Skip to content

Cățeaua…

1481002437422

Toată lumea cunoaște complexul celor care s-au născut cu protuberanțe, alunițe uriașe, pete de vin și bubițe pe față în cele mai neașteptate locuri.

Sunt alunițele alea mari ca niște pete Rorschach, care pot sluți fața unei fete, mai ales când alunița se întinde pe un obraz, ca un covoraș, și iese un smoc de peri din ea, pe care n-are întotdeauna vreme să și-i smulgă.

Marcela se născuse cu o asemenea excrescență ca o bucată de blăniță pe vârful nasului. Exact pe vârf, dar acoperind tot nasul, ca un bot de căprioară… sau de câine. Imposibil de operat. Cu peri pe el.

Ar fi fost frumoasă, dar nasul ei cu vârf de tumoare maronie îi dădea o aură animalică, ceva sacru, obscen și mortuar în același timp, trimițând la ambiguitatea din latină dintre termenii de “sanctus” și “sacer” (sacrum). Sfânt, adică. Ceilalți din liceu îi spuneau simplu: Cățeaua.

Discretă și complexată era și neîncrezătoare în cei care încercau să-i fie prieteni sau iubiți. Se ura pe sine, își ura părinții, nu se îngrijea, deși era frumoasă și sveltă, iar tot ce dorea era să aibă note bune. La examene ținea o batistă în fața nasului, pretextând o eternă răceală.

Nimeni n-a știut ce s-a întâmplat când s-a lăsat sedusă și s-a culcat cu Bebe, sportivul, care după aceea a povestit tuturor că vârful ăla de bot cu blăniță e mereu umed, ca la o cățea. În văzul lumii a venit la el, în curtea liceului, și l-a mușcat de față, după care s-a zgâriat singură pe bot, căutând să-și smulgă măslina din piele de căprioară care-i acoperea tot vârful nasului.

Înainte de asta, mi-ar fi fost simplu să vorbesc cu ea, să o domesticesc făcând-o să-și uite sigiliul de excluziune socială din micul grup al liceului din Buzău. N-am făcut-o. Marcela clănțănea doar răutate rănită.

Cei mai mulți dintre noi, cu figura noastră tâmp-rânjitoare, fals radioasă, nu pricepem ce înseamnă să fii marcat pe chip, ca un sigiliu de neșters, promisiune a unor taine ascunse pe care ești presupusă a le deține, dar pentru care nimeni nu ți-a dat cheia.

Nu știm cum este să stai și să suferi în tăcere, iar când barierele ți se rup și te lași dusă și te trădează Bebe, atunci îl muști de față.

Ca o cățea, căci atâta au vrut toți de la tine.

Ca o cățea.
.

 

Advertisements

Geniul lui Stromae și un genocid…

 

stromae

Când, în martie 2016, imbecilii de tineri sinucigași islamiști dezorientați au pus bombe în metroul din Bruxelles (stația Maelbeek de lângă mine) și la aeroport, Charlie Hebdo a avut următoarea copertă, cu Belgia debusolată și Stromae…

Coperta a șocat pe multă lume, cu acele hieroglife explodate, măruntaie și viscere împrăștiate pe peronul și pereții metroului și pe steagul Belgiei și Stromae cântând “Papaoutai” (“Papa où t’es?” / Unde ești, tata?)

Cei de la Charlie Hebdo știau foarte bine ce fac, e vorba acolo despre ură irațională și masacru și membre secționate. Belgianul Stromae, cel care imită atât de bine vocea belgianului Jacques Brel și care s-a metamorfozat într-un nou Brel tehno și mulatru, a crescut fără tată, ucis din ură etnică. Tatăl lui, rwandez, a murit în genocidul din Rwanda, fostă colonie belgiană, genocidul din 1994, când aproape un milion de tutsi au fost masacrați și tăiați în bucăți de cei din etnia hutu. Stromae a suferit întotdeauna de faptul că nu l-a cunoscut. Ura etnică între hutu și tutsi fusese stârnită în perioada colonizării belgiene.

Un milion de morți însemna aproape trei sferturi din populația tutsi. Masacrele au fost însoțite de multe mutilări, hăcuieli și tăieri de membre, lucru vizibil în faimosul clip al lui Stromae “Papaoutai” (Unde ești, tata?).

Dansurile acelea ale copiilor dislocați își capătă sensul abia în acest context. Vedem la început o atmosferă idilică, Rwanda anilor 1990, cu mașini vechi și fetițe îmbrăcate desuet pentru mersul la școală, cu ziarul adus la ușa casei… până în momentul în care izbucnește oroarea absolută.

Tatăl (jucat voit tern chiar de Stromae) e vizibil mort de la început, dar atmosfera devine sinistră abia în momentul sosirii celor doi lichidatori hutu în costume, cărând doi saci de membre tăiate, pe fundal de asfințit însângerat.

Dansul dislocat al copiilor e o trimitere directă la toate acele secționări de membre și masacre, lucru reflectat pe coperta de la Charlie Hebdo, ei fiind singurii care au interpretat corect bijuteria sumbră a lui Stromae.
.
Vizionare plăcută. Geniul creatorului a transformat oroarea totală în entertainment. Ceva rar, precum în Dictatorul lui Chaplin.

Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală

breakfast-of-champions-doodles

In Breakfast of Champions al lui Vonnegut, personajul Kilgore Trout (care îl reprezintă transparent pe primul pornograf al literaturii SF, Philip José Farmer) își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că in carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.

Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare, din perioada de dinaintea obsesiei cu epilarea integrală, când trupul de femeie goală nu sugera o păpușă de ceară, sau o moartă lăcuită.

“Wide-open beavers” pe copertă, chiar dacă în interior sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut, dar scapi și de cenzurarea conținutului autentic, cel serios.

De ce povestesc asta? Pentru că sâmbătă 6 octombrie, în prima zi de referendum fusesem iar condamnat, banned, 30 de zile pentru postarea unui articol din VICE despre homofobia BOR și a societății românești.

Raportat, desigur, nu pentru conținutul articolului, ci pentru scurta prezentare a postării din VICE, aceasta:

scar

Victorie!… Pentru prima oară FB te lasă să protestezi pe loc, așa că am cerut o revizuire, mi s-au cerut detalii, am explicat, nici măcar viclean, că e vorba de LGBT (LGBT, Dumnezeule!), iar cum FB nu poate fi decât total pentru m-am trezit dimineața, după nici măcar 24 h., cu acest mesaj plăcut:

Untitled 17

Your post is back on FB! Și sunt iar liber.

Asta nu schimbă însă nimic din faptul că de un an de zile, am fost așa de pedepsit de Facebook, în permanență, că mi se părea ciudat când puteam să scriu ceva direct de pe profilul meu obișnuit, așa că am tot funcționat numai datorită paginii Dan Alexe.

Asta înseamnă că, precum personajul lui Vonnegut, va trebui de acum sistematic, vânat în permanență, să postez prudent pe blogul meu Cabal in Kabul, preluând apoi pe pagina de autor, iar de acolo prin tag pe profilul FB obișnuit, cel vechi și cunoscut (complicat? complicat, da, obositor și mare pierdere de timp). Acolo voi anunța așadar că articolul respectiv de pe blog conține “castori lăbărțați” /”wide-open beavers”… pentru conținut va trebui însă dat click și mers  pe pagina de autor sau pe blog.

Cenzura FB

Am fost închis pe profilul meu FB, aproape fără întrerupere, din octombrie 2017 până în august 2018, cu câte 2-3 zile între cele 30 regulamentare de temniță. Se face aproape un an de zile, poate e un record mondial pentru Guinness Book, doar că la sfârșitul lui august m-au slobozit o lună. Văd că acum, cu referendumul, o luăm de la capăt.

Înțeleg că postările sunt șterse și paginile închise fie prin turnătorii concentrate, prin mai multe plângeri simultane, fie prin algoritmi stupizi, care caută cuvinte scoate din context.

Iată un exemplu de comentariu, pe care îl făcusem pe postarea altcuiva, dar pentru care am fost închis 30 zile:

Untitled

Era vorba de cineva care insista absurd ca romii să fie forțați să-și zică țigani, pentru că a auzit el romi care se înjurau așa între ei. La care i-am răspuns:

Aiurea, își zic țigani așa cum negrii de pe plantații își ziceau niggers… Asta nu-i un argument.

Fără să priceapă contextul, mașinăria FB m-a închis imediat 30 zile pentru cuvântul nigger.

Postările cu satiră politică

Critic fiind eu față de mafia prădătoare aflată la putere, sigur că sunt supravegheat în permanență. Am fost închis de două ori câte o lună pentru următoarele postări:

drag

Untitled 2r

 

A căuta să explici mașinăriei FB că e vorba de umor sau de cuvinte scoase din context este inutil. Aici mi-au fost grupate și șterse simultan două postări similare:

remove FB

Arbitrarul e împins foarte departe. Am fost închis și fără să mi se dea vreun motiv, sau raportat că aș avea o identitate falsă. Iată:

 

blocked

Am fost închis, fără nici o explicație, și pentru cronici de film preluate de pe blog. E drept că nu precizasem acolo că textul conține castori lăbărțați, ci spusesem:

film

Nici nu mai știu despre ce film era vorba.

Am fost apoi închis pentru următorul articol de pe blog:

Conchita Wurst: o anchetă despre sufocanta Austrie…

conch

Nu știu de ce, articolul e acolo, accesibil oricui, am pus linkul mai sus.

De ce mă afectează blocările repetate pe Facebook? 

Pentru mine, Facebook e în primul rând un instrument de lucru. Acolo îmi preiau articolele din presă. Grație unor povestiri pe care le-am postat mai întâi pe FB, înainte de a-mi face un blog, am fost contactat de edituri pentru a publica volume. Cu profilul FB închis, a trebuit să-mi fac o pagină de autor pentru a-mi promova romanul Pantere parfumate, apărut la Polirom, pagină administrată din mai multe conturi pitite, deși am avut probleme și acolo, unele din conturile de administrator fiind descoperite și hărțuite. Pentru unul ca mine, care folosește Facebook în scopuri profesionale, o blocare, chiar și pe câteva zile, duce la stingherirea activității. Acesta este de altfel și scopul urmărit de cei care raportează, fie din răzbunare, fie pentru că urmăresc închiderea contului din motive politice.

Cum a început la mine?

A început anul trecut, după ce am criticat o postare mincinoasă a lui Mălin Bot. Cum insista în minciuna că are el informații cum că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD (lucru total neadevărat, jurnalistul din mine nu poate lăsa să treacă un neadevăr, chiar dacă sunt un mare critic al PSD-ului), i-am demontat minciuna, Mălin Bot m-a blocat, iar eu l-am rușinat public.

În doar jumătate de oră mi-au fost șterse postările și am fost închis o zi (pentru început). Astea erau:

MBot

După o zi, am vrut să verific dacă într-adevăr dintr-acolo vine vreun pericol și am postat iar, fiind imediat închis trei zile, iar postarea ștearsă:

bot2

Nu este Mălin Bot o Nemesis, nu asta spun, sunt mai des închis când  râd de Dragnea/Tăriceanu (am arătat mai sus), ba chiar am fost închis o lună pentru postarea asta despre Pleșu:

ples

Odată intrat în vizorul permanent al mașinăriei probabil că nu mai ieși. E un sistem care amintește oroarea creditului social din China. Plătesc pentru libertatea de expresie care ne-a fost promisă. Felul în care se petrec condamnările astea este profund injust, pentru că nu ești avertizat să modifici ceva într-un text, o postare sau un comentariu, lucru pe care poate l-ai face, însă algoritmii aceia nu analizează textul, ci doar cuvinte luate izolat. Dacă ești ornitolog nu mai poți folosi termenul cioară, de pildă. Sau ce se întâmplă dacă anunți entuziasmat că ai ascultat Voievodul Țiganilor?

Noua cenzură

E ca și cum ideea ofensivei care a făcut să mi se închidă atât de des și sistematic contul FB, vreme de un an, ar fi aceea de a sparge comunicarea liberă, de a atomiza spațiul virtual în comunități izolate de prieteni cu mesaje ascunse. Opusul a ceea ce ar trebui să fie social media. Sigur, știu că unii IT-iști afirmă că pe Facebook totul este acum automatizat și că e vorba doar de algoritmi care caută și te pedepsesc pentru cuvinte interzise, pulă-pizdă. În cazul meu, însă, închiderea simultană, repetată, a tuturor conturilor, cum mi s-a întâmplat deja, apare mai mult decât suspectă. Mai ales prin faptul că sunt un critic permanent al PSD-ului și al coaliției aflate la putere.

Am spus că a trebuit așadar să-mi fac o pagină separată de autor și mai multe identități false de administrator. E o muncă în plus și o pierdere de timp, ba chiar deseori lumea nu mai știe în ce loc ești viu și accesibil, însă subterfugiile sunt absolut necesare în fața talazului de delațiuni. Unele din conturile de administrator, cum spuneam, mi-au fost identificate de dușmani și au fost denunțate și închise și acelea. E nevoie de mai mulți administratori pentru o pagină, pentru că dacă e unul singur și e blocat dispare și pagina și toată munca din spatele ei.

Și dacă ți-e închis contul definitiv? Perspectiva pierderii arhivelor de acolo stârnește cea mai mare panică. Fotografiile, miile, sau zecile de mii de conversații. Procedând astfel, închizându-te brusc, fără avertisment, FB comite un furt și o înșelăciune. Ar trebui să ți se dea posibilitatea să salvezi mobilele. Sub forma de acum e un arbitrar total și un abuz. Aud de la unii că Facebook e companie privată și face ce vrea. Nu e adevărat. Este o formă de înșelătorie. Tu ai pus acolo fotografii și texte și deodată, arbitrar, îți sunt închise și șterse fără avertisment și fără să ți se dea timp să le transferi în altă parte. E un furt traumatic, echivalează cu trimiterea tezaurului României la Moscova, unde apoi e poprit definitiv.A fi forțat să faci backup pemanent nu e ceea ce ni se promisese

Cenzura și auto-cenzura

La ce s-a ajuns prin mecanismul ăsta impecabil al denunțurilor și algoritmilor fără umor? Avem de-a face în mod limpede cu o cenzură aberantă, din moment ce unele cuvinte sunt pur și simplu izolate din context, fără păs pentru conținut, de către niște algoritmi lipsiți de inteligență.

Este, oricum, profund nedemocratic să aplici o sancțiune pentru o presupusă eroare comisă înaintea regulii care o interzice, pentru că oroarea funcționează și retroactiv. Roboții și algoritmii nu ar trebui să meargă și să scormonească luni și ani în urmă. Postările vechi sunt ca vorbele aruncate în vânt odinioară. Dacă n-au vexat atunci, n-ar trebui dezgropate după ani. În justiție nu există pedeapsă retroactivă.

Și, ca o coda: cel mai neliniștitor este controlul mesageriei. FB știe ce trimiți și te cenzurează în mesajele private. Cine a încercat să trimită, fie și în glume, în mesaje private de pe FB, un link de pe anumite site-uri pornografice, de pildă, a putut avea surpriza de a se vedea admonestat de către FB și informat că asemenea mesaje nu sunt permise. Poftim?!… Am ieșit dintr-o cultură în care orice scrisoare era deschisă de cenzori pentru a intra acum într-o menajerie de sticlă unde mi se spune despre ce am voie să vorbesc virtual cu iubitele? Dar și aici se vor găsi unii sectanți ai pieței și capitalismului care să apere asta, zicând că e o firmă privată care aplică ce reguli vrea ea, iar tu aderi numai dacă vrei, ceea ce iarăși nu este adevărat și nu e acceptabil. Dacă, după privatizarea căilor ferate, trenurile merg prost, iar tu ești dat jos de pe o cursă sau împiedicat să urci pe alta nu va funcționa argumentul că astea sunt regulile lor, pentru că-s companie privată. Ei trebuie să te ducă acolo unde s-au angajat să o facă atunci când au primit licență de funcționare.

Nu mai pot spune vă fut ci vă f*t

Am ajuns să ne bucurăm când strecurăm șopârle, ca în vremea lui Ceaușescu, să trăim în ceea ce Sorin Alexandrescu numea cultura interstițiului, bucuria că ai putut strecura ceva, teoretic inocent dar interzis și care a scăpat cenzurii. O asemenea atitudine produce daune creative pe termen lung. Oamenii ajung să nu mai știe să scrie altfel și să se bucure că au reușit să strecoare un nimic. Iată, eu nu mai pot folosi așadar pe FB vechiul meu strigăt de război. Ba chiar, deunăzi, a trebuit să postez, autocenzurându-mă:

— ‘My task is to make you hear, feel, and above all to make you see. That is all, and it is everything.’

Este rezumatul manifestului literar al lui Joseph Conrad în prefața nuvelei “The Ni**er of the ‘Narcissus’.

De ce am pus acolo, pe un text de pe Facebook, două steluțe, asteriscuri (aste-riscuri)? Pentru că dacă înlocuiți ** prin gg, o să vedeți că FB m-ar fi închis pe loc 30 de zile, fără drept de apel, pentru simpla transcriere a titlului unei nuvele de Joseph Conrad.

Așa se numește nuvela lui Conrad, “The Nigger of the ‘Narcissus’, dar eu am scris “Ni**er‘’, pentru că în asemenea hal de cenzură am ajuns.

suparat

 

A guide to kulchur shock

Brown-and-Yellow-Mustard-in-spoons-e1424798514779

Mi-a revenit, prin grația Marelui Thalamus, binecuvântat fie-i numele, următorul monolog auzit de urechile mele și constatat cu ochii mei într-un tren spre Iași, monolog proferat de un “sârmar” sucevean care se întorcea de la Brașov și vorbea cu un alt moldovean din fața lui. Poate chiar lucrau la aceeași fabrică.

Ideea era una de răzbunare cultural-afectivă, temă eternă în mitologii. Sușeveanul nara cum s-a răzbunat pe un coleg sas din Brașov care îl umilise fără să vrea:

— “Băi, m-o chemat sasu la el acasă, ș-avea bunătăți de-ale lor, cârnați picanți și de-alea șî muștar din Germania… Șî eu am luat muștar mult și-am pus cu lingura și când am băgat în gură… băi mi-a luat foc gura de la muștaru lor, nu mai puteam să respir, am fugit la baie să vărs… Mi s-o dus chielea de pe limbă.”

Își bat amândoi coapsele de râs. Tot compartimentul hohotea, cucerit.

Rapsodul continuă:

— “Mi-am zis atuncea: ceara mă-tii de neamț, să vezi tu ce-ți fac eu ție… L-am invitat și eu acasă la mine după aia, i-am zis că-i dau o țuică de aperitiv și i-am turnat neofalină. A dat-o peste cap…”

Aici pauză retorică înainte de izbucnirea hohotelor:

— “A dat neofalina pe gat… Băi! să moară neamțu !… așa i să-nvârtea ochii. Să moară neamțu, băi de la neofalină!…”

Și dă-i coapse plesnite și hohot spre tavan.

E greu, da, cu kulcher shock.

In jilțul minții, sau despre manipulatorii neabili…

statues-devil-on-night-chair-eating-human-statue-by-hieronymus-bosch-assorted-sizes-3_large

Am trăit o vreme, aici în Bruxelles, cu o femeie deșteaptă (prin definiție, că altfel aș fugi a doua zi), dar perturbată, narcisistă, manipultoare nesigură și rea și care făcea vid în jurul meu, gonindu-mi prietenii.

Odată când, reușind să ies, lucru rar, cu un prieten într-o seară, o escapadă plănuită din timp, dar neaprobată de ea, căci era vorba de câteva ore în care nu îi acordam atenție, la întoarcere am găsit-o palidă și suferindă și reproșându-mi că am neglijat-o.

Când mi-a zis că sunt un om odios și egocentric, iar eu excedat am spart farfuria din care mâncam, a sunat să cheme poliția.

O urmăream, ca pe un film proiectat pe pânză ieftină, cum a sunat poliția din Saint-Josse, cartier central din Bruxelles, explicând că companionul ei e agresiv și ea dorește sprijin comunitar-administrativ și psihologic.

Nu am măturat cioburile. Când au suna la ușă polițiștii, un bărbat și o femeie, le-am deschis și le-am arătat cioburile pe jos, explicând că am spart o farfurie, de nervi.

Iubita mea manipulatoare le-a zis că am căutat să o lovesc cu un scaun.

Acum, scaunele mele (le am și azi) sunt masive, greu de ridicat, jilțuri de mănăstire, din lemn greu.

Polițiștii au privit-o, cum se strângea terorizată în canapea, și vorbindu-le despre cum am vrut s-o lovesc cu scaunul, și i-au spus:

— Madame, noi avem probleme aici în cartier cu mafia albaneză și cu violențe care lasă oamenii mutilați pe viață. Vă rugăm să nu mai faceți de-astea, să nu ne mai chemați degeaba la miezul nopții, că vă dăm și o amendă.

Iar polițista femeie a adăugat, rușinând-o: — Bărbații nu lovesc cu un scaun greu, dau cu pumnul sau tigaia.

Au plecat dojenindu-ne, căci aveau treburi serioase lăsate în stand by. Am păstrat un mare respect pentru poliția belgiană de proximitate, de cartier.

“Căci Moldova n-a fost a mea”: Tentativă de dezintoxicare colectivă

apus-de-soare-in-cetatea-lui-stefan-quotteatrul-de-la-botosani-este-unul-special-pentru-suceavaquot-foto-video-N0C

“Căci Moldova n-a fost a mea și nu va fi a voastră, ci a urmașilor urmașilor șa-ba-da”…

Când scoțianul Walter Scott a lansat in sec. XIX celticismul și romanele istorice (Ivanhoe, Rob Roy etc.) șocul în lumea literară europeanã a fost uriaș, iar francezul Alexandre Dumas a urmat imediat, imitându-l pe Walter Scott cu valul de ficțiuni cu mușchetari francezi, ducese și dueluri fără gangrenă.

A urmat Victor Hugo, împingând prin ricoșeu ca și în România toți romanticii să ticluiască romane istorice, iar Delavrancea să scrie febril Apus de Soare (urmat de Sadoveanu etc.).

Un secol și jumătate mai târziu, astăzi, rezultatul e că englezii și francezii știu că textele alea ale lui Dumas și Hugo sunt doar literatură și că realitatea nu era așa, regii nu vorbeau în felul ăla, iar mușchetarii sunt ceea ce am numi astăzi personaje din franciza Marvel, însă în România s-a mers în direcția inversă: ficțiunile lui Delavrancea (un Alexandre Dumas cu mai puțină vlagă) sau Sadoveanu sunt încă luate azi drept adevăr istoric.

Altfel zis, oamenii chiar cred (și sunt indignați când li se spune că nu e așa) că Ștefan cel Mare a spus: — “Căci Moldova n-a fost a mea, nu este a voastra, ci este a urmașilor urmașilor voștri șabada…”

Oamenii chiar cred că atunci când l-au operat felecerii străini, ca în piesa lui Delavrancea, Ștefan a povestit cum a răcnit tătânele său asasinat, ca să poată el să scoată apoi un muget de durere extradiegetică…

Oamenii chiar mai cred că Bălcescu era un istoric, iar Hasdeu un lingvist.

E mult balast de curățat. Curaj istoricilor onești și neutri și doritori să reconstituie un minimum de istorie reală, acceptabilă, credibilă.

 

eveniment-teatral-in-cetatea-de-scaun-suceava-teatrul-quotmihai-eminescuquot-botosani-prezinta-spectacolul-quotapus-de-soarequot-foto-BqM

Mai lasă marafeturile… Sau cum transa altora e suma nimicurilor noastre.

S4818'

“Marafet” e un vechi cuvânt de împrumut, venit din turcă (și neogreacă), cu pluralul marafeturi sau marafeți (în sensul de bani, parai).

În română înseamnă răhățele, nimicuri, sau fasoane, ifose. Mai lasă marafeturile…

În turcă însă (și în neogreacă), vine de fapt din arabă, de la rădăcina ‘arif = eu știu, a ști, știința.

المعاريف

al- ma‘arif, al- ma‘arifet este = “știința”… Marifet, marafet este treapta superioară a cunoașterii coranice și a transei în sufism, în yoga islamică. Marifet, marafet e stadiul ultim pe care îl atinge un pustnic înțelept înainte de a intra in starea de fana’, nirvana în misticismul musulman.

Așa se face că transa altora e suma nimicurilor noastre.

il_340x270.1403233479_fefi

Huzur, Eric Clapton, Che Guevara și teologia musulmană a Prezenței divine

Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Bostan, dovleac și licori paradisiace

Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)

Despre banalitatea poeziei sufi si despre inima comparată cu o frigăruie sau un kebab:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

 

Ce este muia și de unde vine ea?

562453_410821132285064_1998460746_n

Muie vine din țigănește/romanès, ca multe cuvinte esențiale din româna contemporană (mișto, nasol, nașpa, gagiu/gagică etc.).

Puro mui (față / muie bătrână) se spune în țigănește despre o femeie care nu mai e tânără, cu precizarea că în limba lor pristină mui (față, chip) nu are nimic vulgar. Este fața umană pur și simplu, dar și gura, așa cum în persana de azi, în farsi, mu, termenul echivalent, desemnează părul, podoaba capilară.

E un vechi termen indo-european, așadar, însă adevărul e că ceva în sonoritatea lui a făcut ca în multe limbi să fie considerat vulgar. O “arheologie lingvistica”, daca ar exista o asemenea stiinta, ar trebui sa recenzeze si sa caute sa gaseasca un algoritm pentru seriile de coincidente din limbile actuale care nu isi au o atestare istorica. Asa este, în afară de mui, și seria de termeni “vulgari” care in multe limbi indo-europene desemneaza figura umana si care in românã e reprezentata prin moacã si meclã.

Inexplicabili etimologic, pentru ca au fost intotdeauna considerati vulgari, inclusiv de catre cronicarii vechimii, acesti termeni isi găsesc corespondente exacte nu numai in alte limbi neolatine, precum spaniola (mueca = faţã, termen vulgar), dar si in alte limbi indo-europene moderne.

Astfel in pashtunã, limba celei mai importante populatii din Afganistan, limba talibanilor, makh, pronuntat [măh] este fața umană, corespondentul exact al sanscritului mukh = faţã, chip (și în expresie: măh-a-măh – față în față)… De aici, din mukh sanscrit, provine direct si tiganescul mui = faţã, imprumutat si in româna sub forma muie (faţã, chip, gură – vulgar). Și, cum spuneam, înrudit mai e și persanul mu, părul de pe cap.

La fel, francicul și olandezul medieval mouwe, a face grimase, a trecut în franceză; moue = faţã, figura (faire la moue = a face figuri), iar comparatia cu mica baza de date pina acum izolate pe care o reprezinta seria moacameclamukhmăh, mui, muian, mueca, etc… aduce o explicatie imediata englezescului obscur mug = faţã, ramas in expresii fixe precum mug-shot : poză, portret (in general de proastă calitate, precum cele de la poliție, când ești arestat).

marcel-muia

(Merită subliniat, ca un admirabil derivat cultural, țigănescul muialó, primarul unei localități, persoana, sau muianul prin excelență.)

Statistic, greu de imaginat o asemenea serie de coincidente. Ramane explicatia unui termen generic indo-european care, cu exceptia iranienei si a sanscritei, a fost considerat vulgar de-a lungul istoriei in toate limbile europene, supravietuind in argoul umil al românei, francezei, spaniolei, englezei, etc….

Când spui “Muie PSD!” este așadar o co-mui-nicare directă.

 

dan-alexe-press-card

Angry Turds – Despre Ghiță, corupția de la Belgrad și cetățeanul sârb Victor Ponta

ponta-ghita-620x330
.

Justiția din Serbia, țară candidată la UE, se preface că e convinsă de argumentele lui Sebastian Ghiță că ar fi persecutat politic în țara lui deja membră de mai bine de un deceniu în UE. Teoretic, Serbia și-a nimicit șansele de a mai putea negocia capitolul fundamental al justiției cu Uniunea Europeană la care vrea să adere, așa că miza e probabil la înălțime.

“Persecutatul politic” Sebastian Ghiță, cum s-a dovedit, și-a făcut banii din afaceri cu serviciile și cu structurile statului si cu Ponta si cu Dragnea si cu PSD-ul. Numai Agenția Națională de Cadastru, de pildă, i-a plătit lui Ghiță aproape 55 milioane de euro pentru niște softuri și computere și servere. 46 milioane de euro au fost încasate cu girul lui Dragnea pe când era ministru al Dezvoltării Regionale.

E revelator pentru climatul de impunitate de atunci că oamenii lui Dragnea pretindeau să dea milioane pe niște programe mai puțin complexe decât Angry Birds.

Vin apoi legăturile cu Serbia. Ponta, prietenul lui Ghiță, cu care el a zburat în Emirate după pierdutele alegeri, este de anul trecut cetățean sârb si consilier personal al președintelui Serbiei Aleksandar Vučić, care i-a acordat cetățenia, lucru care a stârnit mare mirare în Serbia.
.
Răspunsul de ce Ponta a primit cetățenia sârbă este legat iarăși de Ghiță: e o întreagă nebuloasă acolo care implică serviciile secrete sârbe si falsele firme de informatică.
.
Victor Ponta nu e doar foarte apropiat de președintele Serbiei Vučić, dar firma lui Ghiță, “Teamnet International”, împreună cu firma sârbească “Prointer IT Solutions and Services”, trebuiau să controleze întregul sistem informatic al Serbiei, oferind servicii guvernului (si, evident, FSB-ului rusesc, că nu suntem asa naivi).

.
Șeful firmei sârbești care trebuia să lucreze cu Ghiță este Slobodan Kvrgić, prieten cu președintele Vučić și cu cine e mai important în Serbia (cu președintele asociației cluburilor de fotbal, Slaviša Kokez etc., obișnuita mafie din asemenea țări).

Același șef al firmei sârbești care primise contractul informatic total pe Serbia împreună cu Sebastian Ghiță, Slobodan Kvrgić, este cel care i-a “vândut” nevestei președintelui Vučić, Tamara Đukanović, un apartament în Belgrad, legaturi sumbre despre care presa din Serbia a tot scris, de pildă aici.

Respectiva rețea informatică sârbă a fost instalată între timp, chiar dacă oficial Ghiță și “Teamnet International” nu au mai participat la ea.

Fără nici o conspiraționită, putem spune Ghiță se află în Serbia și cu acordul provizoriu al FSB-ului rusesc.
.
Serbia e platforma oficioasă a Rusiei în Balcani la fel cum e Siria în Orientul Apropiat. Vučić a organizat o paradă militară pentru Putin, Rusia are celule militare și FSB în Serbia, iar premierul Vučić, mare pro-european acum, a fost membru de frunte al formațiunii paramilitare Srpska radikalna stranka (SRS) a criminalului de război Vojislav Šešelj și a mai fost ministrul informațiilor sub Miloșevici (canal direct cu Moscova), iar mai târziu ministrul apărării (2012–2014, canal ultradirect cu Moscova), inainte de a deveni prim ministru și acum președinte.
Ghiță șade acum tăcut la Belgrad ca gâza-n chihlimbar. Soarta nu-i mai aparține.
.
Un lucru e sigur: când nu poți să-l lichidezi, pentru că prea ar sări în ochi, nu extrădezi un om care știe atâtea cum e Ghiță, lucru cu care și președintele Aleksandar Vučić, și conaționalul și sfetnicul său Victor Ponta sunt de acord.
.
16195992_1370330573000777_58375789945722726_n
PS. Cum se numea barul ăla din Dubai unde l-a dus Ghiță pe Ponta după ce a pierdut la alegerile prezidențiale (uite-i pe amândoi atunci la discotecă)?

.
Că poate Ghiță a cumpărat atunci localul și se află acum acolo ca să-și regleze contabilitatea anuală, prin băncile alea opace, dincolo de orice acord internațional.

Cunosc locul, rămâne un mister de ce l-a dus Ghiță pe Ponta acolo. Emiratele nu sunt un loc de petrecut vacanța. Dubai, de pildă, este un loc oribil, obscen, artificial, unde nu ai nimic de vizitat sau de văzut. Acolo mergi doar:

— ca să pui bani furați în bănci care nu întreabă nimic;
— dacă ești spion;
— dacă ești curvă;
— dacă ești trimis să lichidezi șefi ai rezistenței cecene, palestiniene sau iraniene;
— dacă ești dictator african răsturnat, urmărit și pus pe băutură;
— dacă ești senior al războiului afgan (două ore de zbor până în Kabul) și vrei să arunci sume cosmice la cazino cu prostituate de lux.

Acolo au mari antene toate serviciile secrete din lume. Prin baruri auzi mai mult engleză, rusă și persana decât arabă. O persoană din două e fie spion fie curvă.

In general, cei care merg în Dubai altfel decât din disperare, ca să se prostitueze sau să fie exploatați în construcții, sunt întârziați mintal cu bani furați. Nu e nimic acolo, decât alcool, curve și electronice, sunt 45 de grade afară vara, un infern de blocuri, baruri și hoteluri cu aer condiționat.

Dacă bagi bani în real estate, poți să te pitești acolo pe vecie…

Nu va mai ști nimeni de tine, nici când ești lichidat într-un garaj sau în drum spre aeroport. Așa că Belgrad e mai sigur decât Dubai, și pentru Ghiță și pentru Ponta.

“Ejti jmecher, bă”? – De ce “jmecher” e corect, dar “ejti” nu?

montage1

Are CTP (prima oară că nu pufnesc când aud de el) un text pe Republica.ro: “Jmecherul român”… Merge scris așa, pentru că unii chiar așa pronunță golănesc afectat: jmecher. Corespunde pronunției reale. De ce însă nu e corect să scrii “ejti”?

Ei bine : J și Ș pot fi folosite fonetic, în egală măsură, înainte de M sau N, pentru că așa funcționează aparatul nostru fonator. M și N sunt niște semivocale (sau lichide ) care pot fi pronunțate continuu: mmmmmm… nnnnnnnn. MMMM din gât și piept, ca în silaba sanscrită din yoga: Oooommm.

Nimeni însă, pe această planetă, nu poate pronunța continuu ocluzivele dentale TTT sau DDD (cât despre oclusivele guturale, GGG e doar o firmă de nemțească de filme porno, iar KKK nu are, de asemenea, nimic de-a face cu fonetica umană).

Așa că putem pronunța și JMecher și ȘMecher, și JNepeni și ȘNur. JM/JN și ȘM/ȘN sunt perfect pronunțabile. În schimb, cu consoanele dentale nu putem pronunța decât JD- sau ȘT-. Ejti în loc de ești și jtii în loc de știi sunt impronunțabile.

Tot așa, cel (sau cea) care a scris prima oară în glumă “umpic” pentru un pic nu știa probabil că aplică cele mai stricte principii fonologice. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic.

Intr-adevăr, dacă, într-o lume paralelă, româna ar fi fost scrisă în alfabetul sanscrit numit devanagari, un pic nu s-ar fi scris altfel decât umpic, pentru că în realitate așa îl pronunțăm. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic. La fel, înainte de un T sau D nu putem pronunța decât N. De aceea spunem undă, dar cumpăt. Umdă sau cunpăt ar fi imposibile.

Grupurile consonantice sunt așadar armonice în toate limbile. De aceea jdemii e corect, ca și jmecher, dar ejti scris în glumă este imposibil de pronunțat și absurd, căci nu poate fi, fonetic și fonologic, decât ești. Frații Șderi nu e firesc. Nu spunem șder sau jtoarfă, ci jder și ștoarfă. Sunt grupuri consonantice pe care ni le impune aparatul fonator.

Confundăm în general convențiile grafice cu pronunția reală. Convențiile grafice sunt de multe ori artificiale. Citește numele orașului Istanbul și ai să te surprinzi spunând IstaMBul. NIMENI nu spune IstaNbul. De aceea:

Auzit-ați de un Mihai
Ce sare pe șapte cai
De strigă Stambulul vai?

(Vasile Alecsandri, Cântecul lui Mihai Viteazul)

O carafă de vin și cum mi-am pierdut credința

imageIntri în crâșmă și o remarci din prag. Frumusețea aia franțuzească unică, te întrebi cum fac muierile astea de rămân slabe și au așa eleganță naturală, cu pistrui și breton. Mănâncă un caltaboș fript pe grătar (andouilette) cu un munte de cartofi prăjiți și o carafă de vin roșu în stânga. Cum fac astea de nu se-ngrașă la cât bagă în ele și beau? Scrie, bate în draci pe o tabletă pusă vertical pe triunghiul ăla făcut dintr-o acoperitoare din piele scumpă.

Ah, o poetesă! Instalez și eu tableta pe masă (la mine acoperitoarea care se face piramidă e din plastic), comand o carafă ca a ei și mă pun pe scris următoarele…

Hai să mă mai uit prin crâșmă, nu doar să mă holbez la ea. Restaurant indian în cartierul european din Bruxelles, administrat de niște sikhs, crâșmă de cea mai bună calitate, o afacere de familie. Servește femeia sikh, bărbatul cu turban urieșesc e mai mult pe la bucătărie (nu lași gătitul pe mâna femeii). La masa de alături mănâncă un cuplu rău croit de gays artiști.

El belgian intelectual cu bărbiță de Troțki, iar el – ceva jamaican, cu codițe rasta și inel de argint pe degetul mare.

Belgianul domină artificial, căci el va plăti masa, dar Bob Marley (care sigur se află în sejur ilegal în Belgia) spune:

— Pot să comand puțin vin?

— Ai băut deja azi, îi răspunde după o pauză apăsată stăpânul lui.

— Un pic de vin e așa bun cu brânză, suspină faraonul de pripas.

— Ce brânză? Asiaticii nu fac brânză, mon ami, murmură implacabil stăpânul. Brânză în capul tău.

Ah, câte vieți sterile n-am trăit așa, artificial, necomunicativ, bazat pe reproș de la prima întâlnire. Faptul că gays pot trăi în cupluri disfuncționale le arată normalitatea. Le dorim să se mai și căsătorească, la primărie cu serpentine si confetti, ca să guste oroarea până la capăt.

În partea cealaltă, așteptând mâncarea, sunt două care se pupă torid. Ochiul meu expert vede imediat că băiețoasa blondă, masculină, scofâlcită, cu geacă de piele, care ar părea dominantă observatorului nătâng, sau, să spunem, domnilor Baconschi și Papahagi, e de fapt cea îndrăgostită. Cealaltă doar o controlează ludic, fără mult interes.

De altfel, cand merge bruneta buclată cu fălci și cur pneumatic la toaletă, îi spun rapid fădăciunii blonde să aibă grijă, că se vede că-i prea îndrăgostită de o manipulatoare.

Îmi răspunde: “Știu că sunt frumoasă, dar proastă. Fac parte din echilibrul acestei lumi.”

Ascultand-o, am avut un orgasm, mai ales că m-am admirat pe mine pentru felul in care pricep gramatica complicată a dialectului flamand din Bruges.

La altă masă văd un dezastru. Omule, când ieși pentru prima oară la crâșmă cu o fată sau femeie, după ce ați flirtat pe FB, nu îți pui bluză roșie cu anchior.

Repet: NU ÎȚI PUI bluză roșie cu anchior.

Bluza roșie cu anchior e moartea pulii și a neamului tău.

— Eu sunt o persoană posesivă, îi aruncă el ei cu mândrie.

Ea se crispează perceptibil, dar prostul nu vede, învâltorat în demonstrația retorică, cu dat din mâini, a statutului lui de posesor potențial cu posesivitate prădătoare.

Ai să posezi o laie (sau să scriem “olaie”?), măi posesilă. O femeie normală te-ar lepăda în chiar momentul în care îi anunți : “eu sunt o persoană posesivă”.

Tragedia e că o vezi pe ea cum coboară pleapele și nu zice nimic, în vreme ce fudulul face brațele morișcă sperând să-l remarce chelnerița în costum indian.

30f0b4f7970d78aac80d0f48a5ffc2fc

După examinarea sălii, mă întorc spre asta care scrie și pare a fi Anima mea. Acolo e de mine.

După multe ocheade furtive și dintr-o parte și din alta, care mă fac să remarc pe rând: că are mâini frumoase cu degete lungi și unghii tăiate scurt; jeans rupți în genunchi sub care poartă ciorapi negri din plasă erotică; un tatuaj discret de trifoi sub ureche; zero bijuterii, semn bun… mă duc și eu la toaletă, cum făcuse înainte Sapho aceea, ca venindu-i după aia din spate să văd și eu ce tot scrie frumoasa mea acolo de zor.

Ah, drace, când ies scuturându-mi mâinile de apă ipocrită, îi văd tableta în prelungirea părului prins în codiță și descopăr cu oroare că face de o oră, concentrată, jocul ăla stupid de jackpot, cu fructe care trebuie puse în ordine, sau baloane de spart… sau bile de rânduit pe culori.

… și ies fără să-mi termin carafa de vin. E clar că nu există Dumnezeu, căci nu are nici o justificare pentru ceva atât de întortocheat și inutil ce am văzut azi.

“NATO frântă că ți-am dres-o” (articolul meu din ultimul Charlie Hebdo)

EU Nato Summit

Foto: EPA-EFE/CHRISTIAN BRUNA
.
“From Plato to NATO” sau “OTAN des Trumpitudes”, jocurile de cuvinte cu NATO oferă același potențial infinit ca și cele cu Trump (Trumpitudini = turpitudini). Se vede însă că de astă dată corectorul de la Charlie Hebdo nu a priceput jocul meu de cuvinte (OTAN des Trumpitudes = Au temps des turpitudes) și l-a corectat în OTAN et Trumpitudes.
.
Nu contează, am scris despre despre vizita lui Trump la NATO:
De când summiturile NATO și ale Uniunii Europene se țin la Bruxelles, bravii burghezi ai capitalei UE și a regatului dezunit al Belgiei  s-au resemnat cu o stare de asediu permanentă, combinată, dacă se poate, cu o grevă sălbatică, neanunțată, în transporturile publice, cum s-a întâmplat cu reuniunea NATO din 11 – 12 iulie: căile ferate au băgat grevă, lăsând să curgă spre aeroport doar un tren din trei.
.
Bruxellezii îi blestemă și acum pe arhitecții care au construit sediul Organizației tratatului Atlanticului de Nord în marginea autostrăzii care duce la aeroport. Imposibil să te duci într-acolo sau să revii când are loc un summit. De altfel, dialectul din Bruxelles e singura limbă din lume în care cuvântul “arhitect” e o insultă.
.
La ultimul summit NATO, jurnaliștii au trebuit să se bată printr-o desfășurare de forțe cum nu se mai văzuse —2.500 de polițiști și 1.000 de militari rechiziționați prin toată Belgia—, doar ca să poată să vadă de departe, gonind sub un balet de elicoptere, limuzina blindată a lui Trump, cea numită “The Beast” (și care chiar arată ticălos).
.
Singura răzbunare: Trump a fost obligat să țopăie câteva sute de metri prin iarba unui parc ca să ajungă la dineul oferit în Muzeul Regal de Artă, unde o mână de răzvrătiți tocmai fuseseră pescuiți de poliție pentru că scuturau o banderolă cu “Bombing for peace is like fucking for virginity”.
DAN ALEXE   37342212_2051669024856225_8021763736463212544_n
.
Ah, dar ticăloșii de corector și paginator mi-au tăiat un rând care nu mai intra :
sans que Trump ne puisse attraper une seule chatte, une fois.
Adică: fără ca Trump să apuce măcar o fofoloancă, grab a single pussy.
.
Cum să nu-i urăști? Am sunat și am descoperit că omul e unul nou, evident, corectorul vechi a fost mitraliat în ianuarie 2015. Ba chiar, ăla era un marocan bătrân, expert în ortografie și condițional trecut.
L-am mai certat pe ăsta nou și pentru că mi-a înlocuit în fraza: la limousine blindée de Trump appelée La Bête (et qui a l’air vraiment méchant) mi-a înlocuit La Bête prin americanul “The Beast”. L-am certat pentru că mi-a stricat jocul de cuvinte: Bête et méchant e vechiul nume al revistei, al Charlie Hebdo… dar ce să știe ăștia tineri?

OTAN des Trumpitudes

 DAN ALEXE

Depuis que les sommets de l’OTAN et de l’Union Européenne se tiennent à Bruxelles, les bons bourgeois de la capitale de l’UE et du royaume désuni des Belges se sont résignés à l’état de siège, combiné, si possible, avec une grève sauvage des transports publics, comme lors de la rencontre de l’OTAN des 11 et 12 juillet : cheminots promptement mis en grève, laissant filer vers l’aéroport seulement un train sur trois, comme dans une vraie histoire belge. 

Les Bruxellois maudissent encore la mémoire des architectes qui ont bâti le siège de l’OTAN en marge de l’autoroute menant à l’aéroport. Pas moyen d’y aller ou d’en revenir durant les sommets de cette Alliance boutée hors de France par De Gaulle. Le dialecte de Bruxelles est d’ailleurs la seule langue au monde à faire du mot “architecte” une insulte. 

Lors du sommet de l’OTAN, les journalistes ont ainsi été obligés de se frayer un chemin à travers un déploiement de sécurité jamais vu – 2.500 policiers et près de 1.000 militaires réquisitionnés dans tout le plat pays – juste pour apercevoir de loin, roulant sous un ballet d’hélicoptères, la limousine blindée de Trump appelée La Bête (et qui a l’air vraiment méchant).

Seule vengeance : Trump a quand même dû gambader quelques centaines de mètres à pied à travers l’herbe d’un parc afin d’arriver au dîner de gala donné dans le Musée Royal d’Art. Hélas, une poignée de manants et bougresses venaient d’être embarqués pour avoir agité une banderole clamant : “Bombing for peace is like fucking for virginity” sans que Trump ne puisse attraper une seule chatte, une fois.

EU Nato Summit

“Poleitele phaloi”: traducând din Ezra Pound (cu considerații despre încercările lui Radu Vancu)

265189_228747700492409_7742002_n

I walk on gilded phaloi… Mi-a sărit în ochi, răsfoind masivul volum apărut la Humanitas Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (2014, cu traduceri vechi ale răposatului Mircea Ivănescu și noi ale lui Radu Vancu) primul vers al scurtului poem Coitus din volumul Lustra :
Poleitele phaloi ale șofranului
se înfig în aerul primăverii
Așa traduce Radu Vancu din Pound:
The gilded phaloi of the crocuses
E cam principala și singura critică pe care aș avea să o aduc, minoră, desigur. Phaloi, plural de la phalos, e masculin prin definiție, așa că acești phaloi nu pot fi de genul feminin. Nu pot fi poleitele phaloi. Sunt filamentul sau androceul masculin multiplicat al florii șofranului. Phaloi e masculin prin excelență.
.
(De ce găsim aici phaloi feminin, poleite? Poate că subliminal Vancu s-o fi gândit la pule, mai știi?)
.
E doar o introducere pentru a relua un exercițiu vechi, pe care l-am mai propus: analiza detaliată a unei scurte traduceri poetice. De multe ori, traducerea este o adaptare. Așa am făcut aici, cu această traducere a lui Lhude sing Goddamm / Neferii zic Aman. Altfel zis, traducerea unei poezii trebuie sa treaca uneori prin inlocuirea contextului cultural.
.

Astfel, intr-o foarte muzicala imitatie a stilului si vocabularului englezei vechi (de fapt o parodie a unei melodii medievale cunoscute), Ezra Pound a reusit sa creeze imaginea unor mercenari grosolani si bețivi surprinsi de iarna in tara straina. E limpede ca imageria –si muzicalitatea limbii- nu ar trece in romana printr-o traducere simplă.

Contextul trebuie inlocuit: arhaismul nu poate fi sugerat decat prin folosirea slavismelor si turcismelor (acolo unde Pound avea germanisme) si pastrarea asonanțelor si rimelor interne; termenul germanic reconstituit de Pound “lhude”, oameni in sensul de “viri” (si neinteles de multi comentatori, care au mers pina la considera ca e un joc de cuvinte: “ Lhude: a pun of “loud” and “lewd.” “) poate fi inlocuit cu turcismul (persianism la origine) “neferi”, care initial insemna doar “oameni”, pur si simplu (ca si “lhude”, de altfel), inainte de a desemna mercenarii otomani in general, iar in loc de Goddamm vom pune, pastrand coerența pana la capat: Aman !… Așa că iata ce poate rezulta (original și traducere):

 

Winter is icummen in,

Lhude sing Goddamm,

Raineth drop and staineth slop

And how the wind doth ramm!

Sing: Goddamm.

.

Skiddeth bus and sloppeth us,

An ague hath my ham.

Freezeth river, turneth liver

Damn you, sing: Goddamm.

.

Goddamm, Goddamm, tis why I am, Goddamm.

So ‘gainst the winter’s balm

Sing Goddamm, damm, sing Goddamm

Sing Goddamm, sing Goddamm,

DAMM !…

Crivăţul ne-a nãpãdit,

Neferii zic Aman,

Plouă zoios, curge mâlos,

Iar vântul ni-i dușman!…

Zi : Aman!…

.

Lunecuș jos, tavan ploios,

Țin slana sub suman.

Apă-nghețată, fiere stricată,

La naiba, zi : Aman!…

.

Aman, aman, an dupa an,

Cu vântul sub turban.

Răcnește-aman, măi guguman,

Aman, răcnește-aman,

AMAN !…

283385_228950923805420_1835377_n

Radu Vancu nu s-a aventurat să traducă acest poem din volumul Lustra, dar aș vrea să reiau discutarea altora. Acestea două, din același volum:

INTR-O STAȚIE DE METROU

Apariția acestor fețe în mulțime:
Petale pe o crengărie udă, neagră.
și

ALBA

La fel de răcoroasă ca pale, ude petale de crin
Stătea întinsă lângă mine în zori.

Distihul de mai sus (aproape un haiku) Alba al lui Ezra Pound mi-a permis o adaptare provocatoare, etalată pe mai multe sãptãmâni de încercări si abandonãri, rezultatele intermediare stârnind reactii vii, iar uneori chiar violente. Iatã-l :

ALBA

As cool as the pale wet leaves of lily-of-the-valley

She lay beside me in the dawn.

.

Rezum procesul adaptãrii :

— Traducerea veche romaneasca a lui Petre Stoica e total inadecvata :

.

Răcoroasă ca palidele, jilavele petale de lăcrămioare,

dormea lîngă mine în zori.

 

— Nu, femeia nu doarme si nu e “jilavã”, flescaitã. E umeda, dar proaspata, si tocmai s-a intins langa amant. E drept ca verbul e static (“she lay beside me”), dar expresia adverbialã “in the dawn”, folosita in loc de “at dawn” indica miscare anterioara, traversarea unui spatiu opac, precum activul adverb “in the night” indica traversarea spatiului nocturn, in opozitie cu staticul “at night”.

— In sfarsit –si asta a starnit cea mai mare opozitie-, mai avansam acolo si ca “lăcrămioare” e total inadecvat, nu doar prin semantica plangareata a numelui florii (lacrimi, etc.), dar si pentru ca “lily-of-the-valley” e de fapt crinul din vale din metaforele erotice biblice, lucru care, dar fiind contextul –trimiteri la trubaduri, mistica erotica a catharilor, etc.- nu e inocent in acest text…

Prima traducere propusa provocator de mine, cãutând sã redau imaginea femeii care tocmai s-a întins lângã amant (fiind o poezie de trubaduri nu poate fi DECÂT un amant, iar nu soţul) pe când primele lumini filtrau prin jaluzele, fusese:

 

Proaspata ca roua crinilor din vale,

S-a tolãnit langa mine zebratã matinal.

.

Continui sa mentin ca “zebratã matinal” (sau vîrstatã, dungatã, vãrgatã etc.) pentru a reproduce o urma din “in the dawn” prin sugerarea luminii filtrate a jaluzelelor e o formula intr-adevar brutala (unora chiar aceasta brutalitate plastica le-a placut), dar care nu l-ar soca pe Pound, ba chiar dimpotriva… la urma urmei, e vorba de poetul care amesteca limbile si termenii dupa cum ii suna la ureche si care si-a numit un volum –capitol din Cantos– Rock Drill de los Cantares. “Zebrata matinal” e departe de frenezia combinatorie dintr-un text oarecare din Cantos, de-ar fi sa luam doar primele versuri din Canto II :

.

Stai oleacã, Robert Browning,

Nu poate fi decît un “Sordello”

Dar Sordello, e Sordello al meu?

Lo Sordels si fo di Mantovana

So-shu bîltîcãia marea

Focã hîrjonindu-se intre cercurile de falezã albitã,

Cap lunguieţ, fiica lui Lir,

Cu ochi din Picasso

Sub gluga de blaniţã neagrã, fetiţa Oceanului,

Iar valul se sparge in crîngul de pe mal

“Eleanor, ἐλέναυς si ϵλϵπτολις!”

.

Avem aici in succesiune, fără nicio dorinta de armonizare, ba chiar cu bucuria de a șoca: Robert Browning, poetul lombard Sordello, extrase din mitologii chinezesti, irlandeze si grecesti, referințe la Eléanore d’Aquitaine si la o piesa a lui Eschil, precum si o frumoasa descriere a unei nereide vazute ca o focã cu ochi din Picasso… Faţã de o asemenea exuberanţã erudit-provocatoare (ba chiar pe alocuri gratuita), “zebrată matinal” e doar o formula cuminte si stangace…

In urma discutiilor, s-au desenat doua posibile interpretari si metode de traducere:

.

1.     Varianta trubadur-catharã (Alba, menestreli, etc.)

Femeia NU poate fi adormita in niciuna din interpretari, iar aceasta imagine a femeii sforaitoare trebuie inlaturată definitiv. Nu doar pentru ca intreaga imagerie a amorului ilegitim interzice o asemenea interpretare (ba chiar as spune ca aici traducatorul “oficial” roman si-a permis o mai mare libertate de interpretare decat mine, pentru ca nimic in “she lay beside me” nu indica somnul), dar o comparatie cu o alta poezie tradusa de Ezra Pound din langue d’oc a trubadurilor si numita tot Alba arata femeia/femela ca fiind participanta activa la actul copulatiei nocturne (ba chiar si diurne, daca timpul si alibiul o permit) nu doar in regnul uman, ci si in cel al pasarilor:

ALBA II

 

      When the nightingale to his mate

      Sings day-long and night late

      My love and I keep state

      In bower,

      In flower,

      ‘Till the watchman on the tower

      Cry:

              “Up! Thou rascal, Rise,

              I see the white

                    Light

                    And the night

                              Flies.”

Adică (traducerea mea rapidã):

.

Cand cintezoiul, catre soaţã, cu putere,

Cântã zi si noapte a împerechere,

Eu zac, cufundat cu draga-mi in plãcere,

Pe rãzoare

Cu iz de floare,

Pânã ce straja, pe zid in picioare,

Strigã:

          “Scoalã!… Tâlharule, sus,

           Ori

              Vrei in zori

                  Sa mori

                       Pe loc rãpus?”

Acest exemplu ne va convinge asadar sa inlaturam definitiv traducerea consacrata: “dormea langa mine in zori”. Nu, femeia nu dormea si nici nu ar fi putut sa doarma, stiind –un loc comun intr-o asemenea poezie de amour courtois– ca puteau fi surprinsi in orice moment. (O poezie numita cu termenul provensal Alba indica prin definitie amor furat si ilegitim.) Este eronat să lași în română titlul Alba… “alba” inseamna “zorile” in provensala (“aube” in franceza)… Pound facea o trimitere la lexicul si imageria trubadurilor si a amorului furat… In textul roman e doar un titlu aiurea… Pastrand Alba, ar trebui macar pus intre paranteze: (In zori).

.
2.   Varianta 2 – haiku, japonezãrii :

Image

Ezra Pound era in acel moment foarte preocupat de poezie chineza si japoneza, din care traducea fara a vorbi acele limbi (eh, da!…), si isi incercase deja mana la o serie de haiku-uri, insa, in mod tipic pentru el, fara a tine cont de regulile clasice: numarul silabelor, lungimea lor, etc.

Un exemplu e cel tradus și de Radu Vancu:

In a Station of the Metro (1913 !…)

The apparition of these faces in the crowd :

Petals on a wet, black bough.

 

————

Intr-o statie de metrou

Aparitia acestor chipuri in mulțime:

Petale pe o creangă neagră, umedă.

 

Vancu:

Apariția acestor fețe în mulțime:
Petale pe o crengărie udă, neagră.

 

Ei bine, intr-adevar, pista haiku-ului ne trimite intr-o cu totul alta directie. In haiku-ul de mai sus, avem si umezeala si petale, exact precum in Alba de la care am pornit.

Din aceasta perspectiva, pista “crinului din vale” ar trebui aici abandonata, neavand nimic de-a face cu Japonia (pe cand metroul, petalele, umezeala, da), si atunci ajungem la o varianta de haiku in care floarea cu petale umede este intr-adevara un margaritar (iar nu “lacramioara”, cu simbolica smiorcaita, ii multumesc Vecinei de Blog pentru sugestie) si atunci haiku-ul lui Pound in traducere revine la o forma apropiata de cea initiala a traducatorului roman, cu rezerva ca nici aici femeia nu poate fi adormita (chestiune rezolvata mai sus).

Proaspătă ca petalele umede de margaritar,

S-a intins lângă mine in zori.

N-ar fi nimic rau aici, desi suna cam banal si are silabe mult prea multe pentru un haiku… de n-ar ramane numele provensal al exercitiului: Alba, si trimiterea implicita la cathari si minnesängeri…

 

Vancu:

La fel de răcoroasă ca pale, ude petale de crin
Stătea întinsă lângă mine în zori.

.

3.    Varianta 3, combinatorie de explorat :

In varianta 3, Pound combina ambele aceste traditii, haiku si cathari, delicatete japoneza si metafore eretic-erotic-biblice. Asa cum, in cele cateva prime randuri din Canto II (cf. mai sus) el amesteca totul, de la Eschil pina la Picasso, aceasta ar fi pista cea mai convingatoare de urmat atunci cand traducem Alba, cea a amestecului voluntar de stiluri, limbi, traditii si sisteme simbolice… Din aceasta perspectiva, nimic nu mai e inocent… Crinul din Vale isi pastreaza toate valentele, biblice, chit ca el e in acelasi timp un banal margaritar japonez acoperit de roua. Amorul ramane ilegitim si vinovat (atat la cathari, cat si in haiku), iar femeia complice si nedormitoare… In schimb, provocarea careia trebuie sa ii faca fata traducatorul capata o alta dimensiune: aici nu mai putem vorbi de “traducere” ci de creatie paralela, pentru a ajunge la ceva echivalent.

 

Cam așa ar arăta un început de studiu despre arta traducerii. Mult amuzament la campionatul de fotbal.

Ziegenficker… Erdogan = un f*tător de capre

8-1

Pentru cine s-ar întreba de ce ministrul britanic de externe, fostul jurnalist și fost flamboyant primar al Londrei Boris Johnson (în poză cu Erdogan), nu spune niciodată nimic despre Turcia, nu merge acolo, nu-l pomenește pe Erdogan, iar Turcia e inexistentă în discursul politic al actualului guvern britanic: în 2016, Boris Johnson a câștigat concursul și premiul de o mie de lire al revistei The Spectator pentru cea mai insultătoare poezea despre Erdogan care fute capre.
.

Ziegenficker… Futător de capre. Așa îl numise într-un show comicul german Jan Böhmermann pe Recep Tayyip Erdoğan, boss-ul de pe Bossfor.

La cererea lui Erdogan, Angela Merkel a permis deschiderera unei anchete penale împotriva artistului german, stârnind un mare scandal în legătură cu libertatea de expresie, scandal care putea să-i fie mai dăunător cancelarei decât a fost criza refugiaților.

f586f5f76d29cf681c0887ddde54ecf9--merkel-instagram-feed

Ziegenficker (olandeză: geitenneuker) e o insultă frecventă adusă musulmanilor în unele țări germanofone și nordice.

Asasinatul regizor olandez Theo van Gogh obișnuia să-i numească pe musulmani: geitenneukers.

Iată micul poem, un limerick, al lui Johnson:
“There was a young fellow from Ankara
Who was a terrific wankerer
Till he sowed his wild oats
With the help of a goat
But he didn’t even stop to thankera.”
(Boris Johnson)
Adică, în modesta mea adaptare:
In Ankara un om în călduri
Frecându-și mâna pe prapuri
Iși proiectă vulgara sămânță
În țapul cel făr-de dorință
Si inima făr’ de arsuri.
Cf7TpBMWEAAUMZu
Erdogan NU ESTE un futător de capre

Aberațiile tracomane ale unui fals lingvist român (Sorin Paliga)

 

image41

 

Ce mi-e dacopatia, ce mi-e tracomania? Găzduiesc aici un text al unui tânăr lingvist, Dan Ungureanu, expert în dialectologie italiană și autorul unui impresionant studiu, fructul a mulți ani de lucru pe teren și în biblioteci:  Româna și dialectele italiene (Editura Academiei Române, 2016, cu CD-Rom).

Dan Ungureanu este un om la fel de revoltat ca și mine de impostura unui profesor de la Facultatea de Litere din București, tolerat, dacă nu chiar protejat de mediul universitar: Sorin Paliga. Acest Sorin Paliga, tracoman, ignoră lucruri elementare din lingvistica istorică și nu poate avea, în mod limpede, decât o influență nefastă asupra studenților săi. Să spui că cioban este un termen de origine tracică, atunci când orice student al istoriei limbii române știe că vine din turcă (limbă în care a intrat din persană) și că există în toate limbile din Balcani cu care turca a intrat în contact (ba chiar și în toate limbile turcice ale Asiei Centrale) arată sau o ignoranță desăvârșită sau (și mai grav) o minciună din calcul, lucru de neiertat pentru un profesor universitar.

În tabloul de mai jos, Dan Ungureanu explică sumar etimologia câtorva din termenii pe care profesorul Paliga îi dă drept tracici. Cu precizarea suplimentară că știm despre limba tracilor la fel de puțin ca despre limba dacilor. Etimologiile lui Paliga sunt la fel de ridicole ca unele din cele ce pot fi găsite în Dictionarul Etimologic al Limbii române al lui Alexandru Cioranescu (Bucuresti 2002, dar e de fapt din anii ‘50) —  unde aflăm că mămăligă este un: „neologism derivat din francezul mamelle“!!!…

Exact, soro, neologism. Mamele. Mâncând, ţăranii noștri citeau Paris Match, uitându-se la ţâţele din poze. Apoi trageau cu ochiul la mãmãligã si se intrebau: Bãi, CPLM să-i spunem la asta?… Și altul: — Mamelă, frate !…

Aici începe textul găzduit:

 

Aberațiile tracomane ale unui fals lingvist român (Sorin Paliga)

Dan Ungureanu

 

O parte a mass-media, a universitarilor şi a cercetătorilor îşi închipuie dacomanii, dacopaţii ca fiind marginali. La marginea universităţilor, la marginea validării ştiinţifice, la marginea mass-media.

Acest fapt e absolut fals. Spre deosebire de alte idei false, anodine, e unul periculos. E periculos să crezi că dacomanii şi dacopaţii sînt în afara universităţii cînd ei sînt, de fapt, înăuntru.

Radu Moraru, proprietarul postului de televiziune Naşul, a găzduit, timp de ani buni, emisiunea săptămînală, de o oră întreagă, a dacopatului Daniel Roxin, care invita acolo diverşi alţi apucaţi.  Cazul nu e grav.  Radu Moraru, ca şi celălat sprijinitor al lui Roxin, generalul Mircea Chelaru, unul dintre conducătorii represiunii contra revoluţiei din 1989. Sprijinitor şi  frecvent invitat al emisiunilor lui Roxin.

Mai grav e cazul lui Sorin Paliga, care a publicat un aiuritor Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian.   E publicat cu sponsorizarea  firmei Rosal, firma de transportat gunoaie cu care Sorin Paliga a avut o relaţie reciproc avantajoasă pe vremea cînd era primar liberal al sectorului III din Bucureşti.

Sorin Paliga e profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Facultate care îi cauţionează, implicit şi explicit, toate inepţiile. Lingvistica istorică a limbii române a ajuns, într-un secol și mai bine de cercetare, la cîteva zone de consens. Știm care cuvinte sînt de origine latină, și care sînt de origine slavă. Pentru un număr mic dintre ele subzistă îndoieli. Pentru o mare majoritate, avem certitudini și consens. ”buric” și ”mormînt” vin cu certitudine din latină. Nu fiindcă un lingvist sau altul o scrie, nu fiindcă un dicționar sau altul o consemnează, ci fiindcă e cert, vădit, acceptat și lămurit.

Sorin Paliga se opune nu unei păreri sau alteia, ci unui întreg secol de lingvistică istorică, lui Meyer-Lübke, lui Ovid Densușianu, lui Sextil Pușcariu, lui Al. Cioranescu, lui Rosetti, și întregii metodologii acceptate a lingvisticii istorice.

Iată (etimologiile juste sunt cele din dreapta)

cuvînt Sorin Paliga consensul academic
arin tracic din lat. alnus
arţar tracic din lat acer
baier tracic din lat. baiulus
baligă tracic înrudit cu occit. bélégo id. Hérault.
baltă tracic atestat şi în Italia şi în Franţa.
ban tracic din croatul boanos , de origine francă sau avară
bordei tracic de origine veche germanică, cf. fr. borde
brîu, brîne tracic germanic > slavic . Etimologie certă.

Atestat şi în Italia, brena « hamuri »

bucium, rom.

veche bucină

tracic din latinul buccina
burduf tracic din rus. şi ucr. burduh, de origine turcică.
burlan tracic din turc boru « ţeavă » > borulama « ţevărie».

Ideea originii dacice e greşită. O avansează Russu, o preia Gr. Brâncuş, de la care o preia S. Paliga.

buric tracic din lat. ombilicus, cf. şi provensal emburí, ambüri.
buză tracic celtic sau european. Italia Pragelato bozα ALI.
cătun tracic împrumut balcanic tîrziu, atestat doar în sudul Munteniei.
Absent în Transilvania (v. Lexiconul de la Buda) şi absent în Moldova (cătună e un împrumut slav recent).
Ceahlău tracic din magh. reg. csaholó, din csahol, a chelălăi.

ca şoim, de origine maghiară.

cioară tracic răspîndit în toată Italia. Franţa Névache tsaurio.
cioban tracic persană > turcă, răspîndit în toate limbile turcice.
înrudit cu jupîn, stăpîn şi ele de origine persană.
ciorap tracic din turcă. Pentru Paliga, « cuvîntul turc vine din română »
ciung tracic şi ital. dialectal cionco etc.
ciupercă tracic din slavul pečorka
a clipi tracic slav
crîncen tracic lat. cruentus, murdar de sînge
curcubeu tracic romanic, echivalente în Italia. Sard. grikku es abba
dîrvală tracic din slav. derevo « lemn »
dîrz tracic din slav. drzy  id.
duşman tracic din persană > turcă
fluier tracic din lat. flabeolus,  fr. veche, catal. flaiol
gheară tracic celtic, cf. span. garra “labă cu gheare” de urs sau vultur.
a gîdila tracic romanic catiliare,  toată Italia de nord şi Franţa ; regional Franţa  gatilier.  AIS harta 682 solleticare
grapă tracic celtic : Friuli, Franţa occit. krebi
Haţeg tracic din germ. Herzog > magh. herceg “prinţ”
hotar tracic din maghiar hatar
jumătate tracic din lat. dimidietatem, bine atestat
mal tracic pan-european, foarte vechi, din Spania în Caucaz.
măgar tracic din  semit. hamor > grec. gomar > bulg. alban. gomar
mămăligă tracic nord-Ital. melga “mei”
melc tracic Franţa occitan Tarn milauk “limaçon”
 a o mierli tracic din limba rromani
mistreţ tracic din lat. mixticius > rom. mistreţ “dungat” bine atestat > porc mistreţ “porc dungat” mistreţii mici avînd dungi.
mişca tracic din lat. *moviscere >Liguria meššare “moversi”
mînz tracic celtic mandus
mîţă tracic “Alb. macë and German Mieze are the only related forms.”

ceea ce e fals, ital. micio şi span. micho bine atestate

pisică tracic turca veche pišik, atestat în toate limbile turcice, persană şi în Orientul Apropiat.
mormînt tracic lat. monumentum  > ligura veche morimento etc.
muie tracic din limba rromani « faţă »
a muşca tracic romanic, ital. mozzicare, dial. moccicare, şi sp.
muşuroi tracic lat. mus aranea  > arom. muşuron’u “cîrtiţă”
nasture tracic orig. germanică veche clară.
nisetru tracic slavic, ca toate numele de peşte din limba română.
oraş tracic de origine maghiară unanim acceptată.
a pişca tracic ca şi a piţiga, are echivalenţi italieni(pizzicare)
plug tracic central-european, de origine germanică sau celtică.
Rebra tracic slav
a scărmăna tracic din lat. carminare
scorbură tracic romanic, Liguria
smîntînă tracic slavic
spaimă tracic latin *expavimentare  > a spăimînta  > derivare regresivă
stăpîn tracic de origine iraniană clară unanim acceptată
a spînzura tracic cf. ital. spinzolare
spuză tracic lat. spodium, pl. spodia id.
sterp tracic atestat în toată Italia.
stîng tracic ital stanco “stîng” atestat în Veneto şi italiana veche.
sută tracic slav
şoim tracic maghiar solyom : “borrowed from Romanian” spune Paliga, patriotic, de parcă un popor de şoimari ca maghiarii, veniţi din Asia centrală, ar fi avut nevoie de un nume dacic pentru păsările cu care vînau de veacuri. Ca şi uliu, ceahlău, rarău, de origine maghiară.
talpă tracic atestat în toată Europa centrală în diverse limbi, inclusiv franceză, v. FEW.
tîrg tracic slav
ţap tracic atestat inclusiv în Italia, zappu, la cîţiva km de Roma, deci nespecific dacic, tracic sau balcanic.
vătaf tracic slav
vorbă tracic slav

 

Deşi foloseşte dicţionarele obişnuite, autorul pur şi simplu respinge fără motive etimologiile acceptate şi propune arbitrar altele. Meteahna există deja, în formă mai atenuată, la Russu şi Grigore Brâncuş.

Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti cauţionează, în mijlocul său, un amator nepriceput, care respinge deopotrivă şi metodele lingvistice acceptate, şi concluziile consensuale ale majorităţii cercetătorilor. Şi Facultatea de Litere mai girează, de asemenea, comportamentul absolut necolegial al lui Sorin Paliga, mai curînd un grobian şmecher de cartier  după modul în care înţelege să poarte corespondenţa pe subiecte strict lingvistice.

Dan Ungureanu

Cf. și:

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…

Bostan, dovleac și licori paradisiace

 

 

Nietzsche-o milă pentru Shoppingwhore 

22406089_1634360549931110_4255064470709574014_n

Șezi fericit la terasă, între două vitrine, cu un pahar de vin și ziarele necitite și iată că frânează ăsta cu două roți pe trotuarul din față, iar muierea lui iese într-un nor de parfum și centură din țechini peste blugi rupți, ondulând din șolduri spre unul din magazine.0088741163628_500x500

Totul ar fi minunat, dacă bestia subumană, rămasă la volanul mașinii cu care blochează vederea terasei, n-ar aștepta să i se întoarcă huria (the Shoppingwhore) menținând motorul mergând, cu cheia de contact înăuntru.

După un sfert de secol de gazare neîntreruptă în parerga și paralipomena te ridici, îi bați în geam și îl rogi frumos să oprească motorul, că e pe cale de a genocida terasa.

Zice: — “Nu pot, frate, că dacă opresc motorul se taie aerul condiționat.”

Mecla lui izbită repetat în volan ar fi o prea mică răzbunare pentru găozarul bun de gazat. E o mai veche teorie de-a mea că gaz, haos și găoază sunt înrudite, venind toate din grecescul χάος, [chaos], care inainte de a desemna haosul metafizic, sau a fi un termen metaforic pentru ”dezordine“, insemna pur si simplu o groapă, gaura primordială, abisul, iar obscen-familiar… anusul, găoaza…

… preludiu al țevii de eșapament înfipte în curul lui, cât eu, instalat la volan, schimb vitezele și presiunea gazului până la turație maximă, hohotind justițiar.

— “Ce subtil a fost Dumnezeu, învățând greacă atunci când a dorit să devină scriitor, — dar neînvățând-o foarte bine.”
(Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, 1886)
— “Es ist eine Feinheit, dass Gott griechisch lernte, als er Schriftsteller werden wollte, — und dass er es nicht besser lernte.”
(Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse, 1886)
— “It was subtle of God to learn Greek when he wished to become a writer — and not to learn it better.”
(Nietzsche, Beyond Good and Evil, 1886)

Cf.:
Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/
și“God” is dead – how to avoid censorship and publish the unpublishable…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/05/god-is-dead-how-to-avoid-censorship-and-publish-the-unpublishable/

Iohannis, neamțul tacticos…

image5

Zice Iohannis, spre disperarea PSD-iștilor, că el citește lent și tacticos.

Iohannis a evitat azi să anunţe ce va face cu privire la decretul de revocare a lui Kovesi, aşa cum vrea Curtea Constituţională, zicând că-l interesează prea puţin turbarea și amenințările lui Dragnea. Săptămâna lui de lectură încă nu s-a încheiat, uite-așa.

Asta ne amintește de acea poezea a lui Hoffmann von Fallersleben, poetul care a scris versurile alea din imnul lor “Das Lied der Deutschen”: “Deutschland, Deutschland über alles” șabada…, dar care ne-a mai dat si cheia caracterului germanilor, în aceste versuri frumos traduse de Eminescu:

Germanu-i foarte tacticos

Neamţul cercetează lucrul, tacticos, pe dos, pe faţă
La surtuc de are pată, el chemia o învaţă.

Ani întregi mereu citeşte, spre a şti cum se cuvine
Cu ce chip, din cit şi lână, iese petele mai bine.

Dar când ştie toate celea – cu ce scop le ştie toate
Când surtucul cu pricina e o zdreanţă fără coate?

Apropo de germanitatea tacticoasă a lui Iohannis, să nu uităm că el e sas, nu șvab… Intr-adevăr, românului îi e puțin cunoscută acea eternă rîcă…

Cum îmi spunea Hanno Höfer (șvab și chief nightloser) despre rivalitatea ardeleneasca între sași și șvabi :

– Când o luat Herta (șvăboaică) Müller premiu ãla, noi șvabii am zis, ciocnind: “Muie sașilor”…

 

Je ne suis pas Charlie Halep… De ce nu au europenii (și românii) umor?

10389025_879295115437661_9014594363774725538_n

După isteria care a apucat România la publicarea în penultimul număr din Charlie Hebdo a acelei caricaturi cu Simona Halep despre care am scris, decriptându-i umorul, în VICE, merita să scriu un articol și în Charlie despre asta.

Am scris unul aici, în numărul proaspăt, 20 iunie. Îl traduc, urmat de editorialul lui Riss, redactorul șef, despre lipsa de umor în Europa și în România.

Je ne suis pas Charlie Halep

Dan Alexe

Știam cu toții că românii suferă de un complex de superioritate resentimentară (o «insulă de latinitate într-o mare de slavi»), însă valul de isterie care a cuprins presa în România după publicarea în Charlie Hebdo a unui banal desen care râdea nu de victoria Simonei Halep la Roland-Garros, ci mai degrabă de prejudecățile francezilor vizavi de români a declanșat o avalanșă de invocări ale cenzurii și incitare la asasinarea profanatorilor de la Charlie. Cei mai miloși dintre comentatorii din presă și de pe rețelele sociale au insistat sumbru că nu vor mai vărsa o lacrimă la următorul masacru, pe care unii îl doresc din tot sufletul.

De ce atâta dușmănie ? Românii nu vor să fie confundați cu romii, cu țiganii care în conștiința colectivă sunt doar niște hoți de metale, așa că tot ce au reținut din acest desen este că cei de la Charlie sunt rasiști și că ar trebui să fie interzis să râzi de o glorie națională cum e Simona Halep.

Je ne suis plus Charlie Hebdo” (“Nu mai sunt Charlie Hebdo”) a fost sloganul cel mai uman. Titlurile, în presa română, au mers de la “Simona Halep, ridiculizată de Charlie Hebdo” (Romania Libera) până la: “Caricatură abjectă în CH după victoria Simonei Halep” (Romania TV).

Eseistul și figură politică a dreptei Adrian Papahagi, provenit din minoritatea aromână, ca și Simona Halep, a blestemat :

Charlie Hebdo rămâne aceeaşi porcărie stângistă, rasistă, insipidă, nedemnă – tot ce are Franța mai grețos. Crima islamistă căreia i-au căzut victimă redactorii Charlie Hebdo se datorează tocmai subminării continue a identității europene, la care oficine troțkiste ca această revistă otrăvită au contribuit din greu.

pap

Cu rare excepții (precum bătrânul filozof Mihai Șora), presa s-a întrecut în apeluri la unitatea națională în fața “trădării Franței”. A fost nevoie chiar și de intervenția publică a ambasadoarei Franței la București, Michèle Ramis, care a trebuit să amintească principiul fundamental al libertății de expresie, pricepeți ?

Totem și tabu

Screen Shot 2018-06-20 at 13.18.16

Am putut citi apeluri la boicotarea croissantelor și a brânzei camembert, ca pe vremea invaziei din Irak, când americanii refuzau să mai mănânce cartofi prăjiți, “French fries“, pe care îi rebotezaseră “liberty fries“.

Chiar și acea busolă a moralului națiunii române care e jurnalistul Cristian Tudor Popescu a scos o condamnare fără drept de apel, acuzând Charlie de “xenofobie, rasism și, cât cuprinde, nemernicie”, amenințând și el că nu va mai vărsa o lacrimă după bine-meritata și inevitabila pedeapsă.

Ce să reținem din toate astea ? Că românii, ca multe alte nații care încă mai trăiesc în era “tranziției”, au două obsesii: totemul și tabuul. Te urcă greu pe totem, dar daca te-au suit în vârf de stâlp, gata, ești tabù. Jos laba de pe eroina noastră Simona Halep. Unii au sugerat chiar că echipa de la Charlie ar fi compusă din ranchiunoși care se răzbună pe faptul că o româncă a câștigat Roland Garros. Le-am sugera să simuleze mai degrabă indignarea feministă : franceza nici măcar nu posedă o formă gramaticală pentru învingătoare sau victorioasă, spune doar “vainqueur“, chiar dacă e o femeie.

DAN ALEXE


 

Iată acum și editorialul lui Riss:

Europa, această amețită care se ignoră

(déconneuse în sensul familiar de: cineva care bate câmpii si e departe de realitate)
.
Va exploda oare Europa? E întrebarea pe care mulți și-o pun după decizia Italiei de a nu primi vasul Aquarius și dei circa 600 de migranți recuperați în Mediterana. Am avut criza greacă, a fost criza Brexit, azi avem criza migranților. Dar un alt flagel amenință construcția europeană:  criza umorului.
Un desen publicat de Charlie Hebdo despre cutremurul de la Amatrice aproape că aruncase în aer Europa, trecând Italia, țară fondatoare, prin foc și sabie.
.
Charlie-Hebdo-2-640x480
(desen de același Felix care a făcut-o și pe Halep cu fierăria)
.
Săptămâna trecută, România, care ne-a dat totuși mari comici precum hazliul Mircea Eliade sau măscăriciul Cioran (le poilant Mircea Eliade et le désopilant Cioran) s-a supărat pe Franța din cauza unui desen cu jucătoarea care tocmai câștigase Roland-Garros.
.
La șaizeci și unu de ani după crearea Comunității economice europene, descoperim cu oroare că europenii n-au nici un umor. În ciuda pactului oțel-cărbune, a CEEA (Comunitatea europeană a energiei atomice) și a spațiului Schengen, un mare șantier fundamental pentru construcția europeană n-a fost încă lansat: Europa umorului. Ca o circumstanță atenuantă pentru români trebuie spus că nici părinții fondatori ai Europei — Jean Monnet, Robert Schuman, De Gasperi sau Adenauer… — nu erau mari comici. După moneda unică europeană, vom crea oare într-o zi un umor unic european? Fiecare țară își păzește cu strictețe tradițiile umoristice și nu lasă Bruxelles să le reglementeze. Umorul, care ar trebui să ne apropie, devine factor de discordie. Încă unul în Europa? Cine o va salva de la acest naufragiu umoristic? Migranții de pe Aquarius? De ce nu?
.
Screenshot_20180620-060405_Charlie Hebdo
Africanii de pe Aquarius sunt singura noastră speranță pentru a construi Europa umorului. În Africa de Vest există ceea ce se numește “rudenia în glumă”. În spatele acestei expresii curioase se ascunde o practică ce autorizează o etnie să râdă de năravurile, de obiceiurile etniei vecine. Etnia peul îi acuză pe bobo că beau bere, deci sunt alcoolici. În schimb, bobo îi acuză pe peul că beau lapte, deci sunt țânci imaturi. Etnia bissa râde de gurunsi și invers. Glumele iau dinadins ca țintă clișeele cele mai grosolane. În timpul unei înmormântări, rudele pot să batjocorească mortul în fața coșciugului. Se relatează despre o etnie că ar fi furat coșciugul mortului unei etnii vecine chiar în ziua înmormântării. Aceste ritualuri umoristice au ca scop eliminarea conflictelor potențiale dintre etnii, permițându-le să râdă una de alta. Iar asta in mod pașnic, pentru a evita ca animozitățile să se învenineze și să ducă la violențe.
.
De ce europenii n-ar putea să facă ceea ce africanii practică de multe secole? Să râdă unii de alții, de moravurile vecinilor, de obișnuințele lor, pentu a crea un sentiment de comunitate. Hai să-i lăsăm pe africanii de pe Aquarius să debarce în Europa și să ne învețe să râdem unii de alții. Pentru a construi această Europă a umorului, o să avem nevoie de toată lumea: de cretinii de români, de labagiii de englezi, de gunoiele de italieni, de cururile de spanioli, de nătângii de nemți, de căcații de greci, de mironosițele de polonezi, de portughezii flocoși, păduchioșii de maltezi, slovenii fără coaie, scârbele de austrieci, țărănoii de olandezi, slinoșii belgieni, bulgarii alcoolici, ipocriții de ciprioți, căpoșii de croați, arătările de danezi, estonii cu leneveala lor, ungurii fără puță, finlandezii câine-de-sanie, irlandezii cirozați, nimicurile de letoni, lituanienii pitiți, cehii fără rost, prefăcuții de slovaci și escrocii de suedezi. Fără să-i uităm pe găozarii împuțiți de francezi.

RISS

Cf. și:

De ce românii care s-au enervat pe caricatura Charlie Hebdo cu Halep n-au nicio treabă cu umorul

Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare

Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării

Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard

Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…

iar despre cum a fost perceput la noi masacrul de la Charlie Hebdo și întreaga problematică a libertății de expresie astăzi:

Trădarea clericului Pleșu.

.

22154277_1624972070869958_814768815926077834_n

Cu Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo (stânga) și Jonathan Coe, scriitorul nostru britanic preferat. Interviuri in linkurile numelor.

.

Mici cu mămăligă și mujdei

drg

Am mai scris eu despre snobismul insuportabil al celor care insistă că vinul roșu nu se pune la rece. Sunt 30 de grade afară iar ei îți servesc un ceai grețos cu gust de gudron și dop de plută: „Sorry, vinul roșu nu se pune la rece.”

Ce să spunem însă despre snobismul celor care nu vor să-ți dea mici cu mămăligă?

Când comand la crâșmă în România mici cu mămăligă și mujdei, văd deja fețele șocate: mămăligă și mujdei?!… Da se uită la mine ca la un nebun. Cică: cum adică mici cu mămăligă, Doaaamne? Micii se mănâncă doar cu pâine albă feliată și muștar.

Cine măi, popor care ai avut civilizația aproape planetară a dacilor (care din nefericire nu navigau), te-a învățat combinația asta? A ajuns să fie o așa mare originalitate că bag în mine carnea aia tocată însoțită de mămăligă, mujdei și murături, în loc de pâine și muștar?

În plus, eu beau vin cu micii, chiar dacă știu că mâncarea noastră națională (când nu e șaorma) este mici cu bere.

Atâtea pretenții când de fapt nici nu mai vedem că ceea ce mâncăm sunt doar legume răscoapte, carne prea făcută, paste prea moi, mămăligă fadă, si alte lucruri prăjite, industriale, prea sărate, scăldate în vin prost si urmate de țuică slabă si dulce. Plătești la restaurant pentru ca legumele sa fie „făcute”, adică prăjite, moi, fleșcăite si scăldate în ulei.

Eliberarea de provincialism va veni când chelnerul la restaurant îmi va lua comanda fără să ridice snob din sprâncene când aude că vreau micii cu mămăligă și mujdei.

La Times New Roman au citit o traducere din San-Antonio

tnr

Stupefacția Times New Roman când sunt confruntați cu Logosul

.

Bunul meu prieten Eftimie de la Times New Roman (și singurul prieten rămas acolo, pentru că fiind cel mai ticălos, el e dur, dar ceilalți, mai slabi de înger, și-au pierdut cu toții cumpătul și m-au desfrienduit nebărbătește pe FB, neavând retorică), Eftimie așadar a scris aici că eu nu sunt cine știe ce ca scriitor si că aș fi de fapt un fel de San-Antonio (Frédéric Dard).

Acum, ce nu a priceput Eftimie, care nefiind vorbitor de limbi, a citit probabil vreo traducere românească grăbită a unuia din cele aproape două sute de romane ale lui San-Antonio (175 de romane, se pare, din care eu am citit cam 100, dar a mai scris multe minunății și sub numele lui adevărat de Frédéric Dard), ce nu a priceput Eftimie, care e snob, ca toți sărăntocii lipsiți de har, este că literatura populară e unul din domeniile marii arte. Nu există genuri nobile și genuri minore, literatura mare se ascunde deseori sub forme umile, iar Moby Dick, de pildă, e un minunat roman metafizic, dar și de aventuri.

Umberto Eco scria romane polițiste, Ulise al lui Joyce este o uriașă glumă dezinvoltă, chiar dacă erudită, iar Finnegans Wake e până la urmă doar povestea unui bețiv care se trezește la morgă pe fundal mitologic. Dar snobul de la TNR crede că aceea e mare literatură pentru că așa scrie în manuale, în vreme ce San-Antonio, citit de el în traducere românească, ar fi ceva ușurel, cu un comisar parizian à la James Bond (San-A.) și un acolit gras și brutal (Béru).

În realitate, Eftimie îmi face un foarte mare compliment, pentru că seria San-Antonio (Frédéric Dard a murit în 2000) a fost un fenomen literar fără precedent și greu de imitat.

Exuberanța lingvistică a lui Frédéric Dard era la fel de mare ca cea a lui Joyce, diferența fiind că vreme de jumătate de secol, din 1949 până în 2000, Frédéric Dard a scris cam patru romane pe an (circa 200 cu totul), fiecare de 250-300 de pagini, fiecare de un umor și o vervă în limbaj greu de egalat.

Romanele San-Antonio nu se traduc, ele trebuie rescrise (nu știu ce-a citit el în românește), într-atât jocul cu limbajul e complicat și fin. Eftimie și cei de la Times New Roman cred că avem acolo doar niște aventuri ale unui comisar indestructibil (San-Antonio) și ale acolitului său Béru, alături de alte câteva personaje repetitive.

sana

Hai să le arătăm cum e de fapt. Uite, găsesc azi în casă astea trei volume din seria San-A., vechi, elegante, cu o splendidă patină de îngălbeneală. Nu trebuie să le colecționez, în Bruxelles sau Paris le găsesc oricând la talcioc pentru 1 euro sau 0,50 cenți, sunt omniprezente, ceea ce e liniștitor.

Uite ăsta din mijloc: J’ai essayé, on peut (Am încercat, se poate… titlu cu conotație sexuală, desigur.) Romanul se deschide cu o minunată scenă într-o cafenea pariziană, un troquet de Paname… Traducătorul, sau mai degrabă adaptatorul, ar trebui nu doar să cunoască evoluția argoului parizian de-a lungul deceniilor, dar și să priceapă notele fine de umor în trecerea de la un registru lingvistic la altul.

Le vieux rade en vrai zinc de pe prima pagină este descrierea tejghelei barului (rade, în argou, precum rada portului, ceea ce se deschide în fața cheiului), dar de ce en vrai zinc, din zinc adevărat? Ei bine, pentru că tejgheaua din zinc are o întreagă mitologie, cu zinc erau acoperite tejghelele de bar înainte, ba chiar si azi se mai spune le zinc pentru tejgheaua barului, deși acum e făcută din lemn sau plastic

Sigur, oricine vorbește convenabil franceza secolului XX va ști că Paname nu e Panama, ci un termen glumeț pentru a desemna Parisul și că la maison poulaga este poliția din Paris (Paname), pentru că polițiștii sunt numiți poulets (pui sau găini). Astfel, romanul lui San-Antonio care se numește Du poulet au menu (Pui în meniu) ne anunță chiar din titlu că un polițist (poulet) va pieri (au menu), sau va ajunge în pericol extrem.

Foarte interesant în argoul pegrei pariziene așa cum e folosit de San-Antonio este apoi numărul mare de termeni țigănești, din dialectul căldărarilor (kalderash), termeni aduși acolo de țigani din România sau Balcani înainte de al Doilea Război Mondial.

Astfel:

surin = cuțit (șuriu, cum se spune la noi în mahala)

suriner = a înjunghia

berge = an, anul astronomic sau de vârstă (berș în dialectul căldărarilor); Kîki berș si tu? (Câți ani ai?) devine în franceza lui San-Antonio: T’as combien de berges? (Câți ani ai?)

une femme choucarde = o femeie șucară, frumoasă / choucard = șucar

chouraver = a fura, de la cioravel, a ciordi, a fura (nepricepând originea țigănească a verbului chouraver, franceza literară îl scrie chou-raver, ca și cum ar proveni, absurd, de la numele a două legume)

Așa că San-Antonio, la nivelul complexității lingvistice pune dificultăți la fel de mari ca Joyce sau Umberto Eco, acesta din urmă scriind la rândul lui romane populare… dar ce să știe Eftimie despre faptul că San-Antonio era la fel de prolific pe cât era Alexandre Dumas, pe care mi-l iau ca model în Pantere parfumate? Snobul o să-ți spună că Dumas nu era mare literatură, dar el e genul care ascultă André Rieu în mașină.

Ce să știe așadar cei de la Times New Roman? Cum am mai zis despre ei: redacția e compusă exclusiv din bărbați bărboși ieșiți din mediul urban, nu prea vorbitori de limbi străine și foarte temători în societate.

Vârsta a doua, blugi rupți, unghii lăcuite în cazul unora, lecturi limitate la internetul bucureștean. Zero percepție socială, publicând glume groase (“curva lui Dragnea”) bazate pe aspectul fizic și sexualitate, posedând o știință despre ce se întâmplă în lume mai redusă și decât la sectanții de la InLinieDreaptă.

Un fals Charlie Hebdo, așadar, acolo membrii redacției, care au trecut printr-un masacru, au o ideologie clară, cea a libertății totale. Ăștia de la TNR caută doar glumițe și clickbait și se smiorcăie acum pentru o posibilă amendă (am să-i apăr, deși gluma era proastă), dar nici unul din ei nu are o ideologie, ei nu sunt nici stânga nici dreapta. Ei sunt doar un fenomen comercial menținut sub perfuzie de un patron care vrea clickuri.

Arătări neîmplinite, gata de cele mai surprinzătoare mişelii, antrenate să‑ţi întoarcă spatele fără remuşcări şi să te trădeze, totul sub scuza umorului, transpirând imaturitate şi spaima de‑a creşte, ucigându-te din spate pentru un click.

Ah, și publică print screens cu mesajele tale private către ei, spre jubilarea fanilor suficient de proști ca să nu vadă că cineva care face asta va publica și corespondența lor când se va trezi fără idei… sau doar din răutate necreativă, cum e cazul multora din ei.

Iar despre Eftimie în particular am scris odată în ziua de vineri 20 ianuarie, de hramul Cuviosului Eftimie cel Mare din Timpurile lui New Roman… Am scris:

Ager citeț, hărăzit cu vedenii, a vindecat sumedenie de pătimași și îndestulat norodul cu rare pâinici.

Ochiu-i dibaci ghicea desfrânarea sub fățărnicie și nerușinarea sub smerenie. Eftimie glifă era, cuvios se preumbla, arhondărit se purta, gogoloi se lumina și netocmit se golea.

Prin el, sterpele au dobândit prunci privind o coloană de lumină puțină și din când în când.

Ce nu știa el, este că era acolo o adaptare din Finnegans Wake, dar unii snobi ca el, care cred că există marea și mica literatură, pe lângă că-ți publică mesajele private, nu știu nici să primească un cadou.

.

Cf. și, despre literatura de la TNR:

Arhanghelul Raul e răuț bine (Eftimie a scris un roman)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/11/18/arhanghelul-raul-e-raut-bine-eftimie-a-scris-un-roman/

 

ORGIE-N PARACLIS

12208770_1027218337312004_648515404510126362_n

De castitate îți era centura,
Cu buclă, precum cele de la bâlci,
Din trenulețul Marii Revelații
Ce Fiara încifrat varsă din fălci.

Pe masa din altar te-au despuiat zeloții
Lăsând pe patrafir urme de melci
Iar când în tine au intrat ca hoții
Ce prin brocart îți deschideau clisura,

Eretica ta vulvă, într-o doară,
Le arătă, prin semnele-i hazlii,

Cum lângă ziduri tainic se strecoară,
Desculț, fiorul iepelor târzii.

Impresii de la Bookfest și Câinele iubirii de Sebastian Sifft

646x404

Am fost și eu să mă fâlfâi pe la Bookfest, da, și am admirat pavilionul sudist, cel cu scandalul inventat cum c-ar fi arhitectură sclavagistă.

N-am văzut nici un boy și nici pe Moș Toma, cel cu coliba, dar mi-am amintit cum în una din povestirile volumului În punctul lui rebbe G. am un rival amoros negru pe nume Walter, pe care îl descriu așa:

un congolez de doi metri, tatuat şi în mod vizibil stupid, cu buza de jos căzută şi umflată, jachetă roz şi pantofi ascuţiţi din piele de şarpe, monstru faraonic de o perfecţiune fizică odioasă, cu creier vid, buze de centurion etiopian care‑ţi stârnesc ură, aşa cum trebuie să urăşti animalele ostentativ frumoase.

… după care imaginez cum îl pedepsesc într-un mod incorect politic:

Fondul reacţionar a preluat pe loc controlul asupra mea şi m‑am văzut proiectat pe ecranul minţii în şort călcat, imaculat apretat, cu cască colonială şi baston înfierat, pedepsindu‑l cu asprime pe Walter înainte de a‑l boteza cu forţa prin imersiune în fluviu, ignorând avertismentele lătrate în kikongo ale tribului care ţipă că apa colcăie de crocodili.

Mi-am zis că alde ăștia cu protestul anti-colonial împotriva pavilionului SUA ar fi în stare să mă ducă fedeleș la tribunalul internațional de la Haga, încătușat la pachet cu Faulkner și Mark Twain.

Așa că m-am fâțâit un pic, i-am strâns mâna teologului Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat.

Am mers la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr romanul lui, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

1256786

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar acolo dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli ai blogului vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu vă zic, afară doar de faptul că e o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, însă mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.

Guerrilla: introducere în tehnicile de radio pentru neprofesioniști

Logo RG Binili Invinge_cropped

Ascultând eu în foaierul rău-numitului Radio Guerrilla introducerea la emisiunea la care fusesem invitat cu intenția de-a fi agresat, îl aud pe Mihai Dobrovolschi la difuzorul care transmitea programul live:

— … “iar în zece minute îl avem ca invitat pe Dan Alexe, un reprezentant al categoriei celor care mint despre noi, iar Dan Alexe se folosește de minciună etc.”

Odată primit în studio, aplic pe loc o tehnică elementară de destabilizare a inamicului. Dobrovolschi spune:

EL: — “Dan Alexe, așa cum ziceam în introducerea emisiunii…”

EU: — “În absența mea.”

EL: — “Nu ai ascultat prima parte?”

EU: — “Nu.”

EL: — “Nu se-aude dincolo?”

EU: — “Nu știu. Ce-ai spus despre mine?”

(Evident, doar ca să-l fac să repete.)

EL: — “Că ești unul din cei care răspândesc minciuni despre noi…

Dar deja vorbea cu mai puțină convingere și vehemență, pentru că se întreba, scos din scenariu, cum naiba de nu se aude dincolo și nu-i iese combinația…

Amatori. Degeaba-i cheamă Guerrilla, dacă nu știu tehnici elementare de hărțuire.

 

Emisiunea e aici:

De unde vine cuvântul biștar?…

 

bist

Acesta este un ban otoman de 20 de parale (para, pl. parale, vine din turcă: para, pl. paralar).

În limba turcă oficială, până la modernizarea forțată impusă de Atatürk, numeralele erau persane, mai ales atunci când venea vorba de bani. Așa se face că 20 în turca otomană, în domeniul finanțelor, se spunea: bist.

Bist = 20 în persană, în farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

E limpede că termenul biștar, biștari, pentru a desemna banii în general vine de la această comună monedă otomană de 20 de parale (bist para, cum și scrie pe ban), dat fiind că tot din turca otomană mai avem și para(le), dar și pul (jetoanele de la jocul de table, care însemnau tot bani).

Pul, dat corect în dicționare ca venindu-ne din turcă, și care la origine însemna tot bani, este în realitate unul din marele număr de termeni persani, din iraniana modernă, ajunși în română prin turcă, într-adevăr, dar care la rândul lor erau pentru turci niște împrumuturi culturale din persană.

Iată așadar de unde vine biștar, de la moneda otomană bist ( = 20 parale), pronunția cu ș fiind poate influențată de faptul că în țigănește 20 se spune biș (bișto = al douăzecilea).

(Opriți lectura aici. Mai departe, completări facultative.)

table

Imperiul otoman era trilingv, folosind împletit turca-persana-araba: turca pentru cotidian și administrație, persana pentru literatură, poezie și tot ceea ce ținea de cultură și înalta societate (vorbită și înțeleasă din Balcani până în China, persana era franceza orientului) și araba pentru religie. In sângeroasa reformă seculară a lui Atatürk, limba fostului imperiu a fost reformată cu forța, curățată de iranisme și arabisme care au fost înlocuite cu cuvinte noi, inventate de grămătici ai regimului care s-au jucat, terorizați, cu rădăcini pur turcești. Așa se face că persanul naan (pâine), înțeles în tot imperiul și care zi azi desemnează în continuare pâinea în toată Asia centrală și în India, a fost înlocuit în turcă prin artificialul ekmek).

Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă (bist nu mai există), alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, nefer… Nefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sînt termeni de civilizați ajunși până în cotidianul țăranilor: cerdac, basma etc.. Cerdac e chahar-dak, ceva pus pe patru stâlpi. Basma e dast-mal: batistă, cârpă curată corupt cu basma = imprimeu.

Șatra, apoi, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra (cf. link mai jos) e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici și inculți care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.

Și, desigur, termenul de dușmandușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență. (E comic că un istoric al culturii precum Matei Cazacu a putut crede că dușman vine din turca cumană; cumanii îl foloseau, desigur, însă îl preluaseră tot de la persani, ca toată lumea; cf. mai jos polemica mea cu el despre ipoteza lui Djuvara cu cumanii).

Pul, apoi, pentru că de aici am plecat, ne vine într-adevăr din turcă și desemna jetoanele jocului de table, însă el e persanul care desemnează banii, monedele, banii de metal. Pul = bani, jetoane, discuri mici. Precum cele de la cazino sau Monopoly.

Șahul, apoi, ce ne-a venit odată cu tablele, jocul de șah, al cărui nume îl desemnează pe împăratul Persiei, șah, sau șahinșah, Împăratul Împăraților.

ca247919e9937daf0257a457cddf3d6b

Iar aici ajungem și la șotron. Celălalt nume al jocului de șah venit prin otomani de la persani era șatranj. În turcă, șatranç (cu varianta satranç), după ce a desemnat tabla de șah, a evoluat și spre sensul de împărțit în pătrate, în carouri. Așa cum, prin aceeași analogie, și într-o limbă ca engleza se spune, despre o suprafață împărțită în carouri, checkered (de la checker, jocul de șah), la fel în turcă șatranç se spune despre orice lucru împărțit în pătrate… exact precum arată suprafața jocului de șotron.

Cât de enervant e DEX-ul, care insistă, în mod absurd, din inerție, ediție după ediție, că șotronul ar veni din franceză, de la chaudron… Absurd pentru că un joc cu asemenea nume nu există în franceză, țăranii noștri nu studiau la Paris, iar falsa etimologie e la fel de ridicolă cum e cea care pretinde că a chiuli vine din franceză de la cul (!!!… când de fapt e un albanism, vezi link și lămuriri mai jos).

La fel, e revelatoare în română adaptarea locală a sintagmei persane care a dat cherhana. In toata lumea irano-otomanã, din India pîna in Balcani si in toata Asia centrala, sintagma persanã “karhana” a devenit termenul generic pentru atelier sau fabrica (de la pers. kar = munca, a munci, si hana = casã, local, cladire… karhana  >> locul in care se munceste organizat, atelierul.

Si astazi, din hindi pînã în turcã, karhana = fabrica, uzinã, atelier, etc., orice loc in care se munceste structurat, in echipa. Numai in românã, mostenit din contactul cu otomanii, in special in Dobrogea, cherhana desemneaza exclusiv locul in care se pune pestele in lazi si butoaie…

… era in mod vizibil singura activitate de manufactura organizata a localnicilor.

In schimb, noi le-am dat persanilor, prin turci, masa… Iată aici :

La masă cu lingvistica – ce termen de civilizație a dat româna, din Istanbul pînă în China…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/27/la-masa-cu-lingvistica-ce-termen-de-civilizatie-a-dat-romana-din-istanbul-pina-in-china/

Chiul, a chiuli – dans le cul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/13/chiul-a-chiuli-dans-le-cul/

despre șatră:

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

“Pantere parfumate”: turneu de lansare

Pantere parfumate-EGO Proza

Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice.

harta

Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Programul complet al evenimentelor:

SIBIU

  • Miercuri, 16 mai, ora 19:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu nr. 16), Dan Alexe va lansa romanul Pantere parfumate. Invitat, alături de autor: Ştefan Baghiu.

BRAŞOV

  • Vineri, 18 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas (Piaţa Sfatului nr. 16), întîlnire cu Dan Alexe în cadrul CenaKLUB Tiuk! (nr. 104). Invitată: Petronela Rotar. Moderator: Mihail Vakulovski.

BUCUREŞTI

  • Marţi, 22 mai, ora 19:00, la Cărtureşti Verona (Str. Arthur Verona 13-15), Dan Alexe în dialog cu Carmen Lidia Vidu despre romanul Pantere parfumate. Eveniment desfăşurat în cadrul proiectului „Cercul” (Genevieve Fieraru).

TIMIȘOARA

CLUJ

  • Vineri, 25 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Universităţii nr. 4), Dan Alexe va dialoga cu Claudiu Turcuş pornind de la romanul Pantere parfumate. Eveniment moderat de Daniel Prindii.

IAŞI

BUCUREŞTI

  • Duminică, 3 iunie, ora 13:00, în cadrul Salonului de Carte Bookfest 2018, la standul Editurii Polirom, va avea loc lansarea romanului Pantere parfumate, în prezenţa autorului. Invitați: Bedros Horasangian și Sorin Antohi.

 

Cronici și reacții:
.
România Literară:
.
BookHub:
.
Kamikaze:
.
Revista Orizont:
.
Radio România Cultural:

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/01/22/cosmin-ciotlos-despre-pantere-parfumate-un-exceptional-roman-de-sinteza/

Europa Liberă:

https://www.europalibera.org/a/cartea-la-pachet-dan-alexe-polirom-emilian-galaicu-paun/29107038.html

 

Afis-turneu-Dan-Alexe_Pantere-parfumate---general-web

 

Ce este un roman?

joancollins2

Joan Collins este actrița aceea din foiletonul Dynasty, tare la modă în anii 1980… Fiind ea atunci atât de celebră, marea editură americană Random House i-a oferit să scrie două romane, pentru suma (uriașă pe atunci) de 4 milioane de dolari… Un milion în avans și restul la predare.

Când femeia a predat primul manuscris, editura Random House a fost așa de înspăimântată de prostia fadă și semi-analfabetă de acolo (nu putem decât să ne bucurăm de idioțenia lor, că au putut să aștepte altceva), încât i-au cerut milionul avans înapoi, pentru că romanul era “unreadable”, de necitit, iar când ea a refuzat, i-au făcut un proces.

Procesul a fost câștigat foarte simplu de avocatul lui Joan Collins, care le-a spus judecătorilor: — Ce este un roman?

Ei bine, contractul spunea că ea trebuie să furnizeze “a complete text” for a novel, pentru un roman.

Tocmai, a spus avocatul, avem aici  “a complete text”, cu personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Unde scrie in contract că trebuie să vă și placă?

“A complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Joan Collins și-a păstrat milionul, iar oroarea nu a fost publicată niciodată.

Cam asta e definiția romanelor românești de azi: “a complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit.

Nu vă place? Ați cumpărat, adio, treceți la următorul.

A colaborat sau nu Julia Kristeva cu serviciile secrete bulgare?

Chine-Fudan-University-2012_

Cum spuneam și pe Facebook, din adolescență mi-a displăcut profund bulgăroaica Julia Kristeva. Ea și bărbatul ei, Philippe Sollers, erau cei mai fanatici activiști maoiști ai halucinantei reviste culturale franceze care fost Tel Quel.

Îmi amintesc oroarea cu care citeam, în România lui Ceaușescu, laudele ei deșănțate și care sunau fals vizavi de China lui Mao, mai ales un articol în care ea scria, cu umezeală obscenă, despre cum ar fi vrut să fie în locul unei profesoare de universitate din Pekin pe care Partidul o obligase să meargă la țară, la munca unei orezării, și să se mărite cu un țăran (pentru a crește porci, a smulge orez și a avea sex neviciat de decadența orașelor). Am avut fiori nesănătoși citind asta de la o intelectuală pariziancă.

Cu uriașă satisfacție descopăr azi, ceea ce ar fi trebuit să fie evident, că această influentă intelectuală franceză, Kristeva, far al structuralismului, semioticii și psihanalizei, era în slujba Securității bulgare.

Dosarul ei, din care o părticică a fost deja făcut public (vezi în final) și unde apar Sartre, Foucault, Deleuze și tâmpitul ei de bărbat romancier de pubelă Philippe Sollers etc., toată intellighenția franceză ultragauchistă a vremii, dosarul (cf. mai jos in PDF) e un deliciu. Securitatea bulgară funcționa la fel de meticulos ca și cea română.

Deocamdată doar 70 de pagini suculente sunt accesibile (Link:

https://www.comdos.bg/media/Opisi%20na%20dokumenti/NRS/f.1,-a.e.-2683-RD.pdf).

 

.

Am fost rugat să fac un scurt rezumat, întregul dosar fiind, evident, în bulgară administrativă. Nu pot traduce zecile de pagini de documente, dar iată esența lor, în așteptarea unei analize mai amănunțite:

Autenticitatea documentelor părând stabilită, textura hârtiei bătute la mașină, adnotările făcute de mână, trebuie spus că realismul descrierii vieții intelectuale pariziene și franceze în general e atât de complexă și exactă încât pentru a scrie asemenea documente și relatări amănunțite ar fi fost nevoie de cineva… la fel de erudit și bine introdus în Franța culturală de atunci pe cât era Julia Kristeva.

Este așadar practic exclus ca niște cinovnici bulgari ai serviciilor secrete, de atunci sau de acum, să fi falsificat documente inventând istorii cu atât de multe nume exacte și cunoscând relațiile dintre toți cei menționați.

Majoritatea documentelor au în final: “Sursa este Julia Kristeva, în care se poate avea încredere“.

Unele poartă un nume de cod: “Sursa este SABINA, în care se poate avea încredere“… însă documentele sunt, cronologic, toate în același dosar și toate descriu viața intelectuală pariziană, de la reacțiile la invadarea Cehoslovaciei de către URSS, până la evoluția maoismului francez.

Într-unul din documente, datat 9 decembrie 1970, se vorbește despre cât de influenți sunt sioniștii în media și în cercurile culturale din Franța.

Se vobește apoi despre cum Louis Aragon s-a îndepărtat de Partidul Comunist Frances, în special după moartei Elsei Triolet.

Totul e dactilografiat grijuliu, cu completări de mână si indicarea sursei de către ofițerul de legătură, fie KRISTEVA, fie SABINA.

Fiorii vin atunci când citim, la data de 4 martie 1971, într-un raport despre influența Franței în lumea arabă:

— “Soțul sursei a ajutat-o să se exprime de două ori în public pe această temă în cadrul cenaclului Tel Quel.”

Philippe Sollers se însurase cu Kristeva în 1967 și amândoi au fost cei mai activi proagandiști maoiști în cadrul revistei Tel Quel și în Franța în general.

În sfârșit, după o altă serie de documente despre relațiile dintre mediile culturale franceze de stânga și China lui Mao, intr-un raport datat 19 iunie 1972, ofițerul bulgar de legătură își informează superiorii:

“Mediul în care lucează și trăiește sursa este cel al intelectualilor care împărtășesc asemenea concepții [simpatii pentru China]:
— Jean-Paul SARTRE (Жан Пол САРТЪР), scriitor și filozof;
— Philippe SOLLERS (Филип СОЛЕРС) , scriitor și critic;
—       FOUCAULT (ФУКО)  – filozof, pfesor la College de France;
—       DELEUZE (ДЕЛЬОЗ) – filozof la universitatea Vincennes – Paris “

 

În sfârșit, detaliu important pentru noi: nici un român nu apare acolo. Dreapta intelectuală pariziană română cu reminiscențe legionare nu flirta cu maoiștii, așa că va trebui să ne mulțumim cu anecdote despre Sartre, Foucault și Deleuze. Un bun exercițiu de dez-orbire.

PS. La fel, e interesant că celălalt mare intelectual franco-bulgar al epocii, Tzvetan Todorov, nu apare deloc în rapoarte și documente. Dovada că el nu fusese recrutat.

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan despre “Pantere parfumate” în Revista Orizont)

nesting-dolls

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan)

După proza scurtă din Miros de roșcată amară și În punctul lui rebbe G., Dan Alexe revine cu Pantere parfumate[1], roman care preia o formulă deja consacrată, dar o și îmbogățește prin diferite straturi de semnificații, cu puternice referințe culturale. În timp ce o serie de prozatori români se axează asupra spațiului autohton, fie prin încercări de recuperare a istoriei, fie prin conturarea prezentului imediat, Dan Alexe este un explorator. El înfățișează lumi de lângă noi, insuficient cunoscute, prin utilizarea formulei cinematografice a documentarului fără comentariu din off. Proza sa vorbește pentru sine și pune în scenă o experiență de viață într-un cadru fascinant și puțin înțeles de majoritatea publicului-cititor: Rusia lui Putin, Caucazul, Cecenia și Kalmîkia, regiuni situate la intersecția dintre basm și coșmar, unde ancestralul e mereu viu, iar cotidianul e străbătut de tensiuni și de o violență omniprezentă.

 

Pantere parfumate-EGO Proza

Formula literară aleasă de Dan Alexe este una care a produs importante opere ale experienței: road novel. Însă, spre deosebire de o capodoperă a genului, romanul Pe drum al lui Kerouac, unde întâmplările și cadrul spațio-temporal se aflau într-o consonanță genuină, la Dan Alexe întâmplările par a fi un pretext pentru șlefuirea unei lumi. Tehnica este suprapunerea a multiple straturi de semnificație, o matrioșkă narativă care se deschide în noi și noi direcții de lectură. Un cineast român dorește să calce pe urmele lui Alexandre Dumas și să realizeze un documentar-portret al Rusiei și Caucazului prin locurile restituite de scriitorul francez. Paradigma dislocatului e prezentă încă din primele pagini, când protagonistul-narator își părăsește apartamentul din Bruxelles sub amenințarea cămătarilor albanezi, care mai apoi îi incendiază sălașul belgian. Ajuns la Moscova, acesta decide să ia cu el și pe amanta sa, Eva, o artistă conceptuală din București, nimfomană vorace, o self-made woman care își construiește cariera pe spuza bărbaților pe care îi întâlnește sau pe care îi seduce. Romanul abundă în scene de sex, multe de evitat pentru pudibonzi. Auxiliarii Ali și Baisengur, mâini dure din Cecenia, prieteni ai naratorului, pe care i-a cunoscut în periplurile sale anterioară prin zonă, potențează proza cu umor local, dar și înlesnesc accesul la perspectiva și gândirea locală.

 

harta

Evenimentele prin care trec toate aceste personaje ajung rapid în plan secundar, în favoarea redării peisajelor, monumentelor sau a înțelepciunii populare din zonele traversate. Romanul Pantere parfumate merită lecturat tocmai pentru creionarea portretului acestei lumi și pentru revelarea unei culturi a estului, situată la intersecția dintre mit, ficțiune și o brutală realitate. O experiență comună a culturilor din est este legată de mitul fondator, de întoarcerea la origini. În rezonanță cu Dacopatia și alte rătăciri românești, Dan Alexe constată aceeași propensiune spre impresia de ombilic al lumii și în cazul popoarelor Caucazului: „(…) înainte de invadarea de către colonizatorii indo-europeni, adică voi, sau slavii, întreaga Europă era populată de strămoșii noștri, de georgieni, de mingrelieni, de proto-kartvelieni. Contactele au continuat de-a lungul veacurilor și așa se face că bună parte din legendele și moștenirea culturală a popoarelor europene provine de la noi, georgienii și mingrelienii.”

O astfel de perspectivă, de supralicitare a ancestralului și de construire a mitului demonstrează o incapacitate de a stabili o structură trainică a societății și oferă cadrul pentru dezvoltarea permanentă de tensiuni în societate.  Una dintre acestea ține de contactul violent dintre vechi și nou, dintre cultura marginii și cea a centrului: „mă tot întorsesem periodic în Cecenia, observând cum se erodează lent țesutul social al societății lor clanice și modul inexorabil în care două războaie nimicitoare cu Rusia le demolaseră cecenilor toate certitudinile. Așa învățasem, treptat, cum în contactul dintre două culturi opuse eșecul se poate strecura la fel de insidios ca în amor: fără să vrei, se înfiripează ucigătoarea dezamăgire.”

Lumea pe care protagonistul lui Dan Alexe o observă este departe de imaginile tip-vedere ale clișeului rusesc. Deși Kremlinul apare fulgerător, Moscova este înfățișată ca o înșiruire de „hâde bulevarde și înlănțuiri de fațade de beton ce îmi produceau transa hipnotică a unui joc video”. Spațiul moscovit e unul claustrant, al unor apăsări puternice de pe urma prăbușirii Mamei Rusii. Naratorul e bântuit de momente onirice în care se află în Mausoleul lui Lenin și dorește exorcizarea trecutului prin singura modalitate palpabilă: „Faptul că doream să violez leșul inodor și artificial al Fondatorului nu era decât o hierogamie, încercarea supremă, uniunea contrariilor.” Senzația de silă și repulsie provocată de această scenă e revelatorie pentru perspectiva contemporanului asupra a ceea ce a devenit tradiția istorică, a reverenței frânte pentru figurile prăpăstioase ale istoriei.

Prin întâlnirile pe care le are, protagonistul descoperă o lume cu un alt sistem de valori, o altă modalitate de a percepe lumea, un alt construct ideologic neafectat de influențele occidentale: „Rusia noastră este foarte coruptă, da. Însă corupția e bună pentru noi (…). Corupția este doar o altă formă de redistribuire a bogăției. (…) Fără acei corupți neplătitori de taxe, nu s-ar construi în timp record clasa de mijloc de care noi avem azi absolută nevoie.” Această răsturnare de perspectivă prin comparație cu societatea românească conduce la o altă abordare a problemei corupției: „corupția din Europa de Est și din Rusia e diferită prin natura ei de cea a țărilor subdezvoltate, unde spun economiștii că ar fi permanent benefică. Practic, toate țările ieșite din comunism au asistat la aceeași împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete și organismele privatizării.”

Corupția ca fenomen endemic se convertește într-o problemă ereditară, perpetuându-se asemenea unui virus. Însă totul este redat cu cinism de către un magnat georgian, un produs grotesc al acestor realități dure, greu de combătut și la fel de dureros de acceptat. Aceste idei cu semnificații și implicații dincolo de limitele ficțiunii oferă cele mai valoroase și percutante valențe romanului lui Dan Alexe.

Transferul cultural realizat în Pantere parfumate e, așadar, atuul romancierului. Odată pornit în periplu pe urmele lui Dumas, cuplul de îndrăgostiți intră într-o lume ancorată în patimile istoriei recente, cu dictaturi provinciali, stăpâni pe o lume ale cărei granițe sunt bine trasate și delimitate, în care confluența om-natură s-a schimbat prea puțin din vremea lui Dumas, sau ba chiar din vremea lui Prometeu. Pe măsură ce îndrăgostiții străbat marile stepe și intră în umbra munților Caucaz, iar acumularea de detalii culturale atinge cote amețitoare, integritatea cuplului ajunge să scârțâie și, în cele din urmă, să se destrame. Ruptura este redată în oglindă cu cea a lumilor străbătute, iar dorința de construcție este omorâtă în fașă în aerul cu iz de petrol al Caucazului.

Peisajul provoacă reacții viscerale, prilej pentru exersarea propensiunii pentru cuvânt și pentru redarea cinematografică a unei lumi de către Dan Alexe: „Mă apucase o imensă melancolie la vederea stepei la infinit, fum peste apa morților, câmpii fără vânat, doar turme de oi trecând lent din când în când și câte un plop răzleț păzind lacuri fără pești.” Scena ar putea fi lesne plasată în contextul amenințării hoardelor mongole ale Marelui Han. Același lucru poate fi constatat și în perimetrul spațiului urban: „Groznîi: militari mascați și vehicule blindate la fiecare intersecție strategică. Peste tot uriașe afișe cu Ramzan Kadîrov și Putin, fotografiați separat sau împreună, agățate sus pe fațada blocurilor noi, fațade deja fisurate.” Conflictul vizibil și invizibil în lumea Caucazului este transferat și în planul naturii, unde panterele parfumate din titlu devin agenți ai violenței omniprezente. Muntele este un topos ancestral, un ax ce fixează această lume a contrastelor și conflictelor: „Iată-ne în creierul cel mai ascuns al piscurilor, de unde acestea se prăvălesc violent, crupe aride, zimți, canioane, cotloane prin care zac și se ascund semințe de specii niciodată pe deplin zămislite. Cine știe dacă prin anumite văi nu trăiesc încă – ne-grăitor – arătări pe jumătate umane care n-au inventat niciodată vorba articulată: giganți cu orbitele goale, eroi rătăciți scoțând din torbă câte o pâine care nu se mai isprăvește.”

Pantere parfumate propune, așadar, o proză luxuriantă, în care elementele extraliterare potențează lectura și dovedesc măsura talentului lui Dan Alexe în arta decupajului cinematografico-literar, concentrat asupra unui „ciclu permanent de violență în acea parte a lumii”: „Totul a pornit din locul ăsta pustiu și amenințător, unde un păstor azer își adapă acum oile de la o țeavă ce se varsă direct în Marea Caspică.”

[1] Editura Polirom, Iași, 2017, 304 p.


Cf. alte cronici:

— România Literară: Pe urmele Panterelor parfumate, după Dumas, prin Rusia şi Caucaz

— Kamikaze: Nimic din ce spune Dan Alexe în Pantere parfumate

— Bookhub: Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

— Europa Liberă: Dan ALEXE. Pantere parfumate

— Radio România Cultural: “Pantere parfumate”: un excepțional roman de sinteză

blog Alexandra Halma: Am un tatuaj cu Eva

— Pantere parfumate în librării

Mai pun aici și canalul meu YouTube pe care am urcat multe din scenele și ceremoniile descrise în roman și pe care le-am filmat de-a lungul anilor

Dan Alexe: YouTube
https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

veres561699_457655954268248_561605452_n

Shape of Water (și alte făcături leneșe de la Oscars 2018)

https---blueprint-api-production.s3.amazonaws.com-uploads-story-thumbnail-68561-4766af69-47bf-4e55-ba11-f7903d6aa81c

Trebuie urcat până la anul 2014 și la dezastruosul și pomposul 12 Years a Slave (12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt) ca să găsim un festival de Oscaruri mai plicticos și mai necinematografic, deși nici 2017, cu Moonlight, o prostie plângăcioasă cu niggers homo, nu a excelat prin exces de creativitate memorabilă. (Ba chiar au sărit unii pe mine atunci, cum că aș fi rasist pentru că am pus nigger în titlul cronicii. Ironia era că în film fiecare al doilea cuvânt în Moonlight este nigger. A pune asta în titlul cronicii se numește metalimbaj si e o tehnică retorică ce se bazează pe ironia și cultura cititorului).

Bun, ce am avut anul ăsta? Filme-manifest, filme pentru bine-cugetători pioși și de un umanism dezgustător, filme care nu sunt, în ciuda pretențiilor, decât un joc video (Dunkirk).

 

Shape of Water, o pretențiozitate plagiată

Știm cât a fost lăudată pentru estetism și alte petice ale creativității această peltea cu găuri în logica internă a narațiunii.

Știm și cum gloata nenarativă cu estetismul supușeniei ne aruncă un dezinvolt: Hai, mă, lasă detaliile, te legi și tu de orice.

Nu e așa, gloată fără rigoare. O construcție narativă are o logică internă care trebuie să fie respectată, altfel întreaga lume de acolo se prăbușește. De aceea Star Wars este un diamant șlefuit în fiecare din episoadele sale: nu trebuie să credem în războaie galactice și control al Forței, ci să admirăm coerența internă a universului construit acolo.

Shape of Water are inadmisibile găuri în logica scenariului, asta pentru că e în mod țipător furat din multe surse conflictuale.

Omul.amfibie

Creatura acvatică, de pildă, care trebuie întreținută în mediu umed salin, altfel moare, și pentru că asta era logica Omului amfibie, de unde vine primul asemenea scenariu, aici în Shape of Water trebuie într-adevăr să zacă într-o cadă cu apă sărată în așteptarea scenei în care e aruncată în ocean… după ce ni se spusese că a fost capturată într-un râu în Amazonia, unde era adorată ca un zeu de triburile locale!… Dar de când curg râuri sărate în jungla Amazonului?

Lenea narativă provenită din furtul leneș e atât de mare încât femeia, curățătoarea care se îndrăgostește de monstru trebuie să fie mută. De ce? Pentru că în scurtul metraj The Space Between Us, al acelui student olandez Marc S. Nollkaemper care îl dă acum în judecată pe regizorul Guillermo del Toro pentru furt, femeia e mută deoarece, totul petrecându-se după Apocalipsă, ea poartă în permanență o mască de oxigen:

 

 

Da, acest scurt metraj al unui student olandez e flagrant și prin estetică și prin aspectul creaturii, dar și prin aceea că femeia de serviciu, purtând în mod permanent o mască, este în mod natural mută. Guillermo del Toro nu și-a pus însă absolut deloc întrebarea dacă CIA ar angaja o femeie mută să lucreze într-un laborator de o asemenea importanță militaro-strategică.

Filmul are multe tare pe care vulgul le mătură nepăsător. De pildă: începe și se termină printr-o voice-over, un narator neidentificat inițial (în final recunoaștem vocea ca fiind vecinul de palier al mutei) care ne spune… nimicuri.

O voice-over, ca și un flashback, sunt petice rușinoase acolo unde nu aduc nimic într-o construcție narativă. Dar la fel de rușinos și inutil e și dansul, pe fundal de orchestră hollywoodiană, al mutei cu creatura, într-una din fanteziile sale, insert inutil și care sparge ritmul, și așa căznit, al filmului.

Furat din atâtea surse, inclusiv (și aici e un proces în curs), de la Omul amfibie la piesa din 1969 Let Me Hear You Whisper a lui Paul Zindel Pulitzer (acolo femeia de serviciu se îndrăgostește de un delfin pe cale de a fi disecat de răii military americani)

WhisperShapeSame7-1

și din alte surse evidente ale nerușinării care a dat, prin împrumut nerecunoscut, atâta leneveală estetică apăsătoare, precum și un cod care se mănâncă pe sine (nu căutați joc de cuvinte acvatic la cod), filmul are nevoie și de ceva în plus, măcar o fărâmă de originalitate…

WhisperShape_Same8

și aici vine ideea cu agenții sovietici, care cade și mai rău decât găselnița similară din Hail, Caesar! (2016, un filmuleț anost, cu actori irosiți, al fraților Coen).

Dar acolo Shape of Water devine o pastișă nereușită a fraților Coen, Guillermo del Toro nedându-și măcar osteneala să angajeze pe cineva care să scrie dialoguri corecte în rusă, sau să-i facă pe actori să pronunțe inteligibil.

 

Cât despre plagiat, uneori cazul e atât de flagrant, dar face atât de puține valuri, încât protestul e inutil. Așa a fost și cu The Revenant, iar Woody Allen a plagiat în totalitate scenariul unei benzi desenate a francezului Lauzier.

Dar să ne consolăm cu ideea lansată de unii istorici moderni și anume că atitudinea reprobatoare vizavi de plagiat ar fi recentă şi că în trecutul clasic ideile pluteau în aer şi că ar fi fost absolut natural pentru oricine să preia hălci de text din scriiturile altora şi să le publice sub numele său… Nimic mai neadevărat, pentru că altminteri toate cărțile din perioada pre-modernă ar fi putut fi tipărite fără titlu de autor şi, pe de altă parte, nici n-am înțelege astăzi de ce a fost nevoie, de la Renaştere încoace, de protecție regală şi juridică pentru a asigura copyrightul cărților tipărite.

„Un impostor ieftin, al cărui suflet atârnă chiar mai uşor decît vorbele furate de el, mi-a şters numele de pe un text pe care i-l împrumutasem şi l-a răspîndit în numele lui, neluând în seamă faptul că cei ce îl cunoşteau personal rîdeau de atîta pretenție. Dumnezeu, însă, l-a scos de pe lista celor care pot aştepta mângâiere în ceasul spaimei“… aşa scria pe la anul 1000 un mistic persan, Hujviri, în tratatul său intitulat Dezvăluirea Celor Ascunse… dovadă că furtul intelectual a existat dintotdeauna. De altfel, termenul însuşi de plagiat vine din antichitate, de la poetul Martial, care l-a folosit pentru prima oară metaforic, el însemnând la origine „a jefui“.

Cam asta despre dezastruosul Shape of Water… Ce să mai spunem despre celelalte?

thumb_1024_768x432_0_0_crop

Best actress pentru Frances McDormand în Three Billboards Outside Ebbing, Missouri :

Da, ea e minunată, cum a fost întotdeauna de la Fargo (al fraților Coen) încoace. Dar și acolo ce aglomerare de clișee, de la polițistul (Sam Rockwell, și el Oscar pentru rol masculin secund) care trăiește cu mama lui dominatoare și are o sexualitate incertă, trecând prin coloana sonoră care începe cu muzică de operă (why? why?) până în momentul în care auzim “The Night They Drove Old Dixie Down“, ceea ce trece neobservat pentru non-americani, care e un mod grosolan de a sublinia faptul că un rasist din sud (Little Dixie, districtul cel mai rasist din Missouri) e pe cale de a fi snopit în bătaie.

maxresdefault

Apoi: Best sound editing – Best sound mixing – Best editing pentru Dunkirk

(deși munca cu sunetul în The Last Jedi, și el în competiție, e la fel de remarcabilă). Despre importanța sunetului la cinema am mai scris și în: Django Unchained : film, interrupted…

Despre pentru Dunkirk am spus suficient în cronica din link.

 

Altceva? Best adapted screenplay: Call Me by Your Name

call-me-by-your-name

Acel amor homosexual (minunat jucat, de altfel) mustește de creme bio, levănțică și albine: “Call Me By Your Name”, un amor homosexual firav în Italia inocentă a anilor 1980, la țară, în mediu burghez intelectual poliglot și enervant de rafinat.

A fost candidat la Best Movie, cu actori minunați, da, care au jucat însă într-un telefilm cu un montaj scârbos de carte poștală. Dacă am fi în 1980, filmul ar merita ceva premii pentru îndrăzneală homo, dar păcat că are cea mai grosolană reclamă pentru un produs pe am văzut-o la cinema în afară de franciza James Bond, personajele bând aici cafea Illy cu eticheta în prim plan. În multe țări, publicitatea deghizată e interzisă legal.

Sigur, o să zică prea-leneveala voastră, cui îi pasă de toate detaliile astea? Cui îi pasă, din moment ce ne amuzăm?

Da? atunci să nu mai pretindem că e vorba de cinema. Cinema presupune o construcție originală, narativă, vizuală și sonoră, care ne transmite ceva și ne modifică, în bine sau în rău. Ceea vedem însă de câțiva ani la Oscar e doar o lungă succesiune de produse de entertainment. Aici e toată diferența între ceea ce înseamnă cinema pentru europeni: artă! și pentru americani: entertainment, o marfă ca oricare alta.


Oscarurile anilor trecuți:

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/27/oscars-2017-corectitudine-politica-si-smiorcaiala-moderate-de-un-film-iranian-excelent/

Ana Gomes despre Viorica Dăncilă: — “Mă mir că această doamnă știe să vorbească”…

 

anagomes39138b43_base


.

Ce era mai simplu decât s-o întreb direct pe Ana Gomes, europarlamentara socialistă portugheză care l-a criticat pe Dragnea în plin Parlament European spunând că trebuie să se retragă, ce era mai simplu decât s-o întreb direct ce crede despre atacurile la care este ea supusă în România?

Am întrebat-o așadar adineaori pe Ana Gomes de ce a criticat așa PSD-ul, un partid frate, că doar sunt socialiști și unii și alții. Uite cum creștin-democrații din PPE îi apără pe alde Orban și Kaczynski, pe unguri și pe polonezi, am zis eu, fals naiv.

Ana Gomes: Ei bine, pentru că sunt mai exigentă cu propria mea familie politică. Când văd un pretins socialist cum e Dragnea, care a fost condamnat pentru corupție și care e anchetat de OLAF (Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă) pentru asociație criminală, grup infracțional, și văd că partidul lui pretins socialist se pune în calea justiției nu pot decât să intervin.

Dan Alexe: Noua șefă a guvernului, Viorica Dăncilă, vă acuză că sunteți membră a unei fundaţii patronate de Soros și că țara dumneavoastră (“însuşi Portugalia” a spus Dăncilă) a vrut de două ori să vă retragă imunitatea, tocmai pentru că v-ați defăimat țara. Altfel zis, nu sunteți o persoană care trebuie ascultată.

Ana Gomes: În primul rând, mă mir că această doamnă vorbește. Credeam că e mută. În atâția ani în care am fost împreună în grupul socialist în Parlamentul European, eu nu am auzit-o să deschidă gura vreodată. Da, mi s-a transmis ce spune acum despre mine și m-a apucat râsul. Sunt, într-adevăr, membru neretribuit în Friends of Europe, fundație care e în parte finanțată de Soros, așa cum sunt și în Amnesty International. Demonizându-l astfel pe Soros, socialiștii români nu fac decât să o ia pe calea populismului est-european cel mai îmbâcsit, precum Orban în Ungaria, toți cei cu derive spre dreapta neasumată și mincinoasă care dau vina pe un filantrop pentru a-și ascunde afacerile de corupție și tendințele autoritare de acasă. Acești oameni n-au nimic socialist și nu au nimic de-a face cu stânga. Populism găunos și corupție pe bandă rulantă.

Așa mi-a zis Ana Gomes. Și, nu, Ana Gomes nu își “defăimase țara”, cum a spus Viorica Dăncilă. Cererea de ridicare a imunității parlamentare europene fusese introdusă mai întâi după ce ministrul apărării, Pedro Aguiar Branco, o dăduse în judecată în Portugalia pentru calomnie, deoarece Ana Gomes întrebase într-un interviu TV dacă nu cumva există un conflict de interese în faptul că ministerul apărării a acordat contractul pentru un mare șantier naval unei firme pentru care lucra tocmai cabinetul de avocătură al ministrului.

A doua oară a fost tot o acuzație de calomnie după ce Ana Gomes s-a mirat că guvernul a vândut unei firme private un iaht de lux plătit de contribuabili pentru o zecime din preț. Ambele solicitări au fost respinse de Parlamentul European.

Ana Gomes: Cererea de ridicare a imunității parlamentare venea de la corupți din guvern, de la persoane care sperau să mă intimideze, nu de la țara mea, Portugalia. Dar această doamnă pare să confunde fidelitatea față de rețeaua corupților ei cu amorul de țară. 

Nu am putut decât să-i dau dreptate Anei Gomes: pentru Viorica Dăncilă, guvernul e țara. “Însuși” țara.