuia profesional.

Munca – fie și în birouri- devine factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un inamic de a cărui potențială violență asigurările și legea trebuie să te protejeze…

Cine a lucrat vreodată într-un birou, sau în orice fel de structură administrativă ierarhică, știe că într-un asemenea univers trebuie să faci parte dintre prădători pentru a supraviețui.
.
„Secolul al XXI-lea va fi ipocrit sau nu va fi. Minciuna e viața. Patronii își manipuleaza angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară. Lumea aparține mincinoșilor in serie, experților in cacealmale, profesioniștilor dezinformării.”
(Corinne Maier)

Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?

atilla_the_hun_by_miguelcoimbra-d49u62a

M-a rugat un prieten să fac o scurtă prezentare a limbii maghiare, pentru a o defini tipologic și istoric și a vedea unde se situează în peisajul lingvistic planetar.

Pentru asta trebuie să începem prin a lichida miturile:

 

Mitul: maghiarii = descendenții hunilor

Acesta este un mit prin simplul fapt că nu știm de fapt absolut nimic despre limba hunilor. Nimic, zero absolut. Hunii nu scriau, contemporanii lor latini și greci nu ne-au lăsat nici cel mai mic cuvințel din limba hunilor. Când spunem așadar că nu știm nimic, este nimicul absolut. Hunii puteau la fel de bine fi turcofoni, sau o altă populație siberiană, sau chiar indo-europeni, din cei pe care îi numim convențional toharieni și care trăiau la extremitatea estică a expansiunii indo-europene, în ceea ce este astăzi XinJiang, Turkestanul chinezesc unde trăiesc acum uigurii turcofoni. Sau puteau fi și o populație iranofonă, precum sciții, sarmații și alanii (iașii) despre care vom vorbi mai jos.

Hunii nu scriau, contemporanii lor nu ne-au lăsat nici un cuvințel din limba hunilor, iar numele Attila pe care și-l dau afectat mulți unguri nu ne arată limba de origine. Putea fi o poreclă, atta = este tatăl într-un nume uriaș de limbi ale planetei. Ata, tata, mama, dada, sunt universale copilărești întâlnite din Amazonia până în China și Europa (în chineză: ma = mama). Attila nu ne spune așadar nimic, e o afectare modernă, asocierea maghiarilor cu hunii este un mit recent. Maghiarii au ajuns în Panonia la o jumătate de mileniu după acei huni despre care nu știm nimic.

 

Mitul: limbile fino-ugriene, sau uralo-altaice

Acesta datează din sec. XIX și presupune o rudenie, o înrudire genetică între toate limbile cu structură aglutinată, care ar include finlandeza-estona împreună cu maghiara, ba chiar și turca. Este un mit lingvistic la care lingviștii serioși au renunțat astăzi, după ce s-a stabilit definitiv că similitudinile structurale sau tipologice nu implică rudenie. La urma urmei, numărul structurilor lingvistice posibile este foarte limitat și se reproduce de pe un continent la altul fără ca între acele limbi să existe vreo înrudire. Există doar trei sau patru sau cinci tipologii lingvistice posibile. Există de pildă limbile tonale monosilabice, unde fiecare cuvânt e o singură silabă, iar pentru că numărul silabelor posibil de realizat fonetic e limitat, acele limbi au inovat tonurile: aceeași silabă în chineza oficială, han, ma, poate însemna cel puțin patru lucruri diferite, în funcție de ton: poate fi mama, cal, sau particula de interogație care, pusă la sfârșitul cuvântului arată că e o întrebare.

Dar la fel funcționează toate limbile din regiune, din Asia extrem-orientală, pentru că s-au influențat areal, fonetic, una pe alta, fără a fi înrudite între ele. Așadar, chineza, vietnameza, birmana, limbile thai și lao, deși NU SUNT înrudite între ele și nu există înțelegere posibilă între vorbitori funcționează pe același model. E vorba de influențe areale. (Faptul că japoneza, coreeana și cambodgiana/khmer funcționează după un cu totul alt model îi arată pe aceștia ca fiind relativ nou-veniți în regiune; la fel, tibetana a avut tonuri, dar le-a pierdut, și din cauza izolării geografice, dar probabil și din cauza învecinării, în partea celalaltă, cu limbile indo-europene din ceea ce sunt astăzi India, Nepal, Bhutan și Pakistanul).
Faptul că maghiara, așadar, este o limbă aglutinată, precum finlandeza-estona, lapona, sau turca nu înseamnă că ele sunt înrudite, ci că e vorba de trăsături areale: s-au născut in aceeași regiune în care funcționa un continuum lingvistic.

 

Ce separă maghiara total de finlandeză sau turcă

Maghiara e un caz aparte printre limbile aglutinate, cum sunt cele menționate: finlandeza-estona, lapona sau limbile turcice. Maghiara posedă articole, articol hotărât și nehotărât. Etnocentrismul nostru indo-european ne-a obișnuit atât de mult cu articolul hotărât der-die-das german, sau the în engleză, sau le-la în franceză, că ni se pare ceva natural. Majoritatea limbilor de pe planetă NU AU articol hotărât. Acesta există doar în limbile indo-europene recente (latina nu l-a avut niciodată, sanskrita și limbile indiene de azi niciodată și nici limbile slave sau baltice sau iraniene).

Articolul hotărât a fost creat în greaca veche: ho, he, to, iar ulterior în limbile romane, ieșite din latină, și in cele germanice. Nici una din celelalte limbi indo-europene nu are articol. In rusă, celovek poate fi la fel de bine om, omul sau un om, sau oamenii în general dacă te referi la umanitate. Nici o limbă asiatică, siberiană, africană sau indigenă americană nu are articol, afară de limbile semite (al– în arabă, ha– în ebraică) și limbile pama-nyungan din Australia… și maghiara. A gyerek = copilul, a gyerekek = copiii. Az ember = omul, az emberek = oamenii. (Z-ul vine înainte de vocală, de la ceea ce francezii ar numi liaison: l’homme, les hommes, dar pronunțat l-om, lez-om). Finlandeza, lapona, mongola, turca nu au articol hotărât. Maghiara e un  caz cu totul aparte aici printre limbile aglutinate.

La fel, maghiara are un caz acuzativ, ceea ce turca de pildă nu are. Acuzativul e marcat foarte clar, ca în limbile indo-europene, printr-o terminație precisă: -t.

Maghiara folosește chiar acuzativul atât cu articolul horărât, cât și cu cel nehorărât.

De pildă, pornind de la termenul ház = casă:

Látok egy házat = văd o casă

Dar:

Látom a házat = văd casa, cu articol hotărât, casa aia pe care o știam eu deja.

In ambele cazuri se folosește acuzativul în maghiară ház-at, determinarea sau indeterminarea fiind marcată prin terminația verbului: látok în cazul nedeterminat, dar: látom acolo unde e e vorba de o casă precisă pe care o cunoșteam deja. Nu există nimic asemănător în finlandeză sau turcă sau in orice altă limbă.

Maghiara e o limbă hibridă, așadar, ceea ce o face cu atât mai misterioasă. Are un uriaș fond lexical iranian (száz = 100, ezer= 1000, ambele sunt numerale iraniene) și slav, ceea ce e normal, dacă ne gândim la drumul lor spre Europa. Majoritatea maghiarilor needucați nu vor ști, de exemplu, că un termen atât de banal precum medve, ursul, e un împrumut slavon. La fel zilele săptămânii, calul, munca (munka), ba chiar și un termen atât de banal precum barát, un tovarăș sau un călugăr nu e altceva decât slavonul brat = frate. Ba chiar și atât de maghiara puszta, pusta Panoniei, nu e altceva decât slavonismul care a dat și pustiu în română.

Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, scrie în cartea ei Linguistic Diversity in Space And Time că stepa eurasiatică, cea care merge de la munții Carpați până în China, pe la sudul Uralilor, de la Bărăgan până în Turkestanul chinezesc, a fost întotdeauna controlată de o singură populație, sau de populații vorbind limbi apropiate, care s-au înlocuit unele pe altele. Indo-europenii într-o preistorie incontrolabilă, iranienii mai apoi (sciții, sarmații, alanii/iașii), urmați de mongoli, apoi de turcofoni si, mai recent de ruși (din nou indo-europeni). Johanna Nichols numește asta o “spread zone”, spre deosebire de regiuni muntoase si abrupte precum Caucazul sau Balcanii, care sunt “residual zones”.

Intr-o spread zone, cum e Siberia, care merge până în Pannonia și Bărăgan, o limbă inlocuiește pe alta. Intr-o residual zone, cum e Caucazul, sau Balcanii, limbile se adună fără să se înlocuiască una pe alta, populațiile se refugiază prin văi păstrându-și limba, iar uneori religia și obiceiurile.

Așa s-a întâmplat cu alanii/sciții/sarmații/iașii, strămoșii oseților de azi.

 

Cumanii și Alanii/Iașii

Triburile maghiare care au ocupat Pannonia probabil prin sec. X erau foarte puțin numeroase. Tipul fizic maghiar e central-european. Afară de unii secui cu ochi migdalați, vag asiatici, nimic nu-i deosebește fizic pe maghiari de cehi sau croați. Apoi, regii maghiari au permis stabilirea in Pannonia a unor masive populații nomade războinice deplasate de invazia mongolă din sec. XIII. E vorba de cumanii turcofoni și de alanii/iașii iranofoni, despre care cf. mai multe în linkurile de la sfârșitul textului.

Ambele populații s-au maghiarizat lent: cumanii (kun in maghiară) și iașii (alanii, jász în maghiară, dar în pluralul românesc iași au lăsat numele orașului moldovenesc Iași) au avut o situație privilegiată, lăsând până azi numele combinat al comitatului iașilor și cumanilor: Jász-Nagykun-Szolnok. Nagykun = Cumania Mare, tot de acolo având și noi nume de familie precum Coman sau Comănescu, echivalentul maghiarului Kun, sau localități precum Comana în România sau Kumanovo în Macedonia de azi.

O parte din cumani si din alani/iași s-au retras în Caucaz, unde îi găsim azi sub numele de kumîci și oseți. Altă altă parte din cumani și alani/iași au fugit în Ungaria. Ambele populații, cumanii turcofoni și iașii/alanii iranofoni i-au influențat foarte mult pe maghiari (cf. linkuri mai jos).

De la cumani ne-a rămas acel Codex Comanicus, un ghid de conversație medieval în cumană (turcă), iraniană și latină, iar de la alani/iași (apropo, numele occidental Alain, sau Alan tot de la aceștia vine, pentru că au ajuns până acolo).

Nici una din aceste populații nu făcea comerț, erau triburi de războinici călăreți și păstori. Sciţii, alanii, strămoşii oseţilor, au lăsat o amprentă durabilă asupra toponimiei şi hidronimiei teritoriilor din nordul Marii Negre, inclusiv în România de astăzi. De la puternicul trib scit sau alan al Iassilor, cum spuneam, a rămas numele aşezării Iaşi în România, alături de o localitate cu nume similar în Kazahstanul actual şi un întreg şir de localităţi al căror nume e format pe Jasz– în Ungaria. La fel, lingviştii români au apropiat în mod just numele munţilor Zărand de termenul oset zærond, bătrân.

Cum spuneam, sub presiunea mongolilor, au fugit in două direcții: o parte in Caucaz – oseții și kumîcii, iar o parte a primit permisiunea de a se stabili in regatul maghiar, in puszta Panoniei (puzsta, am spus mai sus, e de altfel un imprumut maghiar din slavă, ca si pustiu in română). In Ungaria, unde s-au stabilit împreuna cu cumanii, împinși de mongoli, alanii/iașii și-au vorbit limba pînă în sec. XVII, numiți în documente a aparține națiunii iasonice (natione jasonice). Regiunea e cunoscută pînă azi ca Jászság : Țara Iașilor. Există de altfel și un vocabular din sec. XVII alan-maghiar-latin.

Din alană/osetă/iasă au rămas in maghiară termeni precum aladár (sutaș, iar ca nume propriu frecvent nume de erou : Aladár, dar de la osetul aeldar, nobil); asszony, femeie (oss. aekhsin, stăpână, doamna); egész (întreg, sanatos); üveg, sticla; gazdag (bogat), de unde și gazda (stăpânul casei), care urcă, ambele, pînă la osetul qaezdyg, bogat (scris хъaeздыг în ortografia inventată de sovietici), hid, pod, care e de fapt un termen iranian imprumutat și de georgieni, cum o arăt intr-un link mai jos, sau üveg, sticlă (avg în osetă) etc… Oseta a influențat de altfel masiv și limba rusă, ceea ce e un cu totul alt subiect în care nu intrăm acum.

 

APPENDIX
Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, așadar, care se bazează pe lucrările rusului Klimov, a scris Linguistic Diversity in Space And Time, una din cele mai originale summe lingvistice de la progresele structuralistilor si de la Chomsky încoace. Singurul alt studiu global de o asemenea importanță in ultimele decenii a fost Limba Indoeuropeană si Indoeuropenii a lui Gamkrelidze și Ivanov, la rândul lor influentati de Klimov, deși fără sa o spună explicit.

Johanna Nichols aduce o teorie lingvistica globală, o interpretare a diversitatii lingvistice la scara planetara bazată pe teoria populatiilor si pe studiile areale; pe ideea (dovedita) ca diversitatea lingvistica e norma si ca diversitatea se combina istoric cu influentele areale (ducând sistematic, in anumite regiuni unde condițiile se preteaza, la fenomenul de Sprachbund, de apropieri structurale între limbi diferite genetic si tipologic).

Gradul de dificultate (complexity) al unei limbi date (dificultate absolută pentru un marțian care ar studia fără cunoștințe prealabile limbile pământului punând pe același plan franceza colocvială cu graiul ultimilor arawak) este suma valorilor absolute ale unui algoritm foarte complex care implică, printre multe altele, complexitatea morfologică si morfosintactică(adică, de pildă, daca o limba e “head-” sau “dependent marking” in cadrul frazei). Trasături tipologice precum ergativitatea nu sînt luate in seamă, pentru că se considera din start (e logic, e una din premise) ca ergativitatea nu e mai “complicată” decat construcția de tip acuzativ doar pentru ca europenii o găsesc exotică… Pentru amerindieni, basci sau caucazieni e invers, deci valoarea ei clasificatorie e zero.

Cum de asemenea fonetica este exclusă din clasificare, se ajunge la aparenta ciudatenie prin care o limba tonala precum chineza e clasată 2 (nu exista 1), iar sumeriana 15. Cu un asemenea algoritm, înțelegerea totala a gramaticii nu e necesară, e vorba mai mult de o metoda statistica.

Limbile izolate, tocmai, au un grad de complexitate coborât, iar după cele mai recente teorii si concluzii, sumeriana e o limba tipologic aglutinata, nu izolanta, iar limbile aglutinate tind sa ofere un ridicat grad de complexitate.

Si, da, exista ergativitate pură. Limbile caucaziene de nord-est (cecena si cele din Daghetan precum avara), ca si georgiana literară sînt de tip ergativ pur, fără niciun split. La fel e si tibetana clasica, din puținul pe care îl cunosc.


Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/29/fiu-haz-casa-si-cotet-pericolul-lingvisticii-amatoricesti/

Cu gazda pe pod – termeni de civilizație ce au migrat din indo-iraniană în maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/19/cu-gazda-pe-pod-temeni-de-civilizatie-ce-au-migrat-din-indo-iraniana-in-maghiara/

În chip de capiște și idolatrie – confluențe maghiaro-cecene…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/01/in-chip-de-capiste-si-idolatrie-confluente-maghiaro-cecene/#comments

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/06/prout-port-lorigine-iranienne-du-nom-de-la-riviere-moldave-prut-port-originea-iraniana-a-numelui-prutului/

Oroarea de pește, Marea Neagră si originea grecilor

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/24/oroarea-de-peste-marea-neagra-si-originea-grecilor/

și

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

Măritiș românesc la goții din Crimeea?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/28/maritis-romanesc-la-gotii-din-crimeea/

 

Cf. și:
Cum ne-au lăsat cumanii oina…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/

Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/04/un-ghid-despre-murdar-qatin-dirty-madams-prin-bordelurile-din-cumania/

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/28/gagauz-gagauta-basarabi-originea-cumanilor-si-din-nou-despre-teoria-lui-djuvara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

De unde vine cuvântul “Crăciun”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/25/de-unde-vine-cuvantul-craciun/

Cum să supraviețuiești în Rusia: “крыша” și “ëб твою мать”

russian-1

Nimeni nu poate supraviețui în Rusia fără să posede două lucruri: protecție banditească (крыша, “acoperiș”) și cunoașterea folosirii în orice circumstanțe a expresiei “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”)

Kрыша” (krîșa) e “ acoperișul”, protecția de care ai nevoie în orice situație. Krîșa e banda organizată din cartier care te apără de orice altă bandă. Prețul nu îl depășește pe cel al unei asigurări, ba chiar poate fi mai mic decât cel al unei asigurări de sănătate la stat.

Dacă deschizi un restaurant, de pildă, vor veni niște domni caucazieni, îmbrăcați foarte elegant, sau poate în trening și bascheți, în funcție de importanța comerțului tău. Îți vor explica forte politicos că în cartierul ăsta se sparg vitrinele și se dă foc la restaurante, dar că ei, contra unei mici sume lunare (ceea ce sicilienii numesc pizzo), ei îți vor asigura protecția. Te pot apăra până și de poliție, dacă e nevoie, pentru că polițiștii din cartier, mai ales în Moscova, practică uneori un racket mai vicios decât gangsterii.

La Moscova, cele mai bune forme de krîșa le asigură, în ordinea asta a eficacității de sus in jos:

— cecenii

— ingușii

— rușii din cartierul Solnțevo

— ucrainenii

— georgienii

In nici un caz nu trebuie căutată o krîșa armenească. Ăia promit, încasează și nu fac nimic. Cum o spunea și Pușkin, în violenta admonestare administrată de un tată cecen fiului său în poemul Tazit :

Dispari de-aici – tu nu-mi ești fiu,
Nu ești cecen – tu ești o babă,
Un laș, un rob, sau un armean.

Поди ты прочь – ты мне не сын,
Ты не чеченец – ты старуха,
Ты трус, ты раб, ты армянин!

Cam asta cu krîșa armenească. Despre krîșa cecenă scriu acum în viitorul meu roman, Pantere Parfumate, care se va petrece în bună parte în Cecenia.

In cap. II, Un acoperiș la Moscova, naratorul, eu, merge la o recuperare de datorii cu cecenii care îi asigură lui krîșa, protecția.

Termenul e esențial așadar pentru a supraviețui în Rusia: “Kрыша” (krîșa). Dar la fel de fundamental, și nu e aici nici o glumă și nici o exagerare, cum o știu bine și toți moldovenii de peste Prut, este să știi: “ëб твою мать” (“Mă-ta-n cur.”)

Verbul ебать (jěbati ), de unde vine ëб, iob, și care înseamnă exact a fute, extrem de vulgar, este identic în sârbo-croată și in mai toate limbile slave, vine din cea mai adâncă preistorie, pentru că exista deja în sanscrită: यभति (yabhati).

Yabhami tvam în sanscrită este corespondentul exact, peste milenii, al sârbo-croatului jebo te = te fut. Ascultați doi croați, chiar și două fete, si veți auzi că o frază din două se incheie cu prietenosul jebo te.

Sigur, dacă îi spui jebo te (te fut) unui mafiot sârb sau croat sau bosniac cu care vrei să te bați în bar, expresia va avea o semnificație deloc prietenească și sperăm că știi să te bați folosind un gât de sticlă pe care ai spart-o în prealabil cu un gest sec in perete.

Ëб твою мать”, acum. In rusă, “ëб твою мать” (“o fut pe mă-ta”/ “mă-ta-n cur”) se folosește în orice circumstanțe, poate fi o declarație de amor sau o insultă mortală, poate fi o expresie prietenească de simpatie, sau o formulă seacă de deschidere a ostilităților… sau pur și simplu o interjecție, o formulă de mirare, cum o atestă următoarea mostră de folclor urban (culeasă de mine de la scriitorul Eduard Topol, un fel de Limonov mai puțin nociv; traducerea e a mea):

Există o vorbă rusească
Cum alta n-avem, desigur.
Deși cam pare prostească
A noastră e: — “Mă-ta-n cur.”

Să luăm de pildă țăranul
La câmp ajuns în ceas obscur
Bătându-și mârțoaga cu parul,
Răcnindu-i: — “Tu-ți mă-ta-n cur.”

Sau iată, la fel, machitorul
Căzut, care strigă-n azur:
— “Murim aicea de sete,
Ei, Doamne, tu-ți mă-ta-n cur.”

———

Есть русское слово такое,
Дороже его не сыскать.
Оно хоть и очень простое, 
Но русское: “ëб твою мать.”

Возьми, например, мужичонку.
Он выехал рано пахать
И крикнул своей лошаденке:
“Ну, трогай же, ëб твою мать.”

Вот пьяный лежит под забором, 
Проснулся и начал рыдать:
“Неужто помру тут с позором?
О, Господи, ëб твою мать!…”

Așa că atunci când închei un pact de “kрыша” (krîșa), de “acoperiș”, protecție, cu mafioții din cartierul tău moscovit, să nu cumva să uiți, când bateți palma, să le spui: “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”) Vor fi cei mai fideli protectori ai tăi.

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

Când Parlamentul European plătește pentru o expoziție a modistei din fruntea ICR

Eurodeputata PSD Viorica Dăncilă a organizat astăzi, miercuri, 7 iunie, la Parlamentul European, în colaborare cu Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, evenimentul ”IA – simbol al comunităților românești din Europa”.
.
Evenimentul, plătit din banii Parlamentului European (adică ai noștri) și de ICR (adică ai noștri) a constat dintr-un bufet cu sarmale și o expoziție a unor ii despre care am fost informat, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că ar proveni din colecții private ți că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.
.
Expoziția se numea Zestrea de Acasă.
.
Zestrea este colecția de ii a președintei ICR Liliana Țuroiu. Iat-o aici:
 
si
Programul a fost simplu, terminat cu un bufet.
.

Dar, hei!: Parlamentul European și ICR s-au transformst în sucursale publicitare (care și plătesc pe pe deasupra pentru asta) ale casei de modă a doamnei Liliana Țuroiu? Chit că am fost informat, cu spuneam, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că iile ar proveni din colecții private și că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.

Aduc așadar această completare din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. Nu putem decât să-i credem.

Șibolet/shibboleth și o minciună a lui Delavrancea în “Domnul Vucea”

 

Domnul-vuceaAcum o să vorbim despre cel mai misterios shibboleth / șibolet din literatura română – o minciunã a lui Delavrancea,

Ce este șibolet, în primul rând?

E transcris shibboleth în engleză, în primul rând, pentru că B-ul, beth, beta, era pronunțat dublu (în mod normal, de la școala masoreților încoace, lui beth i se pune un punct înăuntru in cuvantul ãsta, altfel poate fi pronunțat și V).

שיבולת

 

BB-ul dublu de acolo era pronunțat oarecum ca în italiană: Babbo! Tata!…

sau ca in numele ziarului

La_Repubblica_logo_wordmark

… cu un BB dublu, iar tau final, ת, era fie pronunțat aspirat, fie o sibilantă dentală, ca -th- în engleză, ceea ce înseamnă că termenul șibolet/shibboleth era greu de pronunțat. 42.000 de oameni au murit din cauza asta:

Galaadiții au pus mîna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Și cînd unul din fugarii lui Efraim, zicea: ,,Lasă-mă să trec!“ bărbații Galaadului îl întrebau: ,,Ești Efraimit?“ Dacă răspundea: ,,Nu,“, atunci îi ziceau: ,,Ei bine, ia spune: Șibboleth.“ Și el zicea: ,,Sibolet“, căci nu putea să-l pronunțe bine. Atunci bărbații Galaadului îl apucau, și-l jungheau lîngă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci și două de mii de bărbați din Efraim.

(Biblia, Jud. XIII)

De acolo vine așadar termenul de șibolet/shibboleth.

Acum, în Domnul Vucea (nuvelă fără mare har de altfel, doar noi sîntem complezenți, că așa ne-a învățat școala), descrie Delavrancea următorul șibolet:

«– Cum deosebeşte românul pe grec de român?
– Îl pune să zică: “retevei de tei, mirişte de mei”.
– Şi cum zice grecul?
– Pițigăindu-şi buzele, pelticind şi stropind, zice: “retavela tela tin de la miliste mela”.»»

Am încercat experiența (o recomand) cu toți grecii pe care îi știu… Rezultatul a fost sistematic:

Retevei de tei, miliste de mei…”

Miliste” pentru ”miriște”, da, acolo Delavrancea se apropie oarecum de realitatea fonologicã. Nimeni in schimb nu zice “tela tin“, am verificat suficient, chiar dacă empiric.

Delavrancea a inventat, asdar. Singurul punct unde are dreptate este că grecii intr-adevar își pițigăie buzele, se pelticesc și stropesc. Dar de ce, oh de ce, a trebuit sã ne mintã cu “tela tin”?

Șiboletul mă-tii, Delavranceo.

hqdefault

After Midnight’s Children: the “just” Sadiq Khan, the mayor of London whom Trump calls “pathetic”

h_53353032.jpg

At least one of the killers in the latest terror attack in London was a Pakistani, and the mayor of London is a Paki.

it was very easy for Donald Trump to take on the Mayor of London, Sadiq Khan, because he is a British Muslim, a child of that old “empire where the sun never sets”. Trump somehow blames him for being soft on terrorists.

Sadiq Khan is one of the only three Muslim mayors in Western Europe. Another one is the mayor of Rotterdam, in the Netherlands, the Moroccan Ahmed Aboutaleb, the Woody Allen of politics (cf. a portrait underneath, the man who tells Muslims to fuck off if they don’t like living there), and the Turkish Emir Kir, mayor of my neighbourhood of Saint-Josse in Brussels.

Sadiq Khan. In Muslim theology, a “sadiq” is a righteous man, a “just”, the exact etymological and historical equivalent of the Jewish “tzadik”.

Sadiq Khan, Labour’s surprise winner of London’s 2016 mayoral elections in May, is a human rights lawyer, son of a Pakistani bus driver and of a seamstress, who grew up in a tower block, on a council flat, in Tooting, south London. Tooting remained his constituency up to his being elected to the Commons in 2005.

His was a family that seemed to descend from Midnight’s Children, Salman Rushdie’s first successful novel. Eight siblings, seven of whom are boys. He was born right in the middle: three older brothers, three younger ones. All eight went to universities, all seven brothers are into boxing, as a pastime, or professionally, as trainers.

“Ahmed Sinai liked to be asked nicely for money, to have it wheedled out of him with caresses and sweet words until his table napkin began to rise in his lap as something moved in his pajamas; and she didn’t mind, with her assiduity she learned to love this also, and when she needed money there were strokes and ‘Janum, my life, please…’ and’.. .Just a little so that I can make nice food and pay the bills…’ and ‘Such a generous man, give me what you like, I know it will be enough’… the techniques of street beggars and she’d have to do it in front of that one with her saucer eyes and giggly voice.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

De ce e familia română tradițională similară cu cea indiană sau pakistaneză (de unde succesul vechilor filme indiene):

“Lui Ahmed Sinai [tatãl naratorului] îi plăcea ca mama sã-i ceară frumos banii, prin milogeală, cu mângâieri și vorbe dulci până când șervetul din poală începea să se umfle de parcă-i mișca ceva în pijama; iar mamei nu-i păsa, prin practică învățase să-i placă și asta, când avea nevoie de bani veneau atingeri și “Dragoste, iubire, hai…” și “dă numai un pic, ca să fac păpică și să plătesc facturile” și “cât ești tu de darnic, dă cât vrei, c-o sã ajungă”… tehnici de cerșetori pe care trebuia să le aplice holbând ochii și miorlăindu-se.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

Those were good times, in his youth: three bedrooms, subsidised rent. No-one was expecting the present crisis. The West, and especially London and the United Kingdom, were still deep in the utopia of infinite progress. In this, Sadiq Khan is more a character out of Hanif Kureishi’s Buddha of Suburbia. He was born in London, not in Pakistan, which is all to the credit of multicultural London, as opposed to, let’s say, Paris. One would hardly imagine in France a Muslim-born citizen a candidate for the town-hall of Paris.

Sadiq Khan was first the winner, in September 2015, of Labour’s inner election to select a candidate, simultaneously with the Tory election of the Jewish millionaire golden-boy Zac Goldsmith. One would hardly imagine two more different candidates to lead London. Sadiq Khan is the total opposite of Zac Goldsmith. Running initially neck and neck, with 29% of voting intentions each, they had surprisingly similar programs. Housing was a main priority for both, although the discourse behind the promises is quite different. Both also opposed the extension of Heathrow airport.

Sadiq Khan’s personality is puzzling at times even for his own followers. In 2006, he was one of the MEPs who wrote an open letter to Labour prime minister Tony Blair criticising the UK foreign policy. At the latest Labour internal election, he put Jeremy Corbyn on the leadership ballot, but he ostensibly didn’t vote for him. He said he wanted to encourage debate inside the party.

His dry, no-nonsense humour is also not to everybody’s taste. How shrewd he is could be seen from the simple fact that he managed to run Ed Miliband’s winning campaign as Labour leader against his own brother, David, when David was the main favourite.

Sadiq Khan was also the first ethnic, non-British figure, in a shadow cabinet (shadow lord chancellor and justice secretary). In 2009 already, as minister of state for transport, he became both the first Asian and the first Muslim to attend cabinet.

In April 2010 it was revealed that the “just” Sadiq Khan had repaid wrongly-claimed expenses on two occasions, when Christmas, Eid, and birthday cards worth thousands of pounds were sent to his constituents. Under House of Commons rules, pre-paid envelopes and official stationery can only be used for parliamentary business. Khan’s claim for the greetings cards was initially rejected, but he presented a new invoice no longer identifying the nature of the claim, and this was accepted. He attributed the improper claim for the cards to “inexperience” and error and apologised for breaking the expenses rules.

Although Islam is practically never present in his official discourse, he has been accused of being soft on Islamic terror, a hot topic nowadays. During his legal career he specialised in actions against the police, employment and discrimination law, judicial reviews and crime, and was involved in a number of important cases. As a lawyer, he represented people indicted for terror offences. In 2008, he was even bugged by the anti-terror police when he visited in jail a constituent, Babar Ahmad, accused of raising funds for the Taliban.

Also, as the weekly The Observer once wrote about him in the introduction to an interview: — He can sometimes talk in such a way that he could be “boring you into submission”.

From Davos this year, he confronted Theresa May’s ‘hard Brexit’ decision, after she said that not reaching a deal with the European Union would be better than concluding a bad exit deal for Britain.

In December, Sadiq Khan appointed former EU Trade Commissioner Peter Mandelson to a panel of business and financial leaders advising on Brexit which also includes the City of London’s policy chief and the head of the London Stock Exchange.

—————————————————

Ahmed Aboutaleb,  the Woody Allen of politics

Aboutaleb1-1

Woody Allen can make politically incorrect jokes about Jews, or so it is accepted. He is Jewish and a permanent object of study for psychoanalysis (he makes politically incorrect jokes about women as well, as a matter of fact). Well, it seems then that Ahmed Aboutaleb can make jokes about Muslims.

Last year, the re-elected mayor of Rotterdam, who is Moroccan-born, told Muslim immigrants who do not adapt that they can ‘fuck off’. Mayor Ahmed Aboutaleb, who arrived in the Netherlands when he was 15, said thus that Muslims who ‘do not like it here can pack their bags and leave’.

Netherlands is changing its policy on migrants, and in July last year the European Court of Justice decided the country has the right to impose on nationals from non-EU countries immigrating to join their spouses to pass cultural and language tests, in order to help them assimilate into society.

The Dutch tests are hard to pass, sometimes even for nationals, but Ahmed Aboutaleb would pass them all.

He has been the Mayor of Rotterdam since January 5, 2009. He is the first mayor of a large city in the Netherlands who is of both immigrant descent and of the Muslim faith; Aboutaleb is of Riffian Berber ancestry and a dual citizen of both the Netherlands and Morocco.

He grew up as a son of a Berber peasant who, in spite of being almost illiterate was imam of a small village in the Nador Province, Rif region. Together with his mother and brothers he moved to the Netherlands in 1976, when he was 15 years old. Aboutaleb had already noticed how he differed from other kids. As he said in an interview: ‘I was so different, such a school dork. I wanted to learn, I wanted to know everything.’

When he arrived, as a teenager, he couldn’t speak one single word of Dutch. He learned not only Dutch, but also English, practically the second language in the Netherlands.

His position inside the Labour Party (Partij van de Arbeid; PvdA) helped him become mayor of Rotterdam, the second city in the Netherlands and Europe’s biggest port. For an immigrant (and a Muslim to boot) to be at the head of such a metropolis was something unseen yet in the Netherlands, and indeed in Europe. His election was a clear proof of Dutch openness, even if the national model of integration is being more and more criticized. It was also a logical process, given that in Rotterdam immigrants and Dutch citizens stemming from the immigration represent more than half of the population.

Rotterdam was the city of Pym Fortuyn, the assassinated nationalist politician, who was succeeded by the far-right Freedom Party of Geert Wilders. Wilders even shouted in public, in 2009, that “To name a Moroccan mayor of the second city in the country is as crazy as to name a Dutchman mayor of Mecca.”

Aboutaleb is also a great fan of poetry, especially Arabic poetry. He translated into Dutch the poetry of Adonis, the most famous living poet of the Arabic language, and an atheist. He praises the project of a European brand of Islam, open, liberal and tolerant.

He is not afraid of controversy, on the contrary he thrives on it. “I am the first jihadist in Rotterdam”, he likes to joke, reminding that the main definition of “jihad” is to combat one’s self in order to become better.

He remains a major target of Al-Qaeda in the Netherlands and he dreams of becoming prime minister. He meets young radicalized Muslims and keeps telling them to make a choice, not to stay at home watching radical preaches on YouTube. “If my example incites other immigrants to become active citizens, I would be very happy”, he says.

So: ‘You don’t like it here – then you go fuck off’ told Aboutaleb other Muslim immigrants. “Rot toch op” is the expression in Dutch, and it was put on music in a rap hit. Nice example of real integration.


Cum românii îl înțeleg mai bine decît vesticii pe Salman Rushdie

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/30/gabriel-ingerul-musulmanilor-si-cum-romanii-il-inteleg-mai-bine-decit-vesticii-pe-salman-rushdie/

O “lună de zile”: cazna mea “de ani de zile” împotriva călăilor limbii

Ieftae își sacrifică fata pentru Iehova, după ce a lăsat-o să hălăduiască “două luni de zile” prin munți. (Judecători, 11, 38)

Nimic nu îmi e mai urât decât necreativii lingviști, doar parțial instruiți și cu obsesii ucigătoare de simetrie a limbii, care au pus stăpânire pe monopolul dicționarelor și al limbii, confirmând butada lui Roland Barthes: — «Limba e fascistă »… (« La langue est fasciste »).

« La langue est fasciste »… Mă bat cu asta de ani de zile. Mă pricep la fascismul gramatical, așa că identific imediat când e rău orientat spre o simetrie nefirească.

Astfel, expresia veche românească o “lună de zile”, sau “ani de zile”, criticată hohotitor de toți călăii limbii, nu are nimic pleonastic, deși o tot văd batjocorită, prin DOOM și prin tote torșoanele inculților Academicieni. Cică: cum să spui o “lună de zile”, doar luna e făcută din zile, nu? Ei bine, expresia o “lună de zile”, sau “un an de zile”, provine în realitate din limba veche și frumoasă a cronicarilor, e inspirată din greaca veche și bizantină, iar din greacă a intrat în egală măsură în română (o lună de zile) și în sârbo-croată (mesec dana).Nu e o grosolănie românească, ci o veche moștenire culturală elino-balcanică.

Iată așadar frumoasa origine și minunata istorie a delicatei expresii o “lună de zile”:

In Cartea Judecătorilor (ספר שופטים /  Κριτές) din Septuagintă, care se știe că este doar Torah evreiască, vechiul Testament ebraic tradus în limba greacă a secolului III înainte de Hristos, găsim expresia: μήνας ημερών = o lună de zile, pentru a spune simplu: o lună. Cu trei secole înainte de Hristos, grecii traduseseră așadar din Tora evreiască folosind expresia μήνας ημερών.

E vorba de episodul:

“Ieftae i-a răspuns [fiicei lui] : — “Du-te!” Si i-a dat drumul două luni de zile (δύο μῆνας ημερών) i.Si ea s’a dus împreună cu suratelei ca sä-și plângã fecioria prin cei munți.” (Judecători, 11, 38)

δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”, apare, subliniat de mine în roșu, în notele variantelor manuscrise ale acestui Vetus Testamentus ex versione Septuaginta interpretum, Vatican 1709.

Dar mai găsim expresia lună de zile (μήνας ημερών), pentru a spune simplu o lunã, o găsim ulterior și în alți autori greci, precum Galen, medicul Galenus, care a scris pe la 150 după Hristos:

 

Acum, e foarte posibil ca δύο μῆνας ημερών pentru ebraicul din cartea Judecătorilor  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  să fi fost o simplă interpretare a terminației de dual יִם- ca reprezentând ziua: יום‎‎ . LA urma urmei ebraica nu mai era vorbită atunci, ci doar aramaica și feniciana (cartagineza, punica), iar în aceasta din urmă zi se scria (și probabil se pronunța) ים

יום‎‎ era o grafie și o pronunție dispărută, așa încât traducătorii elinofoni ai Septuagintei au putut considera că terminația de dual din  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  (două luni) conține cumva termenul “zi”/יִם  și au tradus δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”.
.
Fapt e că, așa cum vedem prin medicul antichității tardive Galen, expresia s-a transmis, prin Bizanț, creștinismului balcanic și că românescul “o lună de zile” are un corespondent perfect în sârbescul mesec dana (месец дана): o lună de zile.
.
.
Sub influență bizantină, mesec dana, lună de zile, a intrat și în sârbo-croată, mesec dana, o lună de zile, unde este și azi absolut banală, ba chiar nici nu se poate spune altfel. Iată o publicitate contemporană:

Nu e așadar un pleonasm sau o eroare de logică sau lingvistică să spui “o lună de zile“, ci o veche formulă, cu parfum din cronicari, sau din traducerea Bibliei așa cum o făcea acel faur al limbii române care a fost Gala Galaction (părintele Grigore Pișculescu, vezi aici mai mult despre traducerea lui a Bibliei și mai ales a Cântării Cântărilor).

Formulele astea vechi, precum “se așterne drumului”, cu un dativ bizar, pentru “a porni la drum”, au frumusețea lor si nu trebuie judecate după chinga Academiei și a dicționarelor recente, moarte și rău croite.

P.S. Cu ăștia cu regulile noi aș mai avea eu multe răfuieli. DOOM-ul a introdus reguli absurde chiar şi în morfologie. Imperativele prohibitive de la a zice şi a face sunt de fapt: nu zi ! şi nu fă !…iar nu monstruoasele, impuse astăzi, nu zice! şi nu face! aduse de noile reguli. Limba naturală a poporului a spus întotdeauna „nu zi hop până n-oi sări“. Nimeni n-a auzit vreodată „nu zice hop“. În:„Ce ţie nu-ţi place / Altuia nu-i face“,

„nu-i face“ e acolo doar pentru a rima cu „place“, altminteri spunîndu-se „nu  aşa!“.

 

Sau, la Eminescu:

 

„Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.”

 

Nu zi ba de te-oi cuprinde, spunea Eminescu, iar nu monstruosul: Nu zice ba!… Din noile convenţii nu accept decît nicio scris legat; e mai logic şi coerent decât nici o. Din moment ce vreo (vreao) se scria deja legat, o logicăelementară ar cere ca şi nici o să se scrie legat.

Călăii limbii, cei care o golesc de orice frumusețe reziduală și de orice asperitate exotică nu fac așadar decât să confirme ceea ce ne avertiza Barthes: « La langue est fasciste », îmi spun asta de ani de zile.

“Zarnacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

și

Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“
 și alte fantezii lingvistice românești

Arhipelag beteag, sau cum tu, intelectualule român Pol Poți mai mult

3BB6B4F200000578-0-image-a-22_1483101155805
Fotografie neautentificată de țărani care în timpul foametei organizate de Stalin în Ucraina, holodomor, vând în talcioc presupuse resturi umane pentru consum.
 ————-
.
Iată că acum Patapievici compară ceea ce el numește “corectitudinea politică” cu stalinismul.

Eh, Gulag fără cheag… Cum adică stalinism? După “reductio ad Hitlerum” (cf. mai jos) a lui Băsescu, dăm acum de “reductio ad Stalinum” a lui Patapievici.

“Corectitudinea politică” nu este stalinism. Corectitudinea politică nu bea mustăcios, nu se desfată în orgii criminale cu pantaloni bufanți și vipușcă, ba chiar el însuși, Patapievici, nu se dovedește deloc corect politic atunci când compară o simplă retorică manieristă cu un flagel genocidar, stalinismul. Asta nu mai e dezbatere de idei.

Cred că pe Patapievici îl deranjează mai mult corectitudinea semantică, cea care pufnește când îl aude pe el zicând:

— „N-am nimic cu Islamul, dacă mă chestionați, eu știu multe despre islam, am citit Coranul, deci nu pot fi acuzat de islamofobie decât dacă sunteți corecți politic”.

Patapievici a citit Coranul și știe multe despre islam! Restul e doar stalinism și corectitudine politică.

Atunci uite o reducere ad Hitlerum/Stalinum pe gustul lui:

— „Chestiunea care stă in centrul lumii de astazi este problema terorismului musulman, islamic, care se revendica dintr-o interpretare a Coranului si a traditiei, o interpretare care, din pacate, nu e periferica pentru ca majoritatile nu o resping, iar atunci cand ‘radicalizatii’ – cum se numesc azi – isi termina treaba, gasesc intotdeauna un consens, o scuza sau un adapost in majoritatile care, nu-i asa, corect politic este sa le distingi cu grija de extremistii care fac rele. In momentul in care critici aceste lucruri, stigmatul este pregatit, esti islamofob, esti rasist.
(Patapievici, discurs la Casa Universitarilor-Colegiul Academic din Cluj, cu ocazia conferinţei sale “Dumnezeu şi experienţa modernităţii”)

— “Problema e că Talmudul iudaic nu este o carte care să îl pregătească pe om pentru lumea de dincolo, ci doar pentru o profitare manipulare a vieții de aici… etc, etc.” (Hitler, Mein Kampf)

Și Hitler spunea că citise Talmudul în detaliu și că știa multe despre religia iudaică. Și Patapievici a citit Coranul.

E grotescă apropierea? Desigur, am făcut-o forțat și lesne, ca să arăt ce ușor este să folosești vorbe mari precum:
— “corectitudinea politică” este un fel de stalinism.

Dar nu așa dezbatere de idei dorim, venind mereu cu Stalin și Hitler. Tu, intelectualule român, Pol Poți mai mult.

La fel, Argumentum ad miserum de la Traian Băsescu…

Traian Băsescu a dat în populismul cel mai josnic. Nu doar că îl laudă pe Trump, dar vorbește pe Facebook (cf. link aici) despre “o Europă dominată de Germania, care ne poate aduce aminte cu uşurinţă de dezastrul secolului XX, marcat de două conflagraţii mondiale”.

Recunoști un spirit nevolnic atunci când invocă nazismul într-o argumentație… Adică, potrivit lui Băsescu, Germania lui Merkel, cea mai pacifistă țară de pe planetă, ne poate duce într-un război mondial.

Băsescu e atins așadar de acea maladie a spiritelor inferioare numită de Leo Strauss “Reductio ad Hitlerum”…

Ideea din “reductio ad Hitlerum” e că într-o înfruntare verbală prelungită, cel mai stupid și violent dintre cei care argumentează va sfârși prin a-și compara adversarul cu Hitler, sau, dacă sunt mai mulții, cu naziștii. Sau va pretinde că adversarul te poate atrage într-un război genocidar. Nu, nu Trump, ci Merkel, potrivit lui Băsescu.

Argumentum ad miserum…

Iar despre Andrei Pleșu mai spusesem, și el cu o bizară diatribă, ca și Patapievici și Băsescu, cu o ofensivă împotriva “corectitudinii politice”, sau impotriva a ce imagineză ei că e aia.

În cazul lui Pleșu, care scrie în Adevărul, în “Noua limbă de tinichea”, despre corectitudinea politică americană și englezirea limbii române (două fenomene total diferite, dar hai să trecem), ar fi fost bine ca cineva să-i verifice mai întâi cunoștințele de engleză și dubioasele exemple ale “corectitudinii politice”americane pe care le dã el, căci se vede că Pleșu nu prea știe limba engleză. Zice el:

— “ [In SUA] nu e frumos să mai spui tablei pe care scriu elevii şi profesorii din clasele gimnaziale, „blacktable”. Sună rasist! De ce „neagră”? Cum s-or simţi tinerii de culoare, cînd aud acest perfid epitet discriminatoriu? Să-i spunem mai bine „chalktable”, adică tabla pentru cretă.”

Domnule Pleșu, tabla de scris din clasă s-a numit întotdeauna alternativ “blackboard” (iar nu “blacktable”, care nu e decãt o masă de culoare neagră) sau “chalkboard” (iar nu “chalk table”, aceasta fiind o măsuță pentru copii. Copiii învață să scrie cu cretă pe o “chalk table”, o măsuță scundă la care ei stau așezați, unori făcând caca. Chalk table nu este o “blackboard” și nici o “chalkboard”.

Iar “chalkboard” pentru tabla din clasă se spune de pe timpul lui Faulkner, care era departe de a fi corect politic. Pe vremea lui Faulkner exista segregare rasială, dar până și atunci un elev nigger scria în clasă tot pe “chalkboard”.

Cu spuneam, nu așa dezbateri de idei dorim, simpliste abuziv, venind mereu cu Stalin și Hitler. Tu, intelectualule român, Pol Poți mai mult.

18700050_1495081723858994_4857020270007351376_n

Copii americani scrijelesc pe o “chalk table”, neștiind cât de aspru îi judecă Andrei Pleșu…

Cf. și:

Trădarea clericului Pleșu…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/ 

“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

și

Sunniți – șiiți: două religii diferite…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/06/sunniti-siiti-doua-religii-diferite/

Arci și indo-europeana : din nou depre un posibil contact preistoric în Caucaz

archi-w

Femei arci din Daghestan…

Am mai scris despre probabilitatea, ușor de dovedit lingvistic, ca leagănul limbilor indo-europene să fie estul Anatoliei și Caucazul.

Din perspectiva identificării leagănului proto-indo-europenei e mai mult decât intrigantă o comparație cu formarea termenilor de rudenie într-o limbă cum e limba arci din Daghestan.

Regiunea muntoasă a Daghestanului e un caz unic de fărimițare lingvistică, familia de limbi nakho-daghestaneză (din care fac parte cecena, avara sau lezghina) prezentând, pe un teritoriu cât cel al Olandei, o diversitate la fel de mare cat toată aria indo-europeană, care e extinsă de la Atlantic la Pacific și a cunsocut în ultimele secole o expansiune planetară.

Arci este o limbă din această familie nakho-daghestaneză vorbită de doar 1.000 de persoane, într-un singur sat și câteva cătune vecine. Clasificarea ei in interiorul stufoasei familii de limbi nakho-daghestaneze e dificilă din pricina masivei influențe pe care a exercitat-o asupra ei limba vecină și dominantă care e cea avară. Toți vorbitorii de arci sînt cel puțin bilingvi arci-avar, practicand, pe lângă alte limbi neînrudite cu a lor, dintre care principala e rusa.

Ca toate limbile nakh-daghestaneze, arci prezintă un sistem de genuri gramaticale similar cu cel din limbile indo-europene. Unele limbi, precum avara, posedă doar trei genuri gramaticale, ca în indo-europeană : masculin, feminin, neutru. Cecena are însă cinci genuri gramaticale (numite în literatura de specialitate “clase nominale”), iar arciposedă opt: patru principale și patru secundare.

Arci mai e deosebită și prin aceea că, precum în indo-europeană, termenii de rudenie apropiată se formează printr-un sufix special, rezervat acestor lexeme : el e –tu pentru masculin și –tur pentru feminin (-r final e cel mai adesea marca femininului), însă în vorbirea curentă și unele masculine pot avea –tur, iar unii termeni fundamentali precum fiuuštur, au -r din oficiu.

Ca și în indo-europeană, in multe din aceste limbi, inclusiv în arci, genul unui substantiv e marcat cel mai adesea pe adjectiv, printr-un sufix de clasă, indiferent de forma aparentă a substantivului determinat.

.

Astfel avem in latina :

agricola novus (un nou țăran)

dar :

domus nova (o casă nouă)

Agricola, deși terminat în -a, e masculin (precum nauta/marinar etc.), pe când domus, deși terminat în -us, e feminin (precum manus/mână etc.)

La face și arci (dar și avara și alte limbi ale familiei) marchează genul pe finalul adjectivelor.

05196026

Cum se știe, toate limbile indo-europene au format termenii de rudeni printr-un sufix folosit doar în acest caz :

ma-ter

pa-ter

bhra-ter

duh-ter

.

in unele limbi vocalizat in a :

.

ma-tar

pa-tar

bhra-tar

duh-tar

.

Iata termenii de rudenie apropiata in arci :

ey-tur – mama

ob-tu – tata

uš-tu – frate

uš-tur – fiu

doš-tur – fiica, sora

.

Aici intră și :

nus-tur – logodnica, nora

lakh-tu – sclav

lakh-tur – sclava

Ca in indo-europeană, sufixul –tur se foloseste în arci numai cu această clasă de substantive. E de remarcat identitatea formală între indo-europeanul duh-tar și arci doš-tur.

Faptul că arci doš-tur desemnează atât fiica, cât și sora, e comparabil cu faptul că în persana modernă, limbă indo-europeană, duhtar e folosit pentru orice fată nubilă, la fel cum madar poate desemna orice femeie in vârstă. La fel, moteris in lituaniană e o femeie de orice vârstă, iar albaneza are motra = soră (!).

E de remarcat de asemenea că arci uš-tu – frate și uš-tur – fiu trimit la o indeterminare inițială la fel de mare ca cea care face ca arci doš-tur să fie și fiica și sora. La fel, în greaca antică phrater desemna indistinct orice tânăr dintr-o phratrie, pentru frate de sânge folosindu-se un termen compus care însemna din aceeași matrice : a-delphos.

La fel, nus-, rădăcina de la care se formează nus-tur, nora, e identică cu nus– din indoeuropeană pentru a desemna același personaj și grad de rudenie prin alianță. Nimic nu s-ar fi opus ca si in into-europeana sa fie nus-ter, sau nus-tar, la cum cum s-au format nu doar termenii fundamentali, dar și alții precum eina-ter (nevasta cumnatului)

.

Mecanismele de formare a termenilor de rudenie sînt astfel identice în arci si indo-europeană. Adăugînd sistemul de genuri gramaticale (clase nominale), coincidențele sînt suficient de intrigante pentru a necesita un studiu comparativ sistematic.

.

 Image

.

Despre nustur, nora sau logodnica, în arci si indo-europeană am mai scris aici :

De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

și

Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Și, in engleză:

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

“Noaptea se lasă La Mahala / Și câinii latră a pustiu”: trip culinar bucureștean II…

La Mahala

Calea Rahovei 147-153 (Palatul Bragadiru), București

Carul cu Bere

Str. Stavropoleos 5, București

Restaurant Korean Seoul

Str. Aviator Mircea Zorileanu, Nr.89, Sector 1

China Town

Str. Viitorului 98

Continuând periplul culinar bucureștean, după ce am scris despre restaurantul lui Dinescu și am lăudat Zexe, am mers La Mahala și la două restaurante exotice (chinez si coreean). Mă rog, am mers eu la multe, dar despre astea aleg să scriu acum.

— Carul cu Bere: Moartea finală a fabricii numită Carul cu Bere în București: au introdus sistemul industrial turistico-capitalist cu “două servicii”. Arătarea pulpoasă, dar rea, care te duce la masă și mai că nu-ți ia amprentele și o mostră de ADN, îți aruncă din prag:

— Avem o masă pentru serviciul 1 (unu). Intre orele 18.00 – 20.00.

— Ce inseamnă asta? o întreb fals naiv.

— Inseamnă că trebuie să eliberați masa până la orele 20.00, căci vine serviciul următor de la 20.00 până la orele 22.00.

— Desigur, o mint somptuos. Ce Riesling aveți din crama regală?

Când vine ora plecării, cu a doua sticlă pe jumătate în frapieră, eu nu plec și zac acolo și citesc și mă uit din când în când lăbărțat și rău la suflet la coada de turiști ținuți în frâu de frumoasele fete în costum popular care m-ar asasina, doar că ele nu știu că engleza lor americanizată e ridicolă pentru turiștii britanici.

In engleza din Anglia (spre deosebire de US) “iron” rimează și se pronunță la fel ca atomul, sau molecula, “ion”…

“Ion like a lion in Zion”… Dar du-te și explică-i asta plasatoarei de la Carul cu Bere.

— La Mahala este un alt restaurant care, ca și Zexe, sau cel al lui Dinescu, combină mâncărurile tradiționale cu fantezii fusion, gen spumă de castraveți, și cu un decor drăgălaș (cf. foto mai sus), dar total aiurea. Un zid e pictat cu rune. Pe altul sînt tot felul de satăni și muțunachi. Ansablul e cromatic plăcut, dar scaunele sînt din plastic.

Nu ne interesează ce reviews au ei pe Trip Advisor, asa cã hai să vedem direct.

Primim din partea casei un bol mic cu “icre de pește” total neconvingătoare, mai mult o pastă albă de ceva. Nu conteazã ce fel de ceva.

Luăm ca antreu, printre altele, momițe cu sos de vițel și susnumita spumă de castraveți… 38 de lei.

Am tot spus că văd sumedenie de oameni întregi la minte care confundă momițe și fudulii. Ei bine, fuduliile sînt testiculele de animal, într-adevăr, dar momițele, care nu se mai gãtesc decât în puține locuri la noi, sînt timusul, ganglionii din gîtul vițelului; seamănă cu o bucată de măduvă, au aceeași consistență, si se fac trași la tigaie în unt pînă prind o crustă. Dacă nu-s bine curățați, au salmonelă și poți muri singuratic, în meritate chinuri atroce.

Momițe am luat, așadar, trei bucăți bine trase în tigaie, cu consistență convingătoare, nu prea făcute. Iar spuma de castraveți, care imita un pic bucătăria moleculară, era delicioasă.

Prietenul meu ia pateul de pui care vine într-un borcănel elegant, iar doamna din mijlocul lui un antreu de brânză cu costiță. Bune.

Acum: atitudinea chelnerilor e minunată: nici servili, nici superiori și disprețuitori, răbdători și gata să explice.

Minusuri La Mahala:

Vinul extrem de scump, cea mai ieftină sticlă de rose, la 90 de lei, sosește cu dop de tablă care se deșurubează.

Și, hell !   scaune de plastic?

Au colivă la desert, dar nu am cerut, pentru că aveam parastas a doua zi, cum am spus aici.

FELURILE aici în notă:

Altminteri, pe latura exotică, recomand fără rezerve un restaurant chinezesc și unul coreean:

Cel chinezesc este:

China Town

iar cel coreean e:

Restaurant Korean Seoul,

unde pe lângă felurile de mâncare tradiționale coreene cu amestec de kimchi (varză fermenttă picantă, ingredientul național), primești din partea casei tot felul de gustări delicioase care te umflă și fac să nu mai poți mânca după aia. Prețul e moderat față de cantitate-calitate. Nota e în foto de mai jos, de comparat cu cea de La Mahala.

Acum, ce a fost uimitor a fost că în toate aceste restaurante (mai puțin turisticul Car cu Bere, desigur) am fost singurii clienți. Ne întrebăm cum supraviețuiesc acești antreprenori culinari, mai ales că restaurantul coreean e situat într-o zonă, pe la Aviatorilor, unde nu există pietoni și unde trebuie să te duci cu SUV, sau să faci parte din Parada Armatei ca să ajungi până acolo. “Noaptea se lasă în mahala / Și câinii latră a pustiu”…


 La coreeni…

Cf. și:

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/05/01/lacrimi-si-sfinti-dupa-amiaza-unui-faun-la-restaurantul-lui-dinescu/

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

După atâția ani de ignorare distantă, am zis să merg și eu la restaurantul lui Mircea Dinescu, în centrul vechi din București, crâșma cu nume furat obraznic din Cioran, Lacrimi și Sfinți.

Am mers în trei, subit, fără nici un fel de pregătire socio-afectivă, demersul fiind următorul: oricât de mult l-am detesta pe tristul lacheu al lui Vântu, fost poet, Mircea Dinescu, dacă găsim că e foarte bun să scriem că e foarte bun, iar dacă e foarte prost să scriem că e foarte prost. În realitate nu e nici una nici alta.

Sigur, Dinescu, cu traiectoria lui încâlcită, e un personaj ciudat și trist. Poet de care se îndrăgosteau toate liceenele în vremea lui Caușescu (Proprietarul de poduri), a apărut la revoluție dând ochii peste cap în FSN, iar după aia a devenit argatul lui SO Vântu și proprietarul unui debarcader la o moșie pe Dunăre. Și-a făcut restaurant în București cu nume luat din Cioran. Dar și Gérard Depardieu are restaurant și podgorii. Hai să vedem cum e la Dinescu.

Mai întâi, din start, primirea nu e prietenoasă. Aici însă, după ce ne-am așezat, am avut o lungă discuție între noi trei, cobaii vizitatori, eu argumentând că bieții chelneri, toți tineri, băieți și fete, sunt atât de dresați și obișnuiți cu aroganța posacă a parveniților bucureșteni încât a te arăta arogant și posac este pentru ei un semn de normalitate liniștitoare.

În realitate, a merge la un restaurant necunoscut în București e ca un blind date. Atmosfera și contactul sunt artificiale din start, dar după un timp vă obișnuiți, iar dacă sunt afinități poate chiar faceți glume.

Aici gluma a fost când după primul rând de țuici ca aperitiv chelnerul ne-a spus că nu mai este. A spus-o atât de convingător că am avut un moment de panică. De fapt mai era, dar el primește un punct suplimentar pentru modul sever și convingător în care a spus-o, la fel cum dăm note bune decorului (kitsch minimalist de bun gust, cu berze și porci din Lego pe pereți) și numelor mâncărurilor, de genul: Barza torturată (mulțumesc Mirela).

Acum, pentru a nu detalia culinar prea mult, să spunem din start că Lacrimi și Sfinți nu se compară cu Zexe. Ce surprinde la crâșma lui Dinescu este că deși mâncărurile propuse sunt îndrăznețe și ar merita încurajate, ele sunt cam toate fade.

Piftia de cocoș, de pildă. Bună, dar fără un pic de usturoi (am cerut noi câțiva căței de usturoi, iar chelnerul ne-a adus, e drept).

Platoul de mezeluri luate ca antreu era de asemenea bun, dar fad. Aici trebuie să te întrebi ce se întâmplă cu furnizorii, căci mezelurile alea nu sunt fabricate de restaurantul lui Dinescu. Cum poți să faci cârnați picanți nepicanți și caltaboșul bun dar fără gust? Mister.

Salata de boeuf = da, bunuță. Și un antreu cald excepțional: brânză telemea in foi de viță picante. 16 lei – trei bucăți, chiar și acum mă gândesc la ele. Alea merită deplasarea.

Vinul alb a fost un dezastru. Am comandat doar vinul lui Dinescu, desigur, doar de pe podgoria lui. Am insistat să fie un alb sec. Chelnerul a recomandat o tămâioasă care s-a dovedit demi-sec spre demi-dulce. Chiar ne-am certat un pic, noi trei, exploratorii, dacă e demi-sec sau demi-dulce, dar nu era oricum de băut. L-m lăsat așa, ba chiar l-m plătit la urmă și l-am înlocuit printr-un roșu decent, dar scump, tot al lui Dinescu.

Felurile principale? Tigaia cu măruntaie, momițe, creier, nu știu ce (numită Brigada Moravuri) a reușit să fie extraordinar de fadă, uleiaată, fără nici o fantezie. Măcar un pic de sare de-ar fi avut (știu că poți să-i adaugi, da). Somnul cu spanac? La fel de insipid, dar spanacul era bun. Tot așa cârnații de gâscă cu capră și nu mai știu ce… Buni, dar varza fleșcăită și fără gust… Apoi, la un restaurant din ăsta să nu faci tu cafea la ibric? Nu, nu facem cafea la ibric. Păi espresso din ăla cu gust metalic beau oriunde, chiar și în metrou.

Iar vișinata de la urmă a fost doar un sirop infect, cu vagi urme de alcool.

Verdictul, așadar: Lacrimi și sfinți e cu mult sub Zexe. Singura originalitate: telemeaua în foi de viță picante.

Detaliile meniului în poza de mai jos.
.

.

My beautiful laundrette…

.

Când cade noaptea, ușa unei spălătorii publice te atrage cu viclenia reclamelor de bâlci, și-i vezi acolo cum șed, mijind ochii în golul iluminat violent de neon, mâinile pe genunchi, ascultând de o oră bâzâitul chivotului învârtitor.

Câte un băiat trist, sau o fată răzleață, stingheri, neprivindu-se, de-ți vine să le oferi câte un volum de poezii, ca măcar, prefacăndu-se că citesc, să nu-și mai ferească privirile.

Așa, ea pretinde că scrie sms-uri, telefonul mobil având funcția, neprevăzută inițial, de voal pentru stânjeneală în public.

Când intră un negru beat, fără sac de rufe, doar așa, să se așeze și el o vreme undeva, atmosfera se mai destinde.

Mașina lui se oprește, el sare și o deschide grăbit, ea aruncă o privire furișă spre ce scoate el, care se căznește să acopere hubloul cu spatele spre ea.

O pereche de chiloți alunecă, negrul se repede să o culeagă și să i-o dea, sperând să primească de-o bere. Când negrul îi întinde zâmbitor slipul gri, uzat, găurit, ținându-l delicat, ca pe o perucă scoasă dintr-un torent, o rază de neon trece ca un laser prin steaua rupturoasă. El mimează uimire la vederea găurii, ia slipul și îl aruncă demonstrativ la coș.

E stacojiu acum, neonul nu cruță, iar ea s-a încovoiat și mai mult, bătând frenetic imaginare sms-uri. El iese mândru, cu sacul în spate, fără să zică bună seara.

Negrul merge la mașina lăsată deschisă și scoate de acolo un ciorap uitat de băiatul în fugă rușinoasă. Ridică șoseta și își vâră arătătorul prin gaura din călcâi. Iese și el, mormăind, admirându-și trofeul.

Când ea bagă telefonul în buzunar și se ridică ușurată, cu spatele drept, pricepi că și mașina ei era oprită de mult, dar că așteptase să plece el.

O lași acolo, singură, să-și strângă nimicurile găurite, însă impecabil pliate, precum îi e sufletul.

“Fake news” și pamfletul în era Internet

Văd tot mai multe lume care preia și difuzează, de pe site-uri obscure sau ale unor tabloide anti-UE, articole cu predicții de falși experți, în toate limbile, care anunță că Le Pen va câștiga în Franța.

Unii o fac cu voluptate, alții cu oroare, dar o fac intens, de parcă nu s-ar fi învățat lumea cum e cu “fake news” și cum funcționează propaganda difuză, menită să descurajeze. Odată ce Facebook și Internetul sunt înecate de asemenea articole, ele se acumulează și, evident, aduse la cunoștința prietenilor francezi, sau chiar traduse pe site-uri în Franța ele produc apatie și abandon. Ce să mai mergem la vot în ziua aia?… Oricum câștigă Le Pen, o spun atâția experți străini.

E ca și cum în „satul planetar” al informației totale se revine astfel la comunicarea difuză și aluzivă.

Sau, să lluăm altă tehnică: cea a unui montaj foto extrem de lesne de făcut și difuzat. Din cateva clickuri, se combină două poze: a) barca pneumatică a unor disperați fugari africani în largul mării, gata de orice ca să ajungă în Europa, și b) liderii care în ianuarie 2015 au mers braț la braț câțiva metri prin Paris, pentru a protesta împotriva asasinatelor de la Charlie Hebdo.

Acesta e montajul foto care atunci a făcut înconjurul lumii pe Internet: François Hollande și toți ceilalți lideri care s-au dus ostentativ la Paris în ianuarie 2015 să-și afișeze sprijinul pentru libertatea presei, unii venind însă din țări extrem de represive. Cu toții stau îngrămădiți pe barca pneumatică, ținându-se de mâini parcă pentru a nu aluneca în apă.

Iată, demonstrația e făcută în acest montaj foto: totul e ipocrizie în politică. Liderii s-au mobilizat atunci fățarnic pentru o mână de morți europeni, dar acum, confruntați cu drama repetată a ilegalilor înecați în cimitirul marin al Mediteranei, nu mișcă un deget, în vreme ce Europa anunță doar măsuri represive, de pază a frontierelor, ba chiar plănuind să scufunde bărcile traficanților de sclavi.

Oare? Un montaj foto poate fi mai convingător decât zece discursuri mincinoase.

Ideea sugerată de fotomontaj nu e justă, iar cele două realități suprapuse vizual nu au nimic în comun, însă rapiditatea cu care s-a propagat fotografia trucată si numărul de internauți care au preluat-o și difuzat-o mai departe arată – daca mai era nevoie – că Internetul nu e folosit neapărat pentru exactitate si informare, ci pentru a combate creativ, printr-un bruiaj sistematic si permanent al tuturor codurilor.

Să luăm acest fotomontaj. Ce înseamnă el? Că ar trebui să-i punem pe politicieni pe-o barcă și să le dăm drumul pe apă, cum se făcea în Evul Mediu cu ceea ce se numea Corabia nebunilor, când o comunitate urca toate persoanele inutile grupului pe o barcă și-i dădea drumul pe gârlă, lăsându-i, literalmente, în „plata Domnului”?

E foarte probabil că autorul fotomontajului n-a vrut să sugereze ceva atât de radical, ci doar o nemulțumire difuză față de felul în care merge lumea. Odată însă slobozit pe Internet, mesajul nu mai e controlabil.

Or, cu asemenea ostilitate difuză se confruntă astăzi guvernele și autoritățile politice tradiționale. Simplul fapt că mesajul e confuz, iar acuzațiile vagi, ar trebui să-i facă pe strategii politici să inventeze forme noi de comunicare. Iar publicul să nu mai răspândească aiurea texte viclene și obscure care o dau deja câștigătoare pe Le Pen. Cum spuneam: în „satul planetar” al informației totale s-a revenit la comunicarea difuză și aluzivă.

Stan și Bran în helter skelter…

Am fost întrebat de ce filmele cu Stan Laurel și Oliver Hardy au apărut în România sub titlul Stan si Bran… OK, Stan e Stan Laurel, dar de unde Bran? În franceză, până la urmă, cei doi sunt cunoscuți simplu ca Laurel et Hardy. Sau în spaniolă el gordo y el flaco: Grasul și Slabul.

E foarte simplu: cineva, primul traducător al dialogurilor, probabil, a căutat instinctiv o aliterație, procedeu balcanic și levantin.

Ba chiar oriental în general, dacă nu chiar universal. Talmeș-balmeș, harcea-parcea, du-te-vino, aliș-veriș, get beget… E un procedeu de asonanță care cădea firesc în limbă în vremea aceea. Stan și Bran a venit la fel de natural cum mi-a spus mie odată un imam afgan de la care luam lecții de paștună că vrea atâția (puțin contează suma) dollar-mollarDollar știu, dar când l-am întrebat ce înseamnă mollar a fost nedumerit. Nu înseamnă nimic. E un fel de a vorbi prin aliterație: dollar-mollar.

Asta m-a făcut harcea-parcea.

Procedeul urcă în Orient până în noaptea timpurilor. In Biblie, in Torah, in primele versete, aflăm că universul înainte de creație era tohu-bohu, sau tohu-va-bohu (תֹ֙הוּ֙ וָבֹ֔הוּ).

Stan și Bran, așadar. La fel ca de-a tura-valea, etc. Lucruri care nu înseamnă nimic, dar marchează conversația. Motiv pentru care și maghiarii au preluat numele duo-ului Stan és Pan.

Helter skelter cum cântau Beatles-ii.

Așa că acum eu o iau lipa-lipa, făcând-o lungă-scurtă… Sunt procedee poetice instinctive și iraționale. Nu trebuie căutată aici vreo logică. Stan și Bran vor rămâne în România etern cu numele ăsta. Stan és Pan la unguri.

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul…

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul… Aceste cuvinte în română (și toate derivatele lor) au la origine aceeași etimologie, chiar dacă vin din surse diferite, împrumutate în epoci diferite.

Rădăcina indo-europeană *kam– sau *kamb– redă ideea de curbură, de ceva îndoit sau cu boltă, de unde sensul de cameră, ca în greacă și latină: kamara/καμάρα, camera (chambre).

În română, camera e un neologism, împrumut din italiană în sec. XIX (aveam turco-arăbeștile odaie sau iatac înainte) în vreme ce cămara (același cuvânt cu cameră) este cel moștenit, cel mai probabil direct din latină. O știm pentru că ne-o arată fonetismul său: în română (ca și în portugheză sau catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călaremamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuțăneaccentuat devine automat Ă. Verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. Camara (sau grecescul kamara, καμάρα), cu trei silabe terminate în -a și cu accentul pe a doua silabă nu putea da în româna veche decât cămară. A accentuat din silaba a doua rămâne A, celelalte două se închid natural în Ă.

Comoara în schimb, care e același cuvânt, ne vine din slavona de biserică, unde grecescul καμάρα a dat, în mod regulat: komora. Acest slavon komora, care desemna camera trezoreriei, haznaua (sensul inițial de cameră boltită dispăruse), a fost împrumutat de români din slavă suficient de devreme pentru ca un o din komora să devină diftong: oa, comoară. La fel cum latineștile porta și morte(m) au dat poartă și moarte, komora a dat comoară. Împrumut vechi, așadar, vorbitorii nerealizând, desigur, că e același cuvânt cu cămarăCămară, comoară, iar în sec. XIX am împrumutat din italiană același cuvânt: cameră.

În alte limbi, ideea aceasta de curbură, de boltă, din rădăcina *kamb- a făcut că de acolo avem grecescul  kampē, καμπή, dar și camba, sau gamba în latină, curbura pulpei piciorului, de unde jambe, și jante, janta, dar și jambonul, spaniolul jamòn. Șunca din pulpa curbată.

Dar, dar…

Dar kamara, care în greacă mai desemna și curbura boltei cerului, în avestică, persana arhaică, în limba textelor lui Zarathustra, texte la fel de vechi ca și Iliada și Vedele, desemnează, pe lângă cer, precum în greaca veche, și o centură. Kamar: tot ceva curbat. Cerul, dar și un brâu. Și noi spunem poetic brâul cerului, echivalent cu bolta cerului.… De la acea curbură. De aici kamar = centură, curea în persana modernă, care, preluat de turci și cu pronunție turcească, a dat la osmanlâi kemer, de unde chimirul nostru, adus de arnăuți. Nici nu știam noi că la persanii vechi, chimirul era brâul sau bolta cerului, înrudit cu bolta unei camere, cămări sau comori.

Chimirul haiducesc are așadar aceeași origine semantică și istorico-culturală și vine de la aceeași rădăcină indo-europeană cu camera, cămara, comoara, gamba, janta și jambonul.

Să te curbezi de mirare, nu alta. Să te gondolezi ca un cocoșat.

Despre cocoașă și curbura ei, cf. și aici:

— Curcubeu, castraveți, cocoșați și cucurbitacee…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/07/despre-curcubeu-castraveti-cocosati-si-cucurbitacee/

Despre alte denumiri ale camerei:

— Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/29/fiu-haz-casa-si-cotet-pericolul-lingvisticii-amatoricesti/

Despre hazna:

Hazna și rahat – când româna confirmă elucubrațiile lui Freud

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/13/hazna-si-rahat-cand-romana-confirma-elucubratiile-lui-freud/

Suprarealiștii, Camus și terorismul islamic ca operă de artă

 

„Actul suprarealist cel mai simplu”, scria André Breton, „este să ieși în stradă cu pistolul în mână și să tragi la întâmplare, cât poți, în mulțime.” (André Breton, Second manifeste du surréalisme, 1929)

Nici un biograf nu s-a priceput vreodată să spună dacă André Breton chiar gândea acest gest, sau era sub influența cine știe căror substanțe când scria, faptul este că exact asta au făcut teroriștii islamici în Paris și Bruxelles, în noiembrie 2015 și martie 2016, ba chiar și acum pe Champs-Elysées în Paris… și că masacre de civili la întâmplare riscă să se reproducă. Ba chiar, experții militari și ai serviciilor secrete recunosc cu jumătate de gură că ele sunt inevitabile.

Se pune acum întrebarea deranjantă: de ce îndemnul lui Breton de a ieși în stradă pentru a trage la întâmplare în mulțime trebuie văzut ca un genial act de provocare artistică, suprarealistă, destinat a șoca burghezul, in vreme ce gestul efectiv al islamiștilor sinucigași se înscrie în oroarea absolută?

Câtă vreme se așează întrebarea în minți, iată un alt exemplu: Histoire de l’Oeil/Povestea ochiului a lui Georges Bataille, text emblematic al unei întregi generații interbelice, se încheie cu asasinarea exuberantă și juisivă a unui preot în biserica în care oficia… Cuplul criminal din poveste îl torturează pe preot înainte de a-l ucide (nuvela e o culminare literară a anticlericalismului francez), ba chiar îi scot un ochi, pe care femeia îl folosește în scopuri de nenumit (de aici titlul: Histoire de l’Oeil).

Ceea ce la Bataille era un gest provocator aplaudat de generații (asasinarea preotului din plăcere și anticlericalism, act gratuit) a fost pus in practică într-o biserică în Franța, tot anul trecut, de către doi tineri islamiști născuți acolo, care au asasinat un preot în plină slujbă.

Oricât de deranjantă ar fi comparația, ne aflăm în situația în care gesturi literare și artistice provocatoare odinioară aplaudate, pentru că rămâneau la stadiul scriiturii abile, sunt deodată puse în practică și se arată a fi gesturi de neînțeles, de un nihilism fără margini. Anumite texte pe care le credeam limpezi capătă astăzi o cu totul altă consistență.

Și iată că dacă ne întoarcem, pentru a înțelege ce se întâmplă, spre un gânditor precum Camus, găsim că el, după război, în studiul său de morală Omul revoltat (1951), analizează fenomenul terorismului și al crimei aparent gratuite cu o detașare care astăzi ni se pare iresponsabilă.

Departe de a ne reconforta, Camus ne înspăimântă prin felul în care, în Omul revoltat, decortică și explică binevoitor fenomenul terorismului și al crimei de protest, pe care el le înscrie sub eticheta: nihilism. (Nihilism, pentru că epoca lui Camus nu reușise încă să se desprindă de influența exaltantă a lui Nietzsche.)

Camus nu își poate ascunde admirația filozofică și morală în fața teroriștilor și anarhiștilor ruși, din cei pe care ni i-a făcut pe vecie familiari Dostoievski în Demonii. Camus se oprește îndelung asupra acestui fapt pe care astăzi am dori să-l uităm, și anume că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer a făptașului odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de europeni, de anarhiștii revoluționari ruși și balcanici.

Camus îi admira, dar exact asta fac astăzi teroriștii islamici, se aruncă în aer odată cu victimele. Iată o întrebare căreia trebuie să-i găsim răspuns pentru a putea decripta epoca în care trăim și pentru a ne cartografia viitorul. Iar dacă ni se răspunde că revolta islamistă e absurdă, pentru că oprimarea presupusă a Islamului de către Occident, care le alimentează acestora mânia, e o construcție fantasmagorică, suntem obligați să constatăm că pentru Camus în Omul revoltat faptul că revolta e justificată sau nu este total irelevant. Ceea ce contează pentru el este gestul revoltei, iar nu consecințele lui: Omul revoltat e cel care spune nu, insistă Camus.

Justificarea terorismului islamic de către Camus este poate ultimul lucru la care ne-am fi așteptat, însă incomodul adevăr este că teroriștii de astăzi se înscriu perfect în definiția nihiliștilor revoltați așa cum îi analiza, cu admirație fățișă, Camus.

Camus și teroristul – „om revoltat”

Qu’est-ce qu’un homme révolté ? Un homme qui dit non. / „Ce este omul revoltat? Un om care spune nu.”

„În vremuri de negație”, scrie Camus în Omul revoltat, „ar trebui să ne punem problema sinuciderii. In timpul ideologiilor, trebuie să ne împăcăm cu crima. Dacă asasinatul are o rațiune, atunci și noi îi urmăm consecințele. Dacă nu o are, atunci suntem în plină demență și nu avem altă soluție decât să-i găsim o consecință sau să ne îndepărtăm.”

Camus încearcă astfel să definească nihilismul (manifestat prin terorism) și ajunge la concluzia că nu poți fi nihilist pe jumătate. Altfel zis – crima derivã de la sine.

Dar ce înseamnă acel nu pe care îl opune nihilistul/teroristul societății?

Zice Camus: „Inseamnă de pildă că el spune «situația asta a durat prea mult», «până aici, mai departe nu se poate», «ați mers prea departe», sau, «există o limită pe care nu o puteți depăși». Astfel, mișcarea de revoltă se sprijină pe refuzul categoric al unei intruziuni sociale socotită intolerabilă și pe certitudinea de a avea dreptate, sau, în cazul revoltatului, impresia că el «are dreptul să…». Revolta nu funcționează fără sentimentul de a avea dreptate.”

După Camus: terorismul modern s-a născut în Europa

Terorismul modern, ideologic și practic, s-a născut in Europa, la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Anarhiștii ruși si cei balcanici, bulgaro-macedoneni, cei din asa-numita Organizație Revoluționară Macedoneană (VMRO) mai cunoscuți si ca „Komitagi”, au asasinat regi si generali, bancheri si oameni politici, ba chiar asasinarea de catre un terorist sârb a Arhiducelui austriac Franz Ferdinand a dus la declanșarea Primului Razboi Mondial.

În anii de prosperitate si credința ferma într-un progres infinit al Occidentului, după al Doilea Război Mondial, terorismul a fost de asemenea practicat activ în Europa de către mișcările de extrema-stângă, Brigãzile Roșii în Italia, Action Directe în Franța sau die Rote Armee Fraktion în Germania Federală.

Tot în Occident, apoi, a fost practicat după război un terorism de un tip aparte, care a fost cel politic, practicat de independentiștii basci și irlandezi, în Spania și în Marea Britanie. (O mențiune aparte ar merita aici și terorismul naționaliștilor algerieni împotriva Franței, atât în Algeria propriu-zisă cât și pe teritoriul Franței metropolitane și care nu avea câtuși de puțin o dimensiune religioasă, musulmană, ci era o simplă mișcare de eliberare națională care folosea metode teroriste.)

Tot în Europa mai trebuie menționate nerezolvatele cazuri de terorism atribuite unor mișcări niciodată identificate, de extrema dreaptă, care căuta să destabilizeze anumite guverne. Așa a fost atentatul de la gara din Bologna, in Italia, din 1980, care a făcut 85 de morți, sau masacrele comise de așa numiții Asasini din Brabant, în Belgia, care între 1982 și 1985 au ucis cel puțin 30 de persoane.

Rămâne un fapt că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de anarhiștii ruși și balcanici. La fel, a existat si continuă sa fie practicat un asemenea terorism sinucigaș de catre asa-numiții Tigri tamîli, din India si Sri Lanka (Ceylon). O vreme s-a crezut chiar, memoria fiind scurtă, că acest tip de terorism, privit cu indulgență din afară, ar fi fost o specificitate exotică locală.

Chiar si după al Doilea Razboi Mondial, terorismul sinucigaș, asa cum il cunoaștem astăzi, nu a fost câtuși de putin practicat in lumea musulmană, primul caz în Occident fiind masacrul atleților israelieni la jocurile olimpice de la München din 1972 de către un comando de teroriști palestinieni.

A urmat apoi terorismul cecen, care a venit cu totul neașteptat, pe fundalul celor două războaie distrugătoare duse de Rusia în Cecenia. Pentru prima oară, cetățenii unor state foste comuniste, care în timpul înșelător numitului Război Rece nu cunoscuseră niciodată oroarea unui autentic război, s-au întâlnit cu lipsa de reguli în violență, cu această metodă neconvențională de a ucide fără discernământ, printre cei lipsiți de apărare, tocmai pentru a răspândi teroarea.

Brigãzile Roșii, în Italia, puteau pretinde că sunt mânate de idealism, de dorința de a crea o societate mai bună, sau chiar o societate perfectă, dar același lucru l-au pretins întotdeauna toți teroriștii. Teroriștii islamici afirmă, de asemenea, că urmăresc să creeze o societate perfectă. In realitate, nimic nu este mai distrugător decât un terorism utopic convins că operează pentru binele viitor al umanității.

Se va mai citi cu folos:

— Teroristul musulman: perdantul radical

— Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

— Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

————————————

Ielele și cum “dumnealor se cam bețivesc”… Despre politețea sarcastică

Nymph

Numele Ielelor, demonicele creaturi feminine din folclorul român care dansează goale prin pădure, echivalentul nimfelor și hamadriadelor ale vechilor greci, a fost corect interpretat ca fiind pur și simplu pronumele personal feminin de persoana a treia: ele, însă transcris fonetic: iele.

Forma aceasta de respect magic, cvazi-religios, care se manifestă prin folosirea persoanei a treia când te adresezi cuiva, sau folosirea pronumelui când îl menționezi persoana a existat dintotdeauna. În secta mistică a lui Pitagora, El, învățătorul, era menționat doar ca: Autos = El !…

La fel se explică și pronumele personal de politețe spaniol Usted. În ciuda interpretărilor diferite și a neconvingătoarei etimologii tradiționale (vuestra merced), Usted vine limpede de la ustad din arabă, termenul care desemnează un maestru, un specialist în ceva, devenit pronume personal. Așa cum italienii spun dottore sau ingegnere când ți se adresează popular-politicos. Ustaz este dumneavoastră și în Afganistan, de pildă, în dari și paștună, moștenire din arabă și echivalentul perfect, la capătul celălalt al vechii arii musulmane, al spaniolului Usted.

Chiar și germanul Sie = dumneavoastră (domnia voastră) nu e altceva decât pronumele personal plural de persoana a treia: ei!

Ei, așa cum maeștrii sufi din Asia Centrală au fost numiți întotdeauna, în persană: Ishan (ișan) = Ei, așa cum Pitagora era numit Autos = El.

De aceea, multe nuanțe fals politicoase, o anume zeflemea manierată, se pierd în traducerea spre limbi care nu posedă asemenea mecanisme de politețe. În Maestrul și Margareta al lui Bulgakov există o scenă care sună fals în mai toate limbile, pentru că dialogul, cu toate nuanțele lui, se pierde. In capitolul 7, Stiopa se trezește dintr-o adîncă beție ca să descopere demonii în jurul lui în apartament, printre ei și sinistrul motan gigantic Behemot.

Aici vine comicăreala: căci Behemot îl examinează pe Stiopa, așa cum zăcea el în pat în stupoare alcoolică, și pufnește, adresându-se celorlalte satane:

Hm, dumnealor se cam bețivesc.

Nu mai știu cine a tradus Maestrul și Margareta în română, citez din memorie, dar acest dumnealor adresat nefericitului Stiopa care își vede moartea cu ochii trece minunat în română, însă se pierde practic în orice altă limbă.

— Dumnealor, mai ales în ultima vreme, se porcesc cumplit. Se bețivesc, umblă cu femei, folosindu-se de importanța lor, nu fac nici pe dracu, dar nici n-ar putea face ceva, întrucât nici nu se gândesc la ce li se cere.

(– Они, они! – козлиным голосом запел длинный клетчатый, во множественном числе говоря о Степе, – вообще они в последнее время жутко свинячат. Пьянствуют, вступают в связи с женщинами, используя свое положение, ни черта не делают, да и делать ничего не могут, потому что ничего не смыслят в том, что им поручено.)

Și Ielele sunt așadar tot un fel de dumnealor, numai că în cazul lor respectul rătăciților prin pădure era adevărat, amestecat cu spaimă tot atât de reală.

Despre o altă traducere ratată din rusă, tot despre politețe și alcool, cf. și aici:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

beh

„Islamologia”, noua „kremlinologie”: jihad între specialiști

mah

Studiul și decorticarea Islamului pentru folosul politicienilor, dar și al marelui public, a înlocuit ceea ce fusese „kremlinologia” pentru ultimele decenii ale Războiului Rece.

Ca și în cazul „kremlinologiei”, „islamologia” vine deseori cu aceleași cohorte de impostori, specialiști improvizați și experți plicticoși, cu discursul amorf, de la care fură vedetele mediatice ale zilei ce vor să ne explice funcționarea inamicului.

Gilles Kepel, in schimb, pleacă de la premisa inversă si acuză influența salafismului, islamul de tip saudit, importat în Europa dupa primul razboi din Golf impotriva Irakului din 1990. Gilles Kepel acuză Islamul însuși. Salafismul se bazează pe doctrina wahhabită, saudită, si a ajuns, prin finanțare permanentă din partea Arabiei si prin nepăsarea si complezenta occidentalilor, sa se impună peste tot ca fiind Islamul autentic. Ceea ce era inițial doar ideologia unei secte din Arabia, combătută militar chiar de catre Imperiul Otoman, a ajuns sa se impună prin impostură ca reprezentând Islamul autentic, global, planetar.

Gilles Kepel, asadar, acuză salafismul ca situându-se la sursa terorismului actual. Expert de teren, el spune: „Mergeți si ascultați ce se predică in unele moschei din Franța.” Evident, Olivier Roy nu poate face asta, pentru că nu știe araba.

Apoi, jihadismul și islamologia trebuie să țină seama și de sofisticarea și modernizarea tehnicilor mediatice jihadiste (aici realitatea dându-i dreptate lui Olivier Roy: acolo unde Osama bin Laden apărea în mesajele sale filmat prost într-o grotă, vorbind monoton o oră în plan fix, jihadiștii de azi (Daesh și Al-Qaeda bătrânicioasă a răposatului Bin Laden fiind inamici de moarte) au devenit producători de filme. Toate acele clipuri cu decapitări, lapidări, execuții și amenințări postate pe Internet, perfect montate și splendid fimate, arată acum o mare pricepere jurnalistică și estetică din partea jihadiștilor din Daesh, ceea ce Al-Qaeda nici n-ar fi visat.

Fenomenul Islamului în Franța trebuie apoi replantat în contextul precis al republicanismului si laicității de acolo. Oficial, statisticile etnice si confesionale sunt interzise in Franța, așa că nu cunoaștem cifra musulmanilor. Toți francezii sunt doar cetățeni ai republicii, indiferent de origine și religie.

In Belgia vecină, însă, regat federalizat etnic intre flamanzi si valoni, situația este exact opusul celei din Franța, si cu toate astea radicalismul islamic a devenit la fel de extins si primejdios, cum au arătat-o recentele atentate, ceea ce tinde sa infirme teza lui Olivier Roy si a celor ce pun terorismul jihadist pe seama sărăciei și a vieții în mahalalele industriale: majoritatea asasinilor din Franța și Belgia veneau din familii înstărite, care trăiesc nesfârșit mai bine în Franța si Belgia decât in Marocul sau Algeria lor de origine. Nu despre marginalizare socio-economică poate așadar fi vorba.

Toate acestea lasă însă cu totul deoparte fluxul migrator dinspre Siria si Irak. Nu din acolo a lovit monstrul terorismului, prin intermediul refugiaților, ci a venit de la oameni născuți și trăiți în Occident, dar specialiștii, „islamologii” și „jihadologii” încă discută despre cum să interpreteze asta, insultându-se în presă.

Se vor mai putea citi cu folos:

Teroristul musulman: perdantul radical

Terorismul și Islamul dezangoasat

Justiția și drepturile teroriștilor în „societatea deschisă”

Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

Câinele din nori… în cultură ca în amor

Horapollo (de la Horus Apollo), cum a fost întotdeauna numită această carte anonimă, a fost singurul text păstrat din antichitate care căuta să explice hieroglifele egiptene. Totul e greșit înăuntru, afară de speculațiile în jurul hieroglifei ce reprezenta o rață și care, într-adevăr, cum spune Horapollo, era un omofon egiptean pentru “fiu”,  “fecior”.

Multe au fost încercările de descifrare ale scrierii egiptene, cazul cel mai tragic fiind cel al părintelui Athanasius Kircher, care chiar credea că găsise cheia și despre care am mai scris aici:

Și Potopul a omorât toți peștii (Athanasius Kircher si oroarea absoluta)…

.

In schimb, următoarea eroare e comică și instructivă: într-un manuscris latinesc (de dinainte de Champollion, desigur) care pretinde că scrierea egipteanã consta doar in rețete si texte alchimice criptate, se vorbeste la un moment despre faptul ca egiptenii ar fi adorat un câine zburator al carui lătrat celest (dihania zbura până in nori si lătra de acolo) facea sa fermenteze laptele vacilor in uger, să se înfricoșeze mercenarii etc…

Imagine fara niciun sens: câine care latra din nori… Voiam sa trec peste ea, până mi-am dat seama ca cei care au scris manuscrisul au înțeles ceva total pe dos, dintr-un sens latinesc producand un nonsens foarte poetic…

Iatã: textele medievale de dinainte de incunabule erau scrise nu doar de mână, dar de multe ori fara o punctuație coerenta, fara majuscule, etc… Or, intr-un text cu nume bizare si cuvinte exotice, printre numele de zeități s-ar fi aflat desigur si cel al zeului egiptean Anubis, care intr-adevar avea cap de caine, da care nu zboarã…

Ei, in mod sigur alchimistul latinofon medieval sau renascentist (vreun Conrad Pelicanus, vreun Agrippa sau Melanchthon, toti nemți posaci) a vazut scris acolo “canis anubis

c  a  n  i  s  a  n  u  b i s” …

si a inteles… “a   nubis” ! …. Din nori !…. Ha- haaaaa: cainele Anubis – cainele “a  nubis”… si a brodat acolo cum urla javra misticã din nori etc…

Sigur, se poate obiecta, corect în latină ar fi fost a nubibus (“din nori”, cu ablativul). A nubis e latină “de bucatarie”, latin de cuisine, din cea pe care o numim dog latin. Dar, hei, tocmai de-aia o numim dog latin.

Si cate alte confuzii cauzate de o expresie aramaica rău tradusa in greacă șabada…

In istoria culturii – ca in amor: câte cupluri si mituri nu s-au fondat pe o interpretare gresita, din start, a unui cuvint sau expresii…

 anubis65070_504642902902886_1512105488_n

——

Misofonie de Paști

Grosz-No__73_Restaurant_ca__1925__Berlin972x724

Fiind ajun de Paști și mergând eu la restaurant singur în Bruxelles, dau la masa de alături de unul din cele mai nocive cupluri: cel în care complicitatea funcționează prădător pe atragerea atenției celor dimprejur. Pentru că ei au o complicitate porcească, nu mai au nimic să-și spună și au decis să te agreseze pe tine.

De cum mă așez și scot micuțul și elegantul laptop Air Macintosh pe care scriu toate astea, ochelaristul îmi aruncă hăhăit: — Ce chin să lucrezi în seară de Înviere!

Fuck you, telescop de împrumut, îmi murmur în cap, încercând să mă concentrez pe ale mele.

Ei mestecă zgomotos între ei, mai schimbă niște idioțenii, după care vine întrebarea:

Fără indiscreție, ce scrieți acolo?

— Lucrez la fisc, le spun, iar ei fac pe indignații, prădătorii nerușinați, căci au înțeles că nu-s de abordat.

În stânga am însă și mai rău, o autentică sursă de misofonie. Misofonia este literalmente ura de sunet (de la μῖσος « misos» = ură și « phônê » = sunet) și se referă la senzațiile de dușmănie violentă pe care le încercăm pentru anumite zgomote mici, repetate, ca atunci când la masa de alături, la crâșmă, se trântește o arătare subumană care scoate un telefon cât o placă de caldarâm și-ncepe să privească singur la clipuri muzicale tâmpite, cu ritmuri din cele pițigăiate care-ți pulsează valuri de ură incontrolabilă în creier.

Se holbează rânjind, vita asta din stânga, la clipul schelălăit din telefon, trăgându-și regulat nasul și păcănind mecanic dintr-un pix nefolosit și jucându-se cu lanțul de chei. Ce simt eu se numește misofonie.

Când își mai și țistuie la intervale regulate resturile de mâncare dintre dinți ai dezlegare să-l apuci de ceafă și să-l izbești repetat cu fața în masă.

Misofonia este o afecțiune banală și frecventă în majoritatea cuplurilor. Codul penal nu prevede, din păcate, circumstanțe atenuante pentru actele regretabile declanșate de misofonie.

La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus

82b864b5f7f7d1541b2425bf01a7288e
Ἐκεῖ ἔθηκαν τὸν Ἰησοῦν: Acolo îl depuseră pe Isus.

Verbul folosit de evangheliști pentru depunerea trupului în mormânt este ἔθηκαν, ethēkan. Nimic deosebit acolo, doar rădăcina verbului în sine este interesantă, pentru că, în ciuda aparențelor, verbul este identic cu latinescul facere și cu englezescul to do (tun în germană). Tote astea sunt înrudite, deși nu par.

Rădăcina din ἔθηκαν, ἔ-θη-καν, deși nu pare evidentă pentru ne-lingvist, este *dhe– / θη-: indo-europeanul pentru a pune, a depune, a crea, etc. De aici avem în sanscrită: dadhāmi, eu creez. Prezentul se formează prin reduplicare: dha-dhā-mi, dar cum două aspirate în silabe succesive sunt foarte greu de pronunțat, în reduplicare prima silabă pierde întotdeauna aspirația. așa că forma uzuală e: da-dhā-mi, eu creez.

In greacă, unde consoanelor dure din sanscrită le corespund surde, verbul se conjugă de asemenea la prezent prin reduplicare. De la rădăcina θη formăm prezentul: τίθημι = τι-θη-μι, tithēmi , care corespunde exact lui da-dhā-mi sanscrit.

Aoristul (forma de trecut, de acțiune împlinită) e, ca în Evanghelii: ethēkan / θηκαν: au pus, au depus. La θη- se adaugă ἔ, particula care marchează trecutul, și terminația de persoana a treia pentru trecut -καν.

De la această rădăcină *dhe- sanscrita a format termeni precum dharma și dhaman, care reprezintă legea, ceva care a fost creat definitiv. Le corespunde exact, cu aceeași terminație, însă cu asurzirea consoanei, grecescul thema. Iarăși ceva pus jos definitiv, fie o temă, în sensul pe care îl înțelegem ca subiect ales, fie o provincie bizantină, o themă, o unitate teritorială din administrarea imperiului.

De la aceeași rădăcină care ne-a dat tema mai avem în greacă temelia și temeiul: θεμέλιος, de unde și θεμέλιο, plural θεμέλια: temelia sau temeiul, baza. Ceva pus jos solid și pe care te poți sprijini. Ca dhaman sau dharma la indieni. De aceea, sprijinit pe un temei sau o temelie, tu în-temeiezi. E fascinant să descoperi că a întemeia are aceeași rădăcină cu sanscritul dharma și cu englezescul to do și cu verbul punerii lui Isus în mormânt: ἔθηκαν / ethēkan, dar și cu latinescul facere.

In majoritatea celorlalte limbi indo-europene aspirația s-a pierdut încă din preistorie, așa încât, în limbile germanice, rădăcina *dhe- este cea care a dat englezescul do, to do (în olandeză doen, în germană: tun). To do, dharma, temelia și a face, facere au aceeași rădăcină.

Urmele de reduplicare rămân însă în formele de trecut. Acolo unde sanscrita avea dadhāmi, engleza are de la do forma de trecut did, I did (sanscrită: aham dadhāmi, I did) = am făcut, creat, depus, înfăptuit. Reduplicarea e vizibilă și în englezescul deed, olandezul daad și germanul Tat: fapt, lucru întâmplat sau făcut.

In limbile baltice și slave, de asemenea, aspirația s-a pierdut de la început, așa că lui *dhe- din to do și dadhāmi și τίθημι îi corespunde verbul *děti, în rusă: деть. Tot un fel de a face, a depune, a aduce în existență. De unde și dělo, дело, lucrul, chestia, obiectul, identic formal și istoric cu did și deed din engleză, dar și cu dharma, temelia etc.

In lituaniană, ca și în sanscrită și greacă, verbul și-a păstrat reduplicarea la prezent, precum în sanscrită (dadhāmi ) sau greaca veche (tithēmi): verbul lituanian deti are prezentul dedu, dedi, deda.

Am lăsat la urmă latina, pentru că e un caz aparte. In latină, toate rădăcinile care corespund aspiratelor din sanscrită și greacă au fost tratate diferit, în funcție de poziția lor: dacă se aflau în interiorul cuvântului, rămâneau sonore simple. Lui *dhe-, care a dat to do în engleză și delo în slavonă și deti în lituaniană îi corespunde -di- sau -do- în latină în interiorul cuvântului. Con-do = a crea (do) împreună (con). De aici avem conditio, condiția, baza legală, dharma, temelia. De aceea expresia latină ab urbe condita = de la în-temeierea Urbei, a orașului prin excelență, Roma. Urbe con-di-ta. Tot de aici avem verbul, la origine o expresie verbală: credo = cre-do. Cre– vine de la inimă, cor, iar do este același verb *dhe-: a plasa solid, a pune. A crede este a-ți pune inima în ceva. Cre-do corespunde perfect sanscritului  śraddhāmi.  śrad-dhā-mi = cre-do. In irlandeza veche cretim (pronunțat credim): eu cred. Și desigur, din nou, aceeași rădăcină din englezescul to do.

Cred și credința au așadar aceeași rădăcină cu temelia, tema, dharma, to do și delo. Dar și cu a face, facere, fapt.

Iată:

În latină, în poziție inițială, un sunet aspirat în sanscrită sau greacă dădea automat un F-. De aici abundența de F-uri inițiale în latină. Așa încât *dhe-, care în interiorul cuvintelor latine rămâne D (con-ditio, cre-do), apare ca F în poziție inițială în verbul facio, facere.

Și așa ajungem la verbul latinesc facio, facere, care a dat în limbile neoromane de azi facere, faire, hacer și fazer și care a prezentat întotdeauna o mare enigmă etimologico-structurală. Dacă rădăcina e limpede: *dhe– iar F era de așteptat, avem acolo un misterios –C-. De ce fa-c-ere?

Facere și factum au dat în română facerea și faptul, dar de unde vine acel -C-?

Ei bine, explic asta printr-un vechi imperativ latin dispărut în epoca istorică. Avem un exemplu paralel în lituaniană. Relația dintre latină și limbile baltice este mult mai intimă decât s-a spus vreodată, mergând până la misterioase elemente lexicale, precum numele acelui pește din Tibru pe care romanii îl numeau fără să știe de ce zeus (zivs = pește în limbile baltice). Dar, mai ales, lituaniana posedă o particulă de imperativ, –k. Astfel, de la verbul eiti, a merge, imperativul este eik.

In mod previzibil, verbul nostru lituanian deti, a pune, a crea (rezultatul lui *dhe– și care are prezentul cu reduplicare dedu), are imperativul dek, dekite. Precum imperativul latinesc fac, facite (fă, faceți).

E limpede că latina a posedat un asemenea formativ al imperativului prin -k: fac, facite, de la rădăcina *dhe-. Imperativul *dhek ! a rămas în lituaniană: de-k, de-k-ite: fă, faceți. În latină, acea particulă din imperativul inițial fac, facite (fă, faceți) s-a extins la întreaga paradigmă, ba chiar și la infinitiv. De aici: facere, factum, de unde avem noi a face și faptul și fapta.

Am pornit așadar de la rădăcina verbului care a servit evangheliștilor pentru a desemna așezarea Domnului în mormânt: ἔθηκαν, ethēkan, pentru a descoperi treptat că pleacă de la una din cele mai arhaice și productive rădăcini din limbile indo-europene, *dhe-, cea de la care avem în același timp: dharma, temelia, tema și temeiul, to do, credo și credința, condiția, a face, facere și înfăptuire.

Poate că verbul *dhe– nu era folosit inutil așadar, iar Logosul a vrut ca toate aceste sensuri să se împletească într-o punere în mormânt care a servit de temelie.

Chelie, căpățână și calvarul lingvistic…

skullchurch6

»Isus, ducându-și crucea, a ajuns la locul zis al „Căpățânii“, care în evreiește se cheamă „Golgota“. Acolo a fost răstignit

(Ioan: 19, 17)

Γολγοθᾶς, Golgota, e un plural în Evanghelii. I s-a mai spus  Κρανίου Τόπος (Kraníou Tópos), Locul Craniului, tradus în latină: Calvariæ Locus.

De acolo avem calvarul, chinul insuportabil. Dar calvar, metaforic pentru caznele lui Isus, vine doar de la denumirea latinească a craniului, a căpățânii, calvaria, care o traducea pe cea grecească, aceasta la rândul ei traducând un termen aramaic pierdut (golgota).

Latinescul calvaria supraviețuiește și azi în spaniolul calavera = craniu.

În latină, aceeași rădăcină ne-a mai dat și calvus = chel, cu calviție, în franceză: chauve.

Termenul calvus (de unde calvaria) este însă, înrudit, să vezi comicăreală, cu slavonul glava, cap, căpățână. K (C) s-a întărit acolo în G. In rusă: голова. Dar la fel cum în latină desemnează sfera cheală, goală, a capului: calvus, aceeași rădăcină a mai dat în slavă și gol:  голый, neted, chel. L-am împrumutat și noi: gol.

Acum, în celelalte direcții, avem aceeași rădăcină de la calvus în germanul kahl-köpfig = chel, cu cap (kopf) chel (kahl), dar în iraniană am avut de asemenea rădăcina lui calvus, în persanul kal care, ajuns la noi prin turcă și prin pronunție turcă a dat în română: chel.

Așa că de la aceeași rădăcină a calviției avem noi gol din slavă și chel din persană (prin turcă), ambele trimițând la căpățână și la… Calvar.

Dali-840x350

În noptiera lui Isus (cu un link spre prosopul lui Isus)…

jesus-washing-peter-s-feet-1876

In seara de joi, la Cina cea de Taină, Isus le-a spălat picioarele discipolilor (am mai vorbit despre spălatul picioarelor și în lecția de ieri).

Citim la Ioan, 13: 6, că Petre, viitorul martir și prim Papă i-a spus, uimit, Mântuitorului, pe când acesta îi îmbăia în lighean grosolanele cioate de predicator care umblă desculț:

— Κύριε, σύ μου νίπτεις τοὺς πόδας;

— Doamne, Tu îmi speli mie picioarele?

Verbul folosit aici este νίπτω, νίπτεις: niptō, nipteis, eu spăl, tu speli…

Rădăcina indo-europeană din verbul niptō / νίπτω, a spăla, a fost deja propusă ca stând și la baza latinescului Neptunus, zeul apelor, echivalentul lui Poseidon.

Ea a continuat să fie folosită și până în greaca de azi, inclusiv în derivate precum niptiraνιπτήρα:  chiuveta, lavaboul sau ligheanul în care te speli.

Acum, de ce menționăm acest verb nipto și obiectul de toaletă niptira pe care îl ai în fiecare hotel de hoțomani din Tassos sau Creta? Pentru că una din cele mai ridicole etimologii pe care le găsim prin dicționarele celor care ne ucid limba și ne obligă să scriem cu  din A se numără etimologia noptierei.

Ce este noptiera? Un dulăpior care se ținea la capătul patului cu o carafă cu apă, un lighean și o oliță pentru nevoi presante.

Măsuță de noapte, spun dicționarele. [Pr.: -ti-e-] – Dar dicționarele românești caută să te convingă că noptiera vine de la Noapte + suf. -ieră.

Absolut deloc și absurd, totul e bazat pe o etimologie populară. Echivalentul stupizeniei cu mișto care chipurile ar veni din germană de la un inexistent mit Stock.

In realitate, noptieră nu e altceva decât deformarea grecescului niptiraνιπτήρα. Este chiuveta, lavaboul sau ligheanul în care te speli.

Niptira a dat noptieră, printr-o etimologie populară, cum sunt atâtea.

Κύριε, σύ μου νίπτεις τοὺς πόδας;

— Chirie, su mou nipteis tous podas?

— Doamne, Tu îmi speli mie picioarele?

Cf. și:

În prosopul lui Isus