Skip to content

Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

images

Nu, n-am stat treaz toată noaptea, căci era previzibil că Moonlight și La La Land vor fi cele mai răsplpătite

primul din corectitudine politică, al doila din pricina presiunii studiourilor și a campaniei masive (14 nominalizări).
Iată premiile din marile categorii, cu linkuri spre cronici, inclusiv linkuri spre anii precedenți ai Oscarurilor, 2013-2016 / Se va vedea că mai toți anii au fost dezamăgitori, cu excepția lui 2014 (Birdman).

BEST PICTURE – Moonlight

Când am publicat cronica (Moonlight, o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar), au sărit unii pe mine că aș fi rasist. Ironia era că în film fiecare al doilea cuvânt este nigger. A pune asta în titlul cronicii se numește metalimbaj si e o tehnică retorică ce se bazează pe ironia și cultura cititorului.
Oricum, cronica e aici. Să spunem doar că oricare din filmele în competiție merita mai mult premiul decât Moonlight, inclusiv Arrival, La La Land sau Hidden Figures merita premiul (dar nu Fences).
Moonlight a mai primit și premiul pentru scenariu adaptat și ROL MASCULIN SECUND: Mahershala Ali. Acesta mai figura și în Hidden Figures, tot într-un rol secund.
2016-11-12-1478968630-1457362-manchester2674x491

ROL MASCULIN: Casey Affleck in “Manchester by the Sea

Nu am nimic de adăugat față de ce am zis în cronică. Pe scena flashback a incendiului în care ard copiii personajului se aude în spate Adagio in G minor al lui Albinoni.

lalaland

ROL FEMININ: Emma Stone in “La La Land

“La La Land” a mai primit și pentru REGIE (Damien Chazelle) și CINEMATOGRAPHY.
Merita mai mult Silence al lui Scorsese, selecționat doar în categoria asta
screen-shot-2016-09-28-at-12-28-55-am

ROL FEMININ SECUND: Viola Davis in “Fences

Film de la care am ieșit din sală, ca să nu-mi provoace sechele ireversibile.

arrival

SOUND EDITING Arrival

Nimic de zis aici, deși în dezastrul selecției, acesta merita premiul ce mare, de fapt.

———–

405289_554

CEL MAI BUN FILM STRĂIN:

“The Salesman”

Ăsta da, este filmul care dă o notă de decență ansamblului palmaresului. Să vedem însă dacă echipa va primi viză pentru am merge in SUA. Spusesem de la început că e cel mai mare concurent al lui Toni Erdmann, filmul coprodus în România de Ada Solomon.

Se pare că se va face un remake al lui Toni Erdmann… cu Jack Nicholson. Fremătăm deja de iminența grotescului.

—————-
toni-erdmann-5-rcm0x1920u
——————————————————-
O selecție din filmele de anul ăsta, din toate categoriile, urmată. jos, de bilanțul anilor precedenți, 2013-2016 :

Fences: încă un teatru stupid cu negri la Oscar – de evitat absolut

Hidden Figures, un film cu negrese la Oscar (și NASA)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/11/hidden-figures-un-film-cu-negrese-la-oscar-si-nasa/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Hail, Caesar! (2016) – un filmuleț anost cu actori irosiți

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/23/star-wars-rogue-one-din-care-aflam-din-nou-ca-nu-exista-varianta-corecta-a-mitului/

“Silence” (Martin Scorsese, 2016), tăcerea lui Dumnezeu…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/15/silence-martin-scorsese-2016-tacerea-lui-dumnezeu/

Manchester by the Sea și Adagio de Albinoni pe fundal de copii arși…

The Salesman (Forushande) – un film iranian la Oscar: cronica unui iranofil

Toni Erdmann – catehismul iubirii paterne și al supraviețuirii sociale…

“Jackie” și “Neruda”: când performanțele actoricești nu pot salva un film fără structură

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

N

Cum se traduc de mântuială dialogurile filmelor străine în România

264921_219827998051046_6149046_n
.

Mi-am amintit deodată de o traducere idioată și leneșă de care m-am lovit atunci când, acum câțiva ani, a trebuit să să proiectez la București filmul meu Cabală la Kabul.

Filmul (link mai jos) e vorbit în persană (farsi, sau mai degrabă dari, cum e numită persana în Afganistan; același lucru cu tadjika) și un pic de paștună. Limbi pe care le-am învățat acolo. Cum mai nimeni nu vorbește limbile astea în România, am dat firmei specializate din București filmul și fișierele Word cu subtitlurile, traduse tot de mine în franceză și engleză, pentru ca ei să le facă în română, traducere de pe traducere, și să poată să le pună exact acolo, milimetric, unde apar in versiunile engleză și franceză. Dar am insistat sever că vreau să văd rezultatul final înainte ca ei să graveze dialogurile pe imagine. Aveam (cum e și sănătos să ai) o bănuială.

Când am ajuns la ei în studio, la București, erau foarte ofuscați de atâta neîncredere in calitatea muncii lor.

Dăm noi drumul la film, cu simularea de dialoguri proiectate electronic pe ecran.

La începutul filmului, e o scenă unde eu, care filmez, ies cu bătrânul Isaac în stradă să cumpărăm pâine.

La brutărie, Isaac plătește și pleacă fără să ia pâinea. Eu merg după el, nedumerit, filmându-l din spate și întrebându-l de ce nu ia pâinea, iar deoadată văd pe ecran:

EU — Isaac, ai plătit și nu ți-ai luat barba.

Isaac — Dă-o-ncolo de barbă.

EU  — Dar nu mai avem barbă deloc !…

Isaac — Lasă barba, vino.

Traduseseră, evident, ca niște escroci, în grabă, iar ochiul de hoțoman al traducătorului a crezut că vede beard acolo unde era bread în subtitlurile engleze.

Dacă nu interveneam, filmul ar fi fost proiectat în sală cu scene de neînțeles, unde eu îl întreb pe bătrânul evreu de ce nu și-a cumpărat barbă.

Sigur, se poate pune întrebarea legitimă: de ce n-au comparat cu traducerea franceză a subtitlurilor, dacă nu erau siguri? In franceză nu poți confunda pain cu barbe. Asta a fost prima mea intrebare.

Iar omul firmei de traducere:

— Cine dracu mai știe franceză azi?

EU: Dar voi nu ați văzut pe imagine că omul merge la brutărie?

EL: Dumneavoastră credeți că noi avem timp să vedem filmele? Am tradus direct de pe fișierul Word. Bread / beard a fost o mică scăpare.

EU: Stimat om bun. Cine pleacă la piață să-și cumpere barbă? Și cum să traduci fără să vezi filmul?

EL: Așa face toată lumea, n-avem timp. Traducem din Word.

EU: Păi și dacă vezi în lista de dialoguri “STOP !” și n-ai scena filmului in față, de unde știi dacă e Stai!, sau Taci!, sau Opriți-vă etc. O persoană sau o armată?

A dat din mână a lehamite. Am făcut tot eu și dialogurile românești, cum se poate vedea mai sus.

Dar de atunci mă trec fiori când mă gândesc că în România rulează filme chinezești sau japoneze… Cu subtitluri făcute de ăștia.

Cf. și:

Titluri traduse aiurea (II) : “Numele trandafirului”…

 

Despre o presupusă (și falsă) stemă a Basarabiei

1200px-basarabia_sigilium_vitezovic

In 1701, un erudit croat pe nume Pavao Ritter Vitezović publica o carte de heraldică intitulată:

Stemmatographia sive armorum Illyricorum delineatio, descriptio et restitutio (1701)

Acolo, reproducând stemele, herburile, multor țări și provincii, îl dă pe cel de mai sus ca fiind al Basarabiei, altfel zis Bugeacul, partea de sud a Moldovei dintre Prut și Nistru care astăzi face parte din Ucraina.

Bunul erudit croat se încurcase grav în gravuri. Acela este blazonul Corsicăi și al Sardiniei, ba chiar al mai multor târguri medievale din Franța, cum o știe orice istoric.

Corsica:

755ax3

Sardinia:

800px-bandiera_ufficiale_ras

… sau blazonul satului francez care pe deasupra se numește Villemaure-sur-Vanne, adică: Satul-maurilor-de-pe-râul-Vanne. (cf. link spre alte exemple la sfârșitul textului)

villemaur-sur-vanne

Acesta, al Satului Maurilor din Franța, este poate sursa erorii de la 1700.

Pentru Corsica avem chiar și urme medievale:

gelre_folio_62r

Corsica, Sardinia și Franța au avut de-a face cu maurii și negrii, nu sudul Moldovei. A spune, cum o face Wikipedia în română, la articolul Stema Basarabiei, că Basarabia la 1700 a putut fi desemnată printr-un scut pe care se aflau trei capete de negri legate cu o eșarfă pentru că teritoriul respectiv era stăpânit de către tătari este un nonsens total.

Totul e fals aici. Specialiștii în heraldică știu că o provincie aproape pustie și nepopulată cum era Bugeacul Moldovei nu putea avea un scut heraldic cu simbolică occidentală și cu o coroană deasupra, de parcă ar fi existat vreodată o identitate feudală dinastică în Bugeac.

A spune că acele capete de negri îi desemnează pe tătari este iarăși o eroare gravă. La 1700 Occidentul cunoștea bine Imperiul Otoman, tătarii, Orientul în general, iar eruditul croat Pavao Ritter Vitezović ar fi fost intrigat de prezența unor capete de negri acolo unde tradiția spune că au trăit sciții.

O eroare la imprimarea cărții, de fapt, cum se făceau atunci în permanență. Sau desene încurcate. La urma urmei, pina tirziu dupa Renastere, Danemarca a fost numita, in textele si hartile in latina, “Dacia”; confuzia terminologica si acel “double usage” al numelui nu trebuie sa surprinda… La urma urmei s-a spus intotdeauna “Iberia” pentru Spania si pentru ceea ce e azi Georgia, iar Azerbaijanul de azi, linga Georgia, era numit in antichitate… “Albania”.

De aceea există acel Centre for Dominican Studies of Dacia, care nu are, evident, nici o legătură cu Dacia noastră, așa cum ar dori dacopații…

Iar Cantemir nu menționează, evident, nici o stemă a Bugeacului sau Basarabiei în Descriptio Moldaviae.


Cf. multe alte exemple din Franța în:

La tête de Maure hors de Corse

Un nou fragment din “Spovedania părintelui ateu”, care aici oficiază o slujbă

francis-bacons-untitled-p-010

Mai multe babe evlavioase urmăreau ca bufnițele fiecare mișcare, pregătite să se năpustească asupra primului novice care n-ar ști gesturile obligatorii în sfântul lăcaș: 

„Pune-ți baticul pe cap”! „Sărută mâna părintelui”! „Nu trece prin fața ușilor împărătești”! „Închide telefonul”! „Nu vorbi în biserică”! „Stai în genunchi”! Când nu pică nicio victimă, se ceartă între ele.

Plus câțiva oameni de bun-simț, care s-au născut în familii de bun-simț, au trăit cu bun-simț, iar acum își așteaptă moartea cu același bun-simț.

Spre mijlocul bisericii – o tânără bălană, îndrăgostită de un țigan tuciuriu, a venit să-mi plângă iarăși că s-a certat cu mă-sa care nu-i de acord cu relația ei. Fierbe toată de nervi și n-are stare deloc, dacă ar fi după ea ar încheia chiar acum slujba asta lălăită. Neștiind rânduiala liturgică, n-are idee cât mai durează sfânta monotonie și i se pare că va continua până-n vecii vecilor. De supărare, amorezata e mai neagră la față decât mama țiganilor. De jur-împrejurul ei, alte persoane și alte pricini de aceeași gravitate, pentru care (nu merită întotdeauna să te naști, dar) merită întotdeauna să mori.

Ceva mai în spate e congestionat un grup de femei fără nicio trăsătură de personalitate, niște ființe șterse, amorfe, ca un banc de meduze rujate. Nu o cunosc pe niciuna dintre ele. Ba da! o știu pe una! Mi-a rămas în minte de la spovedit, că nu se oprea din plâns, oricât o doctrinam eu. Zicea că soțul devine violent când bea și bea „tot timpul, părinte”. Ei nu-i face nimic, nimic altceva decât s-o bată și s-o fută, „tot timpul, părinte”. 

 
Când am fost cu Boboteaza acasă la ea, sărmana meduză m-a primit roșie toată. Avea fața ca fundul de sepie, nu știu dacă de la bătaie sau de la fututul recent, pentru care să se fi simțit rușinată înaintea mea. Eu însă, bun slujitor, mi-am închipuit pentru ea doar binele. După ce am stropit-o cu agheasmă pe creștetul capului, bărbat-su mi-a întins un pahar de vin și n-am scăpat, cu toate bolile și antibioticele invocare de mine, până nu i-am gustat „marfa”. 
 
La plecare, mi-a trântit o palmă pe spinare și următoarea apoftegmă: „părinte, aia-i casă de bărbat, unde femeia țipă tot timpul”.
 
„Da, părinte, zău”.
 

Fences (2016): încă un teatru stupid cu negri la Oscar – de evitat absolut

screen-shot-2016-09-28-at-12-28-55-am
.
Mai devreme, m-au criticat unii că am intitulat cronica unui alt film din competiție la Oscaruri:
Era vorba acolo, în cronica mea, de un metalimbaj critic, care presupune umor și glandă hermeneutică din partea cititorului. Ideea fusese, cum am mai spus-o, că anul acesta, după ce organizatorii Oscarului au fost criticați anul trecut că nu selecționează suficiente filme cu negri și minorități (ceea ce nu e nici măcar adevărat), anul ăsta au o selecție de mizerii de nevăzut, alese chiar pentru Best Picture, doar pentru că au actori negri sau regizori negri.
.
Un cretin tânăr m-a tratat de rasist că zic asta.
.
Ei bine, Fences, realizat de Denzel Washington, care și joacă în rolul principal al gunoierului negru care ar fi putut fi campion de baseball, este un film atât de stupid, manierat și pretențios că poate produce sechele ireversibile dacă nu ieși din sală la timp.
.
Am ieșit din sală după jumătate de oră, cu tâmplele zvâcnind. Nu nu se poate vedea așa prostie pretențioasă până la capăt. Sunt mulți ani de când nu mai ieșisem de la un film. Fences ăsta e un dezastru absolut, de zvârlit fără ezitare.
.
Prost scris (bazat pe o piesă de teatru), artificial jucat (ți-e silă să te uiți), filmat kitsch, filmul despre gunoierul negru în Pittsburgh în anii 1950 este un dezgustător exercițiu în manipulare comercială prin șantaj de corectitudine politică.
.
Ca să se salveze, toți actorii negri își spun nigger, potrivit scenariului, la fiecare al doilea cuvânt.
.
Filmul ăsta nu este doar o rușine totală, dar ar trebui să fie materie obligatorie în școlile de cinema, pentru a arăta la ce extreme ale aridității ucigătoare poate duce prostia bine-cugetătoare.
.
Se află în  competiție, în acest dezastruos an pentru Oscaruri, cu:

Moonlight (2016), o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar

Părintele ateu și Baba Literatură…

15pieterbruegeltheelderoldwoman1563

Un nou capitol din spovedania părintelui ateu, după ce aflaserăm despre zguduirile sufletești ale părintelui  și despre perplexitatea lui în fața anumitor confesiuni baroc

Până mi-a parvenit acest manuscris, credeam că numai Gala Galaction și Arghezi mai scriseseră în felul ăsta din interiorul religiei. Gala Galaction, mai ales, pentru mine egalul, dacă nu chiar superiorul lui Arghezi. „Te-ai crăcit pe la toate răscrucile“, traducea Galaction blestemele aruncate bălos de profetul Iezechiel cetății decăzute a Ierusalimului. Și-i mai zice Iezechiel Ierusalimului, în traducerea lui Galaction:

„Te-ai dat, târfo, fiilor Eghipetului, celor cu vână ca vâna de măgar și scurgere ca scurgerea de harmăsar.“

In acest capitol, părintele ateu merge să o împărtășească pe Baba Literatură:

.

Babele sunt destinul meu! Dis-de-dimineață îmi iau geanta cu împărtășanie și mă duc la mamaia Zoița, o bătrână abandonată de rude, pe jumătate paralizată, dar cu gura zbârnâind cât pentru toate celelalte mădulare. Pesemne că Providența i-a cruțat Zoiței tocmai ce are ea mai de preț. Locuiește singură, într-o cocioabă izolată din valea satului. Mai sunt câteva case în jur, dar toate au rămas părăsite odată cu moartea proprietarilor, Oncel Zoe fiind ultima supraviețuitoare dintr-un ungher de lume mort înainte să apuc eu să-l mântuiesc sau măcar să-l îngrop. Din când în când îi mai dă roată Cocuța, o fată robustă, cu gât scurt și mintea aidoma, care îi și „administrează” pensia. Tot Cocuța mă anunță, la fiecare patruzeci de zile, să vin să o împărtășesc.           

Odată, într-un post, când îmi notam în carnețel bătrânii de împărtășit pentru a doua zi, am uitat cum o cheamă și i-am zis Baba Literatură, atât de mare mi se părea asemănarea: adevăruri urâte și minciuni frumoase de-a valma, o sporovăială cumplită, de care avem nevoie doar ca să uităm că viața e mai cumplită.

7.30 – Baba Literatură (pe luncă)

8.00 – Nea Victor a’ lu’ Dezgropatu’ (str. Viitorului, casa cu ferestre mari)

8.30 – Țața Atanasia din fundătură     

Marea deosebire dintre cei doi termeni comparați (fenomenul literar vs. fenomenul Zoița) e că baba mai și pute… cu o ambiție năucitoare. 

Nu știu dacă face parte tot din planul ei de supraviețuire, dar cu siguranță astea două i-au rămas ultimele speranțe cu care deocamdată mai alungă moartea: vorbele goale și candeala în draci. Cel mai greu de îndurat pentru cineva care s-ar încumeta să intre în acei patru-cinci metri pătrați ai Zoiței, adică doar preacucernicul de mine, poștașul cu pensia și retardata de Cocuța, este, fără îndoială, mirosul. Într-un top olfactiv al duhorilor îngrămădite acolo ca într-un pocal cu esențe interzise, te izbește cumplit – locul întâi detașat! – putoarea de latrină. 

Ca și când o cazarmă întreagă ar defeca peste babă continuu, timp de treizeci și nouă de zile, dispărând în a patruzecea chiar înainte de sosirea mea, nu fără a trage în urmă câteva rafale de bășini. E cumplit!!! Locurile doi și trei aproape nu mai contează, le simți doar exilate, când te refugiezi spre vreun colț sau altul al încăperii, căutând cu disperare firișoarele de aer infiltrate dinafară. 

În dreapta ușii, căci tot restul camerei e ocupat de patul babei, un șifonier plin cu boarfe emană duhoarea a nouăzeci de ani de viață. Iar viața pute, îngrozitor…       

Până să ajung la ea, tot drumul mă motivez în fel și chip și-mi fac planuri de supraviețuire:

– Bună dimineața, mamaie.

/…/

Dacă o mustru că minte la spovedanie ar însemna să o deconectez de la „terapia” ei și să o trântesc fix în rahatul în care stă de fapt. Adică m-aș purta ca un popă de duzină încremenit în formalismul cultic, care nu înțelege minunata și unica relevanță a slujirii sale, aceea profund umană. Nu m-ar durea gura să-i zic: „mamaie, minciuna în Taina Spovedaniei este un păcat grav, pentru care vei fi pedepsită” (cu alte cuvinte: „credeai că pedeapsa asta de-acum e tot? Stai să vezi după ce mori”…). Sau: „bre, dacă minți acum, Taina nu mai are nicio valoare. Și nici nu poți să te împărtășești”. La asta, distinsa mea doamnă, adică scârba de babă, sigur ar protesta cu ceva de genul: „cum, părinte? să mă-mpărtășesc n-am voie, să mor neîmpărtășită n-am voie, atunci cu mine cum rămâne?” Și dă-i bocete… 

Numaidecât își prizează mucii și mă anunță prompt, printre mustățile rare și lungi:

            – Părințele, stai că mai am ceva de spovedit! 

            Până aici! nu mai rezist! o omor! La naiba cu toată compasiunea și vrăjile ei! 

Trezit brusc din sevrajul empatiei, am simțit din nou putoarea năucitoare care mă înconjura de pretutindeni într-un dozaj industrial. Chiar atunci, un șoricel țâșnit din colțul cu măsuța abia îmi evită piciorul și dispăru sub pat. Lua-te-ar… Du-te-n… Fir-ai… Face-ți-aș… Hoașcă împuțită, cânta-ți-aș odată veșnica pomenire. Îmi refulez din nou cele mai sincere urări și o mint părintește, dar pe un ton cât pot eu de ferm, parcă întreaga viață mi-ar fi atârant doar în puterea vocii:  

            – Mamaie Zoiță, te cred că (aici trebuie mare atenție la formulare: „ți-e greu singură” ar fi o imprudență care m-ar costa alte minute de lamentații, de aceea încerc cu) ți-e dor să stăm mai mult de vorbă. Și mie (deja am scos-o din sfera sacră a spovedaniei și a obligațiilor mele profesionale, și am adus-o în spațiul laic al relațiilor strict umane dintre mine și ea). Dar, te rog să mă înțelegi că de data asta nu mai pot sta nicio singură secundă (între timp mi-am și strâns lucrurile cu viteza unui prestidigitator). Gata, sănătate multă! Doamne-ajută! Numai bine!  

 – Părințele, uite banii, stai, nu pleca, spovedania trebuie plătită altfel nu e primită de Dumnezeu, așa zicea mămica, Dumnezeu s-o ierte, că tare era credincioasă, nu o știi matale… nu lipsea de la biserică niciodată, mai degrabă lipsea popa ca ea… biata mămica, ea a făcut ușa bisericii, fără să știe tăticu, dac-ar fi aflat, ce-ar mai fi bătut-o, oricum o bătea și degeaba, când a făcut ușa s-a tocmit cu niște meșteri de la… ăăă… ia uite… ptiu… de la dracu de la munte de unde era neamurile lu’ mămica… părințele, banii, unde ai plecat?      

Când am împărtășit-o prima dată, chiar m-am întors din pridvor după bani, fără să știu că baba îmi întindea mâna goală. Au urmat, bineînțeles, scuze nepregetate, bocete adiacente, căutări artificiale, promisiuni cu duiumul, așadar, încă vreo câteva minute de inhalații. Acum însă, grație experienței acumulate și conduitei preoțești desăvârșite, mă mulțumesc doar cu slujirea în sine, fără a nădăjdui alte foloase trecătoare. Ba, mă și închin de bucurie în timp ce ies grăbit pe poartă, respirând abundent aerul curat al dimineții de iarnă. Lumea asta nu ne oferă cât aer am vrea noi să respirăm…   

– Săr’ mâna… trage matale zăvorul la poartă…   

            Urcând costișa pe ulița pustie, ochii mi s-au umplut de lacrimi, atâtea câte încăpeau între pleoape fără să curgă pe-afară. Nu știu de ce. Poate de la gerul înțepător spre care mă refugiasem cu atâta disperare. Poate de bucurie că mă simțeam mai util ca niciodată în profesia mea, ajutând o babă să mai uite de singurătate și de moarte, ceea ce pesemne că nu-i puțin lucru. 

Sau poate fiindcă vedeam din nou menghina morții strivind o viață de om și nu putem face mai mult decât să fug… să fug!… cu scârbă și cu milă.

———————————

Cf. si:

“Spovedania unui preot ateu”…

Spovedania : Halatul roz

“Zernacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

Spovedania unui preot ateu: Halatul roz

223391_208936902473489_3118187_n

Cum am spus în postarea de ieri, am primit confesiunea unui sacerdot care, traversând întreaga construcție birocratică-administrativă a bisericii ortodoxe române de azi, se pregătește să scape de ipocrizie, să înceteze a mai fi un funcționar al cultului.

Este textul unui preot ortodox care și-a pierdut credința și care se pregătește să părăsească Biserica.

Of, Doamne, cum am ricoșat eu, dintr-o conjunctură într-alta, taman în profesia asta cinstită, de preot? Mama și-a dorit foarte mult să mă vadă popă, de-aia m-a dat la Seminar când aveam paisprezece ani.

Pe urmă, mai mult decât mama și-a dorit nevastă-mea. În tinerețe, mă-sa fusese îndrăgostită de un teolog care o iubise iar apoi o lăsase și, cu gândul la ăla, i-a împuiat capul fi-sei să ia neapărat un preot, dacă se poate mai din partea locului, în rest să fie oricum ar fi, frumos ca teologul ei sau urât ca mine. Iar fiică-sa, adică viitoarea mea soție, era frumoasă, Doamne, și dârză ca toți muntenii.

Nu s-a lăsat până nu m-a găsit pe mine, care eram… Știi ceva? Dacă de la început și până aici am spus doar adevărul pe de-a-ntregul, asta voi face și în continuare. N-o să ficționez taman acum, deși tare mult aș vrea. Recunosc, eu eram un sărăcan fără calități și fără ambiții, un teolog subnutrit și acneic, focusat doar pe onanie. Când mi-a zâmbit fata aceea de frumusețe năucitoare, mie!, ochelaristului cu tunică pătată de muci și cu pantaloni de stofă tociți în fund, am crezut că e o capcană.

Când m-a sărutat pentru prima dată, am țopăit pe străzi ca struțul, nici să alerg nu știam, și, ajungând acasă, m-am pomenit închinându-mă în fața unei icoane. Bineînțeles, după ce m-am masturbat mai întâi. Nici acum nu înțeleg ce-a vrut să însemne acea cruce a necredinței mele…

Când m-a cerut în căsătorie – tot ea hotărâtă, că eu nu eram bun de nimic – și i-am răspuns „da”, am știut că zic „da”-ul atât ei, cât și preoției. Soacră-mea, ca să nu fim chiar ca neoamenii, mi-a dat bani pe ascuns să cumpăr un inel de logodnă și s-o cer și eu pe fi-sa. N-am memorie bună, dar scena asta mi-o amintesc ca vie: stăteam la masă cu frumoasa mea, iar mama-soacră ne survola din picioare.

Mâncam o ciorbă de perișoare. Aveam lingura în mâna dreaptă și inelul ascuns în pumnul stâng. Niciodată nu mi s-a întâmplat să-mi transpire o singură palmă ca atunci. Nu știam cum să procedez, când să i-l dau, ce să îi zic… Într-un moment prielnic, i l-am pus în ciorbă, așa, lucind de aur și de transpirație. Iubirea vieții mele l-a înșfăcat din prima lingură, cu tot cu o perișoară. L-a descoperit abia între măsele. S-a enervat, l-a scuipat, s-a bucurat, l-a luat înapoi, apoi lobul urechii de-o finețe perfectă i-a vibrat la vorbele mele rugoase: „Dacă vrei măritiș, asta te-așteaptă”.

Nici măcar n-am cerut-o în căsătorie, pe cuvântul meu! Așa m-am logodit cu nevastă-mea și cu popia. Să mă-nghită pământul când voi scorni eu ceva în cartea asta! Doar că afurisita, pe cât de frumoasă, pe-atât de prețioasă. Nu mi-a gătit în viața ei nici măcar o singură ciorbă. Un bol amărât de apă fiartă și acrită… cât de puțin am pretins eu de la viață și nici pe ăla nu l-am primit. Acum mănânc ciorbă de perișoare doar la pomeni și înmormântări, noroc că la noi mor oamenii destul de des.

Dar când am parcat în fața cabinetului, m-a încercat un tremur nedeslușit. „Neurologie – intrarea prin spate”.

Am ocolit clădirea, urmând indicatorul. Era pentru prima dată când veneam la doctorul ăsta, singurul neurolog din oraș, în rest trecusem pe la toți cu firea mea deșelată de viață. Nu îl cunoscusem până acum, dar știam totul despre el, fiind duhovnicul soției lui. Mi se căscă un gol în stomac doar la gândul că urma să-l întâlnesc. Nevastă-sa se spovedea de câțiva ani la mine, fără să-mi fi atras atenția cu vreun păcat mai reușit, doar mici furtișaguri din buzunarele soțului, câteva înjurături și un ocean de bârfe, la care eu adăugam când și când câte un „mda” sau un „așa”, ca să o asigur că nu dorm. Până când, nu demult, m-a trezit brusc din moțăiala Tainei:

– Părinte, știți că v-am zis că noi când suntem ca între soți mai facem și alte lucruri decât cum e normal.

– Mda. Da?

– Iar preacucernicia voastră ați spus să stau liniștită că așa e în orice familie și că nu sunt astea păcatele mari.

Nu-mi aminteam discuția, dar îmi recunoscusem retorica echivocă prin care apăram întotdeauna interesele capitale ale spiței bărbătești. Rar s-a întâmplat, din dorița de a-mi bate joc de vreun cunoscut, să-i interzic neveste-si orice fel de contact cu soțul „în afara celor firești, așa cum le-a lăsat Bunul Dumnezeu”. Abia îmi rețineam zâmbetul la întâlnirea cu vreun astfel de abstinent. În privința doctorului neurolog, necunoscându-l, nu aveam de ce să îl nenorocesc fără rost.

– Dar, părinte, trebuie să vă spun ce se întâmplă, că mi-e frică să mai iau sfânta împărtășanie.

– Așa…

– Mi-e și rușine, nu știu cum să vă zic.

– Păi gândiți-vă că nu-mi spuneți mie, ci direct lui Dumnezeu. Deschideți-vă sufletul fără să vă mai gândiți la altceva.

– Știți, eu și soțul facem uneori altfel… adică el mă pune… el m-a pus…

După câteva ocolișuri specifice genomului feminin, o porni de-a curmezișul:

– Odată, într-o noapte, în timp ce… știți preacucernicia dumneavoastră, în timpul ăla, a scos de sub pernă niște chiloți din piele cu o de-aia mare de cauciuc prinsă în față și m-a pus să mă îmbrac cu ei, ca să fiu eu bărbatul și el femeia, știți…

– Da…

– Și mă pune mereu să mă îmbrac cu ei.

Oftă a ușurare. Ca să pot cântări implicațiile duhovnicești ale unei asemenea confesiuni, aveam nevoie de mai multe lămuriri:

– Deci vă îmbrăcați cu ei și atât sau îl și… pătrundeți prin spate? Nici nu știu cum să spun.

– Da, părinte, îl… pătrund. Îmi e rușine, părinte, să vă zic toate astea, dar lui îi place și mă pune mereu. Știu că e păcat și mi-e frică de Dumnezeu. Mi-a fost rușine să vă zic până acum. Ce mă sfătuiți să fac?

Se sforță puțin să plângă, însă nu reuși.

– Ați făcut bine că v-ați deschis sufletul. În privința acestui păcat…

Habar n-aveam ce să îi zic. Permisivitatea mea față de interesele bărbătești intrase în impas. În primul rând nu găseam aici nimic bărbătesc de apărat, dimpotrivă. Însă nici n-aș fi vrut să tun asupra femeii cu canoanele Sfinților Părinți și cu ani lungi de penitență pentru sodomie în formă continuată, complicitate la acțiuni homosexuale, păcate împotriva firii, ce să mai, futut în cur pe invers.

Marea necunoscută era doctorul, firea lui. Cât de mult îi plăcea? Și cum ar fi reacționat dacă nevastă-sa refuza să mai poarte vreodată șarpele de cauciuc al păcatului? De la astfel de lucruri se pot destrăma căsnicii, mai ales că ei nu aveau niciun copil. Apoi, poate că și creștinei îi plăcea să-l… pătrundă, treaba lor, cine eram eu să le interzic fericirea? Aha, eram slujitorul lui Dumnezeu pe pământ și trebuia să lupt împotriva șarpelui. Sau eram doar o mică formă de viață pe o planetă care o îngăduia? Situația devenise acum mai încâlcită, trebuia să-mi răspund și mie și spoveditei.

M-am decis în pripă: probabil că eram de-amândouă, și sfântul slujitor și o biată făptură, prin urmare o să vorbesc iar în dodii ca sibilinele, ca să nu priceapă femeia nimic, iar, în final, să creadă ce vrea:

– Fă ce-i mai bine pentru căsnicia ta. Te va lumina Bunul Dumnezeu când va hotărî Dânsul ce-i de făcut și atunci totul se va lămuri. Să stai liniștită, nu te mai îngrijora. Bine că ți-ai descărcat sufletul, asta-i cel mai important. În rest, vei vedea că Dumnezeu lucrează… Gata! lasă-te în voia Domnului și totul va fi bine. Mai sunt și alte păcate de spovedit?

– Părinte, vă mulțumesc mult! Mi-ați luat o piatră mare de pe suflet!

Tot o piatră mare simțeam și eu în gât, când am intrat în sala de recepție a cabinetului. Am înghițit-o cu o sforțare și pacostea, în loc să cadă-n stomac unde rămăsese un gol, se înțepeni de inimă. Inima dădu să se scuture de ea, zvâcni de câteva ori puternic și o zvârli până în creștetul capului. Piatra se izbi de cutia craniană făcându-mi privirea năucă, se mai rostogoli puțin pe-acolo, apoi lunecă tâtâș înapoi în gât. Din gât iarăși la inimă, inima șut în creieri, pasele au continuat la fel vreo oră, până mi-a venit rândul să intru în cabinet.

– Poftiți înăuntru.

M-am ridicat și piatra mi-a căzut în bocanci.

– Mulțumesc.

Am intrat.

– Bună ziua, domnule doctor.

– Bună ziua, părinte, luați loc. Îmi pare bine să vă cunosc.

– Și mie, deși aș fi vrut să ne cunoaștem în altfel de împrejurări.

– Soția vorbește foarte frumos despre dumneavoastră, poate m-oi învrednici până la urmă să ajung și eu pe la sfânta biserică.

– Nu-i nicio grabă, „timpul le aduce pe toate” spunea Platon. Ce halat frumos aveți! E roz!

– A, da… Soția l-a pus la spălat cu niște haine de-ale ei și de-aia s-a colorat așa.


Episodul anterior:

“Spovedania unui preot ateu”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/19/spovedania-unui-preot-ateu-2/

“Spovedania unui preot ateu”…

lcnmzvx

In toată posăceala literară actuală, ziua mi-a fost luminată printr-un telefon din România și un email. Numărul de telefon era necunoscut, vocea la fel.

— Domnule Alexe… sunt preot ortodox și vă urmăresc de multă vreme. Aș dori să vă trimit un text, cu rugămintea, când aveți vreme…
.
Tonul era cald, vocea inteligentă, educată.
Am deschis fișierul Word… “Spovedania unui preot ateu”!
.
Nu, nu, asta trebuie să fie o glumă literară, mi-am spus, începând să citesc și descoperind că părintele are o gramatică, ortografie, sintaxă impecabile, ba chiar un ascuțit simț al umorului pe fond de uriașă tristețe.
.
Spovedania unui preot ateu”…
.
Nu e o farsã, nu, si nu e un text scris de mine. Complexitatea vocabularului teologic, completat cu note de subsol arată lungi ani de studii teologice migăloase. Scenele descrise, împărtășanii, botezuri, prohod indică lunga practică a preoției.
.
Eu, care am fost la Athos de atâtea ori recunosc tonul real al sacerdotului… dar pe deasupra, părintele, odată ieșit eu din confuzie, mi-a amintit că ne-am și întâlnit odinioară. Așa e, abia acum interpretez corect zâmbetul lui blând-ironic de atunci, când eu mă căzneam să arăt ceva respect pios, deoarece mai era în jur norod care se închina pe toate tonurile fățărniciei.

“Spovedania unui preot ateu” (fragment)

 

De mulți ani port haina preoției. În religia noastră se numește reverendă ori sutană, fiind, potrivit canoanelor, neagră și lungă până-n pământ. „Lungă și neagră ca moartea”, cum ar zice Micu. 

De fapt, este o rochie simplă, fără niciun fel de fasoane, uneori sufocantă și mereu căptuşită cu purici, mai ales vara; alteori incomodă, când dau peste vreun ateu încrâncenat, din tipologia ochelaristului imberb pe care l-aș îmbăta cu o singură împărtăşanie; plină de taină și chiar magică pentru unii; insuficient de lungă să ascundă de alții omul banal de sub ea; mereu prăfuită la colţurile de jos şi călcată prost de nevastă-mea. 

Am slujit atâtea Învieri, an de an, și atâtea morți, mult mai multe, ori de câte ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea nașteri și decese, atâtea vieți… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat gândurile lor, îndoielile, neputințele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Ale lumii tale, rahatule care te uiți la mine, ale lumii tale pe care o cunosc acum ca nimeni altul. 

Toate păcatele au îngenuncheat rând pe rând înaintea mea, odată cu soțiile, amantele, babele, moșii, profesorii, studentele, cerșetorii, bolnavii, toți muribunzii acestei lumi. Preoția m-a purtat prin subteranele omenirii. Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii m-am maturizat. După primele înmormântări m-am abrutizat. După atâtea slujbe m-am plictisit… de moarte… Se va-ntâmpla ceva rău, simt asta. M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut totul, mă dezgustă. 

M-am mai zgâit așa în oglindă până când a venit dascălul, un bețivan bătrân care nu merită descris, deși cred că deja am zis totul despre el. Apoi am plecat la înmormântare, bântuit de o presimțire rea sau doar de ger.

– Dascăle, hai să o îngropăm și pe mamaia Filofteia!

– Gata, părințele.

– Repejor ca de obicei, că murim pe frigul ăsta.

– Gata, bre.

Mi-am luat Molitfelnicul și epitrahilul și am plecat. În Molitfelnic, carte cu rânduieli de slujbe la diferite trebuințe, există o rugăciune pentru bolnavii care trag să moară, numită „la ieșirea cu greu a sufletului”. Se crede în popor că rostirea ei atrage numaidecât moartea, pardon, „curmarea suferinței” și „eliberarea sufletului”. Prima oară când am fost solicitat pentru așa ceva, îmi aduc aminte că eram mai speriat decât bietul bolnav care mă privea ca pe-un călău.

Aveam douăzeci și trei de ani și nu mai văzusem niciodată un om zăcând, darămite unul atât de sluțit de suferință – o mână de oase direcționate spre doi ochi uriași ce nu vroiau să se închidă, dar nici nu mai aveau spre ce să privească. În schimb, m-au fixat pe mine, apoi au trecut prin mine înăuntru, unde au sfâșiat într-o parte și-n alta tot ce au găsit și s-au întors să vadă rezultatul: transpirația curgându-mi pe frunte, mâinile tremurând pe carte, vocea tot mai înecată chemând moartea: „Așa, Stăpâne Doamne, Dumnezeule, auzi-mă pe mine păcătosul și nevrednicul Tău slujitor în acest ceas, și dezleagă pe robul tău de această durere de nesuferit și de această neputință amară ce-l ține, și-l odihnește pe el unde sunt sufletele drepților”… Întâmplarea sau Bunul Dumnezeu l-a omorât în aceeași zi. Până seara, tot satul vuia că „părințelul cel nou are har”. La țară un zvon bun poate atinge viteze amețitoare și, cel puțin acolo, la prima parohie, nimic nu era mai greu de oprit ca timpul și bârfa. Doar moartea le mai stăvilea uneori.

Noua aură de profet al morții pe care o căpătasem își arătă roadele imediat. În special două lucruri m-au frapat și, cumva, mi-au marcat definitiv relația cu enoriașii: mai întâi, de câte ori treceam pe ulițe, învăluit în mantia lungă și neagră a preoției ca un veritabil înger al morții, până și cei mai încrâncenați bețivi ai satului se ridicau în picioare și își scoteau pălăria în semn de „sărut-mâna”, pe care nu reușeau mereu s-o mai articuleze. Mă respectau toți necondiționat. Eu eram amfitrionul din împărăția morții, maestrul care dirija înmormântările și pășea totdeauna semeț înaintea dricului. Simțeau în simpla mea prezență ceva ce nu puteau cuprinde, iar eu mă străduiam să nu-i dezamăgesc. Moartea era a mea, iar ei credeau în mine.

În al doilea rând, și treaba asta m-a scârbit îngrozitor, dreptmăritorii mei păstoriți au început să mă cheme tot timpul cu „cartea aia”, când aveau câte o soacră ce nu se îndura să moară sau vreun părinte bătrân, vinovat că nu mai putea să-și poarte singur de grijă. Câtă barbarie se cuibărește uneori în seninătatea omului simplu! Iar eu, complice, devenisem criminalul în serie al satului, chiar dacă de cele mai multe ori dădeam rateuri. „Părințelul are har, da’ nu mereu”, din această ultimă concluzie n-am mai ieșit. Mie îmi convenea, mă mai exonera de responsabilități.      

În urmă cu trei zile îi citisem și mamaiei Filofteia aceeași rânduială a morții, cu atâta har încât acum trebuia să o îngrop. Zăcuse la pat vreo câțiva ani, îngrijită de fiicele ei cu multă afecțiune. Apoi starea i s-a agravat subit, astfel că, tocmai la insistențele ei nezdruncinate, am fost chemat să-i dau o mână de ajutor. Iar eu am avut din nou mână bună – în aceeași zi, după ce ani la rândul fusese curtată de moarte, mamaia Filofteia i-a primit, în sfârșit, îmbrățișarea. Eram încă acolo. A murit simplu, după manual.

Mulți oameni nu știu că vor muri; când află, cei mai mulți nu știu să moară. Baba Filofteia, însă, nu a iscat probleme. A durat puțin să se hotărască, apoi trase aer în piept o dată, de două ori, de mai multe ori, ca un scufundător emotiv înainte de a plonja spre adâncuri, imediat dete tot aerul afară și muri. La ce-o mai fi stricat atâta oxigen, dacă tot știa că moare?

Mai întâi, însă, băbuța s-a spovedit și s-a împărtășit. Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun om cu mai multă credință în asemenea momente. Simțea că moare, iar ea stătea atât de senină!… Credința îi anesteziase instinctele.

– Părinte, stai că nu ți-am sărutat mâna!

– Lasă, bre mamaie.

– Nu se poate! Aoleu, am uitat că m-am împărtășit. Părințele, ce mă fac… astăzi… nu se poate să-mi sărut măcar nepoțeii înainte să…?

Atunci mi s-a părut că recunosc și în ochii ei, doar pentru o clipă, acea străfulgerare disperată a omului care se tocmește cu moartea. După ușă se auziră bocetele înfundate ale fetelor care trăgeau cu urechea.

– Bre mamaie, în ziua când te împărtășești n-ai voie altfel de pupături, de-alea necuviincioase. Matale poți să-i săruți pe toți pe care-i iubești și pe frunte și pe obraji și cum vrei, fără nicio grijă.

S-a liniștit din nou. Moartea n-a avut nicio putere asupra ei. Pe mine, însă, m-a tulburat credința babei, îmi era ciudă pe ea. Eu mor de frică la gândul pieirii și mă gândesc la moarte tot timpul – parcă o și văd cum se apropie continuu ca un hăitaș neobosit, ca o stâncă uriașă ruptă de pretutindeni, ce și-a fixat pe noi umbra tot mai deasă în căderea ei.

Cum spuneam, în acea dimineață stânca s-a prăvălit peste babă. N-a mai apucat decât să-și goleacă plămânii, până și ochii și gura i-au rămas puțin deschise. Dar, în expresia ei se fixase ceva intrigant: un zâmbet… senin, cald, sfidător. Cu excepția țaței Filofteia și a câtorva copii pe care nu știu de ce a trebuit să-i îngrop tocmai eu, toți ceilalți morți m-au întâmpinat numai cu mutre pocite.

Probabil îmi arătau că se bucură să mă vadă tot la fel de mult ca eu de ei. Buze subțiate, dând să se deschidă la colțuri, ca și cum ar mai fi avut ceva de zis, ceva atât de important că nu-și găseau cuvintele; chipuri reci și încleștate, galbene ca și ceara stinsă, urâte ca niște fețe moarte; guri scurse într-un sictir prelung, de parcă le-ar fi rămas un gust rău înainte să moară – toate măștile lepădate în urma unui carnaval ieftin, numit viață. Dimpotrivă, baba Filofteia zâmbea. N-am văzut mort mai vesel! Era zâmbetul impetuos al credinței, al acelei încrederi totale cu care omul poate sta netulburbat chiar și în fața morții.

Acum abia așteptam să ajung la ea, să văd dacă mai zâmbește și după trei zile.


(Fragment din “Spovedania unui preot ateu”)

Moonlight (2016), o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar

moonlight_chironjuanswim

Crezi uneori, când vezi orori nominalizate la Oscar pe criterii necinematografice, cum a fost cu Hidden Figures, tot în competiție pentru Best picture anul ăsta, că s-a atins fundul kitschului și al prostului gust.

Ei bine, nu există fund.

Din nou o zic, după polemica artificială de anul trecut, când organizatorii Oscarurilor au fost criticați pentru că nu luaseră în competiție mai multe filme cu afro-americani (ceea ce nu e adevărat), iată că s-au grăbit anul ăsta să selecționeze în categoria principală tot felul de plicticoșenii “colored”.

Avuseserãm succesul forțat, de o corectitudine politică grețoasă, în 2014, al siropoșeniei  –  12 Years a Slave.

Mi-a fost dat să văd Moonlight, opt nominalizări la Oscar (nu doar cel mai bun film, dar și
Mahershala Ali pentru cel mai bun rol secund masculin, el apărând și în Hidden Figures, în aceeași competiție, și Naomie Harris pentru cel mai bun rol feminin secund… ea e negresa zâmbitoare din ultimele James Bond).

In competiție la Oscar cu Arrival, La La Land și Hidden FiguresMoonlight e un film cu negri duri, oprimați de societate, idioți cu suflet bun, trăitori în Miami și Atlanta. Negrii din Miami și Atlanta dealează droguri, Liberty City în Miami este o capcană urbană care duce la dezumanizare, iar mama personajului e dependentă de crack, un gunoi uman care o comoară de bunătate spre final când suspină zicându-i odraslei devenită un furnizor de otravă: — I messed up.

Ideea este că, iată, în epoca lui Trump avem la Oscaruri un film care vorbește despre negri homosexuali care, deși vând droguri, au o latură de sfințenie.

Personajul negrului homo refulat care devine dealer e jucat de trei actori diferiți, în trei etape diferite ale vieții, până devine o bestie stradală, gangster cu mușchi de Hercule, față stupidă cu buza de jos mereu căzută, dinți de aur, homo neasumat, dar suflet mereu bun, care plânge cu lacrimi de glicerină când merge să-și vadă mama la azilul psihiatric.

Filmul are muzică simfonică ce poate produce în spectator crize de vomat spasmodic (e nominalizat la Oscaruri și pentru cea mai bună muzică). Are dialoguri filozofice în slang de niggers, e filmat estetizant și montat în prima părticică de parcă ar fi un documentar (este nominalizat și pentru imagine și montaj)

Ah… e co-produs de Brad Pitt. Și să nu aud ca argument că are 9/10 pe Rotten Tomatoes… Lumea din jurul nostru e proastă.


Hidden Figures, un film cu negrese la Oscar (și NASA)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/11/hidden-figures-un-film-cu-negrese-la-oscar-si-nasa/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/23/12-years-a-slave-un-manifest-cu-zorzoane-inlacrimate-si-sclavi-negri-rasi-proaspat/

Grindeanu, Marathon Man la Bruxelles. Reportaj: take one

Romanian Prime Minister Sorin Grindeanu in Brussels
Foto: EPA/STEPHANIE LECOCQ

Grindeanu la Bruxelles, unde abia astăzi la prânz a anunțat că  vine pentru a se întâlni, joi și vineri, cu înalți oficiali europeni. De unde să-și mai ia redacțiile din țară bilete de avion și să trimită  vânători de scoop-uri la Bruxelles?

Așa că, iată. Ajuns în Bruxelles neînsoțit de mulți jurnaliști, Sorin Grindeanu s-a întâlnit azi după-amiază cu prim-vice-președintele Comisiei Europene Frans Timmermans, în ideea de a-l convinge că guvernul de la București nu e o șleahtă de hoți și că Ordonanța 13 nu era dată pentru a-l scăpa pe Dragnea de pușcărie.

Dar, cum ziceam și mai devreme, pe Facebook, cine scrie despre asta? S-au învățat toți, prin presa română, cu gratuitatea corespondențelor și cu plătitul pe sponci, cu bucata.

Se trezesc la mari evenimente și te sună, disperați, din România, cu toții în același timp, de la Radio Rămăieni până la TV Desflorata:

— Domnule Alexe, nu ne dați și nouă o corespondență despre pelerinajul hoțesc și anunțat dinadins tardiv al lui Sorin Grindeanu la Bruxelles? Am dori să i se pună o întrebare atunci când se vede cu înaltele fețe UE.

— Nu, nu vă dau, le răspunzi tu rânjind satisfăcut și amintindu-ți când mergeai de la unii la alții, propunându-le, pe preț mic, corespondențe permanente de la Bruxelles, iar ei pufneau superior.

300 de euro pe lună îmi oferea un nesimțit de redactor șef… Gratuitate îmi sugera o canalie… Da, voiau să le scriu gratis de la Bruxelles, de două-trei ori pe săptămână, în schimbul unei “vizibilități” pe “platforma” lor.

Le spun nu, pentru că in presa română s-au învățat cu anii să plătească pe sponci câte un stagiar flămând, cu sintaxă incertă. România e singura țară est-europeană unde presa mainstream nu are corespondenți permanenți la Bruxelles (afară de hm, hm, sau unii care trăiesc oricum aici). Toți vor să plătească corespondenți în străinătate ca și cum i-ar ține la Galați.

100 de lei pe articol mi-a propus un mare cotidian. Acum sună toți ca disperații, încolăciți, iar tu le spui: NU.

Mai bine public gratis pe blog. Ca acum:

 

Romanian Prime Minister Sorin Grindeanu in Brussels

Foto: EPA/STEPHANIE LECOCQ

Grindeanu la Bruxelles. Take one…

Ce au zis, așadar, joi, la conferința de presă, Sorin Grindeanu și Frans Timmermans?

Mai întâi, că a fost o întâlnire “constructivă”. Jurnalistul care aude termenul  “constructiv” vomită  “convulsiv”, pentru că știe ca n-a fost mare lucru acolo. “Constructiv” nu înseamnă nimic, agenția de presă care pune asta în știre arată că e compusă din ageamii.

Dincolo de gesturi și politețuri, a fost așa: Timmermans a spus că mecanismul de supraveghere a justiției în România (MCV / CVM) va continua nedefinit, până dau românii semne că au o clasă politică mai puțin coruptă.

Grindeanu, la rândul lui, a spus (în română, căci nu a putut să vorbească în engleză) că el a “cerut să ni se spună clar ce trebuie să facem” (de parcă nu ar fi clar, după 10 ani de UE și mecanism de supraveghere MCV). Grindeanu a numit  asta (în română) “cerințele pentru a obține clarificații pentru specificațiile MCV” (mi-era milă de traducătoarea din cabina de alături).

Ambii au căzut de acord că trebuie ameliorată starea închisorilor din România (pretextul PSD pentru ordonanța de urgență). Grindeanu a dat vina pe guvernele anterioare pentru starea închisorilor, uitând că PSD a fost în mai toate. Grindeanu a cerut așadar Comisiei să explice României “pașii necesari ca să știm ce avem de îndeplinit”. Timmermans nu a clipit auzind un asemenea discurs.

Romanian Prime Minister Sorin Grindeanu in Brussels

Cine e Timmermans?

Acum… Cine este acest Frans Timmermans de care ar fi trebuit să-i fie frică lui Grindeanu? Ei bine, în momentul in care Jean-Claude Juncker, presedintele Comisiei UE, a gândit și impus arhitectura noii Comisii Europene, în 2014, el l-a desemnat explicit, în plenul Parlamentului European, pe fostul ministru olandez de externe Frans Timmermans (Franciscus [Frans] Cornelis Gerardus Maria Timmermans, 55 de ani zilele astea) ca fiind alte-ego-ul său, adică jumătate de Juncker. Oricine vorbește cu Timmermans vorbește de fapt cu Juncker.

Timmermans stârnește admirație și panică irațională prin Comisia UE. Ca și Juncker, vorbește fluent și elegant franceză-germană-engleză, plus spaniolă, rusă și olandeza, plus dialectul lui local, limburgish. Un ciborg intelectual, Timmermans a venit de la început cu planul, în parte aplicat, de a face Comisia Europeană mai eficientă (deși nici măcar el nu a putut bloca prezența Corinei Crețu în Comisie, propusă de acasă și aprobată de Parlamentul UE).

Timmermans are umor, este extrem de cultivat, iar toată lumea își amintește reacția lui demnă în momentul doborârii avionului malaezian deasupra Ucrainei, cu atâția cetățeni olandezi la bord.

E socialist (în sensul olandez), catolic din Maastricht, orașul infamului tratat. A studiat la Roma și Nancy și a primit Legiunea de Onoare franceză.

A lucrat la ambasada Olandei din Moscova (de-aia știe și rusește).

Timmermans i-a spus așadar lui Grindeanu, în fața micului grup de presă reunit azi acolo, la punctul de presă VIP din Comisie, că progresul României spre ridicarea controlului asupra justiției (MCV) trebuie văzut ca un fel de cursă maraton: viteza fiecăruia depinde de antrenamentul de acasă și de dorința de a câștiga.

Alergătorul de cursă lungă Grindeanu a părut cam singuratic ascultând asta.

Iată un reportaj de la fața locului. România nu va fi pedepsită, sunt probleme mai mari acum în UE, dar ochii rămân pe ea. Dar măcar știți ce s-a întâmplat și cu cine s-a văzut în realitate Grindeanu azi.

16805460_10154949090953608_1683633804_o

Eu, Grindeanu și Timmermans.

“Silence” (Martin Scorsese, 2016), tăcerea lui Dumnezeu…

silence-scorsese

Vestea cu filmul Silence, ultimul lui film după The Wolf on Wall Street, este că Martin Scorsese și-a regăsit credința copilăriei, de când învăța să bea prin Little Italy în New York. Dar nu e o veste buna. Filmul ăsta al lui Scorsese e dovada ca religia tâmpește si ucide creativitatea. S-au dus vremurile lui Last Temptation of Christ, unde el transpunea pe ecran romanul provocator al ateului Kazantzakis. Silence nu e nici o transpunere literală a Evanghelei, cum la fel de provocator a făcut-o ateul Pasolini în Evanghelia după Matei. Silence e o lunga si plicticoasa si scârboasă peltea, cu multe torturi inutile, inclusiv cea a spectatorului.

In Japonia AD 1640, doi tineri iezuți se duc în ascuns, riscându-și viața, pentru a-și căuta confesorul dispărut fără urmă. Căci ticăloșii de japonezi îi ucid și gonesc și masacrează și umilesc pe bunii misionari creștini. Ca într-un fel de Apocalipse Now în folosul Vaticanului. In mod surprinzător, Scorsese reușește să creeze un extrem de fad și plicticos manifest creștin, care nu are nici măcar forța de snuff movie a filmului celuilalt creștinopat, Mel Gibson, The Passion of the Christ (2004)

Silence e un film care lasă spectatorul perplex prin platitudine opresantă. Apoi, în situația actuală de agresivitate religioasă la scară planetară, de ce ar trebui sa ne pasionăm pentru fanatismul unor iezuiți, cand in jurul nostru, de la genocidarul Stat Islamic pana la Donald Trump, vedem ravagiile credinței oarbe? Mesajul lui Scorsese este profund nociv, pentru că urmărește să ne convingă că am avea nevoie acum de mai mult fanatism creștin.

Filmul se numește Silence pentru că Dumnezeu tace, nu se manifestă niciodată, iar tânărul părinte misionar, personajul principal, începe să aibă îndoieli, cum nu avusese niciodată Pascal, de pildă, cel terifiat de liniștea infinitului hău cosmic.

Un film de un misionarism violent și fără nuanțe. Martirii creștini din Japonia sunt prezentați angelic, guvernatorul care îi masacrează pe creștini e un sadic cu rânjet diabolic, ca să îl facă pe spectator să uite cum se derula exact în acel moment creștinarea africanilor sau a indigenilor americani.

Sigur, am putea să discutăm doar despre partea vizuală a filmului, deoarece a fost selecționat într-o singură categorie, pentru imagine, Best cinematography, împreună cu Arrival și La La Land (cf. linkuri mai jos). Dar chiar și pe partea de imagine, offf… Da, peisaje japoneze magnifice si porți de lemn roase de carii, toate astea dau foarte frumos vizual, însă nu suntem pe National Geographic. Ar trebui să fie cinema, nu un exercițiu catolic de propaganda fide. Și nu e cinema, nu e un film. Ajungi să regreți partea maiestuoasă și umorul din Exodus. Aș spune, iarăși, ca la majoritatea selecției de anul ăsta de la Oscar: de nevăzut.

Cf. și:

The Wolf of Wall Street… ah, dacă avea o oră mai puțin…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/18/the-wolf-of-wall-street-ah-daca-avea-o-ora-mai-putin/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, un film care la un moment dat se termină

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Exodus, un peplum biblic cu scenariu schizoid…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/03/exodus-un-peplum-biblic-cu-scenariu-schizoid/

Zen și arta bluffului pe motocicletă…

250308721_ffmnj-l

Până și țiganul Păpădie se lămurise că am tupeu, Păpădie, da, gangsterul care domina cartierul gării din Buzău, întărit în asta de un certificat medical de nebun clinic pe care i-l eliberase o doamnă doctoriță care îl plătise să mă schilodească pentru că umblam cast cu nepoata ei.

Păpădie nu mi-a spart dinții din față, ci doar a venit la mine, m-a pălmuit în plină față și mi-a zis:

— “Dom’ Dănuț, m-ai bătut la șah, așa e, dar tu știi să mergi cu motocicleta pe gheață? Ha?”

Iar eu i-am spus spus că da, privindu-l fix în ochi, da, Păpădie, ascultă, sigur că știu să merg cu motocicleta pe gheață.

Era iarnă, iar Păpădie m-a dus în vârful pantei lucitoare, sus pe deal, de unde cădea abrupt o limbă de gheață lustruită, el bănuindu-mă pe bună dreptate că nu mai urcasem niciodată pe așa monstru cu coarne cum era motocicleta aia.

Toată țigănimea lui făcea deja pariuri împrejur, lingându-și buzele, dacă aveam să rămân infirm pe viață, dacă aveam să supraviețuiesc, dacă urma să cedez nervos…

… ca deodata Păpădie să anunțe grav că se anulează cursa, pentru că motocicleta nu are benzină.

Eram deja urcat în șa, gata să mă schilodesc din mândrie, prima oară cocoțat pe o motocicletă, în vârful unei pante de gheață, stomacul strâns, însă Păpădie a știut, prin flerul lui de țigan asocial, violator și lichidator pe bani puțini, că la mine găsise ceva stofă de salvat și protejat.

— Se anulează safari, a strigat el prostimii care făcea pariuri împrejur. N-avem combustibil azi. Penurie de la Ceașcă. Cine nu-i mulțumit îl fut.

Și azi am reputație de dur în Buzău. Când îi spun unui prostan că-l fut, el trebuie să știe că e sau un mare compliment, sau o rețetă de dezastru fără reguli. Motocicleta lui Păpădie mi-a ajuns ca să înțeleg ce înseamnă un declic de personalitate.

Hidden Figures, un film cu negrese la Oscar (și NASA)

hidden-figures_poster_lead

După polemica artificială de anul trecut, când organizatorii Oscarurilor au fost criticați pentru că nu luaseră în competiție mai multe filme cu afro-americani (ceea ce nu e adevărat), iată că s-au grăbit anul ăsta să selecționeze în categoria principală tot felul de plicticoșenii “colored”.

Avuseserãm succesul forțat, de o corectitudsine politică grețoasă, în 2014, al siropoșeniei  12 Years a Slave. Anul ăsta avem Hidden Figures, despre primele femei de culoare care  au lucrat ca matematiciene la NASA, pentru a propulsa rachetele americane cu oameni în spațiu, după ce rușii câștigaseră prima etapă a cursei trimițându-l pe Gagarin.

Hidden Figures e nominalizat în trei categorii, printre care Best Picture, în competiție cu Arrival și La La Land.

Genul de film despre care nu poți spune mare lucru. Este extrem de convențional, ca un film de atunci, de la începutul anilor 1960. E decent, bine jucat, cu câteva scene comice din când in când, dar câtă vorbărie inutilă !

E, desigur, greu să faci un film despre o realitate trecută, dar încă recentă, ceea ce face că nici un suspans nu e posibil, căci știm cum se va încheia.

Da, e revoltăror să vezi că matematicienele alea lucrau într-o cameră pe ușa căreia scria “Colored Computers” și că aveau toalete aparte și locuri separate în spatele autobuzului, dar am văzut toate astea de atâtea mii de ori la cinema…

Da, scenariul reușește să pună în lumină unele lucruri surprinzător de actuale, precum obsesia americanilor că rușii îi vor bombarda din spațiu, sau felul în care toți savanții ăia de geniu au tot timpul Amin și Hallelujah în gură.

In sfârșit, Kevin Costner face un rol extrem de convingător ca onestul psihopsat fără umor care e șeful programelor NASA, în fața căruia tremură toți, rol despre care aflăm din interviuri că a fost practic creat și rescris în întregime de el, pentru că inițial era acolo doar o figură ștearsă. Văd că nimeni nu i-a ghicit secretul lui Costner: și-a bazat și aspectul personajului, dar și caracterul acestuia, pe actualul președinte al Comisiei Europene, marele comic Jean-Claude Juncker.

12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/23/12-years-a-slave-un-manifest-cu-zorzoane-inlacrimate-si-sclavi-negri-rasi-proaspat/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

România și eterna repetare a pancreasului…

2475498779_e3d9cfd0f2_b

Am găzduit textul ăsta de Andreea Berechet. Nu ne cunoaștem, dar a lovit o notă foarte justă, mai ales că și eu m-am lăsat molipsit de o mini kremlinologie de Bărăgan, scriind:

Iași: molcuța noapte a cuțitelor lunguțe…

E tare primarul nominal PSD Mihai Chirica de la Iași. După ce l-a terfelit pe Dragnea, a cerut retragerea ordonanței amnistiilor (ceea ce s-a făcut), demisia ministrului justiției (ceea ce s-a făcut), în seara asta de vineri au căutat să-l dea jos prin ședință la PSD Iași, dar el a rezistat.

Întrebată dacă s-a luat în discuţie excluderea lui Chirica, o deputată locală PSD a declarat pentru Mediafax că „s-a pus problema de analiză, de discuţie, de clarificare”.

Aha. S-a pus o laie (olaie)… La Iași are loc acum “noaptea cuțitelor lunguțe”. Doar că e mai molcuță, așa… Șezi, bre, să ți-o vâr. În borta rece.

O problemă pe care Dragnea nu o vedea venind.

Așa că, Andreea Berechet:

România și eterna repetare a pancreasului

.

Deodată mi-a revenit în minte religiozitatea cu care, în anii 1980, ai mei ascultau Europa Liberă. Pentru a face față întreruperilor de curent de seară se cumpărase chiar un radio cu baterii, care trona în bucătărie, iar în timpul zilei era pus pe România muzical, motiv pentru care seara taică-meu vitreg făcea scandal când trebuia din nou să caute frecvența, înjurând de fiecare dată -„Pizda mă-sii, ce pizda mă-sii îl tot frecați că ieri se auza mai bine!”

De fiecare dată ieri se auzise mai bine, deși mie mi se părea mereu la fel de foșnit. Nimeni nu mai scotea atunci nici o vorbă, fiecare asculta pentru sine, în liniște.

La sfârșit, când difuzau Sting sau ceva la fel de bun, bunică-mea se culcase de mult, ai mei erau deja la ei iar eu fumam o țigară furată. Dezbaterile despre ce se ascultase se desfășurau când veneau prieteni în vizită. Atunci, știrile de politică externă se amestecau cu comentarii despre starea sănătății Tovarășului. Cât era de palid, că are diabet, ce presupune diabetul, iar în ultimii ani se vorbea susținut și despre un cancer la pancreas. Eu habar nu aveam pe atunci unde e pancreasul și ce semne dă și cel mai tare mă miram de atenția pe care niște oameni tineri, care nu mergeau la medic, nu făceau analize și nu purtau niciodată discuții medicale, o arătau pentru așa subiect. Părea că dictatorul e mereu foarte bolnav.

Așa începea înșiruirea posibililor înlocuitori. Atunci am auzit despre Iliescu, Gh Apostol, și alți disidenți, dar se calificau doar cei cu grad în ierarhia de partid. Nu mai țin minte toate numele, mă mira doar brusca tendință de ciocli.

De atunci și până acum eu nu am mai văzut atâta amestec de politică externă, de judecare a sistemului, a influențelor, cu enumerarea și analiza disidenților din partid, plus menționarea semnelor de inconfort fizic.

foto2_4

Da, în ultimele două săptămâni am văzut discuții despre cât de palid era Dragnea sau Grindeanu, cât de stresat, „că avea gura uscată”, că repeta aceleași cuvinte, că era fumat.

Dar ce contează, evident foarte comod nu le e. Plus urmărirea atentă a primarului de Iași, a Ecaterinei Andronescu, scenarii de lupte între ei care s-ar solda cu ceva daune la Dragnea. Că Moldova, care a fost mereu inima de forță a PSD acum nu prea are miniștri, că sunt mai mult oameni din sud, figuri șterse, aservite lui Dragnea, care uite așa capătă contur de putere și în ochii noștri.

Este un semn al impasului absolut, ne aflăm într-o groapă din care îmi doresc să ieșim cât de repede până nu ajungem să sperăm în cedarea pancreasului.

Andreea Berechet

ceausescu-dragnea

Manchester by the Sea și Adagio de Albinoni pe fundal de copii arși…

2016-11-12-1478968630-1457362-manchester2674x491

Manchester by the Sea este un film american nominalizat de șase ori la Oscar anul ăsta, pentru categoriile cele mai importante de film, actori, regie și scenariu.

In competiție pentru cel mai bun film cu Arrival și La La Land, dar nu știm de ce.

Casey Affleck e un om cu probleme, care se bate prin baruri pentru că i-au murit arși cei trei copii într-un incendiu declanșat de el fără să vrea.

Când îi moare și fratele, de un atac de inimă, e nevoit să preia tutela nepotului, fiul mortului.

Cei doi, adultul și copilul, nu prea se înțeleg la început, dar după aia sunt ok împreună și uneori plâng.

The End.

Nu pricepem de ce filmul e la Oscaruri în atâtea categorii. Poate pentru că, având în permanență ca fond sonor muzică clasică, pentru a sublinia scenele psihologice, s-a crezut că e un film intelectual.

Pe scena flashback a incendiului se aude în spate Adagio in G minor al lui Albinoni.

Casey Affleck a mai jucat în :

Interstellar

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/15/interstellar-despre-relativitate-si-cum-cand-filmul-atinge-viteza-luminii-un-minut-acolo-echivaleaza-cu-7-ani-pe-pamant/

In competiție cu Manchester by the Sea, pentru cel mai bun film, mai sunt:

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

La La Land, care la un moment dat se termină…

The Salesman (Forushande) – un film iranian la Oscar: cronica unui iranofil

405289_554

De: Asghar Farhadi
Cu:  Shahab Hosseini, Taraneh Alidoosti, Babak Karimi

Regizorul iranian Asghar Farhadi a primit deja Oscarul pentru cel mai bun film străin in 2012, cu filmul A Separation. Prezentul film, The Salesman a obținut premiul pentru scenariu la Cannes anul trecut.

The Salesman e la Oscaruri în competiție pentru cel mai bun film străin cu Toni Erdmann, produs în România de Ada Solomon, despre care am scris mai devreme.

Incă de la Marivaux și Corneille, a scrie o piesă de teatru despre actori care joacă teatru pe scenă, în interiorul piesei, a fost un dispozitiv narativ foarte eficace, atât în literatură cât și, mai târziu, în cinema: e vorba de procedeul numit mise en abyme (scris și: mise en abîme). Jean Anouilh l-a folosit pe larg în teatrul său, Gide în roman, în Les Faux Monnayeurs, Louis Malle în filmul Vanya on 42nd Street, unde actorii repetă piesa Unchiul Vania a lui Cehov.

In filmul iranian The Salesman (Forushande), actorii repetă piesa Death of a Salesman de Arthur Miller. Actrița principală e violată și de aici începe un întreg amestec de thriller, istorie psihologică de destrămare a cuplului și scenariu de răzbunare dostoievskiană, cu nenumărate și subtile chestionări morale.

Acum, sigur, unii pot pune întrebarea naivă: cum, Death of a Salesman? în Iran se pun în scenă și se fac filme după piese de teatru americane? Ei bine, situația cenzurii culturale în Iran este foarte complexă, cum o arată vitalitatea producției cinematografice de mai multe decenii încoace (acolo unde în Arabia Saudită inamică, de pildă, dar aliată SUA, nu există nici măcar săli de cinema).

Deja simplul fapt că e vorba de o istorie de viol arată că avem de-a face cu o cu totul altă cultură decât cea a monarhiilor arabe din golf. Iranienii au un solid complex de superioritate vizavi de turcofonii și arabii dimprejur. Spre deosebire de țările arabe din Golf, în Iran femeile conduc mașini, merg la universitate, pot divorța, iar schimbarea de sex prin operație e permisă (ca orice nu e interzis explicit, sau nu a fost prevăzut în Coran).

Superioritatea iranienilor are solide baze istorice și culturale. Nu doar că limba iraniană (farsi, persana, limbă indo-europeană apropiată de ale noastre) e una din cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Impărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar etimologic termenul însuși de Paradis, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism.

Apoi, iranienii sunt cei care și-au păstrat identitatea națională aderând la o branșă schismatică a islamului, șiismul, care nu există decât prin opoziție cu sunnismul tradițional arab.

Nici un spoiler aici, doar că e un film minunat construit, deși cu multe repetiții și ceva greșeli de structură: de prea multe ori personajele ne repetă ceea ce am văzut deja. E insă un solid concurent al lui Toni Erdmann

Iar actrița, Taraneh Alidoosti, pe lângă că e frumoasă și deșteaptă, mai e și tatuată, ba chiar cu crucea aia a lui Venus de la  ‘women power’, cum s-a văzut la conferința de presă de după Cannes, unde era alături de regizor.

image

Despre cenzură în Iran am mai scris și aici:

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Despre statutul imaginilor si al cinematografiei în Iran, spre deosebire de monarhiile sunnite din paninsula Arabică:

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

Cf. si:

Taxi Tehran (Jafar Panahi, 2015) – la volan prin cenzura mollahilor

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/25/taxi-tehran-jafar-panahi-2015-la-volan-prin-cenzura-mollahilor/

despre un elev sârguincios al aceleiași școli iraniene, franco-afganul Atiq Rahimi (cineast si premiu Goncourt de literaturã):

Erotism trist in Afganistan : Pierre de patience (Atiq Rahimi)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/20/erotism-trist-in-afganistan-pierre-de-patience-atiq-rahimi/

Pentru o versiune engleză a fragmentului despre Zarathustra în Iran, completată cu alte exemple de traducere elegantă prin interstistițiile cenzurii, cf.:

“God” is dead – how to avoid censorship and publish the unpublishable…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/05/god-is-dead-how-to-avoid-censorship-and-publish-the-unpublishable/

despre alte aspecte ale interpretării textelor în Iran:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

despre cum văd americanii (și occidentalii în general) Iranul:

“Argo” – Multe filme nu au nici măcar o frază memorabilă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/14/argo-multe-filme-nu-au-nici-macar-o-fraza-memorabila/

Toni Erdmann – catehismul iubirii paterne și al supraviețuirii sociale…

toni-erdmann-5-rcm0x1920u
Peter Simonischek îl joacă pe Winfried/Toni

Inainte să mi se nască fetița, acum 18 ani, fostul director de la Europa Liberă Nestor Ratesh mi-a spus: — “Ai un băiat deja, dar ai să vezi că relația dintre tată și fetiță e cu totul specială”… Avea dreptate.

Acum: ce faci când relația aia se deteriorează și vrei să recâștigi afecțiunea fetei de care nu te-ai ocupat?

Toni Erdmann este în competiție la Oscar pentru cel mai bun film străin. E produs, pentru turnajul în România, de Ada Solomon. (Și anul trecut a fost o prezență tehnic românească la Oscar, prin actorul maghiar ardelean Levente Molnár în filmul Son of Saul, desemnat cel mai bun film străin, cf. link mai jos.)

Ce este Toni Erdmann? Un film unde un tată, german hâd și banal, aproape de pensie, înstrăinat de fiica lui, devenită adultă și corporatistă, merge să o caute la București, unde ea lucrează într-un fel de firmă de lobbying și manipulare pentru petrol.

Ei bine, deși durează aparent înspăimântător 2 h. 40 min., nici o secundă nu e irosită. E un film de o mare gingășie și cu un umor dement. Felul in care tatăl caută să recapete afecțiunea fiicei, dându-se în spectacol, printr-un București de fațadă, cum traversează și dă peste cap toată găunoșenia celor care vor să parvină prin corporații călcând pe cadavre; români, germani, francezi, ruși, ne arată o lume găunoasă, de rechini care nu caută decât să vândă și să parvină.

O lume în care patronii își manipuleaza angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară, relațiile amoroase sunt false. Lumea aparține mincinoșilor in serie, experților in cacealmale, profesioniștilor dezinformării.

Du bist ein Tier! = (– Ești un animal, o fiară, o bestie !) este complimentul pe care i-l aruncă lui Ines, personajul feminin, șeful acesteia când vine să verifice situația în București.

E un film fără caricaturi. Mediul corporatist nu e redat grotesc, cum ar fi putut derapa până și Woody Allen (a făcut-o, de altfel). Nu există răi și buni, doar un sistem care îi face falși pe cei care se lasă înghițiți. Cine a lucrat vreodată într-un birou, sau în orice fel de structură administrativă ierarhică, știe că într-un asemenea univers trebuie să faci parte dintre prădători pentru a supraviețui.

Peste toate acestea, foarte frumos și foarte subtil, vine tatăl, care calcă năuc peste toate, voit sau nu, făcând aproape ca Ines să fie dată afară, dar arătându-i că există viață și dincolo de carieră.

Pe alocuri, filmul are și ceva, conștient sau nu, din Idioții lui Lars Von Trier, mai ales în improvizata petrecere în pilea goală din final, ba chiar până și în felul in care e filmat, amintind de scurta perioadă Dogma a lui Lars Von Trier.

Tot acolo, în scena cvazi-finală a petrecerii, mai dăm și de o mică gaură narativă, pe care însă o trecem cu vederea, pentru că putem să ne întrebăm cum și-a procurat tatăl german în București înspăimântătorul costum de gorilă participantă la un defileu de irozi bulgari, însă acesta e un detaliu secund.

Iar fata, in final, rămâne o „bestie”, știind că prin jocul si simularea permanentă, inclusiv în fața familiei, ea este o ascetă totală are își ascunde fragilitatea. Doar asceții arivismului urcă ierarhiile celeste, devenind arhonți și paznici ai vămilor interne, iar ulterior îngeri ronțăitori și vameși digeratori.

Cf. și:

Son of Saul (2015) – Auschwitz cu ochelari virtuali și efecte sonore

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/14/son-of-saul-2015-auschwitz-cu-ochelari-virtuali-si-efecte-sonore/

Nymphomaniac – când Lars Von Trier își face “mea vulva”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/01/nymphomaniac-cand-lars-von-trier-isi-face-mea-vulva/

Oscar 2017 – “Jackie” și “Neruda”: când performanțele actoricești nu pot salva un film fără structură 

rs_1024x759-151216152837-1024-jackie-natalie-portman-2

Chile ni l-a dat pe scriitorul Roberto Bolaño, dar și pe regizorul Pablo Larraín, cel care a făcut minunatul film NO, despre căderea lui Pinochet, dar și Jackie, în competiție la Oscar anul ăsta pentru rol feminin, cu Natalie Portman în rolul lui Jacqueline Kennedy după asasinarea președintelui SUA.

Si, simultan cu ieșirea Hollywoodianului Jackie, Pablo Larrain a mai scos și Neruda, despre, da – fuga din Chile a lui poetului comunist Pablo Neruda (intr-un rol secund cu acel Gael García Bernal, sex-symbol absolut în America Latină care fusese și actorul din NO).

no-film

(Neruda a mai fost pe ecran în meteoritul italian Il Postino, cu Philippe Noiret).

Acum, Natalie Portman e în competiție pentru cel mai bun rol feminin în rolul lui Jackie Kennedy, iar filul mai e nominalizat și pentru muzică și costume… La costume e perfect, dar muzica e opresantă și repetitivă, cum e de altfel tot filmul, care pare să dureze o eternitate, deși Natalie Portman este impecabilă în rolul proaspetei văduve Kennedy în zilele de după asasinat.

Natalie Portman e in competitie, printre altele, cu Amy Adams in Arrival si Emma Stone in La La Land.

Vizual, Larrain reușește perfect să restituie atmosfera vintage care făcuse șarmul în NO. Reușește chiar să reproducă accentul afectat al văduvei Kennedy și viitoare văduvă Onassis.

Filmul nu poate funcționa însă pe un singur joc actoricesc. Sigur, de când a debutat în Léon al lui Besson, americano-israeliana Natalie Portman și-a obișnuit fanii cu cele mai extravagante metamorfoze, iar aici totul îi reușește până la limita confuzionării spectatorului. Filmul funcționând pe un sistem complex de flaskbak-uri, la un moment dat nu mai știi dacă vezi imagini de arhivă cu Jackie Kennedy, sau dacă e Natalie Portman filmată în alb-negru. Insă filmul nu mai funționează, pur și simplu, de la jumătate încolo (deși durează decent doar o oră și jumătate, pare că nu se mai termină) și e ucis de absența oricărei tensiuni și a oricărei mize.

E greu să-ți imaginezi că un juriu ar putea acorda un premiu de interpretare unei actrițe, cât de minunate, într-un film atât de plicticos.

Aici intervine ipoteza autorului irosit. După un prim film minunat (NO), Larrain nu mai scoate decât plicticoșenii. Neruda, ieșit în același timp cu Jackie, e aproape de nevăzut. Deși actorul care îl joacă pe Neruda e minunat (aproape la fel de bun ca Philippe Noiret in același rol în Il Postino), filmul e ucis de o insuportabilă voice over permanentă și de scene inutile cu orgii grotești la care participă poetul (și viitor laureat Nobel pentru literatură) care se ascunde de autorități. Și acolo actorul e magistral, dar un joc actoricesc, oricât de bun, nu poate salva un film amorf, fără structură.

nerudabiopic960x545

Cf.:

“No” – conceptul publicitar care l-a răsturnat pe Pinochet…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/02/no-conceptul-publicitar-care-l-a-rasturnat-pe-pinochet/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Donald contra Donald: Tusk avertizează UE împotriva derivelor lui Trump

 

The Prime Minister of Malta Joseph Muscat meets in Brussels to prepare for Malta's presidency of the EU

Donald Tusk

(Foto: EPA/OLIVIER HOSLET)

Se întâmplă rareori ca un politician european de talia polonezului Donald Tusk, președintele Consiliului european, să facă declarații atât de dure și aproape nediplomatice. Tusk a scris și declarat astăzi că Donald Trump constituie o amenințare pentru Europa în egală măsură cu Rusia, China și Islamul radical.

Intr-o scrisoare către liderii celor 27 de țări UE care se vor reuni vineri în Malta (mai puțin britanica Theresa May) pentru a discuta despre Brexit, Tusk scrie că Donald Trump este “imprevizibil” și că asta pune Uniunea Europeană “într-o situație dificilă”. Declarațiile lui Trump, a spus Tusk, sunt “îngrijorătoare”.

Politica protecționistă a lui Trump, scrie Tusk, este însă o șansă pentru Europa, care ar trebui să pună la punct mai multe tratate ale liberului schimb.

Este cea mai mare provocare, cea mai mare sfidare pe care o înfruntă acum Europa după șase decenii de existență, spune Tusk. “China din ce în ce mai îndrăzneață”, “politica agresivă a Rusiei” vizavi de vecini, “Islamul radical” care provoacă anarhie în Orientul Apropiat și în Africa sunt principalele amenințări, dar lor li se adaugă “îngrijorătoarele declarații ale noii administrații SUA, care ne fac viitorul foarte incert.”.

Sunt cele mai dure declarații de până acum ale unui lider UE, la 11 zile după intrarea în funcție a lui Donald Trump, și asta arată o dorință crescândă în capitalele Vechiului Continent de a răspunde într-un fel inițiativelor neașteptate ale noului președinte SUA, cum a fost cea de peste weekend de a interzice intrarea pe teritoriul american a cetățenilor din șapte țări musulmane.

Și mai îngrijorător pentru Europa a fost faptul că Trump a sprijinit Brexit, ieșirea Marii Britanii din UE și că și-a anunțat bucuria că și alte țări vor urma exemplul Londrei.

“Dezintegrarea :Uniunii Europene”, le scrie Tusk celor 27 de lideri, “nu ar duce la restaurarea unei mitologice suveranități a țărilor membre, ci la dependența lor de marile puteri: Statele Unite, Rusia și China. Doar împreună putem fi independenți”.

Tusk nu este primul important politician care a vorbit pe acest ton, dar este cel mai sus plasat. Anterior, șeful liberalilor din Parlamentul European, fostul premier belgian Guy Verhofstadt, a spus că cele trei mari amenințări cu care se confruntă Europa actualemente sunt Islamul Radical, Rusia și… Donald Trump, care în viziunea lui dorește să distrugă UE,

Diplomați din țările membre în UE au discutat luni la Bruxelles despre un posibil răspuns comun de adus lui Trump, dar fără rezultat. Mai multe capitale nu vor ca UE să se îndepărteze și mai mult de SUA și au preferat să aștepte reuniunea la vârf de vineri din Malta. Donald Tusk, președintele Consiliului European, care deși e polonez nu are în acest moment nici o legătură cu guvernul conservator de la Varșovia, a jucat acest rol, trăgând semnalul de alarmă în numele tuturor.

La La Land, care la un moment dat se termină…

lalaland

De: Damien Chazelle

Cu: Ryan Gosling și Emma Stone

Cine se mai aștepta să vadă o comedie muzicală în America lui Trump? Romantism, escapism, film care ne amintește de Cântând în ploaie, Un american la Paris, sau Umbrelele din Cherbourg; culorile spălăcite și granulația peliculei cinemascope (film care trebuie văzut pe ecran gigantic, nu piratat în computer).
.
Dincolo de tot hype și extazul întreținut artificial de toată presa –14 nominalizări la Oscar, egalizând Titanic al lui James Cameron, care a plecat acasă cu 11 statuete, și All about Eve al lui Mankiewicz (6 statuete)–, despre ce e vorba acolo?
.
.
E un filmuleț cam prea lung și cu final neconvingător. Sigur, cei doi actori sunt magnifici, dar scenariul e tare liniar și repetitiv.
.
Vizual, au mai fost recent filme care reconstuie o atmosferă vintage (Big Eyes al lui Tim Burton), ba chiar am avut și un muzical la Oscaruri (Les Misérables în 2013, unde Ann Hathaway plângea și cânta cu muci reali).
.
La La Land e însă neconvingător pentru că, din nou, cu tot circul mediatic și perfecțiunea lucrăturii, filmul rămâne un produs artificial, care nu se asumă. Nu este apogeul unui contra-curent cultural cum au fost la sfârșitul epocii hippie filmele muzicale Jesus Christ Superstar sau Hair. Nu este transpunerea cinematografică a unei operete moderne, cum a fost Les Misérables. E un hibrid care vrea să reînvie epoca romantică a filmelor cu dansuri step ale lui Fred Astair, Leslie Caron sau Gene Kelly, care dansau în umbra marilor studiouri din Hollywood (unde se și petrece acțiunea, de acolo jocul de cuvinte facil pe La La și LA, Los Angeles) și a jazzului anilor 1950… doar că paradigma nu mai funcționează astăzi.
.
Sigur, filmul are mignone calități. Toate scenele muzicale și de dans sunt turnate în planuri-secvență, plans-séquences, fără montaj, turnate integral, regizorul si cameramanul si coregrafii plănuind fiecare gest. Secvența care deschide filmul, unde se cântă și dansează pe autostradă, turnată într-un singur plan, ca în Birdman (unde de altfel a și jucat Emma Stone) este de o perfecțiune care te lipește în fotoliu. Dar ansamblul lasă un gust searbăd. Ca în acea povestire de Ray Bradbury unde Picasso desenează pe nisip în admirația nudiștilor, după care vine mareea.
 .
Va înhăța însă tot ce se poate lua la Oscaruri și este un frumos exercițiu de regie și actorie, mai puțin însă de scenariu, fiind repetitiv, cu mari găuri, deși e liniar, cu dialoguri plate și un sfârșit “în coadă de pește”. Adică la un moment dat se termină.

Les Misérables – încântator si iritant… și Ann Hathaway cu muci reali

Despre mignon-ul bun de pus în salon Ryan Gosling:

— Only God forgives: un film atât de stupid încât nu trebuie ratat

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/23/only-god-forgives-un-film-atat-de-stupid-incat-nu-trebuie-ratat/

— Gangster Squad: natural boring killers…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/09/gangster-squad-natural-boring-killers/

Big Short (2015): un manifest despre criza mondială și secta banului creat din neant

Gulagul digital… Cum Rusia lui Putin ucide libertatea internetului

RUSSIA PUTIN INTERNET CONFERENCE

Foto: EPA/SERGEI ILNITSKY

Promisesem o analiză, cu referințe precise și discuții cu experți pe care i-am contactat personal, despre felul în care funcționează cenzura cvazi-totală a internetului în Rusia. Un text concret, de folosit în discuțiile cu trollii matrioșka din România care ne asigură că ne-ar fi bine cu Putin.

Să începem cu așa-numita “Lege Iarovaia”, care transformă în delict penal orice formă de protest.

Alegerile legislative ținute în Rusia pe 18 septembrie 2016 au dat ocazia puterii să-și reîntărească și să intensifice cenzura și controlul asupra internetului. Pe 7 iulie 2016 deja, Putin semnase cea mai represivă lege de la căderea URSS-ului încoace, “Legea Iarovaia” (de la numele unei deputate din partidul Rusia Unită al lui Putin și Medvedev, care a împins în parlament acest text).

Adoptată de Duma pe 24 iunie 2016, noua lege semnată de Putin două săptămâni mai târziu constă dintr-o serie de dure prevederi “anti-terorism” care duc la un control total al internetului rus și al datelor și comunicațiilor utilizatorilor. Legea le cere furnizorilor de acces internet și operatorilor telefonici să ofere FSB-ului, serviciilor secrete ruse, cheia tuturor programelor de criptare. Legea obligă rețelele de socializare să își stocheze datele și conversațiile clienților pe servere situate în Rusia și controlate de FSB. Cei care refuză, precum LinkedIn, sunt interziși.

Da, LinkedIn e blocat în Rusia din noiembrie, ceea ce situează Rusia pe același plan cu China și Iranul, dar sub Afganistan, unde nu există cenzură a internetului.

Legea Iarovaia atacă acum WhatsApp (posedat de Facebook), Viber și Telegram și se îndreaptă lent și spre Facebook.

O zi după ce a fost semnată de Putin, pe 8 iulie deja, organismul de control al internetului Roskomnadzor (Роскомнадзор, Федеральная служба по надзору в сфере связи, информационных технологий и массовых коммуникаций), care are puteri discreționare și care e tot un braț al FSB-ului aflat la putere în Rusia, anunța deja că a blocat patru site-uri care promovau boicotarea alegerilor din septembrie 1.

Roskomnadzor a precizat doar că cererea venise de la biroul Procurorului General al Rusiei.

Tendința e veche, iar Serviciul Federal de Securitate (FSB) căuta de multă vreme să poată exercita un control complet al internetului. Acum însă, după Legea Iarovaia, FSB are mijloacele legale de a colecta și centraliza toate cheile și programele de criptare de la companiile furnizoare de acces internet și telefonie.

Extinderea sistematică a supravegherii și controlului pe internet

 Televiziunile independente au fost eliminate de mult, iar cenzura sau auto-cenzura instaurate lent încă de la primul mandat prezidențial al lui Purin, 2000-2008. Până acum, internetul rămăsese, de bine de rău, un spațiu de libertate pentru exprimarea opiniilor politice și pentru dezbateri publice.

Autoritățile caută să împiedice asta fie prin Rozkomnadzor, fie prin decizii de tribunal sau ale Procurorului General, prin liste negre, noi decrete, regulamente, intimidări și atacuri cibernetice. Cu toate astea, abia din 2012 s-a ajuns la controlul total.

Totul a început cu “Lista neagră”.

— 2012: “Lista Neagră”

Semnată de Putin pe 28 iulie 2012, legea “Lista neagră” a pus capăt libertății internetului în Rusia. Legea a impus crearea unei baze de date centralizate care inițial era presupusă a strânge datele site-urilor considerate a fi dăunătoare pentru copii și adolescenți. Incepând din 2012, Roskomnadzor poate adăuga site-uri în baza de date fără a mai trece printr-o decizie de tribunal. Sunt fișate acolo site-urile “suspectate de extremism”, cele care promovează “manifestații ilegale” sau cele care “promovează idei ce încalcă ordinea stabilită”.

— Mai 2014 – “Legea bloggerilor”

 Semnată în mai 2014, legea cumulează trei rezoluții separate adoptate de Duma după atacurile teroriste din Volgograd din decembrie 2013. Prin ele e legiferat controlul asupra “bloggerilor populari”. Acolo trebuie înscriși orice bloggeri de succes, în special cei care au o audiență de mai mult de 3.000 oameni pe zi (eu aș fi cu cătușe acolo, de pildă). Bloggerii înregistrați în baza de date sunt supuși unor noi măsuri (limbaj obscen, calomnie etc., eu aș fi iarăși acolo), ceea ce îi fragilizează în fața legii.

— Iunie 2014: “Legea retweets”

Semnată pe 28, 2014. Oricine re-transmitere, prin Twitter, Facebook sau orice altă rețea socială “mesaje extremiste” poate duce la cinci (5) ani închisoare. Intre timp, pedeapsa maximă a fost ridicată la șapte (7) ani.

– Iulie 2014: stocarea datelor

O nouă lege votată de Duma pe 23 iulie 2014, ca un amendament la cele precedente, cere furnizorilor de internet să stocheze toate datele clienților pe servere situate fizic pe teritoriul Rusiei.

— August 2014: controlul operatorilor

Incepând din august 2014, legea le cere operatorilor de wi-fi gratuit (în restaurante, hoteluri, cafenele etc.) să strângă datele personale ale clienților, cerându-le un act de identitate.

— Iulie 2016: “Legea Iarovaia” (despre care am scris mai sus).

Sigur, opoziția ia în derîdere toate aceste măsuri represive, deoarece este imposibil în mod concret să distingi pe internet cetățenia utilizatorilor. Cu toate acestea teama s-a răspândit, până a se ajunge la ceea ce a fost deja numit un “Gulag digital“ [1].

Acte recente de cenzură:

 — Martie 2014 – Blogul opozantului Alexei Navalnîi și unul al lui Garry Kasparov (kasparov.ru), ca și două site-uri noi: Ej.ru și grani.ru au fost blocate din ordinul Procurorului General. Roskomnadzor a precizat că site-urile au fost blocate pentru că participaseră la organizarea de manifestări neautorizate.

— Pe 25 ianuarie 2016 Rutracker.org, cel mai mare tracker de torrente din Rusia, cu circa 13 milioane de utilizatori, a fost blocat de Roskomnadzor în urma unei decizii a tribunalului din Moscova.

— 2 August 2016: Crimeea o duce mult mai rău decât restul Federației Ruse. Site-ul de știri din Crimeea Krym.Realii a fost blocat fără explicații.

aude-merlin-230633-250-400-0731b

Aude Merlin

 “E limpede că avem de-a face cu un proces politic represiv foarte bine pregătit”, mi-a declarat Aude Merlin, specialistă în Rusia și lector la Universitatea Liberă din Bruxelles, “un proces început odată cu revenirea lui Putin la președinție în 2012. In acel moment, odată cu marile manifestații împotriva lui, părea că țesutul social al Rusiei se va reface, lucru pe care Kremlinul nu îl putea permite. De aici – valul de legi care au început să curgă din 2012 până astăzi: împotriva propagandei străine, împotriva drepturilor minorităților sexuale și religioase, împotriva libertății internetului.

 “E limpede că avem aici ceva sistematic, un pattern de legi represive coerente”, confirmă Irina Lagunina, expertă în media din Rusia și colaboratoare cu Radio Free Europe/Radio Liberty. “Ceea ce e nou acum este faptul că autoritățile vizează direct persoane și figuri publice. Multe din noile legi au sub-secțiuni care se ocupă de responsabilitatea personală.”

 b478a248-afb1-4a65-b729-418cad89939e_w640_r1_s

Irina Lagunina

Tehnicile de control

Controlul internetului și al presei virtuale, precum și al rețelelor de socializare trece prin:

Inchiderea și blocarea directă a site-urilor (cf. exemple mai sus): De multe ori, cenzura nici măcar nu e anunțată direct și explicit, autoritățile mulțumindu-se să anunțe numărul site-urilor închise, nu și identitatea lor.

Presiune politică permanentă ce duce la auto-cenzură: Chiar dacă site-uri precum Lenta.ru au putut frecent să își reia activitatea, autocenzura printre jurnaliști a atins un nivel fără precedent din epoca sovietică încoace, ducând la restrângerea spectrului informațiilor disponibile celor care nu citesc în limbi străine. Sunt cunoscute cazuri de violență fizică (fără a merge până la asasinate, precum cel al opozantului Boris Nemțov [2]. Reporters Without Borders au strâns multe cazuri de hărțuială din partea autorităților [3], iar Rusia a fost înscrisă pe Reporters Without Borders Internet Enemies încă din 2014.

Intimidarea e permanentă, iar autoritățile vizează în primul rând indivizi, personalități fragile, mai ușor de atins decât grupuri sau asociații. Orice blogger e un dizident potențial. De altfel, Putin a numit internetul un “proiect al CIA”.

Noi măsuri, din ce în ce mai restrictive, sunt propuse la intervale regulate, în scopul de a crea o perdea de fum care să diminueze amploarea represiunii oficiale. Astfel, în aprilie 2016,  șeful Comitetului Central de Investigații Aleksandr Bastrîkin a propus să fie urmat exemplul Chinei și să fie interzisă cu totul orice prezență electronică de mass media aparținând unor companii străine.

Obligația de a păstra metadata vreme îndelungată:

Legea semnată de Putin pe 7 iulie 2016 oblică firmele de internet să cedeze FSB-ului accesul la criptarea comunicațiilor, prin așa-numitul backdoor access.

Operatorii și furnizorii de acces internet și telefonic sunt deja obligați să păstreze conținutul tuturor contactelor și al mesajelor vreme de șase luni, iar metadata vreme de trei ani. Stocarea unei asemenea mase de informații e pe socoteala lor, majoritatea trebuind să-și cumpere servere noi, infrastructură încăpătoare, din care să poată pescui FSB-ul.

Firmele se plâng că asta le forțează să stocheze de 100.000 mai multe date decât pot acum și că investițiile private totale, pentru întreaga Rusie, se vor ridica la 33 miliarde de dolari în infrastructuri noi și reorganizare.

 

Presiuni asupra companiilor străine

 Autoritățile vor ca Facebook, Twitter și Google să se conformeze legii și să-și stocheze arhivele și metadata pe teriotriul Rusiei. Roskomnadzor a confirmat că directorul s-a întâlnit deja cu reprezentanți ai Facebook în august, 2015, fără a da mai multe detalii [4].

Tot atunci, Roskomnadzor a amenințat să închidă Wikipedia. LinkedIn, cum spuneam mai sus, a fost deja închis, în noiembrie 2016.

Ceea ce surprinde este disproporția dintre pedepsele posibile legal și caracterul vag al delictelor catalogate, precum: “justificarea terorismului pe rețelele sociale”. Pedeapsa maximă, am spus, este de șapte ani închisoare. Astfel, orice opinie îndreptată împotriva guvernului sau a lui Putin poate fi văzută ca o incitare la terorism și acte de subversiune.

E limpede”, spune Aude Merlin, “că din această perspectivă a contesta anexarea Crimeei este o crimă și poate fi considerată o formă de “extremism”. Legea Rusă dă “extremismului” o definiție foarte flexibilă și elastică. Din perspectiva asta, Putin nici nu avea nevoie de o nouă lege care să acopere “ propaganda teroristă”, deoarece toate astea erau deja prevăzute de legile anterioare pentru combaterea extremismului. E ceea ce putem numi un overkill.”

“Din nefericire”, confirmă Irina Lagunina, “noul pachet de legi, cu toate că e șubred moral sau uman, sau pur și simplu din punct de vedere al legislației internaționale, intră perfect în cadrul legal al Rusiei. Până și faptul că adolescenți de 14 ani pot fi aduși în fața legii pentru că nu au denunțat fapte extremiste, sau mesaje pe care le-au văzut pe internet, sau auzit de la părinți, arată ce înseamnă astăzi legea în Rusia.”

Orice contestare pe internet a puterii lui Putin a devenit astfel de multă vreme pentru legea rusă o formă de “extremism”.

Iată, așadar, câteva referințe precise, legale, de aruncat în ochii hulpavi ai piticilor de grădină ai lui Putin care în România au (încă) toată libertatea de exprimare pe internet.

1 http://rkn.gov.ru/news/rsoc/news39992.htm

[1] https://themoscowtimes.com/articles/the-kremlins-digital-gulag-33802

[2] https://www.theguardian.com/world/2016/jun/23/violence-against-russias-web-dissidents-raises-fresh-fears-for-internet-freedoms

[3] http://12mars.rsf.org/2014-en/2014/03/11/russia-repression-from-the-top-down/

[4] http://rkn.gov.ru/news/rsoc/news34304.htm

Cf. și:

Halucinanta prevestire a lui Nemțov: — “Mi-e teamă că Putin mă va ucide.”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/28/halucinanta-prevestire-a-lui-nemtov-mi-e-teama-ca-putin-ma-va-ucide/

12191397_1025734170793754_2113982435256638580_n

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

20161020171048arrival_movie_poster

Arrival (2016)

De: Denis Villeneuve

Cu: Amy AdamsJeremy RennerForest Whitaker

In Arrival, extratereștrii ajung pe pământ în niște gigantice cochilii plutitoare, iar CIA și Pentagonul o angajează de urgență pe profesoara de lingvistică Amy Adams (actrița, numele ei din film e irelevant) ca să intre în contact cu bestiile din cosmos și să descifreze ce bolborosesc, dat fiind că ea mai tradusese anterior pentru CIA din farsi (persană), așa că agenția are încredere în cunoștințele ei.

Aparent, autorii scenariului au crezut că farsi este o limbă foarte dificilă, care te ajută să intri în contact cu Aliens.

Acei Aliens sunt niști polipi gigantici cu șapte tentacule (heptapozi), care plutesc în vapori mefitici și dătători de clarviziune.

Polipii din cosmos, sau caracatițele galactice, comunică nearticulat, prin niște mormăituri drăcești și bolboroseli, cam la fel cum fac balenele și delfinii, însă au construit nave care zboară cu viteza luminii (sau de un milion de ori viteza luminii, oricum n-are nici o importanță) și se exprimă în scris printr-un sistem ideografic complex, care constă în niște cercuri cu pete și puncte, ca un fel de ticăloșenii Rorschach ce dau coșmare nesănătoase.

soyl-cpt-002

Mai joacă acolo Jeremy Renner, într-un rol total neclar, și Forest Whitaker, care completează cota obligatorie la Hollywood de nigger inteligent și dur.

Acum, Arrival, dincolo de ceva efecte vizuale drăguțe, cu tentaculele heptapozilor care desenează ideograme circulare din fum, e interesant doar pentru că pune problema descifrării limbajului unei specii străine. Mai amintește filmul și teoria behavioristă (celebră o vreme, dar cu premise false) numită uneori teoria Sapir-Whorf, de la numele a doi lingviști americani, care teorie spune că limba pe care o vorbim ne determină acțiunile și comportamentul (behavior). Fals, cum știm azi.

Filmul Arrival pune așadar problema limbajului și a comunicării, la fel cum stârnește o reevaluare a tuturor clișeelor despre limbă, vorbire și limbaj (sau, la Saussure: langue, parole, langage).

Multă lume își pune și astăzi întrebarea (admirabil rezumată într-un roman al lui Soljenițîn în care Stalin se căznea să decidă dacă limbajul ține de infrastructură sau de suprastructură) dacă limba este o achiziție socială sau un instinct.

La fel, se mai pune întrebarea dacă noi căpătăm mai multe personalități învățând și asimilând mai multe limbi. In film, Amy Adams e chiar întrebată de partenerul ei Jeremy Renner dacă nu cumva devine și ea un polip extraterestru comunicând cu aceia (chit că respectiva comunicare se efectuează pur vizual și grafic).

arrival

Bun, toate teoriile astea populare au fost demontate de mult ca fiind false, dar se poate totuși pune întrebarea dacă un script circular din pete de cerneală cum e cel folosit de sepiile extraterestre din Arrival ar putea fi descifrat în absența cunoașterii limbii lor mormăite, care aduce cu cea a unor delfini satanici. Răspunsul este: NU !

Nu este posibil să descifrezi un sistem de scriere fără a cunoaște, fie și folosind felurite ipoteze de lucru, limba în care a fost ticluit.

basalt-rosetta-stone

Descifrările celebre: egipteana veche pentru Champollion, hitita pentru cehul Hrozny, scrierea maya pentru rusul Knorozov s-au bazat pe cunoașterea unei limbi înrudite cu cea din scriere. Champollion cunoștea copta, limba egipteană modernă, astăzi moartă, dar care descinde direct din egipteana hieroglifelor și a avut imensul noroc de a da peste o inscripție bilingvă, în greacă și egipteană; Hrozny cunoștea cuneiformele asiriene și a dat peste un text hitit în cuneiforme în care a identificat termenul watar = apă în hitită (și alte limbi indoeuropene precum engleza) – plecând de acolo, a aplicat o grilă de descifrare indoeuropeană; Knorozov s-a bazat pe ipoteza că scrierea maya e bazată pe strămoașa unei limbi maya încă vorbită astăzi în Yucatan, în Mexic, și a pornit de acolo ajutat de un manuscris medieval al unui misionar spaniol care dădea valoarea fonetică a unor glife.

In filmul nostru însă, nu avem nimic similar. Caracatițele care zboară cu viteza luminii sunt surprinzător de pasive lingvistic, prin capul lor scârbos dar bine intenționat nu trece ideea să o ajute pe Amy Adams să le înțeleagă bolboroselile și cercurile pătate, o lasă să facă ea tot, să găsească neverosimila cheie.

La un moment dat, filmul se termină.

pyrgi-tablets

Despre tentativa mea de descifrare a limbii etrusce, a acelor eleganți etrusci care au fondat Roma, dar ne-au lăsat mii de iritante inscripții de neînțeles:

A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/11/16/a-structural-comparison-of-etruscan-with-the-kartvelian-languages/

Despre idei false în lingvistică am mai zis la microfon și aici, pe Europa Liberă:

„Di ci”, „di și”: etiologia în lingvistică, sau de ce vorbesc moldovenii „altfel”

http://www.europalibera.org/a/28249907.html

Alte filme cu Amy Adams:

Big Eyes (2014) – despre psihopați și furtul intelectual

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/08/big-eyes-2014-despre-psihopati-si-furtul-intelectual/

American Hustle, un film frumos, cu o “voice over” care se împotmolește magistral

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/08/american-hustle-un-film-frumos-cu-o-voice-over-care-se-impotmoleste-magistral/

‘Her” – o lecție de scenariu… și cum se trișează…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/19/her-o-lectie-de-scenariu-si-de-cum-se-triseaza/

A mai jucat și în The Master, fimul perturbant cu Joaquin Phoenix și cu răposatul Philip Seymour Hoffman:

“The Master”- o manipulare fără sfarsit…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/17/the-master-o-manipulare-fara-sfarsit/

Alte filme cu Jeremy Renner:

“Mission: Impossible — Rogue Nation”, o decriptare ideologică, sau: când China decide ce vedem la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/08/11/mission-impossible-rogue-nation-o-decriptare-ideologica-sau-cand-china-decide-ce-vedem-la-cinema/

Avengers: the Age of Ultron (2015) – Fabrica de Dumnezei

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/05/03/avengers-the-age-of-ultron-2015/

— Alte filme cu Forest Whitaker:

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/23/star-wars-rogue-one-din-care-aflam-din-nou-ca-nu-exista-varianta-corecta-a-mitului/

The Butler (Majordomul) – un film eficace, dar care nu ne păcălește

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/13/the-butler-majordomul-un-film-eficace-dar-care-nu-ne-pacaleste/

arrival

Remus Cernea și pristinele insulte ale lui Gigi Becali 

486206_488796487820861_1946813856_n
Remus Cernea l-a dat în judecată pe Gigi Becali pentru că multiplul pelerin la Athos  l-a făcut anul trecut: “drac împielițat”.

Pentru acest “drac împielițat”, Cernea îi cere lui Becali despăgubiri de 50.000 de euro.

Acum… Eu nu știu cum stă Cernea cu umorul, dar, de pildă, Andreea Pora nu s-a ofensat prea tare când Becali a făcut-o în direct la TV  “ciocănitoare”…

Nu s-a ofensat, pentru că ea știe că atunci când aceeași persoană (Andreea Pora) e atacată grosolan atât de Antena 3, cât și de Becali, trecând prin Papahagi și Baconschi, cu toții legându-se de feminitatea ei, ceva e în neregulă cu bărbatul român, de fapt (sau aromân, in cazurile Becali-Papahagi).

Acum, la Antena 3 sînt doar gealați inarticulați și nu-i luăm în seamă. Realitatea însă cu  “ciocănitoarea” lui Becali e mai complexă decât am crede. Ce nu s-a înțeles atunci când a insultat-o este că Becali i-a făcut de fapt Porei un foarte mare compliment. La aromâni, ciocănitoarea, confundată în simplitatea lor pastorală deseori cu coțofana, este nu doar o pasăre pur benefică, ci se folosește expresiv vorbind despre o femeie frumoasă.

Are diverse nume (dar și noi îi spunem în multe feluri, de pildă ghionoaie). Bunii aromâni o numesc, in naivitatea lor pristină :

— ciocănitoarea: hărăflij, hășcă,caracàxă, iarmageà sau hărăhastă.

Cum ne informeaza marele lingvist machedon Tache Papahagi într-al sau monumental Dictsiunar rumăn-armăn, unei femei frumoase si svelte îi spui: ti fătsesh hărăhastă (= te-ai facut ciocanitoare, sau cotofana), adică: arăți bine, ai slăbit, esti frumoasă.

O mare confuzie lingvistica, asadar. Tot așa, cum ne informeaza acelasi Tache Papahagi, ar fi bine sa invatam că “la aromăni urina proaspătă e folosită contra transpiratiei picioarelor“.

(Tache Papahagi, Mic dictionar Folcloric, Ed. Minerva 1979, p.487)

La atâta naivitate de limbaj, cum naiba să te superi pe “drac împielițat”? Dacă era cumva un compliment acolo?

Eșanjiștii de pe Volga: fragment din Pantere Parfumate

ilia_efimovich_repin_1844-1930_-_volga_boatmen_1870-1873

Repin: Edecarii de pe Volga (1873).

Rezumatul capitolelor precedente:

(Naratorul, ajuns în Rusia pentru a face un film documentar pe urmele lui Alexandre Dumas prin Caucaz, coboară pe Volga, de la Kazan la Astrahan, împreună cu iubita lui Eva, pe vasul Verbliud, căutând să filmeze de-a lungul drumului ceea ce văzuse și descrisese autorul celor Trei Mușchetari, care efectuase exact același parcurs, lăsându-ne un jurnal de voiaj prin Rusia și Caucaz în două tomuri. Eva se plictisește îngrozitor în lunga croazieră, nava alunecă de-a lungul unor maluri de ciment unde nu e nimic de văzut, apa e monotonă, fără o insulă, fără o pasăre.

Volga, cum spunea Dumas, e doar o lungă ezitare de 4.000 km iar la bordul navei se află puțini oameni, printre care un cuplu de turiști nemți. Pentru a mai asezona starea Evei și a biciui amorul dintre ei, naratorul decide să-i ofere ceea ce îi promisese de multă vreme și nu izbutise până atunci: sex în grup cu un alt cuplu, acela fiind cei doi nemți.)

Cușetele erau doar pentru o persoană, așa că dormeam alternativ într-a mea și a ei. Era foarte incomod de făcut amor în paturile înguste, iar cel mai adesea aruncam păturile și plapuma pe podea și ne alungeam, ajungând și sub pat.

Devenise ritualic, un obicei mecanic, iar într-o zi Eva m-a împins deoparte și a rămas inertă, cu ochii în plafonul cușetei.

— Așa vrea tare mult să meargă între noi, a suspinat.

— Eu zic că merge. Uite, ești cu mine aici.

— Da, a făcut, oftând iar.

Am mângâiat-o pe față.

— Știu că te plictisești. Așteaptă.

 

Cuplul de nemți bea la bar. Ăștia sunt eșanjiști prin natură, mi-am spus. Pe el îl uram încă de la începutul croazierei. Face parte din specia clefăitorului  dominator, cel care se lăfăie la masa de lângă tine, unde a comandat ceva lipicios. Iar acum rumegă tacticos, plescăind și uitându-se în gol.

Gura lor e o cutie de rezonanță care amplifică obscenitatea bolboacelor alimentare. Vita umană te forțează să-ți imaginezi cum coboară bolul alimentar și ce alchimie de mâna a doua are loc în mizerabilele-i mațe.

Când plătește, face glume îndoielnice cu chelnerul, în engleză proastă, mestecând o scobitoare în colțul gurii. Cu acea scobitoare ar trebui să fie torturat, lent, până mucoasele îi devin seci și promite că nu va mai mânca niciodată în public.

Femeia lui e cam căloasă, dar, mă rog. Mă fascina cum sublinia cu roșu când citea ceva. Pentru mine, dacă subliniezi pe cărți și-ți umezești degetul cu limba când dai o pagină, mai rămâne să ronțăi alune cu gura întredeschisă și am pus de-un fapt divers cu barbarie neînțeleasă de jurați.

M-am apropiat și le-am aruncat un Guten Tag voios.

Grüß Got, au răspuns împreună.

— Cum vă pare croaziera?

Super! Prima! se extaziază femeia.

Wunderbar, adaugă bărbatul.

Îl botez în cap Fritz și încep, disperat, mimând prietenia, o conversație anostă.

— Vă place chiar și mâncarea, aici pe vas?

— Ah, nu, mâncarea e oribilă. Noroc că am luat cu noi multe cutii de tăiței uscați, instant noodles. Sunt bune, de fapt.

Fritz interveni:

— Știi că sunt junk food, ba chiar probabil toxice dar le mănânci. Costă un euro potirul de plastic, scrie pe el : “chicken flavour“, iar tu verși apă fierbinte înăuntru, lipești repede capacul de aluminiu la loc, lași să se umfle, cu mirodeniile alea sintetice presărate din pachețel, după care deschizi, adulmeci efluviile orientale și sorbi delicat tăițeii, frigându-ți buzele.

— Da, știu, zic eu. Mai tragi o sticlă de vin ieftin, plus ceva alune la cutie și Pringles de-alea industriale, din plastic comestibil.

— Da, da, râde femeia. Înghiți tot, ca după aia să te trezești senin, ca un copilaș trecut prin Purgatoriu.

Junk food, rețeta fericirii, fac eu și amândoi izbucnesc în râs.

Mă gândesc ce să le mai spun și reiau:

— E drept însă că unele din chimicalele astea dau adicție. Asta-mi amintește de o româncă în vârstă care dispera pentru că nu găsea în Bruxelles, unde locuiesc eu, “sare de lămâie“, un praf chimic din vremea lui Ceaușescu, sulfat de calciu de fapt, tratat prin filtrare, pentru ciorbã. Intrebând-o eu de ce nu acrește supa cu lămâie adevărată în loc să punã praful ăla, femeia s-a indignat: —” Dar n-are același gust”!… Avem extazul pe care-l merităm.

Junk food, rețeta fericirii, mă imită Fritz izbucnind iar în râs.

A făcut gestul acela insuportabil care constă în a sugera ghilimelele cu degetele: o fracțiune de secundă și-a tras capul între umeri și, rânjind complice, a ridicat brațele ca Isus când binecuvântează, clipocind ghilimele din degete: ””— “”… ca să-nțeleg eu că el a priceput că-i de glumă.

— Suntem în “paradisul gurmanzilor” pe nava asta, a chicotit și calul teuton, nevasta lui, schimonosindu-se la “paradis” și făcând și ea din umeri și degete ca niște urechi de iepure: /””— /“” care ar încadra cuvântul.

Dar dacă eram la telefon, tâmpito, cum mai făceai din degete și umeri ca să-mi arăți că folosești niște retorică elementară pentru o glumă insipidă?

Ne dregem vocea căutând alt subiect, eu spunându-mi că ăștia sunt din cei care trăiesc doar intermitent.

— Așa, și mai avem și conserve, mă informează femeia.

— Aaah, conserve! Ce vremuri, când conservele erau o rondelă metalică masivă și continuă și trebuiau deschise cu briceagul elvețian pe care un bărbat autentic e obligat să-l aibă la sine. Sau un cuțitoi de bucătărie.

Ja, ja, face Fritz. Se punea vârful ascuțit în marginea conservei, bărbatul izbea cu căușul palmei în capătul mânerului, după care făcea rotative mișcări de secționare, mimând efort.

Cum se instalează o pauză nedorită, adaug:

— Odată, când Domnul a dorit să nu fie cuțit în preajmă, am deschis conserva cu o linguriță căreia îi ascuțisem puțin capătul. Azi, orice năucă îți vine cu conserva la masă și trage scurt de inelul ăla. N-ai nici o plăcere să mănânci ce-i înăuntru.

— Acum cu briceagul doar îți cureți unghiile, completează Fritz.

Sorbim un pic din pahare și văd că ei beau șampanie.

— E ziua mea, spune Fritz. Croaziera asta e cadoul ei.

— Ha, ce norocos sunteți. Femeia pe care am iubit-o cel mai mult uita sistematic data zilei mele de naștere.

— Oare de ce uita?, întreabă căloasa, ingenuu și fals naiv.

— Din răutate, îi rezum calm.

Mă rog în cap să nu aud iar toate clișeele, cum că dacă ai trăit doar cu nebune înseamnă că tu ești de vină, așa le cauți, tu le stărnești etc.

Ea are unghii false, din cele care pentru un bărbat normal constituit sunt un “put-off” total. La cât au costat, e clar că n-o să-ți facă brazde cu ele pe spinarea ta elegant cabrată. Si nici omletă dimineața.

Dacă facem amor în patru, n-am să mă ating de ea. Ea poate să se uite, în vreme eu și Fritz o să o facem pe Eva de la un capăt la altul. Sau poate Evei îi plac astea cămiloase, mai știi?

Femeia bate deodată din palme și anunță că se duce în cușetă după altă șampanie, să o împărțim. Rămân doar cu Fritz, care mă informează:

— Afară de mâncare, condițiile sunt minunate, nu mă așteptam să găsim cușete atât de mari. Parcă suntem iar în luna de miere.

— Ah, aveți cușetă dublă? M-am mirat, de data asta sincer. Pe noi ne-au pus în două dulapuri.

Și am adăugat repede:

— E loc de patru?

A râs. După care a tăcut. Cum mă privea fără să înțeleagă, am continuat:

— Luați-o ca pe un cadou de ziua dumneavoastră. Dacă sunteți amatori, nu ne-am da înapoi.

A exclamat:

Was? Eine Hure!

Eine Hure, jawohl. Trăiesc cu o curvă, da. Dar nu caută bani, e o curvă astrală, metafizică, înțelegeți?

A sărit de pe taburetul barului și mi-a întors spatele, cât eu scoteam tableta.

— Hei, nu plecați. Stați să v-o arăt.

(VA URMA)


 

Charlie Hebdo: o decriptare completă a numărului din ziua atentatelor, 7 ian. 2015…

In urmă cu exact doi ani, pe 7 ianuarie 2015, avea loc masacrul de la Charlie Hebdo, exact în ziua în care apărea și romanul lui Houellebecq Soumission.

In loc de empatie cu victimele de la Charlie Hebdo, mulți s-au discalificat moral, inclusiv docți comentatori de la noi, criticând morții și făcându-se complicii unei abominabile crime impotriva spiritului pe care ei pretind că il reprezintă.

In toată magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România după tragedia de la Charlie Hebdo, am citit stupefiat și mâhnit un text în care Andrei Pleșu cere public instaurarea cenzurii și încredințarea ei unor “specialiști”.

La două zile după atentat decriptam, pagină cu pagină, ultimul număr din Charlie, cel pe care ziariștii îl aveau în față în momentul în care au fost asasinați de Dumnezeu, în acea zi de miercuri, ziua reuniunii editoriale: ziua in care Charlie Hebdo ajunge în chioșcuri si se decide linia editorială a numărului următor.

Cu multe alte linkuri la sfârșitul textului.

Cabal in Kabul

Gunmen kill 12 at French magazine Charlie Hebdo

In loc de empatie cu victimele de la Charlie Hebdo, mulți s-au discalificat moral, inclusiv docți comentatori de la noi, criticând morții și făcându-se complicii unei abominabile crime impotriva spiritului pe care ei pretind că il reprezintă.

Intelectualitatea română s-a arătat lașă, habotnică, defetistă, lipsită de umor. Generațiile mai tinere au comentat absurd despre o libertate a presei și a spiritului pe care nu o cunosc, sugerând că ziariștii de la Charlie Hebdo trebuiau “să nu se bage”, “să tacă”, sau că “au exagerat”.

Pentru că majoritatea celor care înfierează libertatea vorbei și creionului nu au pus niciodată mâna pe un exemplar din Charlie Hebdo, iată aici, pagină cu pagină, decriptarea ultimului număr, cel pe care ziariștii îl aveau în față în momentul în care au fost asasinați de Dumnezeu, în acea zi de miercuri, ziua reuniunii editoriale: ziua in care Charlie Hebdo ajunge în chioșcuri si se decide linia editorială a…

View original post 2,147 more words

Opăriți lingvistic și scăldați blând: cum scald și bland din engleză sunt înrudite cu cele din română

maxresdefault

At last the shank, in one complete rod, received its final heat; and as Perth, to temper it, plunged it all hissing into the cask of water near by, the scalding steam shot up into Ahab’s bent face.”

(Melville, Moby-Dick, cap. CXIII)

The scalding steam este, cum știe orice bun vorbitor de engleză, aburii fierbinți. To scald înseamnă a opări, a frige cu apă fierbinte. Scalding se spune despre o apă insuportabil de caldă.

Hm, sună interesant ca românescul a scălda. Nah, trebuie să fie o coincidență.

Ei bine, nu este: ambele urcă până la latinescul excaldare: de la  ex- și calidus “fierbinte”, de unde noi mai avem și cald (chaud, în franceză, de la aceeași rădăcină).

In română, sensul lui a (se) scălda s-a lărgit până la spălatul și lăutul (lăutul însuși vine de la latinescul lavare) în orice apă, fie și rece. In italiană, însă, sensul s-a păstrat în verbul scaldare, care înseamnă a opări.

images
Italienii pot astfel încă să simtă legătura etimologică dintre scaldare și caldo, pe când românii nu percep identitatea rădăcinii comune din cald și a (se) scălda.

Explicația este că în română (ca și în portugheză și catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călare, mamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuță. A neaccentuat devine Ă. Verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. A scalda, derivat de la cald, ar fi fost imposibil în română. Așa încât verbul e în mod natural a scălda, așa cum cald, prin deplasarea accentului, a mai produs în mod derivat: căldură.

Căldură are așadar aceeași rădăcină istorică din latinã cu a scălda. Englezescul to scald și scalding provin din franceza normanzilor și a păstrat sensul latinesc inițial de a opări. (Ca o paranteză, de acolo vine și căldare, de la caldaria, plural de la caldarium, care a fost perceput ca un feminin. Era un bazin sau recipient cu apă caldă.)

La fel, englezescul bland (fad, fără gust) este identic istoric cu românescul blând. Ambele provind din latinescul blandus, în română în linie directă, în engleză ca împrumut savant intrat în limbă pe la Renaștere.

De unde vine cuvântul “Crăciun”

vidam_karacsony_shirt-rae3a562c054e40659f5edcf3af199ace_8nhmk_324

Crăciunul are o etimologie contestată și contestabilă, existând sub forme practic identice în sîrbă, bulgară (kрачон, desemnând acolo, în mod bizar, o sărbătoare înainte de solstițiul de vară) și, sub o formă învechită, în rusă. Se știe însă cât de mult a fost influențată rusa de slavona balcanică, slavona de biserică… ” Chiar și rusa modernă posedă nesfârșite turnuri rămase din slavona balcanică, precum și un fond lexical bulgar bisericesc (toate dubleurile город/град, глава/голова etc.).

Apoi, Crăciunul a fost împrumutat chiar și de maghiari: karácsony

Mulți lingviști propun pentru Crăciun neverosimile derivări din slavă… S-a propus ca sursă un zeu al păgânismului slav care ar fi avut în sarcină solstițiul de iarnă.

Ipoteza sprijinită de Rosetti a derivării din latinescul creatiocreatione(m), deși pune mici probleme atât fonetice, cât și teologice, are însă toate șansele de a fi cea justă…

Faptul că e vorba de crearea Pruncului poate fi întărit de altfel de către exemplul paralel în  spaniolă al lui criado, în vremuri recente cu sensul de servitor, dar în trecut cel de copil (precum în portugheză criança = copil), un participiu al verbului criar – creare.

La fel, regional creatura este un copil și în italiană.

În sardă (care e o limbă aparte, iar nu un dialect italian) de asemenea băiat se spune criaddura (fată e criaddurada).

Lucru comic, verbul criare a evoluat în sardă spre sensul de… a oua, a face ouă !

Ceea ce ne trimite mai degrabă la Paște.

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

star-wars-rogue-one

— “Nu există variantă “corectă”, sau “autentică” a mitului. Toate variantele aparțin mitului.”

Rogue One este un spin off, cum bine știm, expresia care desemnează un episod paralel cu personaje secundare, care nu apar în saga principală. De la Alexandre Dumas încoace și Vicontele de Bragelonne suntem obișnuiți cu sistemul recuperării, ba chiar nu altceva era Odiseea în raport cu Iliada.

Spin off foarte reușit vizual, regizorul pricepându-se să redea minunat atmosfera și patina anilor 1970. Și aici, ca și în episodul de anul trecut al francizei: The Force Awakens (2015), femeile sunt acum eroinele adevărate.

rogue-one
Asta e o fantezie bărbătească, sigur, care la rândul ei urcă până la mitul amazoanelor la Herodot, însă rolurile secundare sunt la fel de bune. Să-i ai pe Mads Mikkelsen și Forest Whitaker înseamnă că filmul ar fi fost salvat din start chiar fără atâtea efecte speciale impresionante.
gallery-1481730683-rogue-one-star-wars-saw-gerrera-forest-whitaker
 Totul încheiat cu o apariție de camee a Prințesei Leia în ultima scenă, unde Carrie Fisher e întinerită prin computer, pentru că noul episod ne arată cum ajunseseră rebelii să pună mâna pe planurile diabolicei Death Star din primul episod (al cincilea acum în ordinea scenariului).
.
Ceea ce funcționează perfect e faptul că filmul arată o autentică modestie, fără să caute să aducă cine știe ce lecție morală sau complicate dezbateri ideologice. Reușita constă așadar în completarea unui episod al mitului. Acum, am mai scris despre moda printre acriturile umane ce vor să fie originale și anunță pe un aer triumfător că ei / ele n-au văzut niciodată un episod din Războiul Stelelor, că sunt imuni la mitologia lui copilărească etc.

Aceia comit o gravă confuzie. Și eu îmi propusesem odată să fac o listă cu ce filme gigantice, blockbusters planetare, NU am văzut… Nu am văzut, de pildă, Titanic și nici Troy ori Gladiator… Am prea multă demnitate ca să mă duc la filme cu bărbați în fustițe… N-am mers nici măcar la Matrix, căci știam ideea furată.

Troy – iată încă un peplum american: Titanic – reinventarea unei coafuri bărbătești plasate între Tintin și Elvis Presley.

Star Wars se situează însă la un cu totul alt nivel. Pentru oricine dorește să spună ceva inteligent despre cultura populară de azi și despre mitologiile moderne, a afirma cu mândrie că nu știi nimic despre Războiul Stelelor e la fel de discalificant ca a te fuduli că n-ai citit Alice, Micul Prinț sau Harap Alb, ori că “nu suporți” Beatles. Sau că n-ai văzut Casablanca, dar totuși pufnești și vrei să spui și tu ceva.

Dacă nu le-ai citit, văzut și ascultat la vremea lor, ești atunci obligat să o faci la vârsta adultă, iar dacă nu, atunci e mai bine să comentezi meciuri de fotbal decât cinema, scenariu și cultură populară contemporană.

A ignora totul despre Războiul Stelelor este ca și cum ai ignora totul despre psihanaliză. Două mitologii neștiințifice dar coerente. Categoriile ridicole extreme, sectanții convinși, sunt, desigur, în ambele sisteme, cei care încă mai cred că psihanaliza e o știință, ca și cei al căror univers se reduce la numele, clișeele, mitologiile și scenele din Star Wars. Ele trebuie însă obligatoriu cunoscute pentru a pricepe ce e azi în jurul tău.

Am mers așadar să văd ultimul episod așa cum se cuvinte, în sală, 3D, popcorn, bere. Sigur, nici nu mai știi cât valorează cinematografic. Este oare un film bun? Ei bine, ajuns în stadiul ăsta de mitologie închegată ajungi să spui că nici nu mai contează calitățile estetice. Dorești doar să fii sedus, să-ți lepezi scepticismul / neîncrederea proprii publicului în fața noutăților.

neklfq4spikhnk_1_b

Primul moment de ușurare vine după ce realizăm că noul episod nu caută să înlocuiască codurile vechii epopei… Ceea ce funcționează foarte bine este unitatea estetică, nostalgia. Săbiile-laser, navele spațiale ciobite, care zboară cu viteza luminii dar trebuie reparate în zbor cu o șurubelniță. Referințele la corsari și Vestul Sălbatic pe fundal galactic. Era, evident, imposibil de făcut altfel. Până și un ziar știe că își pierde o parte din cititorii vechi dacă își schimbă formatul prea radical.

Prudența regizorului Gareth Edwards și a producătorilor era maximă, mai ales după ce fanii fuseseră scandalizați de însuși Lucas, care a modificat digital o scenă din primul Star Wars, cea în care, într-un bar plin cu toate arătările imaginabile, Han Solo, căruia un monstru vicios vine să-i ceară returnarea unei datorii, trage și îl împușcă prin masă fără avertisment. Filmul a fost modificat vizual astfel încât Han Solo să nu mai fie cel care trage primul… Ce scandal, atâta moralitate post festum !

Ca saga cinematografică, universul Star Wars este însă mult mai coerent și convingător decât cel din Stăpânul Inelelor. Doar Harry Potter atinge nivelul acesta de coeziune internă, dar asta e dat și de absența cvazi-totală a elementului feminin din Stăpânul Inelelor, spre deosebire de celelalte două francize. In Star Wars o aveam pe prințesa Leia, cu zâmbetul ei vicios și codițe pe care avea să i le imite Iulia Timoșenko, Leia care se pupă cu frate-su (parcă de două ori in amintirea mea) și care sfârșește în brațele gangsterului galactic Han Solo, totul pe fond de dialoguri inteligente și simple: — “I love you!” / — “I know.”

Noile Star Wars, inclusiv cel din 2015, reușesc chiar să depășească problema anacronismului tehnologic. Progresul, în cei 30 de ani de când a apărut primul episod, a fost reprezentat în The Force Awakens (2015) de un memory stick, o cheie USB pe care droidul fugar, un hopa-mitică inteligent, o ascunde într-un sertăraș în burtică.

Aici ajungem și la obiecția celor care subliniază că de acum înainte nu mai e vorba aici de Star Wars autentic, întrucât nu mai avem mâna lui Lucas, deoarece el a vandut franciza colosului Disney. Aceștia greșesc: faptul că un alt povestitor preia epopeea în bloc, cu toate încrengăturile ei, nu înseamnă câtuși de puțin o denaturare a mitului. In final, cum spunea Lévi-Strauss în Antropologia Structurală:

— “Nu există variantă “corectă”, sau “autentică” a mitului. Toate variantele aparțin mitului.”

.

i-kissed-my-brother-once-princess-leia-game-of-thrones-cersei-lannister1

Sǫʼ Baaʼ– Star Wars în navajo, cu o reflecție asupra limbilor capitaliste, a introducerii orgasmului în PIB și a folosirii femeilor ca monedă de schimb…

Sexul in literatura SF

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

bacalaureat

Există o eroare elementară în scriitura de scenariu: să faci un personaj să spună în dialoguri ceea ce spectatorul a văzut deja.

Dacă Joe a fost împușcat și îl vedem cum moare horcăind (grațios sau dezgustător, în funcție de caracterul lui și economia scenariului), tu nu pui în scena următoare cum cineva spune: — “Joe a fost împușcat și tocmai a murit horcăind”. Noi am văzut asta deja. Dialogul e inutil. 

Bacalaureatul lui Mungiu (actori foarte-foarte-foarte buni, care salvează un scenariu           cu dialoguri șubrede) se deschide cu o scenă în care geamul de la stradă al apartamentului de la parter în care locuiesc personajele explodează. Ce s-a întâmplat? Cineva a dat cu o piatră în geam, că așa e România de azi. Metaforă, da?
 
Personajul intră în cadru, vede cioburile și piatra pe podea. Apoi vine fata lui și întreabă:
 
— “Ce s-a întâmplat?”
 
iar el o informează :
 
— “A aruncat cineva cu o piatră în geam.”
 
Un minut mai târziu, la bucătărie, femeia lui îl întreabă foarte natural:
 
— “Ai idee cine ne-a spart geamul?”
 
— “Nu“, îi răspunde el foarte natural.
 

Bacalaureat nu e doar lung, lent, deloc subtil, cu dialoguri rău scrise (am socotit de vreo 37 de ori intrebarea, între diferitele personaje: — “Ești OK”?, cu răspuns: — “Da” ) și întorsături in care nu credem, mai are ceva impresionant: o scenă în care personajul mănâncă supă.

 
Exact, pe fundalul tuturor glumelor cu supa din filmele Noului Val românesc, personajul merge la amantă, care îi toarnă supă în farfurie cu polonicul, iar el o mănâncă în tăcere.
 
Ba chiar ea îl întreabă:
 
— “Vrei și niște chifteluțe?”
 
… propunere pe care el o respinge prin:
 
— “Nu.”
 
Nu dorea chifteluțe, pentru că în trei scene anterioare personajul mâncase mere, a căror coajă o tăiase lent, cu cuțitul uitat de Mungiu din scenariul de la “4, 3, 2” despre care am mai scris aici:

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

Káröröm…

nelson
Tocmai am învățat un cuvânt maghiar (compus, ar fi o expresie în alte limbi) care este echivalentul exact al germanului presupus de netradus Schadenfreude. În limba lor insuportabilă este: káröröm !
.
Cum s-ar traduce? E greu în limbile oamenilor mai puțin perfizi decât ungurii. Este bucuria aceea pe care o resimți când, după ce te-ai rugat să moară capra vecinului, el vine la tine să-ți spună, bocind nebănuitor, că tocmai i-a murit capra, iar tu îl consolezi blând, mincinos, cu pieptul palpitând dureros de satisfacție reprimată.
.
Și uite ce bine și viclean sună: ká-rö-röm
.
Așa te simți și când îți spune o ex- că a părăsit-o bărbatul.
.
Sau cum m-am uitat eu pe FB la una cu orgasmul inferior care m-a făcut să sufăr într-o viață paralelă, lepădându-mă fără avertisment, și am văzut cu mult káröröm că s-a îngrășat, că din exuberanta care era s-a făcut cucoană și că-i boită acum cu o expresie de tristețe fadă, nesimulată (nici nu se pricepea tânta, oricum, să simuleze convingător).
.
Káröröm: puține satisfacții sînt mai mari decât să-i zici unei foste că ești fericit cu altcineva și s-o vezi cum se descompune…
.
Tehnică de folosit cu prudență, însă: alea care te-au lăsat cu motiv știu imediat când minți. Și atunci le vine lor un káröröm masiv, când văd că tot un sucker ai rămas.
.
Adaug aici poezia pe care am scris-o în transă de káröröm:
.

Cânt răutatea femeii lepădate…

 

Cânt rãutatea femeii lepãdate.

Nu predic, nu, nu împart pomanã…

Rãutatea femeii lepãdate nu știe de pomanã, nu știe de tine și sine…

Rãutatea femeii lepãdate nu cunoaște meșteșuguri,

Brutarii sunt pentru ea o specie stinsã,

Zugrafii din biserici încã nu și-au amestecat culorile….

 

Cânt rãutatea femeii lepãdate care nu ar învârti paradisuri pe zidul bisericii,

care și-ar sugruma desfãtarea,

care și-ar usca pâinea,

și-ar sorbi mãduva din oase.

 

Rãutatea femeii lepãdate nu cunoaște moduri verbale…

Ea vorbește o limba fără timp viitor,

în care condiționalul e pãcat de horcãială.

 

Răutatea femeii lepãdate nu știe de Mantegna,

sau de Ezra Pound, lepãdatei nu-i pasã de Anton și de ispitirile lui.

 

Dincolo de ispitã e rãutatea femeii lepãdate,

patul ei e deşertul Sinaiului,

tufișurile lui ard acolo nevãzute,

fumul lor – semnale necitite.

 

Cânt rãutatea femeii lepãdate.

Nu predic, nu, nu împart pomanã…

—-

image11