Skip to content

Când munca te face un prădător psihopat

 

Munca a devenit azi un factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un psihopat de a cărui potențială violență legea trebuie să te protejeze…

Guvernul belgian a decis recent că actele de razbunare in mediul profesional trebuie să fie considerate accidente de munca. Altfel zis, daca esti funcționar la o bancă si clientul căruia i-ai refuzat un credit scoate un topor: e un accident de munca. Esti director de banca si dimineața, cand vii sa deschizi, te asteapta un grup de mascați care îți sparg falangele degetelor cu o bară de fier ca să le spui codurile pușculiței – accident de muncă.

Ai dat afara un subordonat care a doua zi se întoarce cu o pușcă din aia cu țeava tăiată cu fierăstrăul: accident de muncă.

Practic, orice violență in cadrul muncii efectuate între orele de birou devine accident de munca. Pina acum, doar polițiștii in patrulă și militarii desfășurați în Afganistan beneficiau de o asemenea categorisire.

O dovadă că munca e primejdioasă, ar spune unii. In realitate, deși guvernul belgian s-ar păzi să spună asta, e un semn suplimentar al creșterii violenței asociate cu munca – sau cu absența ei. Toate țările Europei cunosc cazuri de asemenea violență, cazuri de răzbunare sau gesturi disperate ale unor oameni aruncați într-o transă a violenței de șocul pierderii locului de muncă, sau al neplății salariilor, sau al pierderii unui credit ipotecar, pierderea casei, a valorii de sine, sau înscrierea în fișierul național al rău-platnicilor. Oameni care vin înapoi să se răzbune. Atunci foștii lor colegi trebuie să beneficieze de regimul accidentelor de muncă.

La fel, mai intervine aici și violența razbunătoare generată de hărțuiala la locul de muncă. Odată cu generalizarea șomajului, care a atins deja cote fără precedent de la al Doilea Război încoace, se generalizează și fenomenul hărțuielii la muncă, sadismul inerent ierarhiilor funcționărești slobozindu-se în condițiile în care posturile se răresc și fiecăruia i se spune că nimeni nu e de neînlocuit.

Pînă acum, asigurările tratau asemenea incidente ca pe conflicte personale. Violența generată de hărțuiala de la muncă nu este însă datorată unui conflict personal, ci unuia profesional.

Munca – fie și în birouri- devine factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un inamic de a cărui potențială violență asigurările și legea trebuie să te protejeze…

Cine a lucrat vreodată într-un birou, sau în orice fel de structură administrativă ierarhică, știe că într-un asemenea univers trebuie să faci parte dintre prădători pentru a supraviețui.
.
„Secolul al XXI-lea va fi ipocrit sau nu va fi. Minciuna e viața. Patronii își manipuleaza angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară. Lumea aparține mincinoșilor in serie, experților in cacealmale, profesioniștilor dezinformării.”
(Corinne Maier)

Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?

atilla_the_hun_by_miguelcoimbra-d49u62a

M-a rugat un prieten să fac o scurtă prezentare a limbii maghiare, pentru a o defini tipologic și istoric și a vedea unde se situează în peisajul lingvistic planetar.

Pentru asta trebuie să începem prin a lichida miturile:

 

Mitul: maghiarii = descendenții hunilor

Acesta este un mit prin simplul fapt că nu știm de fapt absolut nimic despre limba hunilor. Nimic, zero absolut. Hunii nu scriau, contemporanii lor latini și greci nu ne-au lăsat nici cel mai mic cuvințel din limba hunilor. Când spunem așadar că nu știm nimic, este nimicul absolut. Hunii puteau la fel de bine fi turcofoni, sau o altă populație siberiană, sau chiar indo-europeni, din cei pe care îi numim convențional toharieni și care trăiau la extremitatea estică a expansiunii indo-europene, în ceea ce este astăzi XinJiang, Turkestanul chinezesc unde trăiesc acum uigurii turcofoni. Sau puteau fi și o populație iranofonă, precum sciții, sarmații și alanii (iașii) despre care vom vorbi mai jos.

Hunii nu scriau, contemporanii lor nu ne-au lăsat nici un cuvințel din limba hunilor, iar numele Attila pe care și-l dau afectat mulți unguri nu ne arată limba de origine. Putea fi o poreclă, atta = este tatăl într-un nume uriaș de limbi ale planetei. Ata, tata, mama, dada, sunt universale copilărești întâlnite din Amazonia până în China și Europa (în chineză: ma = mama). Attila nu ne spune așadar nimic, e o afectare modernă, asocierea maghiarilor cu hunii este un mit recent. Maghiarii au ajuns în Panonia la o jumătate de mileniu după acei huni despre care nu știm nimic.

 

Mitul: limbile fino-ugriene, sau uralo-altaice

Acesta datează din sec. XIX și presupune o rudenie, o înrudire genetică între toate limbile cu structură aglutinată, care ar include finlandeza-estona împreună cu maghiara, ba chiar și turca. Este un mit lingvistic la care lingviștii serioși au renunțat astăzi, după ce s-a stabilit definitiv că similitudinile structurale sau tipologice nu implică rudenie. La urma urmei, numărul structurilor lingvistice posibile este foarte limitat și se reproduce de pe un continent la altul fără ca între acele limbi să existe vreo înrudire. Există doar trei sau patru sau cinci tipologii lingvistice posibile. Există de pildă limbile tonale monosilabice, unde fiecare cuvânt e o singură silabă, iar pentru că numărul silabelor posibil de realizat fonetic e limitat, acele limbi au inovat tonurile: aceeași silabă în chineza oficială, han, ma, poate însemna cel puțin patru lucruri diferite, în funcție de ton: poate fi mama, cal, sau particula de interogație care, pusă la sfârșitul cuvântului arată că e o întrebare.

Dar la fel funcționează toate limbile din regiune, din Asia extrem-orientală, pentru că s-au influențat areal, fonetic, una pe alta, fără a fi înrudite între ele. Așadar, chineza, vietnameza, birmana, limbile thai și lao, deși NU SUNT înrudite între ele și nu există înțelegere posibilă între vorbitori funcționează pe același model. E vorba de influențe areale. (Faptul că japoneza, coreeana și cambodgiana/khmer funcționează după un cu totul alt model îi arată pe aceștia ca fiind relativ nou-veniți în regiune; la fel, tibetana a avut tonuri, dar le-a pierdut, și din cauza izolării geografice, dar probabil și din cauza învecinării, în partea celalaltă, cu limbile indo-europene din ceea ce sunt astăzi India, Nepal, Bhutan și Pakistanul).
Faptul că maghiara, așadar, este o limbă aglutinată, precum finlandeza-estona, lapona, sau turca nu înseamnă că ele sunt înrudite, ci că e vorba de trăsături areale: s-au născut in aceeași regiune în care funcționa un continuum lingvistic.

 

Ce separă maghiara total de finlandeză sau turcă

Maghiara e un caz aparte printre limbile aglutinate, cum sunt cele menționate: finlandeza-estona, lapona sau limbile turcice. Maghiara posedă articole, articol hotărât și nehotărât. Etnocentrismul nostru indo-european ne-a obișnuit atât de mult cu articolul hotărât der-die-das german, sau the în engleză, sau le-la în franceză, că ni se pare ceva natural. Majoritatea limbilor de pe planetă NU AU articol hotărât. Acesta există doar în limbile indo-europene recente (latina nu l-a avut niciodată, sanskrita și limbile indiene de azi niciodată și nici limbile slave sau baltice sau iraniene).

Articolul hotărât a fost creat în greaca veche: ho, he, to, iar ulterior în limbile romane, ieșite din latină, și in cele germanice. Nici una din celelalte limbi indo-europene nu are articol. In rusă, celovek poate fi la fel de bine om, omul sau un om, sau oamenii în general dacă te referi la umanitate. Nici o limbă asiatică, siberiană, africană sau indigenă americană nu are articol, afară de limbile semite (al– în arabă, ha– în ebraică) și limbile pama-nyungan din Australia… și maghiara. A gyerek = copilul, a gyerekek = copiii. Az ember = omul, az emberek = oamenii. (Z-ul vine înainte de vocală, de la ceea ce francezii ar numi liaison: l’homme, les hommes, dar pronunțat l-om, lez-om). Finlandeza, lapona, mongola, turca nu au articol hotărât. Maghiara e un  caz cu totul aparte aici printre limbile aglutinate.

La fel, maghiara are un caz acuzativ, ceea ce turca de pildă nu are. Acuzativul e marcat foarte clar, ca în limbile indo-europene, printr-o terminație precisă: -t.

Maghiara folosește chiar acuzativul atât cu articolul horărât, cât și cu cel nehorărât.

De pildă, pornind de la termenul ház = casă:

Látok egy házat = văd o casă

Dar:

Látom a házat = văd casa, cu articol hotărât, casa aia pe care o știam eu deja.

In ambele cazuri se folosește acuzativul în maghiară ház-at, determinarea sau indeterminarea fiind marcată prin terminația verbului: látok în cazul nedeterminat, dar: látom acolo unde e e vorba de o casă precisă pe care o cunoșteam deja. Nu există nimic asemănător în finlandeză sau turcă sau in orice altă limbă.

Maghiara e o limbă hibridă, așadar, ceea ce o face cu atât mai misterioasă. Are un uriaș fond lexical iranian (száz = 100, ezer= 1000, ambele sunt numerale iraniene) și slav, ceea ce e normal, dacă ne gândim la drumul lor spre Europa. Majoritatea maghiarilor needucați nu vor ști, de exemplu, că un termen atât de banal precum medve, ursul, e un împrumut slavon. La fel zilele săptămânii, calul, munca (munka), ba chiar și un termen atât de banal precum barát, un tovarăș sau un călugăr nu e altceva decât slavonul brat = frate. Ba chiar și atât de maghiara puszta, pusta Panoniei, nu e altceva decât slavonismul care a dat și pustiu în română.

Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, scrie în cartea ei Linguistic Diversity in Space And Time că stepa eurasiatică, cea care merge de la munții Carpați până în China, pe la sudul Uralilor, de la Bărăgan până în Turkestanul chinezesc, a fost întotdeauna controlată de o singură populație, sau de populații vorbind limbi apropiate, care s-au înlocuit unele pe altele. Indo-europenii într-o preistorie incontrolabilă, iranienii mai apoi (sciții, sarmații, alanii/iașii), urmați de mongoli, apoi de turcofoni si, mai recent de ruși (din nou indo-europeni). Johanna Nichols numește asta o “spread zone”, spre deosebire de regiuni muntoase si abrupte precum Caucazul sau Balcanii, care sunt “residual zones”.

Intr-o spread zone, cum e Siberia, care merge până în Pannonia și Bărăgan, o limbă inlocuiește pe alta. Intr-o residual zone, cum e Caucazul, sau Balcanii, limbile se adună fără să se înlocuiască una pe alta, populațiile se refugiază prin văi păstrându-și limba, iar uneori religia și obiceiurile.

Așa s-a întâmplat cu alanii/sciții/sarmații/iașii, strămoșii oseților de azi.

 

Cumanii și Alanii/Iașii

Triburile maghiare care au ocupat Pannonia probabil prin sec. X erau foarte puțin numeroase. Tipul fizic maghiar e central-european. Afară de unii secui cu ochi migdalați, vag asiatici, nimic nu-i deosebește fizic pe maghiari de cehi sau croați. Apoi, regii maghiari au permis stabilirea in Pannonia a unor masive populații nomade războinice deplasate de invazia mongolă din sec. XIII. E vorba de cumanii turcofoni și de alanii/iașii iranofoni, despre care cf. mai multe în linkurile de la sfârșitul textului.

Ambele populații s-au maghiarizat lent: cumanii (kun in maghiară) și iașii (alanii, jász în maghiară, dar în pluralul românesc iași au lăsat numele orașului moldovenesc Iași) au avut o situație privilegiată, lăsând până azi numele combinat al comitatului iașilor și cumanilor: Jász-Nagykun-Szolnok. Nagykun = Cumania Mare, tot de acolo având și noi nume de familie precum Coman sau Comănescu, echivalentul maghiarului Kun, sau localități precum Comana în România sau Kumanovo în Macedonia de azi.

O parte din cumani si din alani/iași s-au retras în Caucaz, unde îi găsim azi sub numele de kumîci și oseți. Altă altă parte din cumani și alani/iași au fugit în Ungaria. Ambele populații, cumanii turcofoni și iașii/alanii iranofoni i-au influențat foarte mult pe maghiari (cf. linkuri mai jos).

De la cumani ne-a rămas acel Codex Comanicus, un ghid de conversație medieval în cumană (turcă), iraniană și latină, iar de la alani/iași (apropo, numele occidental Alain, sau Alan tot de la aceștia vine, pentru că au ajuns până acolo).

Nici una din aceste populații nu făcea comerț, erau triburi de războinici călăreți și păstori. Sciţii, alanii, strămoşii oseţilor, au lăsat o amprentă durabilă asupra toponimiei şi hidronimiei teritoriilor din nordul Marii Negre, inclusiv în România de astăzi. De la puternicul trib scit sau alan al Iassilor, cum spuneam, a rămas numele aşezării Iaşi în România, alături de o localitate cu nume similar în Kazahstanul actual şi un întreg şir de localităţi al căror nume e format pe Jasz– în Ungaria. La fel, lingviştii români au apropiat în mod just numele munţilor Zărand de termenul oset zærond, bătrân.

Cum spuneam, sub presiunea mongolilor, au fugit in două direcții: o parte in Caucaz – oseții și kumîcii, iar o parte a primit permisiunea de a se stabili in regatul maghiar, in puszta Panoniei (puzsta, am spus mai sus, e de altfel un imprumut maghiar din slavă, ca si pustiu in română). In Ungaria, unde s-au stabilit împreuna cu cumanii, împinși de mongoli, alanii/iașii și-au vorbit limba pînă în sec. XVII, numiți în documente a aparține națiunii iasonice (natione jasonice). Regiunea e cunoscută pînă azi ca Jászság : Țara Iașilor. Există de altfel și un vocabular din sec. XVII alan-maghiar-latin.

Din alană/osetă/iasă au rămas in maghiară termeni precum aladár (sutaș, iar ca nume propriu frecvent nume de erou : Aladár, dar de la osetul aeldar, nobil); asszony, femeie (oss. aekhsin, stăpână, doamna); egész (întreg, sanatos); üveg, sticla; gazdag (bogat), de unde și gazda (stăpânul casei), care urcă, ambele, pînă la osetul qaezdyg, bogat (scris хъaeздыг în ortografia inventată de sovietici), hid, pod, care e de fapt un termen iranian imprumutat și de georgieni, cum o arăt intr-un link mai jos, sau üveg, sticlă (avg în osetă) etc… Oseta a influențat de altfel masiv și limba rusă, ceea ce e un cu totul alt subiect în care nu intrăm acum.

 

APPENDIX
Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, așadar, care se bazează pe lucrările rusului Klimov, a scris Linguistic Diversity in Space And Time, una din cele mai originale summe lingvistice de la progresele structuralistilor si de la Chomsky încoace. Singurul alt studiu global de o asemenea importanță in ultimele decenii a fost Limba Indoeuropeană si Indoeuropenii a lui Gamkrelidze și Ivanov, la rândul lor influentati de Klimov, deși fără sa o spună explicit.

Johanna Nichols aduce o teorie lingvistica globală, o interpretare a diversitatii lingvistice la scara planetara bazată pe teoria populatiilor si pe studiile areale; pe ideea (dovedita) ca diversitatea lingvistica e norma si ca diversitatea se combina istoric cu influentele areale (ducând sistematic, in anumite regiuni unde condițiile se preteaza, la fenomenul de Sprachbund, de apropieri structurale între limbi diferite genetic si tipologic).

Gradul de dificultate (complexity) al unei limbi date (dificultate absolută pentru un marțian care ar studia fără cunoștințe prealabile limbile pământului punând pe același plan franceza colocvială cu graiul ultimilor arawak) este suma valorilor absolute ale unui algoritm foarte complex care implică, printre multe altele, complexitatea morfologică si morfosintactică(adică, de pildă, daca o limba e “head-” sau “dependent marking” in cadrul frazei). Trasături tipologice precum ergativitatea nu sînt luate in seamă, pentru că se considera din start (e logic, e una din premise) ca ergativitatea nu e mai “complicată” decat construcția de tip acuzativ doar pentru ca europenii o găsesc exotică… Pentru amerindieni, basci sau caucazieni e invers, deci valoarea ei clasificatorie e zero.

Cum de asemenea fonetica este exclusă din clasificare, se ajunge la aparenta ciudatenie prin care o limba tonala precum chineza e clasată 2 (nu exista 1), iar sumeriana 15. Cu un asemenea algoritm, înțelegerea totala a gramaticii nu e necesară, e vorba mai mult de o metoda statistica.

Limbile izolate, tocmai, au un grad de complexitate coborât, iar după cele mai recente teorii si concluzii, sumeriana e o limba tipologic aglutinata, nu izolanta, iar limbile aglutinate tind sa ofere un ridicat grad de complexitate.

Si, da, exista ergativitate pură. Limbile caucaziene de nord-est (cecena si cele din Daghetan precum avara), ca si georgiana literară sînt de tip ergativ pur, fără niciun split. La fel e si tibetana clasica, din puținul pe care îl cunosc.


Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/29/fiu-haz-casa-si-cotet-pericolul-lingvisticii-amatoricesti/

Cu gazda pe pod – termeni de civilizație ce au migrat din indo-iraniană în maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/19/cu-gazda-pe-pod-temeni-de-civilizatie-ce-au-migrat-din-indo-iraniana-in-maghiara/

În chip de capiște și idolatrie – confluențe maghiaro-cecene…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/01/in-chip-de-capiste-si-idolatrie-confluente-maghiaro-cecene/#comments

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/06/prout-port-lorigine-iranienne-du-nom-de-la-riviere-moldave-prut-port-originea-iraniana-a-numelui-prutului/

Oroarea de pește, Marea Neagră si originea grecilor

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/24/oroarea-de-peste-marea-neagra-si-originea-grecilor/

și

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

Măritiș românesc la goții din Crimeea?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/28/maritis-romanesc-la-gotii-din-crimeea/

 

Cf. și:
Cum ne-au lăsat cumanii oina…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/

Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/04/un-ghid-despre-murdar-qatin-dirty-madams-prin-bordelurile-din-cumania/

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/28/gagauz-gagauta-basarabi-originea-cumanilor-si-din-nou-despre-teoria-lui-djuvara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

De unde vine cuvântul “Crăciun”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/25/de-unde-vine-cuvantul-craciun/

Cum să supraviețuiești în Rusia: “крыша” și “ëб твою мать”

russian-1

Nimeni nu poate supraviețui în Rusia fără să posede două lucruri: protecție banditească (крыша, “acoperiș”) și cunoașterea folosirii în orice circumstanțe a expresiei “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”)

Kрыша” (krîșa) e “ acoperișul”, protecția de care ai nevoie în orice situație. Krîșa e banda organizată din cartier care te apără de orice altă bandă. Prețul nu îl depășește pe cel al unei asigurări, ba chiar poate fi mai mic decât cel al unei asigurări de sănătate la stat.

Dacă deschizi un restaurant, de pildă, vor veni niște domni caucazieni, îmbrăcați foarte elegant, sau poate în trening și bascheți, în funcție de importanța comerțului tău. Îți vor explica forte politicos că în cartierul ăsta se sparg vitrinele și se dă foc la restaurante, dar că ei, contra unei mici sume lunare (ceea ce sicilienii numesc pizzo), ei îți vor asigura protecția. Te pot apăra până și de poliție, dacă e nevoie, pentru că polițiștii din cartier, mai ales în Moscova, practică uneori un racket mai vicios decât gangsterii.

La Moscova, cele mai bune forme de krîșa le asigură, în ordinea asta a eficacității de sus in jos:

— cecenii

— ingușii

— rușii din cartierul Solnțevo

— ucrainenii

— georgienii

In nici un caz nu trebuie căutată o krîșa armenească. Ăia promit, încasează și nu fac nimic. Cum o spunea și Pușkin, în violenta admonestare administrată de un tată cecen fiului său în poemul Tazit :

Dispari de-aici – tu nu-mi ești fiu,
Nu ești cecen – tu ești o babă,
Un laș, un rob, sau un armean.

Поди ты прочь – ты мне не сын,
Ты не чеченец – ты старуха,
Ты трус, ты раб, ты армянин!

Cam asta cu krîșa armenească. Despre krîșa cecenă scriu acum în viitorul meu roman, Pantere Parfumate, care se va petrece în bună parte în Cecenia.

In cap. II, Un acoperiș la Moscova, naratorul, eu, merge la o recuperare de datorii cu cecenii care îi asigură lui krîșa, protecția.

Termenul e esențial așadar pentru a supraviețui în Rusia: “Kрыша” (krîșa). Dar la fel de fundamental, și nu e aici nici o glumă și nici o exagerare, cum o știu bine și toți moldovenii de peste Prut, este să știi: “ëб твою мать” (“Mă-ta-n cur.”)

Verbul ебать (jěbati ), de unde vine ëб, iob, și care înseamnă exact a fute, extrem de vulgar, este identic în sârbo-croată și in mai toate limbile slave, vine din cea mai adâncă preistorie, pentru că exista deja în sanscrită: यभति (yabhati).

Yabhami tvam în sanscrită este corespondentul exact, peste milenii, al sârbo-croatului jebo te = te fut. Ascultați doi croați, chiar și două fete, si veți auzi că o frază din două se incheie cu prietenosul jebo te.

Sigur, dacă îi spui jebo te (te fut) unui mafiot sârb sau croat sau bosniac cu care vrei să te bați în bar, expresia va avea o semnificație deloc prietenească și sperăm că știi să te bați folosind un gât de sticlă pe care ai spart-o în prealabil cu un gest sec in perete.

Ëб твою мать”, acum. In rusă, “ëб твою мать” (“o fut pe mă-ta”/ “mă-ta-n cur”) se folosește în orice circumstanțe, poate fi o declarație de amor sau o insultă mortală, poate fi o expresie prietenească de simpatie, sau o formulă seacă de deschidere a ostilităților… sau pur și simplu o interjecție, o formulă de mirare, cum o atestă următoarea mostră de folclor urban (culeasă de mine de la scriitorul Eduard Topol, un fel de Limonov mai puțin nociv; traducerea e a mea):

Există o vorbă rusească
Cum alta n-avem, desigur.
Deși cam pare prostească
A noastră e: — “Mă-ta-n cur.”

Să luăm de pildă țăranul
La câmp ajuns în ceas obscur
Bătându-și mârțoaga cu parul,
Răcnindu-i: — “Tu-ți mă-ta-n cur.”

Sau iată, la fel, machitorul
Căzut, care strigă-n azur:
— “Murim aicea de sete,
Ei, Doamne, tu-ți mă-ta-n cur.”

———

Есть русское слово такое,
Дороже его не сыскать.
Оно хоть и очень простое, 
Но русское: “ëб твою мать.”

Возьми, например, мужичонку.
Он выехал рано пахать
И крикнул своей лошаденке:
“Ну, трогай же, ëб твою мать.”

Вот пьяный лежит под забором, 
Проснулся и начал рыдать:
“Неужто помру тут с позором?
О, Господи, ëб твою мать!…”

Așa că atunci când închei un pact de “kрыша” (krîșa), de “acoperiș”, protecție, cu mafioții din cartierul tău moscovit, să nu cumva să uiți, când bateți palma, să le spui: “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”) Vor fi cei mai fideli protectori ai tăi.

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

Acești manipulatori care ne înconjoară… mic ghid de supraviețuire

image11

Géricault, Invidia (1822)

 

Am tot vrut să scriu un text despre manipulare și manipulatori și despre ideile preconcepute care înconjoară manipularea și mecanismele funcționării ei socio-afective. 

Manipularea este un mecanism foarte complex, cu fețe multiple. Există multe feluri de manipulare, care pot funcționa în paralel fără a se intersecta. Manipulatorul de la slujbă, colegul sau directorul psihopat manipulează în alt fel decât manipulatorul din cuplu. Cei dintâi produc daune și ravagii mai puțin grave decât cel de-al doilea.

Cine a lucrat vreodată într-un birou, sau în orice fel de structură administrativă ierarhică, știe că într-un asemenea univers trebuie să faci parte dintre manipulatori pentru a supraviețui.

Evident, știm cu toții că duplicitatea nu e un dar natural, ci că ea se învață prin sudoare și eșec. Cariera de rechin nu se improvizeaza, nu e ceva de făcut de mântuială. Manipulatrea nu e destinată șovăielnicilor și amatorilor ce dau înapoi în fața umilințelor ascensiunii administrative și care nu posedă o hartă a răzbitului.

Nu există politician care să nu mintă; sunt in schimb mulți – majoritatea de fapt – care nu ajung să stăpânească suficient tehnicile de manipulare pentru ca în cele din urmă minciuna să li se ierte.

Cine a trăit alături de o persoană autentic manipulatoare știe cît de distrugătoare și ștergătoare de personalitate e o asemenea relație. Manipulatorul, precum bunul politician, se nutrește din admirație declarată și din obliterarea egoului celor din jur. Manipulatorul e convingător.

Nu poți fi bun politician daca nu ești bun manipulator. De altfel, a spune „bun manipulator” e redundant. Un manipulator e „bun” prin definiție, altfel nu ar manipula. Pare un raționament circular, dar viața reală e un asamblaj de truisme. Unul din acestea fiind că o bună parte din semenii noștri sunt doar manipulatori ratați; normalitatea lor e o formă de eșec. 

Sunt inofensivi din neputință. Adevărații manipulatori sunt cei care știu să-și facă iertate minciunile trecute și dovedite.  

Adevărații manipulatori nu se încurcă în argumentație, ci creează permanent scopuri noi si pretinse ținte nobile pentru a căror realizare au fost obligați in trecut să mintă… au făcut-o însă cu durere, sperând ca in viitor cineva îi va admira pentru acel trecut sacrificiu de sine.

 

1.    Manipulatorul politic inabil

 

E limpede așadar că fără darul manipulării nu poți supraviețui in politică nici dacă vrei să faci bine (de fapt: mai ales dacă).

Nu minciunile lui Ponta erau așadar esența scandalului din jurul lui, ci nepriceperea lui în a le atribui fie un statut de adevăr absolut, fie de minciuna regretată, dar asumată. Ponta e un manipulator neîndemânatec, Ponta minte și zâmbește egal de plat si invariabil. Mai rău: uneori spune adevărul la fel cum minte. La el minciuna nici măcar nu mai are statut de minciună, iar cum adevăr nu se așteaptă în general de la el, Ponta a reușit sa bruieze statutul cuvântului, lucru primejdios pentru stabilitatea eșafodajului politic, întrucât el s-a găsit nevoit să se slujească de fraze concrete si credibile pentru a justifica înrăutățirea crizei pe care guvernul lui era incapabil să o oprească. 

Ponta nu e, așadar, un bun manipulator, lucru care in mod previzibil i-a nemulțumit pe cei din spatele său, care au investit mult în el. Prin minciunile lui plate și fără talent, Ponta e un om prea normal pentru ce i s-a cerut.

Întotdeauna, când fac un interviu cu un politician, o persoana publică sau un artist pe care îl admir, ascultându-l vorbind si explicându-și credințele și planurile, îmi învârt în permanență în cap întrebarea: „Oare unde mă minte?” Cu Ponta, întrebarea ar fi inutilă.

2.    Manipulatorul politic abil

 

Manipulatorul politic abil este, de pildă, Adrian Năstase. În drama rău jucată din momentul  simulatei “sinucideri” a lui Adrian Năstase, personajul cel mai tragic a trecut neobservat. Singura notă autentic dureroasă a acelui episod scos dintr-o commedia dell‘arte a fost dată  atunci de fiul său Andrei, căruia i se încredinţase scurtul dar dificilul rol de a citi „testamentul politic“ al unui tată încă viu.

E drept ca in ultimul moment, in fata sarcasmului presei, s-a renuntat la declamarea publică a acelui document rău ticluit ce trebuia să stârnească compasiune pentru Adrian Năstase, printr-o retorică ieftină (folosind de pildă de patru ori „place“ si „a plăcea“ în doar două rînduri: „Mi-ar plăcea ca generaţiile viitoare să ştie că mi-a plăcut să scriu. La fel de mult, însă, mi-ar face o mare plăcere să ştiu, de la cei care ne urmează, că le place să citească”…).

Aceasta a fost unica notă autentic dramatică a poveştii, punînd în lumină tragedia de factură mitologică a unui tînăr manipulat de un tată, Adrian Năstase,  devorator si mistuitor al identitatii fiului, Andrei. Cheia o oferă fiul insusi, care isi incheia mesajul de sprijin, mesaj la rîndul lui patetic si preluat complezent in presă, cu: „Încerc să fiu, în continuare, fiul cel mare, ascultător”.

„Ascultător“ – aşa se defineste un adult a cărui personalitate a fost plămădită de un tată manipulator.

„Ascultător“ e aici cheia, în acest cuvînt final al mesajului care aduce o notă de autenticitate. Acest tînăr a căutat sa-si joace ascultător rolul, indiferent dacă simtea sau nu ridicolul atroce al situatiei. Intreaga manevră cu „testamentul“ si fiul ce al fi trebuit sa-l citească îl arată pe Adrian Năstase ca pe încă unul din acei taţi dominatori si impregnaţi de hybris, pentru care odraslele sunt doar prelungiri ale personalităţii lor, unelte vii bune de folosit la ananghie.

Cunoaștem mulţi din acei oameni cu carismă si ego strivitor, ce traversează nepăsători tragediile fără nume pe care le produc printre cei apropiaţi. Marlon Brando, de pildă, ai cărui copii dereglaţi omoară si se sinucid; Brando a continuat însă impreturbabil să se ocupe de cauza indienilor, după ce a jucat teatru la proces, explicănd ca copiii nu au ieşit asa cum ar fi vrut el.

Sau Bernard Madoff, escrocul condamnat în SUA la 150 de ani inchisoare, al cărui fiu s-a spînzurat de ruşine; Madoff însă a refuzat imperturbabil propunerea inchisorii de a merge sa participe la o slujbă religioasa in memoria feciorului.

La fel, în Croatia, fostul premier Ivo Sanader, un prieten al lui Nastase, omul care a dus Croatia in NATO si in UE, judecat actualmente la Zagreb pentru inaltă coruptie, s-a folosit de copii, deschizând zeci de conturi bancare in numele fetelor lui. In ziua in care trebuia sa fie arestat, Sanader nu s-a sinucis ci a fugit, pur si simplu, pe autostrada, cu masina uneia din fete. Spre deosebire de fiul lui Nastase, însă, in anul de inchisoare preventiva pe care tatăl l-a facut in asteptarea procesului, fetele lui Sanader nu au mers niciodata sa-l viziteze in inchisoare.

Citind misiva de adorare supusă adresată de fiul Năstase tatălui condamnat definitiv de justiția țarii lui nu se poate sa nu-ţi amintești de misiva similară, de eliberare tardivă, scrisă de Kafka tatălui său si în care autorul, în sfârșit slobod, îi amintea părintelui dominator: „Amintește-ți că mijloacele tale eficace de educare au fost întotdeauna ironia răutăcioasă si lamentarea asupra propriei tale persoane.“

 

3.    Manipulatorul în cuplu

  

Aceștia sunt în realitate cei mai toxici, nocivi și distrugători. Aceștia sunt cei mai distrugători de personalitate, pentru că cel mai adesea o fac din convingere profundă. Ei îți dovedesc că ești un nimeni și că ești privilegiat pentru că îți acordă atenție. 

Am să pun aici două scene din experiența personală. Nr. 1 e din volumul de povestiri Miros de roșcată amară. Nr. 2 e încă inedit. Mecanismul manipulării e însă același.

MANIPULAREA NR. 1 

O așteptam la ea acasă, ascultând un CD adus de mine, iar ea a intrat cu cumpărăturile și, scoțându-și haina: 

— Pfffff, ce muzică oribilă.

M-am ridicat și am oprit muzica.

EA (înțepată, aproape șerpește, scoțându-și pantofii):  De ce-ai oprit?

EU (deja pierdut): Ai zis că nu-ți place…

EA: Și am spus eu să stingi? Ascult-o dacă-ți place ție. Ascultă ce vrei tu. Ce, nu mai pot formula nici o opinie acuma?! 

Precizez că doar întâmplător personajul manipulator e feminin. Este la fel de frecvent și invers.

Dar iată un episode de manipulare și zdruncinare a ego-ului celălalt și mai nimicitor:

 

Cel mai mândru eram de ceremonia din Pakistan… Imi luase zile de pândit printre  coloanele de pârjol vertical ale moscheei-templu, ca deodată să surprind cremonia dervișilor. Știau cu toții că dormisem acolo, pe un covoraș prăfuit, dar se abținuseră de la dansul lor nupțial, de parcă m-ar fi provocat, ațâțându-mă din calcul, până în momentul în care s-au slobozit într-o împletire ritmată cum nu-mi imaginasem decât în orgii mitologice, cu o figură cristică dansând în mijlocul gloatei extatice, religie sincretistă ce se situa dincolo de islam, sau hinduism, sau de ce alte încărcături grele de sens moșteniseră ei în măduvă încă din vremea expedițiilor lui Machedon.

Le-am developat în primele zile în care o cunoscusem pe Elle.

— Tocmai m-am întors din Pakistan, i-am aruncat radios.

— Bravo, mi-a spus plat, cu tonul de: “eh,  ce să spun”.

Își sugea creionul, ținând caietul pe genunchi. Nu bătea la computer decât după ce își mâzgălea jumătățile de versuri pe hârtie. Fată de arhitect, crescută cu cultul planșei, al migalei, cu obișnuința banului și convingerea că bărbații din jurul ei sunt acolo ca s-o admire pe ea, iar dacă nu, atunci trebuie pedepsiți și abandonați în chinuri, după care tu te îndepărtezi fredonând nepăsător. “Am semnat noi vreun pact?” e în general formula ei de lepădare de responsabilitate.

In apartamentul ei decorat ascetic și cu enervant bun-gust, am intins pozele și colajele mele (unele din cele de mai sus) peste tot, pe scaune, pe mese, în picioare pe polițele bibliotecii.

Era dimineața de după a doua noastră noapte, mai derutantă decât prima, când Elle fusese supusă și urlătoare, ba chiar o pocnisem în plină figură, ceea ce îi dublase orgasmul. De data asta însă se arătase pe față nemulțumită când a doua oară îmi venise înaintea ei.

— Te gândești numai la tine, imi aruncase, înainte să-mi întoarcă spatele ca să adoarmă.

Dimineața, pe când își bea cafeaua scriind, am etalat fotografiile și am așteptat în fața ei triumfător.

M-a privit, mi-a zâmbit și s-a intors cu capul în caiet.

— Nu te uiți? am întrebat-o cu un început de nesiguranță.

— Ce să mă uit? a făcut, cu un ton de mirare sinceră. Ah, la pozele tale.

S-a ridicat, goală, tăcută, s-a plimbat prin fața lor și a plecat la bucătărie.

Am așteptat, examinând vârfurile copacilor de afară care urcau până la etajul ei.

După un număr decent de minute, m-am dus la bucătărie. Spăla ceștile, cu umerii încordați, concentrată. M-am apropiat, am luat-o în brațe și i-am prins sânii în palme.

— Nu-mi spui nimic? i-am șoptit, din ce în ce mai tulburat.

— Ce să-ți spun?

Am tăcut.

— Ce să-ți zic?

S-a întors cu o farfurie udă în mână și o meșă în ochi.

— Păi… despre imagini.

— Ah, astea ale tale? a făcut iritată. Da, ce să-ți spun? Niște poze.

In sufragerie m-am îmbrăcat și mi-am strâns cartoanele lucioase. S-a întors, tot goală și luminoasă, pe când le vâram în geantă, îndoindu-le.

— De ce faci figura aia? Of, ai fi vrut să cad în extaz de la niște clișee. Data viitoare să faci tirajele pe hârtie mată. Asta lucioasă e vulgară și nu lasă loc imaginației. Fotografia nu este doar meșteșug.

Am ieșit, știind deja că voi abandona meșteșugul ăsta și închizând ușa cu grijă, ceea ce m-a enervat pe mine, căci deși cu sufletul în zdrențe puteam măcar să o trântesc.

12322560_1042447359122435_2106617801335124384_o

Ce fac așadar manipulatorii în general? Pentru victimă nu are nici o importanță dacă ei o fac conștient pentru a te distruge sau inconștient pentru a se apăra. Manipulatorul va proiecta vinovăție asupra ta și va colecționa greșelile tale. Manipulatorul îți va arăta că greșești în permanență și că ai noroc că ești cu el/ea. Manipulatorul nu te va lăuda niciodată pentru succesele tale, iar dacă ele sunt reale va ridica din umeri și va spune că te bucuri de nimicuri. 

Manipulatorii sunt persoane profund-profund nocive, pentru că te fac să te simți mic și arogant pentru realizări mediocre. Sau, dacă ai succes, că ți-ai sacrificat familia pentru asta. Sau că nu le mulțumești lor îndeajuns pentru sacrificiile făcute ca tu să ajungi unde ai ajuns. 

Manipulatorii vor rîde de tine în fața altora, căutând apreciere pentru că trăiesc cu o persoană așa interesantă și insuportabilă ca tine. 

Evident, dor manipulatorii cu șarm personal, carismă, inteligență și frumusețe fizică pot face asta, dar aceia sunt cei mai primejdioși. Femeia (sau bărbatul) care îți reproșează că ai ieșit cu foștii colegi e doar un manipulator.

Cei mai primejdioși sunt cei care nici nu realizează că o fac sistematic, în permanență. Am trăit odată cu o femeie care îmi reproșa că citesc, neglijând-o, așa că ajunsesem să citesc în ascuns, precum cei care beau pitit, și când o auzeam coborând scara închideam cartea și mă pregăteam s-o primesc cu entuziasm mincinos. Asta se transmite și copiilor. 

Majoritatea familiilor românești sunt compuse din manipulatori virtuoși și sincer răniți și setoși de răzbunare. Asta explică, măcar parțial, psihologia neamului.

 —

Cf. și: 

“The Master”- o manipulare fără sfarsit…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/17/the-master-o-manipulare-fara-sfarsit/

și 

 Big Eyes (2014) – despre psihopați și furtul intelectual…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/08/big-eyes-2014-despre-psihopati-si-furtul-intelectual/

Când Parlamentul European plătește pentru o expoziție a modistei din fruntea ICR

Eurodeputata PSD Viorica Dăncilă a organizat astăzi, miercuri, 7 iunie, la Parlamentul European, în colaborare cu Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, evenimentul ”IA – simbol al comunităților românești din Europa”.
.
Evenimentul, plătit din banii Parlamentului European (adică ai noștri) și de ICR (adică ai noștri) a constat dintr-un bufet cu sarmale și o expoziție a unor ii despre care am fost informat, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că ar proveni din colecții private ți că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.
.
Expoziția se numea Zestrea de Acasă.
.
Zestrea este colecția de ii a președintei ICR Liliana Țuroiu. Iat-o aici:
 
si
Programul a fost simplu, terminat cu un bufet.
.

Dar, hei!: Parlamentul European și ICR s-au transformst în sucursale publicitare (care și plătesc pe pe deasupra pentru asta) ale casei de modă a doamnei Liliana Țuroiu? Chit că am fost informat, cu spuneam, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că iile ar proveni din colecții private și că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.

Aduc așadar această completare din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. Nu putem decât să-i credem.

Șibolet/shibboleth și o minciună a lui Delavrancea în “Domnul Vucea”

 

Domnul-vuceaAcum o să vorbim despre cel mai misterios shibboleth / șibolet din literatura română – o minciunã a lui Delavrancea,

Ce este șibolet, în primul rând?

E transcris shibboleth în engleză, în primul rând, pentru că B-ul, beth, beta, era pronunțat dublu (în mod normal, de la școala masoreților încoace, lui beth i se pune un punct înăuntru in cuvantul ãsta, altfel poate fi pronunțat și V).

שיבולת

 

BB-ul dublu de acolo era pronunțat oarecum ca în italiană: Babbo! Tata!…

sau ca in numele ziarului

La_Repubblica_logo_wordmark

… cu un BB dublu, iar tau final, ת, era fie pronunțat aspirat, fie o sibilantă dentală, ca -th- în engleză, ceea ce înseamnă că termenul șibolet/shibboleth era greu de pronunțat. 42.000 de oameni au murit din cauza asta:

Galaadiții au pus mîna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Și cînd unul din fugarii lui Efraim, zicea: ,,Lasă-mă să trec!“ bărbații Galaadului îl întrebau: ,,Ești Efraimit?“ Dacă răspundea: ,,Nu,“, atunci îi ziceau: ,,Ei bine, ia spune: Șibboleth.“ Și el zicea: ,,Sibolet“, căci nu putea să-l pronunțe bine. Atunci bărbații Galaadului îl apucau, și-l jungheau lîngă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci și două de mii de bărbați din Efraim.

(Biblia, Jud. XIII)

De acolo vine așadar termenul de șibolet/shibboleth.

Acum, în Domnul Vucea (nuvelă fără mare har de altfel, doar noi sîntem complezenți, că așa ne-a învățat școala), descrie Delavrancea următorul șibolet:

«– Cum deosebeşte românul pe grec de român?
– Îl pune să zică: “retevei de tei, mirişte de mei”.
– Şi cum zice grecul?
– Pițigăindu-şi buzele, pelticind şi stropind, zice: “retavela tela tin de la miliste mela”.»»

Am încercat experiența (o recomand) cu toți grecii pe care îi știu… Rezultatul a fost sistematic:

Retevei de tei, miliste de mei…”

Miliste” pentru ”miriște”, da, acolo Delavrancea se apropie oarecum de realitatea fonologicã. Nimeni in schimb nu zice “tela tin“, am verificat suficient, chiar dacă empiric.

Delavrancea a inventat, asdar. Singurul punct unde are dreptate este că grecii intr-adevar își pițigăie buzele, se pelticesc și stropesc. Dar de ce, oh de ce, a trebuit sã ne mintã cu “tela tin”?

Șiboletul mă-tii, Delavranceo.

hqdefault

After Midnight’s Children: the “just” Sadiq Khan, the mayor of London whom Trump calls “pathetic”

h_53353032.jpg

At least one of the killers in the latest terror attack in London was a Pakistani, and the mayor of London is a Paki.

it was very easy for Donald Trump to take on the Mayor of London, Sadiq Khan, because he is a British Muslim, a child of that old “empire where the sun never sets”. Trump somehow blames him for being soft on terrorists.

Sadiq Khan is one of the only three Muslim mayors in Western Europe. Another one is the mayor of Rotterdam, in the Netherlands, the Moroccan Ahmed Aboutaleb, the Woody Allen of politics (cf. a portrait underneath, the man who tells Muslims to fuck off if they don’t like living there), and the Turkish Emir Kir, mayor of my neighbourhood of Saint-Josse in Brussels.

Sadiq Khan. In Muslim theology, a “sadiq” is a righteous man, a “just”, the exact etymological and historical equivalent of the Jewish “tzadik”.

Sadiq Khan, Labour’s surprise winner of London’s 2016 mayoral elections in May, is a human rights lawyer, son of a Pakistani bus driver and of a seamstress, who grew up in a tower block, on a council flat, in Tooting, south London. Tooting remained his constituency up to his being elected to the Commons in 2005.

His was a family that seemed to descend from Midnight’s Children, Salman Rushdie’s first successful novel. Eight siblings, seven of whom are boys. He was born right in the middle: three older brothers, three younger ones. All eight went to universities, all seven brothers are into boxing, as a pastime, or professionally, as trainers.

“Ahmed Sinai liked to be asked nicely for money, to have it wheedled out of him with caresses and sweet words until his table napkin began to rise in his lap as something moved in his pajamas; and she didn’t mind, with her assiduity she learned to love this also, and when she needed money there were strokes and ‘Janum, my life, please…’ and’.. .Just a little so that I can make nice food and pay the bills…’ and ‘Such a generous man, give me what you like, I know it will be enough’… the techniques of street beggars and she’d have to do it in front of that one with her saucer eyes and giggly voice.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

De ce e familia română tradițională similară cu cea indiană sau pakistaneză (de unde succesul vechilor filme indiene):

“Lui Ahmed Sinai [tatãl naratorului] îi plăcea ca mama sã-i ceară frumos banii, prin milogeală, cu mângâieri și vorbe dulci până când șervetul din poală începea să se umfle de parcă-i mișca ceva în pijama; iar mamei nu-i păsa, prin practică învățase să-i placă și asta, când avea nevoie de bani veneau atingeri și “Dragoste, iubire, hai…” și “dă numai un pic, ca să fac păpică și să plătesc facturile” și “cât ești tu de darnic, dă cât vrei, c-o sã ajungă”… tehnici de cerșetori pe care trebuia să le aplice holbând ochii și miorlăindu-se.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

Those were good times, in his youth: three bedrooms, subsidised rent. No-one was expecting the present crisis. The West, and especially London and the United Kingdom, were still deep in the utopia of infinite progress. In this, Sadiq Khan is more a character out of Hanif Kureishi’s Buddha of Suburbia. He was born in London, not in Pakistan, which is all to the credit of multicultural London, as opposed to, let’s say, Paris. One would hardly imagine in France a Muslim-born citizen a candidate for the town-hall of Paris.

Sadiq Khan was first the winner, in September 2015, of Labour’s inner election to select a candidate, simultaneously with the Tory election of the Jewish millionaire golden-boy Zac Goldsmith. One would hardly imagine two more different candidates to lead London. Sadiq Khan is the total opposite of Zac Goldsmith. Running initially neck and neck, with 29% of voting intentions each, they had surprisingly similar programs. Housing was a main priority for both, although the discourse behind the promises is quite different. Both also opposed the extension of Heathrow airport.

Sadiq Khan’s personality is puzzling at times even for his own followers. In 2006, he was one of the MEPs who wrote an open letter to Labour prime minister Tony Blair criticising the UK foreign policy. At the latest Labour internal election, he put Jeremy Corbyn on the leadership ballot, but he ostensibly didn’t vote for him. He said he wanted to encourage debate inside the party.

His dry, no-nonsense humour is also not to everybody’s taste. How shrewd he is could be seen from the simple fact that he managed to run Ed Miliband’s winning campaign as Labour leader against his own brother, David, when David was the main favourite.

Sadiq Khan was also the first ethnic, non-British figure, in a shadow cabinet (shadow lord chancellor and justice secretary). In 2009 already, as minister of state for transport, he became both the first Asian and the first Muslim to attend cabinet.

In April 2010 it was revealed that the “just” Sadiq Khan had repaid wrongly-claimed expenses on two occasions, when Christmas, Eid, and birthday cards worth thousands of pounds were sent to his constituents. Under House of Commons rules, pre-paid envelopes and official stationery can only be used for parliamentary business. Khan’s claim for the greetings cards was initially rejected, but he presented a new invoice no longer identifying the nature of the claim, and this was accepted. He attributed the improper claim for the cards to “inexperience” and error and apologised for breaking the expenses rules.

Although Islam is practically never present in his official discourse, he has been accused of being soft on Islamic terror, a hot topic nowadays. During his legal career he specialised in actions against the police, employment and discrimination law, judicial reviews and crime, and was involved in a number of important cases. As a lawyer, he represented people indicted for terror offences. In 2008, he was even bugged by the anti-terror police when he visited in jail a constituent, Babar Ahmad, accused of raising funds for the Taliban.

Also, as the weekly The Observer once wrote about him in the introduction to an interview: — He can sometimes talk in such a way that he could be “boring you into submission”.

From Davos this year, he confronted Theresa May’s ‘hard Brexit’ decision, after she said that not reaching a deal with the European Union would be better than concluding a bad exit deal for Britain.

In December, Sadiq Khan appointed former EU Trade Commissioner Peter Mandelson to a panel of business and financial leaders advising on Brexit which also includes the City of London’s policy chief and the head of the London Stock Exchange.

—————————————————

Ahmed Aboutaleb,  the Woody Allen of politics

Aboutaleb1-1

Woody Allen can make politically incorrect jokes about Jews, or so it is accepted. He is Jewish and a permanent object of study for psychoanalysis (he makes politically incorrect jokes about women as well, as a matter of fact). Well, it seems then that Ahmed Aboutaleb can make jokes about Muslims.

Last year, the re-elected mayor of Rotterdam, who is Moroccan-born, told Muslim immigrants who do not adapt that they can ‘fuck off’. Mayor Ahmed Aboutaleb, who arrived in the Netherlands when he was 15, said thus that Muslims who ‘do not like it here can pack their bags and leave’.

Netherlands is changing its policy on migrants, and in July last year the European Court of Justice decided the country has the right to impose on nationals from non-EU countries immigrating to join their spouses to pass cultural and language tests, in order to help them assimilate into society.

The Dutch tests are hard to pass, sometimes even for nationals, but Ahmed Aboutaleb would pass them all.

He has been the Mayor of Rotterdam since January 5, 2009. He is the first mayor of a large city in the Netherlands who is of both immigrant descent and of the Muslim faith; Aboutaleb is of Riffian Berber ancestry and a dual citizen of both the Netherlands and Morocco.

He grew up as a son of a Berber peasant who, in spite of being almost illiterate was imam of a small village in the Nador Province, Rif region. Together with his mother and brothers he moved to the Netherlands in 1976, when he was 15 years old. Aboutaleb had already noticed how he differed from other kids. As he said in an interview: ‘I was so different, such a school dork. I wanted to learn, I wanted to know everything.’

When he arrived, as a teenager, he couldn’t speak one single word of Dutch. He learned not only Dutch, but also English, practically the second language in the Netherlands.

His position inside the Labour Party (Partij van de Arbeid; PvdA) helped him become mayor of Rotterdam, the second city in the Netherlands and Europe’s biggest port. For an immigrant (and a Muslim to boot) to be at the head of such a metropolis was something unseen yet in the Netherlands, and indeed in Europe. His election was a clear proof of Dutch openness, even if the national model of integration is being more and more criticized. It was also a logical process, given that in Rotterdam immigrants and Dutch citizens stemming from the immigration represent more than half of the population.

Rotterdam was the city of Pym Fortuyn, the assassinated nationalist politician, who was succeeded by the far-right Freedom Party of Geert Wilders. Wilders even shouted in public, in 2009, that “To name a Moroccan mayor of the second city in the country is as crazy as to name a Dutchman mayor of Mecca.”

Aboutaleb is also a great fan of poetry, especially Arabic poetry. He translated into Dutch the poetry of Adonis, the most famous living poet of the Arabic language, and an atheist. He praises the project of a European brand of Islam, open, liberal and tolerant.

He is not afraid of controversy, on the contrary he thrives on it. “I am the first jihadist in Rotterdam”, he likes to joke, reminding that the main definition of “jihad” is to combat one’s self in order to become better.

He remains a major target of Al-Qaeda in the Netherlands and he dreams of becoming prime minister. He meets young radicalized Muslims and keeps telling them to make a choice, not to stay at home watching radical preaches on YouTube. “If my example incites other immigrants to become active citizens, I would be very happy”, he says.

So: ‘You don’t like it here – then you go fuck off’ told Aboutaleb other Muslim immigrants. “Rot toch op” is the expression in Dutch, and it was put on music in a rap hit. Nice example of real integration.


Cum românii îl înțeleg mai bine decît vesticii pe Salman Rushdie

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/30/gabriel-ingerul-musulmanilor-si-cum-romanii-il-inteleg-mai-bine-decit-vesticii-pe-salman-rushdie/

O “lună de zile”: cazna mea “de ani de zile” împotriva călăilor limbii

Ieftae își sacrifică fata pentru Iehova, după ce a lăsat-o să hălăduiască “două luni de zile” prin munți. (Judecători, 11, 38)

Nimic nu îmi e mai urât decât necreativii lingviști, doar parțial instruiți și cu obsesii ucigătoare de simetrie a limbii, care au pus stăpânire pe monopolul dicționarelor și al limbii, confirmând butada lui Roland Barthes: — «Limba e fascistă »… (« La langue est fasciste »).

« La langue est fasciste »… Mă bat cu asta de ani de zile. Mă pricep la fascismul gramatical, așa că identific imediat când e rău orientat spre o simetrie nefirească.

Astfel, expresia veche românească o “lună de zile”, sau “ani de zile”, criticată hohotitor de toți călăii limbii, nu are nimic pleonastic, deși o tot văd batjocorită, prin DOOM și prin tote torșoanele inculților Academicieni. Cică: cum să spui o “lună de zile”, doar luna e făcută din zile, nu? Ei bine, expresia o “lună de zile”, sau “un an de zile”, provine în realitate din limba veche și frumoasă a cronicarilor, e inspirată din greaca veche și bizantină, iar din greacă a intrat în egală măsură în română (o lună de zile) și în sârbo-croată (mesec dana).Nu e o grosolănie românească, ci o veche moștenire culturală elino-balcanică.

Iată așadar frumoasa origine și minunata istorie a delicatei expresii o “lună de zile”:

In Cartea Judecătorilor (ספר שופטים /  Κριτές) din Septuagintă, care se știe că este doar Torah evreiască, vechiul Testament ebraic tradus în limba greacă a secolului III înainte de Hristos, găsim expresia: μήνας ημερών = o lună de zile, pentru a spune simplu: o lună. Cu trei secole înainte de Hristos, grecii traduseseră așadar din Tora evreiască folosind expresia μήνας ημερών.

E vorba de episodul:

“Ieftae i-a răspuns [fiicei lui] : — “Du-te!” Si i-a dat drumul două luni de zile (δύο μῆνας ημερών) i.Si ea s’a dus împreună cu suratelei ca sä-și plângã fecioria prin cei munți.” (Judecători, 11, 38)

δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”, apare, subliniat de mine în roșu, în notele variantelor manuscrise ale acestui Vetus Testamentus ex versione Septuaginta interpretum, Vatican 1709.

Dar mai găsim expresia lună de zile (μήνας ημερών), pentru a spune simplu o lunã, o găsim ulterior și în alți autori greci, precum Galen, medicul Galenus, care a scris pe la 150 după Hristos:

 

Acum, e foarte posibil ca δύο μῆνας ημερών pentru ebraicul din cartea Judecătorilor  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  să fi fost o simplă interpretare a terminației de dual יִם- ca reprezentând ziua: יום‎‎ . LA urma urmei ebraica nu mai era vorbită atunci, ci doar aramaica și feniciana (cartagineza, punica), iar în aceasta din urmă zi se scria (și probabil se pronunța) ים

יום‎‎ era o grafie și o pronunție dispărută, așa încât traducătorii elinofoni ai Septuagintei au putut considera că terminația de dual din  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  (două luni) conține cumva termenul “zi”/יִם  și au tradus δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”.
.
Fapt e că, așa cum vedem prin medicul antichității tardive Galen, expresia s-a transmis, prin Bizanț, creștinismului balcanic și că românescul “o lună de zile” are un corespondent perfect în sârbescul mesec dana (месец дана): o lună de zile.
.
.
Sub influență bizantină, mesec dana, lună de zile, a intrat și în sârbo-croată, mesec dana, o lună de zile, unde este și azi absolut banală, ba chiar nici nu se poate spune altfel. Iată o publicitate contemporană:

Nu e așadar un pleonasm sau o eroare de logică sau lingvistică să spui “o lună de zile“, ci o veche formulă, cu parfum din cronicari, sau din traducerea Bibliei așa cum o făcea acel faur al limbii române care a fost Gala Galaction (părintele Grigore Pișculescu, vezi aici mai mult despre traducerea lui a Bibliei și mai ales a Cântării Cântărilor).

Formulele astea vechi, precum “se așterne drumului”, cu un dativ bizar, pentru “a porni la drum”, au frumusețea lor si nu trebuie judecate după chinga Academiei și a dicționarelor recente, moarte și rău croite.

P.S. Cu ăștia cu regulile noi aș mai avea eu multe răfuieli. DOOM-ul a introdus reguli absurde chiar şi în morfologie. Imperativele prohibitive de la a zice şi a face sunt de fapt: nu zi ! şi nu fă !…iar nu monstruoasele, impuse astăzi, nu zice! şi nu face! aduse de noile reguli. Limba naturală a poporului a spus întotdeauna „nu zi hop până n-oi sări“. Nimeni n-a auzit vreodată „nu zice hop“. În:„Ce ţie nu-ţi place / Altuia nu-i face“,

„nu-i face“ e acolo doar pentru a rima cu „place“, altminteri spunîndu-se „nu  aşa!“.

 

Sau, la Eminescu:

 

„Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.”

 

Nu zi ba de te-oi cuprinde, spunea Eminescu, iar nu monstruosul: Nu zice ba!… Din noile convenţii nu accept decît nicio scris legat; e mai logic şi coerent decât nici o. Din moment ce vreo (vreao) se scria deja legat, o logicăelementară ar cere ca şi nici o să se scrie legat.

Călăii limbii, cei care o golesc de orice frumusețe reziduală și de orice asperitate exotică nu fac așadar decât să confirme ceea ce ne avertiza Barthes: « La langue est fasciste », îmi spun asta de ani de zile.

“Zarnacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

și

Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“
 și alte fantezii lingvistice românești

Arhipelag beteag, sau cum tu, intelectualule român Pol Poți mai mult

3BB6B4F200000578-0-image-a-22_1483101155805
Fotografie neautentificată de țărani care în timpul foametei organizate de Stalin în Ucraina, holodomor, vând în talcioc presupuse resturi umane pentru consum.
 ————-
.
Iată că acum Patapievici compară ceea ce el numește “corectitudinea politică” cu stalinismul.

Eh, Gulag fără cheag… Cum adică stalinism? După “reductio ad Hitlerum” (cf. mai jos) a lui Băsescu, dăm acum de “reductio ad Stalinum” a lui Patapievici.

“Corectitudinea politică” nu este stalinism. Corectitudinea politică nu bea mustăcios, nu se desfată în orgii criminale cu pantaloni bufanți și vipușcă, ba chiar el însuși, Patapievici, nu se dovedește deloc corect politic atunci când compară o simplă retorică manieristă cu un flagel genocidar, stalinismul. Asta nu mai e dezbatere de idei.

Cred că pe Patapievici îl deranjează mai mult corectitudinea semantică, cea care pufnește când îl aude pe el zicând:

— „N-am nimic cu Islamul, dacă mă chestionați, eu știu multe despre islam, am citit Coranul, deci nu pot fi acuzat de islamofobie decât dacă sunteți corecți politic”.

Patapievici a citit Coranul și știe multe despre islam! Restul e doar stalinism și corectitudine politică.

Atunci uite o reducere ad Hitlerum/Stalinum pe gustul lui:

— „Chestiunea care stă in centrul lumii de astazi este problema terorismului musulman, islamic, care se revendica dintr-o interpretare a Coranului si a traditiei, o interpretare care, din pacate, nu e periferica pentru ca majoritatile nu o resping, iar atunci cand ‘radicalizatii’ – cum se numesc azi – isi termina treaba, gasesc intotdeauna un consens, o scuza sau un adapost in majoritatile care, nu-i asa, corect politic este sa le distingi cu grija de extremistii care fac rele. In momentul in care critici aceste lucruri, stigmatul este pregatit, esti islamofob, esti rasist.
(Patapievici, discurs la Casa Universitarilor-Colegiul Academic din Cluj, cu ocazia conferinţei sale “Dumnezeu şi experienţa modernităţii”)

— “Problema e că Talmudul iudaic nu este o carte care să îl pregătească pe om pentru lumea de dincolo, ci doar pentru o profitare manipulare a vieții de aici… etc, etc.” (Hitler, Mein Kampf)

Și Hitler spunea că citise Talmudul în detaliu și că știa multe despre religia iudaică. Și Patapievici a citit Coranul.

E grotescă apropierea? Desigur, am făcut-o forțat și lesne, ca să arăt ce ușor este să folosești vorbe mari precum:
— “corectitudinea politică” este un fel de stalinism.

Dar nu așa dezbatere de idei dorim, venind mereu cu Stalin și Hitler. Tu, intelectualule român, Pol Poți mai mult.

La fel, Argumentum ad miserum de la Traian Băsescu…

Traian Băsescu a dat în populismul cel mai josnic. Nu doar că îl laudă pe Trump, dar vorbește pe Facebook (cf. link aici) despre “o Europă dominată de Germania, care ne poate aduce aminte cu uşurinţă de dezastrul secolului XX, marcat de două conflagraţii mondiale”.

Recunoști un spirit nevolnic atunci când invocă nazismul într-o argumentație… Adică, potrivit lui Băsescu, Germania lui Merkel, cea mai pacifistă țară de pe planetă, ne poate duce într-un război mondial.

Băsescu e atins așadar de acea maladie a spiritelor inferioare numită de Leo Strauss “Reductio ad Hitlerum”…

Ideea din “reductio ad Hitlerum” e că într-o înfruntare verbală prelungită, cel mai stupid și violent dintre cei care argumentează va sfârși prin a-și compara adversarul cu Hitler, sau, dacă sunt mai mulții, cu naziștii. Sau va pretinde că adversarul te poate atrage într-un război genocidar. Nu, nu Trump, ci Merkel, potrivit lui Băsescu.

Argumentum ad miserum…

Iar despre Andrei Pleșu mai spusesem, și el cu o bizară diatribă, ca și Patapievici și Băsescu, cu o ofensivă împotriva “corectitudinii politice”, sau impotriva a ce imagineză ei că e aia.

În cazul lui Pleșu, care scrie în Adevărul, în “Noua limbă de tinichea”, despre corectitudinea politică americană și englezirea limbii române (două fenomene total diferite, dar hai să trecem), ar fi fost bine ca cineva să-i verifice mai întâi cunoștințele de engleză și dubioasele exemple ale “corectitudinii politice”americane pe care le dã el, căci se vede că Pleșu nu prea știe limba engleză. Zice el:

— “ [In SUA] nu e frumos să mai spui tablei pe care scriu elevii şi profesorii din clasele gimnaziale, „blacktable”. Sună rasist! De ce „neagră”? Cum s-or simţi tinerii de culoare, cînd aud acest perfid epitet discriminatoriu? Să-i spunem mai bine „chalktable”, adică tabla pentru cretă.”

Domnule Pleșu, tabla de scris din clasă s-a numit întotdeauna alternativ “blackboard” (iar nu “blacktable”, care nu e decãt o masă de culoare neagră) sau “chalkboard” (iar nu “chalk table”, aceasta fiind o măsuță pentru copii. Copiii învață să scrie cu cretă pe o “chalk table”, o măsuță scundă la care ei stau așezați, unori făcând caca. Chalk table nu este o “blackboard” și nici o “chalkboard”.

Iar “chalkboard” pentru tabla din clasă se spune de pe timpul lui Faulkner, care era departe de a fi corect politic. Pe vremea lui Faulkner exista segregare rasială, dar până și atunci un elev nigger scria în clasă tot pe “chalkboard”.

Cu spuneam, nu așa dezbateri de idei dorim, simpliste abuziv, venind mereu cu Stalin și Hitler. Tu, intelectualule român, Pol Poți mai mult.

18700050_1495081723858994_4857020270007351376_n

Copii americani scrijelesc pe o “chalk table”, neștiind cât de aspru îi judecă Andrei Pleșu…

Cf. și:

Trădarea clericului Pleșu…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/ 

“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

și

Sunniți – șiiți: două religii diferite…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/06/sunniti-siiti-doua-religii-diferite/

Arci și indo-europeana : din nou depre un posibil contact preistoric în Caucaz

archi-w

Femei arci din Daghestan…

Am mai scris despre probabilitatea, ușor de dovedit lingvistic, ca leagănul limbilor indo-europene să fie estul Anatoliei și Caucazul.

Din perspectiva identificării leagănului proto-indo-europenei e mai mult decât intrigantă o comparație cu formarea termenilor de rudenie într-o limbă cum e limba arci din Daghestan.

Regiunea muntoasă a Daghestanului e un caz unic de fărimițare lingvistică, familia de limbi nakho-daghestaneză (din care fac parte cecena, avara sau lezghina) prezentând, pe un teritoriu cât cel al Olandei, o diversitate la fel de mare cat toată aria indo-europeană, care e extinsă de la Atlantic la Pacific și a cunsocut în ultimele secole o expansiune planetară.

Arci este o limbă din această familie nakho-daghestaneză vorbită de doar 1.000 de persoane, într-un singur sat și câteva cătune vecine. Clasificarea ei in interiorul stufoasei familii de limbi nakho-daghestaneze e dificilă din pricina masivei influențe pe care a exercitat-o asupra ei limba vecină și dominantă care e cea avară. Toți vorbitorii de arci sînt cel puțin bilingvi arci-avar, practicand, pe lângă alte limbi neînrudite cu a lor, dintre care principala e rusa.

Ca toate limbile nakh-daghestaneze, arci prezintă un sistem de genuri gramaticale similar cu cel din limbile indo-europene. Unele limbi, precum avara, posedă doar trei genuri gramaticale, ca în indo-europeană : masculin, feminin, neutru. Cecena are însă cinci genuri gramaticale (numite în literatura de specialitate “clase nominale”), iar arciposedă opt: patru principale și patru secundare.

Arci mai e deosebită și prin aceea că, precum în indo-europeană, termenii de rudenie apropiată se formează printr-un sufix special, rezervat acestor lexeme : el e –tu pentru masculin și –tur pentru feminin (-r final e cel mai adesea marca femininului), însă în vorbirea curentă și unele masculine pot avea –tur, iar unii termeni fundamentali precum fiuuštur, au -r din oficiu.

Ca și în indo-europeană, in multe din aceste limbi, inclusiv în arci, genul unui substantiv e marcat cel mai adesea pe adjectiv, printr-un sufix de clasă, indiferent de forma aparentă a substantivului determinat.

.

Astfel avem in latina :

agricola novus (un nou țăran)

dar :

domus nova (o casă nouă)

Agricola, deși terminat în -a, e masculin (precum nauta/marinar etc.), pe când domus, deși terminat în -us, e feminin (precum manus/mână etc.)

La face și arci (dar și avara și alte limbi ale familiei) marchează genul pe finalul adjectivelor.

05196026

Cum se știe, toate limbile indo-europene au format termenii de rudeni printr-un sufix folosit doar în acest caz :

ma-ter

pa-ter

bhra-ter

duh-ter

.

in unele limbi vocalizat in a :

.

ma-tar

pa-tar

bhra-tar

duh-tar

.

Iata termenii de rudenie apropiata in arci :

ey-tur – mama

ob-tu – tata

uš-tu – frate

uš-tur – fiu

doš-tur – fiica, sora

.

Aici intră și :

nus-tur – logodnica, nora

lakh-tu – sclav

lakh-tur – sclava

Ca in indo-europeană, sufixul –tur se foloseste în arci numai cu această clasă de substantive. E de remarcat identitatea formală între indo-europeanul duh-tar și arci doš-tur.

Faptul că arci doš-tur desemnează atât fiica, cât și sora, e comparabil cu faptul că în persana modernă, limbă indo-europeană, duhtar e folosit pentru orice fată nubilă, la fel cum madar poate desemna orice femeie in vârstă. La fel, moteris in lituaniană e o femeie de orice vârstă, iar albaneza are motra = soră (!).

E de remarcat de asemenea că arci uš-tu – frate și uš-tur – fiu trimit la o indeterminare inițială la fel de mare ca cea care face ca arci doš-tur să fie și fiica și sora. La fel, în greaca antică phrater desemna indistinct orice tânăr dintr-o phratrie, pentru frate de sânge folosindu-se un termen compus care însemna din aceeași matrice : a-delphos.

La fel, nus-, rădăcina de la care se formează nus-tur, nora, e identică cu nus– din indoeuropeană pentru a desemna același personaj și grad de rudenie prin alianță. Nimic nu s-ar fi opus ca si in into-europeana sa fie nus-ter, sau nus-tar, la cum cum s-au format nu doar termenii fundamentali, dar și alții precum eina-ter (nevasta cumnatului)

.

Mecanismele de formare a termenilor de rudenie sînt astfel identice în arci si indo-europeană. Adăugînd sistemul de genuri gramaticale (clase nominale), coincidențele sînt suficient de intrigante pentru a necesita un studiu comparativ sistematic.

.

 Image

.

Despre nustur, nora sau logodnica, în arci si indo-europeană am mai scris aici :

De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

și

Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Și, in engleză:

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

“Noaptea se lasă La Mahala / Și câinii latră a pustiu”: trip culinar bucureștean II…

La Mahala

Calea Rahovei 147-153 (Palatul Bragadiru), București

Carul cu Bere

Str. Stavropoleos 5, București

Restaurant Korean Seoul

Str. Aviator Mircea Zorileanu, Nr.89, Sector 1

China Town

Str. Viitorului 98

Continuând periplul culinar bucureștean, după ce am scris despre restaurantul lui Dinescu și am lăudat Zexe, am mers La Mahala și la două restaurante exotice (chinez si coreean). Mă rog, am mers eu la multe, dar despre astea aleg să scriu acum.

— Carul cu Bere: Moartea finală a fabricii numită Carul cu Bere în București: au introdus sistemul industrial turistico-capitalist cu “două servicii”. Arătarea pulpoasă, dar rea, care te duce la masă și mai că nu-ți ia amprentele și o mostră de ADN, îți aruncă din prag:

— Avem o masă pentru serviciul 1 (unu). Intre orele 18.00 – 20.00.

— Ce inseamnă asta? o întreb fals naiv.

— Inseamnă că trebuie să eliberați masa până la orele 20.00, căci vine serviciul următor de la 20.00 până la orele 22.00.

— Desigur, o mint somptuos. Ce Riesling aveți din crama regală?

Când vine ora plecării, cu a doua sticlă pe jumătate în frapieră, eu nu plec și zac acolo și citesc și mă uit din când în când lăbărțat și rău la suflet la coada de turiști ținuți în frâu de frumoasele fete în costum popular care m-ar asasina, doar că ele nu știu că engleza lor americanizată e ridicolă pentru turiștii britanici.

In engleza din Anglia (spre deosebire de US) “iron” rimează și se pronunță la fel ca atomul, sau molecula, “ion”…

“Ion like a lion in Zion”… Dar du-te și explică-i asta plasatoarei de la Carul cu Bere.

— La Mahala este un alt restaurant care, ca și Zexe, sau cel al lui Dinescu, combină mâncărurile tradiționale cu fantezii fusion, gen spumă de castraveți, și cu un decor drăgălaș (cf. foto mai sus), dar total aiurea. Un zid e pictat cu rune. Pe altul sînt tot felul de satăni și muțunachi. Ansablul e cromatic plăcut, dar scaunele sînt din plastic.

Nu ne interesează ce reviews au ei pe Trip Advisor, asa cã hai să vedem direct.

Primim din partea casei un bol mic cu “icre de pește” total neconvingătoare, mai mult o pastă albă de ceva. Nu conteazã ce fel de ceva.

Luăm ca antreu, printre altele, momițe cu sos de vițel și susnumita spumă de castraveți… 38 de lei.

Am tot spus că văd sumedenie de oameni întregi la minte care confundă momițe și fudulii. Ei bine, fuduliile sînt testiculele de animal, într-adevăr, dar momițele, care nu se mai gãtesc decât în puține locuri la noi, sînt timusul, ganglionii din gîtul vițelului; seamănă cu o bucată de măduvă, au aceeași consistență, si se fac trași la tigaie în unt pînă prind o crustă. Dacă nu-s bine curățați, au salmonelă și poți muri singuratic, în meritate chinuri atroce.

Momițe am luat, așadar, trei bucăți bine trase în tigaie, cu consistență convingătoare, nu prea făcute. Iar spuma de castraveți, care imita un pic bucătăria moleculară, era delicioasă.

Prietenul meu ia pateul de pui care vine într-un borcănel elegant, iar doamna din mijlocul lui un antreu de brânză cu costiță. Bune.

Acum: atitudinea chelnerilor e minunată: nici servili, nici superiori și disprețuitori, răbdători și gata să explice.

Minusuri La Mahala:

Vinul extrem de scump, cea mai ieftină sticlă de rose, la 90 de lei, sosește cu dop de tablă care se deșurubează.

Și, hell !   scaune de plastic?

Au colivă la desert, dar nu am cerut, pentru că aveam parastas a doua zi, cum am spus aici.

FELURILE aici în notă:

Altminteri, pe latura exotică, recomand fără rezerve un restaurant chinezesc și unul coreean:

Cel chinezesc este:

China Town

iar cel coreean e:

Restaurant Korean Seoul,

unde pe lângă felurile de mâncare tradiționale coreene cu amestec de kimchi (varză fermenttă picantă, ingredientul național), primești din partea casei tot felul de gustări delicioase care te umflă și fac să nu mai poți mânca după aia. Prețul e moderat față de cantitate-calitate. Nota e în foto de mai jos, de comparat cu cea de La Mahala.

Acum, ce a fost uimitor a fost că în toate aceste restaurante (mai puțin turisticul Car cu Bere, desigur) am fost singurii clienți. Ne întrebăm cum supraviețuiesc acești antreprenori culinari, mai ales că restaurantul coreean e situat într-o zonă, pe la Aviatorilor, unde nu există pietoni și unde trebuie să te duci cu SUV, sau să faci parte din Parada Armatei ca să ajungi până acolo. “Noaptea se lasă în mahala / Și câinii latră a pustiu”…


 La coreeni…

Cf. și:

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/05/01/lacrimi-si-sfinti-dupa-amiaza-unui-faun-la-restaurantul-lui-dinescu/

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

După atâția ani de ignorare distantă, am zis să merg și eu la restaurantul lui Mircea Dinescu, în centrul vechi din București, crâșma cu nume furat obraznic din Cioran, Lacrimi și Sfinți.

Am mers în trei, subit, fără nici un fel de pregătire socio-afectivă, demersul fiind următorul: oricât de mult l-am detesta pe tristul lacheu al lui Vântu, fost poet, Mircea Dinescu, dacă găsim că e foarte bun să scriem că e foarte bun, iar dacă e foarte prost să scriem că e foarte prost. În realitate nu e nici una nici alta.

Sigur, Dinescu, cu traiectoria lui încâlcită, e un personaj ciudat și trist. Poet de care se îndrăgosteau toate liceenele în vremea lui Caușescu (Proprietarul de poduri), a apărut la revoluție dând ochii peste cap în FSN, iar după aia a devenit argatul lui SO Vântu și proprietarul unui debarcader la o moșie pe Dunăre. Și-a făcut restaurant în București cu nume luat din Cioran. Dar și Gérard Depardieu are restaurant și podgorii. Hai să vedem cum e la Dinescu.

Mai întâi, din start, primirea nu e prietenoasă. Aici însă, după ce ne-am așezat, am avut o lungă discuție între noi trei, cobaii vizitatori, eu argumentând că bieții chelneri, toți tineri, băieți și fete, sunt atât de dresați și obișnuiți cu aroganța posacă a parveniților bucureșteni încât a te arăta arogant și posac este pentru ei un semn de normalitate liniștitoare.

În realitate, a merge la un restaurant necunoscut în București e ca un blind date. Atmosfera și contactul sunt artificiale din start, dar după un timp vă obișnuiți, iar dacă sunt afinități poate chiar faceți glume.

Aici gluma a fost când după primul rând de țuici ca aperitiv chelnerul ne-a spus că nu mai este. A spus-o atât de convingător că am avut un moment de panică. De fapt mai era, dar el primește un punct suplimentar pentru modul sever și convingător în care a spus-o, la fel cum dăm note bune decorului (kitsch minimalist de bun gust, cu berze și porci din Lego pe pereți) și numelor mâncărurilor, de genul: Barza torturată (mulțumesc Mirela).

Acum, pentru a nu detalia culinar prea mult, să spunem din start că Lacrimi și Sfinți nu se compară cu Zexe. Ce surprinde la crâșma lui Dinescu este că deși mâncărurile propuse sunt îndrăznețe și ar merita încurajate, ele sunt cam toate fade.

Piftia de cocoș, de pildă. Bună, dar fără un pic de usturoi (am cerut noi câțiva căței de usturoi, iar chelnerul ne-a adus, e drept).

Platoul de mezeluri luate ca antreu era de asemenea bun, dar fad. Aici trebuie să te întrebi ce se întâmplă cu furnizorii, căci mezelurile alea nu sunt fabricate de restaurantul lui Dinescu. Cum poți să faci cârnați picanți nepicanți și caltaboșul bun dar fără gust? Mister.

Salata de boeuf = da, bunuță. Și un antreu cald excepțional: brânză telemea in foi de viță picante. 16 lei – trei bucăți, chiar și acum mă gândesc la ele. Alea merită deplasarea.

Vinul alb a fost un dezastru. Am comandat doar vinul lui Dinescu, desigur, doar de pe podgoria lui. Am insistat să fie un alb sec. Chelnerul a recomandat o tămâioasă care s-a dovedit demi-sec spre demi-dulce. Chiar ne-am certat un pic, noi trei, exploratorii, dacă e demi-sec sau demi-dulce, dar nu era oricum de băut. L-m lăsat așa, ba chiar l-m plătit la urmă și l-am înlocuit printr-un roșu decent, dar scump, tot al lui Dinescu.

Felurile principale? Tigaia cu măruntaie, momițe, creier, nu știu ce (numită Brigada Moravuri) a reușit să fie extraordinar de fadă, uleiaată, fără nici o fantezie. Măcar un pic de sare de-ar fi avut (știu că poți să-i adaugi, da). Somnul cu spanac? La fel de insipid, dar spanacul era bun. Tot așa cârnații de gâscă cu capră și nu mai știu ce… Buni, dar varza fleșcăită și fără gust… Apoi, la un restaurant din ăsta să nu faci tu cafea la ibric? Nu, nu facem cafea la ibric. Păi espresso din ăla cu gust metalic beau oriunde, chiar și în metrou.

Iar vișinata de la urmă a fost doar un sirop infect, cu vagi urme de alcool.

Verdictul, așadar: Lacrimi și sfinți e cu mult sub Zexe. Singura originalitate: telemeaua în foi de viță picante.

Detaliile meniului în poza de mai jos.
.

.

My beautiful laundrette…

.

Când cade noaptea, ușa unei spălătorii publice te atrage cu viclenia reclamelor de bâlci, și-i vezi acolo cum șed, mijind ochii în golul iluminat violent de neon, mâinile pe genunchi, ascultând de o oră bâzâitul chivotului învârtitor.

Câte un băiat trist, sau o fată răzleață, stingheri, neprivindu-se, de-ți vine să le oferi câte un volum de poezii, ca măcar, prefacăndu-se că citesc, să nu-și mai ferească privirile.

Așa, ea pretinde că scrie sms-uri, telefonul mobil având funcția, neprevăzută inițial, de voal pentru stânjeneală în public.

Când intră un negru beat, fără sac de rufe, doar așa, să se așeze și el o vreme undeva, atmosfera se mai destinde.

Mașina lui se oprește, el sare și o deschide grăbit, ea aruncă o privire furișă spre ce scoate el, care se căznește să acopere hubloul cu spatele spre ea.

O pereche de chiloți alunecă, negrul se repede să o culeagă și să i-o dea, sperând să primească de-o bere. Când negrul îi întinde zâmbitor slipul gri, uzat, găurit, ținându-l delicat, ca pe o perucă scoasă dintr-un torent, o rază de neon trece ca un laser prin steaua rupturoasă. El mimează uimire la vederea găurii, ia slipul și îl aruncă demonstrativ la coș.

E stacojiu acum, neonul nu cruță, iar ea s-a încovoiat și mai mult, bătând frenetic imaginare sms-uri. El iese mândru, cu sacul în spate, fără să zică bună seara.

Negrul merge la mașina lăsată deschisă și scoate de acolo un ciorap uitat de băiatul în fugă rușinoasă. Ridică șoseta și își vâră arătătorul prin gaura din călcâi. Iese și el, mormăind, admirându-și trofeul.

Când ea bagă telefonul în buzunar și se ridică ușurată, cu spatele drept, pricepi că și mașina ei era oprită de mult, dar că așteptase să plece el.

O lași acolo, singură, să-și strângă nimicurile găurite, însă impecabil pliate, precum îi e sufletul.

“Fake news” și pamfletul în era Internet

Văd tot mai multe lume care preia și difuzează, de pe site-uri obscure sau ale unor tabloide anti-UE, articole cu predicții de falși experți, în toate limbile, care anunță că Le Pen va câștiga în Franța.

Unii o fac cu voluptate, alții cu oroare, dar o fac intens, de parcă nu s-ar fi învățat lumea cum e cu “fake news” și cum funcționează propaganda difuză, menită să descurajeze. Odată ce Facebook și Internetul sunt înecate de asemenea articole, ele se acumulează și, evident, aduse la cunoștința prietenilor francezi, sau chiar traduse pe site-uri în Franța ele produc apatie și abandon. Ce să mai mergem la vot în ziua aia?… Oricum câștigă Le Pen, o spun atâția experți străini.

E ca și cum în „satul planetar” al informației totale se revine astfel la comunicarea difuză și aluzivă.

Sau, să lluăm altă tehnică: cea a unui montaj foto extrem de lesne de făcut și difuzat. Din cateva clickuri, se combină două poze: a) barca pneumatică a unor disperați fugari africani în largul mării, gata de orice ca să ajungă în Europa, și b) liderii care în ianuarie 2015 au mers braț la braț câțiva metri prin Paris, pentru a protesta împotriva asasinatelor de la Charlie Hebdo.

Acesta e montajul foto care atunci a făcut înconjurul lumii pe Internet: François Hollande și toți ceilalți lideri care s-au dus ostentativ la Paris în ianuarie 2015 să-și afișeze sprijinul pentru libertatea presei, unii venind însă din țări extrem de represive. Cu toții stau îngrămădiți pe barca pneumatică, ținându-se de mâini parcă pentru a nu aluneca în apă.

Iată, demonstrația e făcută în acest montaj foto: totul e ipocrizie în politică. Liderii s-au mobilizat atunci fățarnic pentru o mână de morți europeni, dar acum, confruntați cu drama repetată a ilegalilor înecați în cimitirul marin al Mediteranei, nu mișcă un deget, în vreme ce Europa anunță doar măsuri represive, de pază a frontierelor, ba chiar plănuind să scufunde bărcile traficanților de sclavi.

Oare? Un montaj foto poate fi mai convingător decât zece discursuri mincinoase.

Ideea sugerată de fotomontaj nu e justă, iar cele două realități suprapuse vizual nu au nimic în comun, însă rapiditatea cu care s-a propagat fotografia trucată si numărul de internauți care au preluat-o și difuzat-o mai departe arată – daca mai era nevoie – că Internetul nu e folosit neapărat pentru exactitate si informare, ci pentru a combate creativ, printr-un bruiaj sistematic si permanent al tuturor codurilor.

Să luăm acest fotomontaj. Ce înseamnă el? Că ar trebui să-i punem pe politicieni pe-o barcă și să le dăm drumul pe apă, cum se făcea în Evul Mediu cu ceea ce se numea Corabia nebunilor, când o comunitate urca toate persoanele inutile grupului pe o barcă și-i dădea drumul pe gârlă, lăsându-i, literalmente, în „plata Domnului”?

E foarte probabil că autorul fotomontajului n-a vrut să sugereze ceva atât de radical, ci doar o nemulțumire difuză față de felul în care merge lumea. Odată însă slobozit pe Internet, mesajul nu mai e controlabil.

Or, cu asemenea ostilitate difuză se confruntă astăzi guvernele și autoritățile politice tradiționale. Simplul fapt că mesajul e confuz, iar acuzațiile vagi, ar trebui să-i facă pe strategii politici să inventeze forme noi de comunicare. Iar publicul să nu mai răspândească aiurea texte viclene și obscure care o dau deja câștigătoare pe Le Pen. Cum spuneam: în „satul planetar” al informației totale s-a revenit la comunicarea difuză și aluzivă.

Stan și Bran în helter skelter…

Am fost întrebat de ce filmele cu Stan Laurel și Oliver Hardy au apărut în România sub titlul Stan si Bran… OK, Stan e Stan Laurel, dar de unde Bran? În franceză, până la urmă, cei doi sunt cunoscuți simplu ca Laurel et Hardy. Sau în spaniolă el gordo y el flaco: Grasul și Slabul.

E foarte simplu: cineva, primul traducător al dialogurilor, probabil, a căutat instinctiv o aliterație, procedeu balcanic și levantin.

Ba chiar oriental în general, dacă nu chiar universal. Talmeș-balmeș, harcea-parcea, du-te-vino, aliș-veriș, get beget… E un procedeu de asonanță care cădea firesc în limbă în vremea aceea. Stan și Bran a venit la fel de natural cum mi-a spus mie odată un imam afgan de la care luam lecții de paștună că vrea atâția (puțin contează suma) dollar-mollarDollar știu, dar când l-am întrebat ce înseamnă mollar a fost nedumerit. Nu înseamnă nimic. E un fel de a vorbi prin aliterație: dollar-mollar.

Asta m-a făcut harcea-parcea.

Procedeul urcă în Orient până în noaptea timpurilor. In Biblie, in Torah, in primele versete, aflăm că universul înainte de creație era tohu-bohu, sau tohu-va-bohu (תֹ֙הוּ֙ וָבֹ֔הוּ).

Stan și Bran, așadar. La fel ca de-a tura-valea, etc. Lucruri care nu înseamnă nimic, dar marchează conversația. Motiv pentru care și maghiarii au preluat numele duo-ului Stan és Pan.

Helter skelter cum cântau Beatles-ii.

Așa că acum eu o iau lipa-lipa, făcând-o lungă-scurtă… Sunt procedee poetice instinctive și iraționale. Nu trebuie căutată aici vreo logică. Stan și Bran vor rămâne în România etern cu numele ăsta. Stan és Pan la unguri.

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul…

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul… Aceste cuvinte în română (și toate derivatele lor) au la origine aceeași etimologie, chiar dacă vin din surse diferite, împrumutate în epoci diferite.

Rădăcina indo-europeană *kam– sau *kamb– redă ideea de curbură, de ceva îndoit sau cu boltă, de unde sensul de cameră, ca în greacă și latină: kamara/καμάρα, camera (chambre).

În română, camera e un neologism, împrumut din italiană în sec. XIX (aveam turco-arăbeștile odaie sau iatac înainte) în vreme ce cămara (același cuvânt cu cameră) este cel moștenit, cel mai probabil direct din latină. O știm pentru că ne-o arată fonetismul său: în română (ca și în portugheză sau catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călaremamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuțăneaccentuat devine automat Ă. Verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. Camara (sau grecescul kamara, καμάρα), cu trei silabe terminate în -a și cu accentul pe a doua silabă nu putea da în româna veche decât cămară. A accentuat din silaba a doua rămâne A, celelalte două se închid natural în Ă.

Comoara în schimb, care e același cuvânt, ne vine din slavona de biserică, unde grecescul καμάρα a dat, în mod regulat: komora. Acest slavon komora, care desemna camera trezoreriei, haznaua (sensul inițial de cameră boltită dispăruse), a fost împrumutat de români din slavă suficient de devreme pentru ca un o din komora să devină diftong: oa, comoară. La fel cum latineștile porta și morte(m) au dat poartă și moarte, komora a dat comoară. Împrumut vechi, așadar, vorbitorii nerealizând, desigur, că e același cuvânt cu cămarăCămară, comoară, iar în sec. XIX am împrumutat din italiană același cuvânt: cameră.

În alte limbi, ideea aceasta de curbură, de boltă, din rădăcina *kamb- a făcut că de acolo avem grecescul  kampē, καμπή, dar și camba, sau gamba în latină, curbura pulpei piciorului, de unde jambe, și jante, janta, dar și jambonul, spaniolul jamòn. Șunca din pulpa curbată.

Dar, dar…

Dar kamara, care în greacă mai desemna și curbura boltei cerului, în avestică, persana arhaică, în limba textelor lui Zarathustra, texte la fel de vechi ca și Iliada și Vedele, desemnează, pe lângă cer, precum în greaca veche, și o centură. Kamar: tot ceva curbat. Cerul, dar și un brâu. Și noi spunem poetic brâul cerului, echivalent cu bolta cerului.… De la acea curbură. De aici kamar = centură, curea în persana modernă, care, preluat de turci și cu pronunție turcească, a dat la osmanlâi kemer, de unde chimirul nostru, adus de arnăuți. Nici nu știam noi că la persanii vechi, chimirul era brâul sau bolta cerului, înrudit cu bolta unei camere, cămări sau comori.

Chimirul haiducesc are așadar aceeași origine semantică și istorico-culturală și vine de la aceeași rădăcină indo-europeană cu camera, cămara, comoara, gamba, janta și jambonul.

Să te curbezi de mirare, nu alta. Să te gondolezi ca un cocoșat.

Despre cocoașă și curbura ei, cf. și aici:

— Curcubeu, castraveți, cocoșați și cucurbitacee…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/07/despre-curcubeu-castraveti-cocosati-si-cucurbitacee/

Despre alte denumiri ale camerei:

— Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/29/fiu-haz-casa-si-cotet-pericolul-lingvisticii-amatoricesti/

Despre hazna:

Hazna și rahat – când româna confirmă elucubrațiile lui Freud

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/13/hazna-si-rahat-cand-romana-confirma-elucubratiile-lui-freud/

Suprarealiștii, Camus și terorismul islamic ca operă de artă

 

„Actul suprarealist cel mai simplu”, scria André Breton, „este să ieși în stradă cu pistolul în mână și să tragi la întâmplare, cât poți, în mulțime.” (André Breton, Second manifeste du surréalisme, 1929)

Nici un biograf nu s-a priceput vreodată să spună dacă André Breton chiar gândea acest gest, sau era sub influența cine știe căror substanțe când scria, faptul este că exact asta au făcut teroriștii islamici în Paris și Bruxelles, în noiembrie 2015 și martie 2016, ba chiar și acum pe Champs-Elysées în Paris… și că masacre de civili la întâmplare riscă să se reproducă. Ba chiar, experții militari și ai serviciilor secrete recunosc cu jumătate de gură că ele sunt inevitabile.

Se pune acum întrebarea deranjantă: de ce îndemnul lui Breton de a ieși în stradă pentru a trage la întâmplare în mulțime trebuie văzut ca un genial act de provocare artistică, suprarealistă, destinat a șoca burghezul, in vreme ce gestul efectiv al islamiștilor sinucigași se înscrie în oroarea absolută?

Câtă vreme se așează întrebarea în minți, iată un alt exemplu: Histoire de l’Oeil/Povestea ochiului a lui Georges Bataille, text emblematic al unei întregi generații interbelice, se încheie cu asasinarea exuberantă și juisivă a unui preot în biserica în care oficia… Cuplul criminal din poveste îl torturează pe preot înainte de a-l ucide (nuvela e o culminare literară a anticlericalismului francez), ba chiar îi scot un ochi, pe care femeia îl folosește în scopuri de nenumit (de aici titlul: Histoire de l’Oeil).

Ceea ce la Bataille era un gest provocator aplaudat de generații (asasinarea preotului din plăcere și anticlericalism, act gratuit) a fost pus in practică într-o biserică în Franța, tot anul trecut, de către doi tineri islamiști născuți acolo, care au asasinat un preot în plină slujbă.

Oricât de deranjantă ar fi comparația, ne aflăm în situația în care gesturi literare și artistice provocatoare odinioară aplaudate, pentru că rămâneau la stadiul scriiturii abile, sunt deodată puse în practică și se arată a fi gesturi de neînțeles, de un nihilism fără margini. Anumite texte pe care le credeam limpezi capătă astăzi o cu totul altă consistență.

Și iată că dacă ne întoarcem, pentru a înțelege ce se întâmplă, spre un gânditor precum Camus, găsim că el, după război, în studiul său de morală Omul revoltat (1951), analizează fenomenul terorismului și al crimei aparent gratuite cu o detașare care astăzi ni se pare iresponsabilă.

Departe de a ne reconforta, Camus ne înspăimântă prin felul în care, în Omul revoltat, decortică și explică binevoitor fenomenul terorismului și al crimei de protest, pe care el le înscrie sub eticheta: nihilism. (Nihilism, pentru că epoca lui Camus nu reușise încă să se desprindă de influența exaltantă a lui Nietzsche.)

Camus nu își poate ascunde admirația filozofică și morală în fața teroriștilor și anarhiștilor ruși, din cei pe care ni i-a făcut pe vecie familiari Dostoievski în Demonii. Camus se oprește îndelung asupra acestui fapt pe care astăzi am dori să-l uităm, și anume că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer a făptașului odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de europeni, de anarhiștii revoluționari ruși și balcanici.

Camus îi admira, dar exact asta fac astăzi teroriștii islamici, se aruncă în aer odată cu victimele. Iată o întrebare căreia trebuie să-i găsim răspuns pentru a putea decripta epoca în care trăim și pentru a ne cartografia viitorul. Iar dacă ni se răspunde că revolta islamistă e absurdă, pentru că oprimarea presupusă a Islamului de către Occident, care le alimentează acestora mânia, e o construcție fantasmagorică, suntem obligați să constatăm că pentru Camus în Omul revoltat faptul că revolta e justificată sau nu este total irelevant. Ceea ce contează pentru el este gestul revoltei, iar nu consecințele lui: Omul revoltat e cel care spune nu, insistă Camus.

Justificarea terorismului islamic de către Camus este poate ultimul lucru la care ne-am fi așteptat, însă incomodul adevăr este că teroriștii de astăzi se înscriu perfect în definiția nihiliștilor revoltați așa cum îi analiza, cu admirație fățișă, Camus.

Camus și teroristul – „om revoltat”

Qu’est-ce qu’un homme révolté ? Un homme qui dit non. / „Ce este omul revoltat? Un om care spune nu.”

„În vremuri de negație”, scrie Camus în Omul revoltat, „ar trebui să ne punem problema sinuciderii. In timpul ideologiilor, trebuie să ne împăcăm cu crima. Dacă asasinatul are o rațiune, atunci și noi îi urmăm consecințele. Dacă nu o are, atunci suntem în plină demență și nu avem altă soluție decât să-i găsim o consecință sau să ne îndepărtăm.”

Camus încearcă astfel să definească nihilismul (manifestat prin terorism) și ajunge la concluzia că nu poți fi nihilist pe jumătate. Altfel zis – crima derivã de la sine.

Dar ce înseamnă acel nu pe care îl opune nihilistul/teroristul societății?

Zice Camus: „Inseamnă de pildă că el spune «situația asta a durat prea mult», «până aici, mai departe nu se poate», «ați mers prea departe», sau, «există o limită pe care nu o puteți depăși». Astfel, mișcarea de revoltă se sprijină pe refuzul categoric al unei intruziuni sociale socotită intolerabilă și pe certitudinea de a avea dreptate, sau, în cazul revoltatului, impresia că el «are dreptul să…». Revolta nu funcționează fără sentimentul de a avea dreptate.”

După Camus: terorismul modern s-a născut în Europa

Terorismul modern, ideologic și practic, s-a născut in Europa, la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Anarhiștii ruși si cei balcanici, bulgaro-macedoneni, cei din asa-numita Organizație Revoluționară Macedoneană (VMRO) mai cunoscuți si ca „Komitagi”, au asasinat regi si generali, bancheri si oameni politici, ba chiar asasinarea de catre un terorist sârb a Arhiducelui austriac Franz Ferdinand a dus la declanșarea Primului Razboi Mondial.

În anii de prosperitate si credința ferma într-un progres infinit al Occidentului, după al Doilea Război Mondial, terorismul a fost de asemenea practicat activ în Europa de către mișcările de extrema-stângă, Brigãzile Roșii în Italia, Action Directe în Franța sau die Rote Armee Fraktion în Germania Federală.

Tot în Occident, apoi, a fost practicat după război un terorism de un tip aparte, care a fost cel politic, practicat de independentiștii basci și irlandezi, în Spania și în Marea Britanie. (O mențiune aparte ar merita aici și terorismul naționaliștilor algerieni împotriva Franței, atât în Algeria propriu-zisă cât și pe teritoriul Franței metropolitane și care nu avea câtuși de puțin o dimensiune religioasă, musulmană, ci era o simplă mișcare de eliberare națională care folosea metode teroriste.)

Tot în Europa mai trebuie menționate nerezolvatele cazuri de terorism atribuite unor mișcări niciodată identificate, de extrema dreaptă, care căuta să destabilizeze anumite guverne. Așa a fost atentatul de la gara din Bologna, in Italia, din 1980, care a făcut 85 de morți, sau masacrele comise de așa numiții Asasini din Brabant, în Belgia, care între 1982 și 1985 au ucis cel puțin 30 de persoane.

Rămâne un fapt că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de anarhiștii ruși și balcanici. La fel, a existat si continuă sa fie practicat un asemenea terorism sinucigaș de catre asa-numiții Tigri tamîli, din India si Sri Lanka (Ceylon). O vreme s-a crezut chiar, memoria fiind scurtă, că acest tip de terorism, privit cu indulgență din afară, ar fi fost o specificitate exotică locală.

Chiar si după al Doilea Razboi Mondial, terorismul sinucigaș, asa cum il cunoaștem astăzi, nu a fost câtuși de putin practicat in lumea musulmană, primul caz în Occident fiind masacrul atleților israelieni la jocurile olimpice de la München din 1972 de către un comando de teroriști palestinieni.

A urmat apoi terorismul cecen, care a venit cu totul neașteptat, pe fundalul celor două războaie distrugătoare duse de Rusia în Cecenia. Pentru prima oară, cetățenii unor state foste comuniste, care în timpul înșelător numitului Război Rece nu cunoscuseră niciodată oroarea unui autentic război, s-au întâlnit cu lipsa de reguli în violență, cu această metodă neconvențională de a ucide fără discernământ, printre cei lipsiți de apărare, tocmai pentru a răspândi teroarea.

Brigãzile Roșii, în Italia, puteau pretinde că sunt mânate de idealism, de dorința de a crea o societate mai bună, sau chiar o societate perfectă, dar același lucru l-au pretins întotdeauna toți teroriștii. Teroriștii islamici afirmă, de asemenea, că urmăresc să creeze o societate perfectă. In realitate, nimic nu este mai distrugător decât un terorism utopic convins că operează pentru binele viitor al umanității.

Se va mai citi cu folos:

— Teroristul musulman: perdantul radical

— Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

— Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

————————————

Ielele și cum “dumnealor se cam bețivesc”… Despre politețea sarcastică

Nymph

Numele Ielelor, demonicele creaturi feminine din folclorul român care dansează goale prin pădure, echivalentul nimfelor și hamadriadelor ale vechilor greci, a fost corect interpretat ca fiind pur și simplu pronumele personal feminin de persoana a treia: ele, însă transcris fonetic: iele.

Forma aceasta de respect magic, cvazi-religios, care se manifestă prin folosirea persoanei a treia când te adresezi cuiva, sau folosirea pronumelui când îl menționezi persoana a existat dintotdeauna. În secta mistică a lui Pitagora, El, învățătorul, era menționat doar ca: Autos = El !…

La fel se explică și pronumele personal de politețe spaniol Usted. În ciuda interpretărilor diferite și a neconvingătoarei etimologii tradiționale (vuestra merced), Usted vine limpede de la ustad din arabă, termenul care desemnează un maestru, un specialist în ceva, devenit pronume personal. Așa cum italienii spun dottore sau ingegnere când ți se adresează popular-politicos. Ustaz este dumneavoastră și în Afganistan, de pildă, în dari și paștună, moștenire din arabă și echivalentul perfect, la capătul celălalt al vechii arii musulmane, al spaniolului Usted.

Chiar și germanul Sie = dumneavoastră (domnia voastră) nu e altceva decât pronumele personal plural de persoana a treia: ei!

Ei, așa cum maeștrii sufi din Asia Centrală au fost numiți întotdeauna, în persană: Ishan (ișan) = Ei, așa cum Pitagora era numit Autos = El.

De aceea, multe nuanțe fals politicoase, o anume zeflemea manierată, se pierd în traducerea spre limbi care nu posedă asemenea mecanisme de politețe. În Maestrul și Margareta al lui Bulgakov există o scenă care sună fals în mai toate limbile, pentru că dialogul, cu toate nuanțele lui, se pierde. In capitolul 7, Stiopa se trezește dintr-o adîncă beție ca să descopere demonii în jurul lui în apartament, printre ei și sinistrul motan gigantic Behemot.

Aici vine comicăreala: căci Behemot îl examinează pe Stiopa, așa cum zăcea el în pat în stupoare alcoolică, și pufnește, adresându-se celorlalte satane:

Hm, dumnealor se cam bețivesc.

Nu mai știu cine a tradus Maestrul și Margareta în română, citez din memorie, dar acest dumnealor adresat nefericitului Stiopa care își vede moartea cu ochii trece minunat în română, însă se pierde practic în orice altă limbă.

— Dumnealor, mai ales în ultima vreme, se porcesc cumplit. Se bețivesc, umblă cu femei, folosindu-se de importanța lor, nu fac nici pe dracu, dar nici n-ar putea face ceva, întrucât nici nu se gândesc la ce li se cere.

(– Они, они! – козлиным голосом запел длинный клетчатый, во множественном числе говоря о Степе, – вообще они в последнее время жутко свинячат. Пьянствуют, вступают в связи с женщинами, используя свое положение, ни черта не делают, да и делать ничего не могут, потому что ничего не смыслят в том, что им поручено.)

Și Ielele sunt așadar tot un fel de dumnealor, numai că în cazul lor respectul rătăciților prin pădure era adevărat, amestecat cu spaimă tot atât de reală.

Despre o altă traducere ratată din rusă, tot despre politețe și alcool, cf. și aici:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

beh

„Islamologia”, noua „kremlinologie”: jihad între specialiști

mah

Studiul și decorticarea Islamului pentru folosul politicienilor, dar și al marelui public, a înlocuit ceea ce fusese „kremlinologia” pentru ultimele decenii ale Războiului Rece.

Ca și în cazul „kremlinologiei”, „islamologia” vine deseori cu aceleași cohorte de impostori, specialiști improvizați și experți plicticoși, cu discursul amorf, de la care fură vedetele mediatice ale zilei ce vor să ne explice funcționarea inamicului.

Gilles Kepel, in schimb, pleacă de la premisa inversă si acuză influența salafismului, islamul de tip saudit, importat în Europa dupa primul razboi din Golf impotriva Irakului din 1990. Gilles Kepel acuză Islamul însuși. Salafismul se bazează pe doctrina wahhabită, saudită, si a ajuns, prin finanțare permanentă din partea Arabiei si prin nepăsarea si complezenta occidentalilor, sa se impună peste tot ca fiind Islamul autentic. Ceea ce era inițial doar ideologia unei secte din Arabia, combătută militar chiar de catre Imperiul Otoman, a ajuns sa se impună prin impostură ca reprezentând Islamul autentic, global, planetar.

Gilles Kepel, asadar, acuză salafismul ca situându-se la sursa terorismului actual. Expert de teren, el spune: „Mergeți si ascultați ce se predică in unele moschei din Franța.” Evident, Olivier Roy nu poate face asta, pentru că nu știe araba.

Apoi, jihadismul și islamologia trebuie să țină seama și de sofisticarea și modernizarea tehnicilor mediatice jihadiste (aici realitatea dându-i dreptate lui Olivier Roy: acolo unde Osama bin Laden apărea în mesajele sale filmat prost într-o grotă, vorbind monoton o oră în plan fix, jihadiștii de azi (Daesh și Al-Qaeda bătrânicioasă a răposatului Bin Laden fiind inamici de moarte) au devenit producători de filme. Toate acele clipuri cu decapitări, lapidări, execuții și amenințări postate pe Internet, perfect montate și splendid fimate, arată acum o mare pricepere jurnalistică și estetică din partea jihadiștilor din Daesh, ceea ce Al-Qaeda nici n-ar fi visat.

Fenomenul Islamului în Franța trebuie apoi replantat în contextul precis al republicanismului si laicității de acolo. Oficial, statisticile etnice si confesionale sunt interzise in Franța, așa că nu cunoaștem cifra musulmanilor. Toți francezii sunt doar cetățeni ai republicii, indiferent de origine și religie.

In Belgia vecină, însă, regat federalizat etnic intre flamanzi si valoni, situația este exact opusul celei din Franța, si cu toate astea radicalismul islamic a devenit la fel de extins si primejdios, cum au arătat-o recentele atentate, ceea ce tinde sa infirme teza lui Olivier Roy si a celor ce pun terorismul jihadist pe seama sărăciei și a vieții în mahalalele industriale: majoritatea asasinilor din Franța și Belgia veneau din familii înstărite, care trăiesc nesfârșit mai bine în Franța si Belgia decât in Marocul sau Algeria lor de origine. Nu despre marginalizare socio-economică poate așadar fi vorba.

Toate acestea lasă însă cu totul deoparte fluxul migrator dinspre Siria si Irak. Nu din acolo a lovit monstrul terorismului, prin intermediul refugiaților, ci a venit de la oameni născuți și trăiți în Occident, dar specialiștii, „islamologii” și „jihadologii” încă discută despre cum să interpreteze asta, insultându-se în presă.

Se vor mai putea citi cu folos:

Teroristul musulman: perdantul radical

Terorismul și Islamul dezangoasat

Justiția și drepturile teroriștilor în „societatea deschisă”

Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

Câinele din nori… în cultură ca în amor

Horapollo (de la Horus Apollo), cum a fost întotdeauna numită această carte anonimă, a fost singurul text păstrat din antichitate care căuta să explice hieroglifele egiptene. Totul e greșit înăuntru, afară de speculațiile în jurul hieroglifei ce reprezenta o rață și care, într-adevăr, cum spune Horapollo, era un omofon egiptean pentru “fiu”,  “fecior”.

Multe au fost încercările de descifrare ale scrierii egiptene, cazul cel mai tragic fiind cel al părintelui Athanasius Kircher, care chiar credea că găsise cheia și despre care am mai scris aici:

Și Potopul a omorât toți peștii (Athanasius Kircher si oroarea absoluta)…

.

In schimb, următoarea eroare e comică și instructivă: într-un manuscris latinesc (de dinainte de Champollion, desigur) care pretinde că scrierea egipteanã consta doar in rețete si texte alchimice criptate, se vorbeste la un moment despre faptul ca egiptenii ar fi adorat un câine zburator al carui lătrat celest (dihania zbura până in nori si lătra de acolo) facea sa fermenteze laptele vacilor in uger, să se înfricoșeze mercenarii etc…

Imagine fara niciun sens: câine care latra din nori… Voiam sa trec peste ea, până mi-am dat seama ca cei care au scris manuscrisul au înțeles ceva total pe dos, dintr-un sens latinesc producand un nonsens foarte poetic…

Iatã: textele medievale de dinainte de incunabule erau scrise nu doar de mână, dar de multe ori fara o punctuație coerenta, fara majuscule, etc… Or, intr-un text cu nume bizare si cuvinte exotice, printre numele de zeități s-ar fi aflat desigur si cel al zeului egiptean Anubis, care intr-adevar avea cap de caine, da care nu zboarã…

Ei, in mod sigur alchimistul latinofon medieval sau renascentist (vreun Conrad Pelicanus, vreun Agrippa sau Melanchthon, toti nemți posaci) a vazut scris acolo “canis anubis

c  a  n  i  s  a  n  u  b i s” …

si a inteles… “a   nubis” ! …. Din nori !…. Ha- haaaaa: cainele Anubis – cainele “a  nubis”… si a brodat acolo cum urla javra misticã din nori etc…

Sigur, se poate obiecta, corect în latină ar fi fost a nubibus (“din nori”, cu ablativul). A nubis e latină “de bucatarie”, latin de cuisine, din cea pe care o numim dog latin. Dar, hei, tocmai de-aia o numim dog latin.

Si cate alte confuzii cauzate de o expresie aramaica rău tradusa in greacă șabada…

In istoria culturii – ca in amor: câte cupluri si mituri nu s-au fondat pe o interpretare gresita, din start, a unui cuvint sau expresii…

 anubis65070_504642902902886_1512105488_n

——

Misofonie de Paști

Grosz-No__73_Restaurant_ca__1925__Berlin972x724

Fiind ajun de Paști și mergând eu la restaurant singur în Bruxelles, dau la masa de alături de unul din cele mai nocive cupluri: cel în care complicitatea funcționează prădător pe atragerea atenției celor dimprejur. Pentru că ei au o complicitate porcească, nu mai au nimic să-și spună și au decis să te agreseze pe tine.

De cum mă așez și scot micuțul și elegantul laptop Air Macintosh pe care scriu toate astea, ochelaristul îmi aruncă hăhăit: — Ce chin să lucrezi în seară de Înviere!

Fuck you, telescop de împrumut, îmi murmur în cap, încercând să mă concentrez pe ale mele.

Ei mestecă zgomotos între ei, mai schimbă niște idioțenii, după care vine întrebarea:

Fără indiscreție, ce scrieți acolo?

— Lucrez la fisc, le spun, iar ei fac pe indignații, prădătorii nerușinați, căci au înțeles că nu-s de abordat.

În stânga am însă și mai rău, o autentică sursă de misofonie. Misofonia este literalmente ura de sunet (de la μῖσος « misos» = ură și « phônê » = sunet) și se referă la senzațiile de dușmănie violentă pe care le încercăm pentru anumite zgomote mici, repetate, ca atunci când la masa de alături, la crâșmă, se trântește o arătare subumană care scoate un telefon cât o placă de caldarâm și-ncepe să privească singur la clipuri muzicale tâmpite, cu ritmuri din cele pițigăiate care-ți pulsează valuri de ură incontrolabilă în creier.

Se holbează rânjind, vita asta din stânga, la clipul schelălăit din telefon, trăgându-și regulat nasul și păcănind mecanic dintr-un pix nefolosit și jucându-se cu lanțul de chei. Ce simt eu se numește misofonie.

Când își mai și țistuie la intervale regulate resturile de mâncare dintre dinți ai dezlegare să-l apuci de ceafă și să-l izbești repetat cu fața în masă.

Misofonia este o afecțiune banală și frecventă în majoritatea cuplurilor. Codul penal nu prevede, din păcate, circumstanțe atenuante pentru actele regretabile declanșate de misofonie.

La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus

82b864b5f7f7d1541b2425bf01a7288e
Ἐκεῖ ἔθηκαν τὸν Ἰησοῦν: Acolo îl depuseră pe Isus.

Verbul folosit de evangheliști pentru depunerea trupului în mormânt este ἔθηκαν, ethēkan. Nimic deosebit acolo, doar rădăcina verbului în sine este interesantă, pentru că, în ciuda aparențelor, verbul este identic cu latinescul facere și cu englezescul to do (tun în germană). Tote astea sunt înrudite, deși nu par.

Rădăcina din ἔθηκαν, ἔ-θη-καν, deși nu pare evidentă pentru ne-lingvist, este *dhe– / θη-: indo-europeanul pentru a pune, a depune, a crea, etc. De aici avem în sanscrită: dadhāmi, eu creez. Prezentul se formează prin reduplicare: dha-dhā-mi, dar cum două aspirate în silabe succesive sunt foarte greu de pronunțat, în reduplicare prima silabă pierde întotdeauna aspirația. așa că forma uzuală e: da-dhā-mi, eu creez.

In greacă, unde consoanelor dure din sanscrită le corespund surde, verbul se conjugă de asemenea la prezent prin reduplicare. De la rădăcina θη formăm prezentul: τίθημι = τι-θη-μι, tithēmi , care corespunde exact lui da-dhā-mi sanscrit.

Aoristul (forma de trecut, de acțiune împlinită) e, ca în Evanghelii: ethēkan / θηκαν: au pus, au depus. La θη- se adaugă ἔ, particula care marchează trecutul, și terminația de persoana a treia pentru trecut -καν.

De la această rădăcină *dhe- sanscrita a format termeni precum dharma și dhaman, care reprezintă legea, ceva care a fost creat definitiv. Le corespunde exact, cu aceeași terminație, însă cu asurzirea consoanei, grecescul thema. Iarăși ceva pus jos definitiv, fie o temă, în sensul pe care îl înțelegem ca subiect ales, fie o provincie bizantină, o themă, o unitate teritorială din administrarea imperiului.

De la aceeași rădăcină care ne-a dat tema mai avem în greacă temelia și temeiul: θεμέλιος, de unde și θεμέλιο, plural θεμέλια: temelia sau temeiul, baza. Ceva pus jos solid și pe care te poți sprijini. Ca dhaman sau dharma la indieni. De aceea, sprijinit pe un temei sau o temelie, tu în-temeiezi. E fascinant să descoperi că a întemeia are aceeași rădăcină cu sanscritul dharma și cu englezescul to do și cu verbul punerii lui Isus în mormânt: ἔθηκαν / ethēkan, dar și cu latinescul facere.

In majoritatea celorlalte limbi indo-europene aspirația s-a pierdut încă din preistorie, așa încât, în limbile germanice, rădăcina *dhe- este cea care a dat englezescul do, to do (în olandeză doen, în germană: tun). To do, dharma, temelia și a face, facere au aceeași rădăcină.

Urmele de reduplicare rămân însă în formele de trecut. Acolo unde sanscrita avea dadhāmi, engleza are de la do forma de trecut did, I did (sanscrită: aham dadhāmi, I did) = am făcut, creat, depus, înfăptuit. Reduplicarea e vizibilă și în englezescul deed, olandezul daad și germanul Tat: fapt, lucru întâmplat sau făcut.

In limbile baltice și slave, de asemenea, aspirația s-a pierdut de la început, așa că lui *dhe- din to do și dadhāmi și τίθημι îi corespunde verbul *děti, în rusă: деть. Tot un fel de a face, a depune, a aduce în existență. De unde și dělo, дело, lucrul, chestia, obiectul, identic formal și istoric cu did și deed din engleză, dar și cu dharma, temelia etc.

In lituaniană, ca și în sanscrită și greacă, verbul și-a păstrat reduplicarea la prezent, precum în sanscrită (dadhāmi ) sau greaca veche (tithēmi): verbul lituanian deti are prezentul dedu, dedi, deda.

Am lăsat la urmă latina, pentru că e un caz aparte. In latină, toate rădăcinile care corespund aspiratelor din sanscrită și greacă au fost tratate diferit, în funcție de poziția lor: dacă se aflau în interiorul cuvântului, rămâneau sonore simple. Lui *dhe-, care a dat to do în engleză și delo în slavonă și deti în lituaniană îi corespunde -di- sau -do- în latină în interiorul cuvântului. Con-do = a crea (do) împreună (con). De aici avem conditio, condiția, baza legală, dharma, temelia. De aceea expresia latină ab urbe condita = de la în-temeierea Urbei, a orașului prin excelență, Roma. Urbe con-di-ta. Tot de aici avem verbul, la origine o expresie verbală: credo = cre-do. Cre– vine de la inimă, cor, iar do este același verb *dhe-: a plasa solid, a pune. A crede este a-ți pune inima în ceva. Cre-do corespunde perfect sanscritului  śraddhāmi.  śrad-dhā-mi = cre-do. In irlandeza veche cretim (pronunțat credim): eu cred. Și desigur, din nou, aceeași rădăcină din englezescul to do.

Cred și credința au așadar aceeași rădăcină cu temelia, tema, dharma, to do și delo. Dar și cu a face, facere, fapt.

Iată:

În latină, în poziție inițială, un sunet aspirat în sanscrită sau greacă dădea automat un F-. De aici abundența de F-uri inițiale în latină. Așa încât *dhe-, care în interiorul cuvintelor latine rămâne D (con-ditio, cre-do), apare ca F în poziție inițială în verbul facio, facere.

Și așa ajungem la verbul latinesc facio, facere, care a dat în limbile neoromane de azi facere, faire, hacer și fazer și care a prezentat întotdeauna o mare enigmă etimologico-structurală. Dacă rădăcina e limpede: *dhe– iar F era de așteptat, avem acolo un misterios –C-. De ce fa-c-ere?

Facere și factum au dat în română facerea și faptul, dar de unde vine acel -C-?

Ei bine, explic asta printr-un vechi imperativ latin dispărut în epoca istorică. Avem un exemplu paralel în lituaniană. Relația dintre latină și limbile baltice este mult mai intimă decât s-a spus vreodată, mergând până la misterioase elemente lexicale, precum numele acelui pește din Tibru pe care romanii îl numeau fără să știe de ce zeus (zivs = pește în limbile baltice). Dar, mai ales, lituaniana posedă o particulă de imperativ, –k. Astfel, de la verbul eiti, a merge, imperativul este eik.

In mod previzibil, verbul nostru lituanian deti, a pune, a crea (rezultatul lui *dhe– și care are prezentul cu reduplicare dedu), are imperativul dek, dekite. Precum imperativul latinesc fac, facite (fă, faceți).

E limpede că latina a posedat un asemenea formativ al imperativului prin -k: fac, facite, de la rădăcina *dhe-. Imperativul *dhek ! a rămas în lituaniană: de-k, de-k-ite: fă, faceți. În latină, acea particulă din imperativul inițial fac, facite (fă, faceți) s-a extins la întreaga paradigmă, ba chiar și la infinitiv. De aici: facere, factum, de unde avem noi a face și faptul și fapta.

Am pornit așadar de la rădăcina verbului care a servit evangheliștilor pentru a desemna așezarea Domnului în mormânt: ἔθηκαν, ethēkan, pentru a descoperi treptat că pleacă de la una din cele mai arhaice și productive rădăcini din limbile indo-europene, *dhe-, cea de la care avem în același timp: dharma, temelia, tema și temeiul, to do, credo și credința, condiția, a face, facere și înfăptuire.

Poate că verbul *dhe– nu era folosit inutil așadar, iar Logosul a vrut ca toate aceste sensuri să se împletească într-o punere în mormânt care a servit de temelie.

Chelie, căpățână și calvarul lingvistic…

skullchurch6

»Isus, ducându-și crucea, a ajuns la locul zis al „Căpățânii“, care în evreiește se cheamă „Golgota“. Acolo a fost răstignit

(Ioan: 19, 17)

Γολγοθᾶς, Golgota, e un plural în Evanghelii. I s-a mai spus  Κρανίου Τόπος (Kraníou Tópos), Locul Craniului, tradus în latină: Calvariæ Locus.

De acolo avem calvarul, chinul insuportabil. Dar calvar, metaforic pentru caznele lui Isus, vine doar de la denumirea latinească a craniului, a căpățânii, calvaria, care o traducea pe cea grecească, aceasta la rândul ei traducând un termen aramaic pierdut (golgota).

Latinescul calvaria supraviețuiește și azi în spaniolul calavera = craniu.

În latină, aceeași rădăcină ne-a mai dat și calvus = chel, cu calviție, în franceză: chauve.

Termenul calvus (de unde calvaria) este însă, înrudit, să vezi comicăreală, cu slavonul glava, cap, căpățână. K (C) s-a întărit acolo în G. In rusă: голова. Dar la fel cum în latină desemnează sfera cheală, goală, a capului: calvus, aceeași rădăcină a mai dat în slavă și gol:  голый, neted, chel. L-am împrumutat și noi: gol.

Acum, în celelalte direcții, avem aceeași rădăcină de la calvus în germanul kahl-köpfig = chel, cu cap (kopf) chel (kahl), dar în iraniană am avut de asemenea rădăcina lui calvus, în persanul kal care, ajuns la noi prin turcă și prin pronunție turcă a dat în română: chel.

Așa că de la aceeași rădăcină a calviției avem noi gol din slavă și chel din persană (prin turcă), ambele trimițând la căpățână și la… Calvar.

Dali-840x350

În noptiera lui Isus (cu un link spre prosopul lui Isus)…

jesus-washing-peter-s-feet-1876

In seara de joi, la Cina cea de Taină, Isus le-a spălat picioarele discipolilor (am mai vorbit despre spălatul picioarelor și în lecția de ieri).

Citim la Ioan, 13: 6, că Petre, viitorul martir și prim Papă i-a spus, uimit, Mântuitorului, pe când acesta îi îmbăia în lighean grosolanele cioate de predicator care umblă desculț:

— Κύριε, σύ μου νίπτεις τοὺς πόδας;

— Doamne, Tu îmi speli mie picioarele?

Verbul folosit aici este νίπτω, νίπτεις: niptō, nipteis, eu spăl, tu speli…

Rădăcina indo-europeană din verbul niptō / νίπτω, a spăla, a fost deja propusă ca stând și la baza latinescului Neptunus, zeul apelor, echivalentul lui Poseidon.

Ea a continuat să fie folosită și până în greaca de azi, inclusiv în derivate precum niptiraνιπτήρα:  chiuveta, lavaboul sau ligheanul în care te speli.

Acum, de ce menționăm acest verb nipto și obiectul de toaletă niptira pe care îl ai în fiecare hotel de hoțomani din Tassos sau Creta? Pentru că una din cele mai ridicole etimologii pe care le găsim prin dicționarele celor care ne ucid limba și ne obligă să scriem cu  din A se numără etimologia noptierei.

Ce este noptiera? Un dulăpior care se ținea la capătul patului cu o carafă cu apă, un lighean și o oliță pentru nevoi presante.

Măsuță de noapte, spun dicționarele. [Pr.: -ti-e-] – Dar dicționarele românești caută să te convingă că noptiera vine de la Noapte + suf. -ieră.

Absolut deloc și absurd, totul e bazat pe o etimologie populară. Echivalentul stupizeniei cu mișto care chipurile ar veni din germană de la un inexistent mit Stock.

In realitate, noptieră nu e altceva decât deformarea grecescului niptiraνιπτήρα. Este chiuveta, lavaboul sau ligheanul în care te speli.

Niptira a dat noptieră, printr-o etimologie populară, cum sunt atâtea.

Κύριε, σύ μου νίπτεις τοὺς πόδας;

— Chirie, su mou nipteis tous podas?

— Doamne, Tu îmi speli mie picioarele?

Cf. și:

În prosopul lui Isus

Ștersul picioarelor cu părul… Când un episod biblic reprezentat de Rubens e preluat de Dali

Rubens-Feast_of_Simon_the_Pharisee

Ștersul picioarelor cu părul… Greu de imaginat scenă mai erotică.

Maria adulmecătoarea.

Scrie la Evanghelia lui Ioan că în Bethania, acasă la Lazăr pe care Isus îl ridicase dintre morți:

Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei şi s-a umplut casa de mirosul mirului. (Ioan 12: 3)

(Ἡ οὖν Μαρία λαβοῦσα λίτραν μύρου νάρδου πιστικῆς πολυτίμου, ἤλειψεν τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ, καὶ ἐξέμαξεν ταῖς θριξὶν αὐτῆς τοὺς πόδας αὐτοῦ: ἡ δὲ οἰκία ἐπληρώθη ἐκ τῆς ὀσμῆς τοῦ μύρου.)

Valoarea erotică și olfactivă a textului nu a fost niciodată depășită. De altfel, căutând azi una din cele mai frumoase reprezentări ale episodului, am avut chiar și un flash pascal: din Maria lui Rubens, cea adulmecând extatic picioarele, în transă erotică abia reprimată, s-a inspirat Dali pentru misterioasa femeie adulmecătoare din tabloul său Marele Masturbator:

Nu am știință ca vreun exeget al lui Dali să fi identificat sursa detaliului adulmecării părții de jos.

Sărbători fericite și multe miresme tuturor.

0367498d93e949f7d1b23e28bdf129df

Пупэ-ми семиколонул: De ce reforma ortografiei poate fi uneori un dezastru

400px-Kazakh1902_(2)

Kazahstanul a luat decizia de a trece la alfabetul latin de la cel chirilic, singura republică turcofonă ex-sovietică unde încă se mai folosește alfabetul chirilic rămânând acum Kirghizia (Tajikistanul, tot cu chirilice, e persanofon, vorbind farsi, iraniana scrisă în chirilice).

Ca și în cazul deciziei Academiei române de a ne recomanda nouă scrierea cu  din A și convențiile interbelice, trecerile astea de la un alfabet la altul sunt la fel de politizate azi pe cât a fost de politică decizia lui Stalin de a impune alfabetul chirilic peste tot în afară de Georgia, Armenia (cu sisteme de scriere vechi, cu o estetică aparte) și cele trei țări baltice (alfabet latin).

Inițial, până prin anii 1930, URSS a impus tuturor acestor popoare din Asia Centrală și din Caucaz alfabetul latin, pentru a le forța să renunțe (în puținele locuri în care se scria pe atunci) la cel arab și pentru a sparge unitatea lumii islamice, în special a celei turcofone central-asiatice.

Invers, China a încurajat întottdeauna, până azi, impus chiar, minorității turcofone, musulmane, uigur din Xin Jiang (Turkestanul chinez) scrierea în alfabetul arab, pentru a-i îndepărta pe uiguri de verii lor din Kazahstanul și Kirghizia sovietice. Echivalentul a ceea ce a făcut URSS-ul lui Stalin impunând scrierea în chirilice tadjicilor, deși tadjika este exact aceeași limbă cu persana (farsi) din Iran și cu dari din Afganistan, aceestea scriindu-se în alfabet arab.

Acum, dincolo de paradoxul politic și abuzurile istorice, alfabetul latin sau cel chirilic sunt infinit mai adecvate structurii fonetice și sintactice a limbilor turcice decât cel arab. Vocalismul bogat și armonia vocalică a limbilor turcice (ca să nu mai vorbim de cele caucaziene) fac ca scrierea în arabă să fie imposibil de citit pentru cine nu are solide studii de lingvistică și istorie. Artificii greoaie de la un scrib la altul pentru a reda sau sugera vocalele și armonia au făcut ca trecerea cu forța la alfabetul latin impusă de Atatürk să fie un real progres cultural. La fel a fost și în URSS, oricât de incomod e adevărul: un real progres.

La sovietici, situația a fost însă mult mai complicată: după perioada de trecere obligatorie la alfabet latin, care a durat un deceniu și jumătate, până în anii 1930, a urmat impunerea obligatorie a celui chirilic. In multe cazuri, regulile de fonetizare în chirilice au fost special croite pentru a face ca limbi foarte apropiate să pară și mai distincte în scris: cercheza și kabarda, de pildă (limbi caucaziene de nord-vest), sau balkara și karaceai (limbi turcice din Caucaz), pentru a căror transcriere au fost adoptate în chirilice așa reguli încât să le facă să pară foarte diferite pe hârtie.

Iar în cazul unor limbi care nu fuseseră practic niciodată scrise până în sec. XX, precum cecena și avara (și toate limbile din Daghestan), limbi caucaziene de nord-est, lingviștii sovietici au creat sisteme de scriere în chirilice de la zero. Uneori cu mult succes.

Peisajul lingvistic al ruinelor URSS este așadar extrem de complex, iar manevrele și capriciile politice ale dictatorilor de azi, precum Aliev în Azerbaijan, sau Nazarbaev în Kazahstan, complică și mai mult situația. Pentru că acolo unde lingviștii vicleni ai lui Stalin născoceau convenții distincte în chirilice pentru a face aceste limbi să pară cât mai diferite, trecerea haotică de azi, necoordonată, de la chirilice la alfabet latin în țările central-asiatice creează distincții și semne diacritice în scriere latină la fel de absurde de la o țară la alta pe cât erau convențiile sovietice în chirilice. Departe de a se apropia de modelul turc din Turcia, aceste limbi aleg uneori reguli de transcriere la fel de opuse și contradictorii cum sunt de pildă, mai aproape de noi, faptul că în polonă SZ redă Ș, iar S e S, pe când în maghiară este exact invers (SZ = S, iar S = Ș). Sigur, aici avem limbi din familii distincte, polona și maghiara nu sunt înrudite, deși vecine, dar în cazul limbilor turcice central-asiatice trecerea la alfabetul latin nu schimbă nimic din haosul creat dinadins în chirilice. Uneori chiar complică.

turpal_nokhcho_illi

Și, în unele cazuri, trecerea la alfabetul latin e total nerecomandată. De pildă, alfabetul chirilic creat pentru limba cecenă (cf. foto mai sus) de eternii dușmani ai caucazienilor, rușii, este atât de bine gândit, atât de frumos adaptat limbii prin jocul cu semnul moale ь și cel tare ъ și prin adăugarea unui singur semn suplimentar, I majuscul latin, fără nici un fel de diacritice, încât în ciuda aversiunii lor pentru Rusia până și ultranaționaliștii ceceni și islamiștii din rezistență continuă să scrie în chirilice. Incercările de a trece la alfabetul latin au fost un dezastru. Pentru a reda în script latin extrem de bogatul fonetism al limbii cecene trebuiau folosite atât de multe diacritice și convenții greoaie încât un text cecen în alfabet latin aduce cu unul vietnamez, încărcat de virgulițe, căciulițe, puncte și bare. Așa că s-a rămas la chirilic, din pragmatism.

Asta pentru a spune că un sistem de scriere e foartea adesea un act politic ce nu ține neapărat seama de logică sau de facilitarea folosirii. Am văzut-o și noi cu Academia.

Duminica Floriilor: o stradă de paie pentru Mântuitor… dar nici o floare acolo

entree-jesus-jerusalem-11

Florii” este impropriu tradus în română ce se sărbătorește astăzi, pentru că nu flori îi aruncau pe cale Domnului ierusalimitanii când a intrat El, Mesia, în cetate așezat triumfător pe un măgăruș, ci parte din straiele lor și crengi tăiate din copacii din jur (finic, dafin, frunze de palmier etc.). Nu flori, însă, nici o Evanghelie nu menționează vreo floare și poate nici nu era încă sezonul. Nici o floare acolo, textul spune clar: haine și crengi sau frunze smulse din copac.

Iar crengile apar, oricum, numai la Matei și Marcu (Mt 21,1 – 9, Mc 11,1 – 10). Luca și Ioan nu menționează decât hainele aruncate în drum. N-avem nici o floare nicăieri. Doar haine, crăci, flenduri și zdrențe.

ἄλλοι δὲ ἔκοπτον κλάδους ἀπὸ τῶν δένδρων.

In Marcu ( Mc 11,1) la fel, se aruncă și se împrăștie hainele în drum:
τὰ ἱμάτια αὐτῶν ἔστρωσαν εἰς τὴν ὁδόν: 

pe când alții taie crengi din copaci:
ἄλλοι δὲ στοιβάδας ἔκοπτον ἐκ τῶν δένδρων.

Crengile au nume diferite în Matei și Marcu, însă ceea ce ne interesează este verbul aruncării în toate versiunile:

estrõsan / ἔστρωσαν / e-strõ-san

Este aoristul de la στρωννύω, strõnnuõ, a împrăștia, sau: στόρνυμι, stornumi, eu împrăștii. A împrăștia așa cum împrăștii paiele, straw, în mod uniform.

Pentru că aceeași rădăcină a dat în engleză straw : paie. Ceea ce împrăștii ca pat, culcuș, pentru oameni sau animale. To strew: strewn, strewed, straw.

Tot în greacă, aceeași rădăcină a mai dat și στρατός (stratós, “armata, un strat uniform de oameni”, căci și strat de la aceeași rădăcină vine).

Mai interesant: în latină aceeași rădăcină a dat verbul sterno, sternere, de unde   a-sterno: a așterne moștenit de noi. De aici avem noi așternutul, care la origine consta din paie împrăștiate. Așternut și straw au așadar aceeași etimologie indo-europeană.

Avem însă aceeași etimologie și în cuvîntul strat, din latinescul stratum. Un strat e ceva care a fost împrăștiat, a-șternut în mod uniform, ca paiele (straw). Nici nu e de mirare că în mai multe dialecte românești (dar și în albaneză: shtrat) strat, straturi e sinonim cu așternutul. Straturile sunt cearșafurile. Sau stratul din grădină, de legume, de pildă, care și el e întins, etalat. Strat (ca și așternut) este așadar etimologic înrudit cu englezescul straw. Pentru că se așterneau paie. Sau altceva, în mod uniform, precum credincioșii își estrõsan / ἔστρωσαν / așterneau hainele în fața lui Isus.

In mod deloc surprinzător, în Biblia gotică a lui Wulfila verbul grecesc estrõsan e tradus prin strawidedun ana wiga: le împrăștiau pe drum: to strew, straw, strewn, street. Wulfila a simțit acolo că estrõsan și strawidedun au aceeași rădăcină.

Street, da, desigur, pentru că cea mai prestigioasă evoluție a termenului este cea din strada / street / Strasse. Strada (la origine strata) nu e altceva decât o acumulare de straturi, de așternuturi de paie sau altceva împrăștiate uniform și compact. Strewed englezesc e echivalentul perfect al latinescului tardiv strata / strada.

Din nou, precum fidelii își estrõsan / ἔστρωσαν flendurile în fața Domnului, făcându-i o stradă spre suferință și salvarea păcatelor noastre, avem acum și revelația faptului că straw, street și strada au aceeași rădăcină cu așternutul și strategia, strat-egia.

Un strat compact de straie și crengi din copaci călca așadar măgărușul Lui, o stradă spre Golgota. Nici o floare însă acolo. Evenimentul biblic nu are nici o legătură cu florile și botanica. Eventual cu paiele, strada, strategia și moartea iminentă. Paiele așternute ale Logosului.

1189820449_B978614143Z.1_20160510103905_000_GPD6ONEJD.1-0

Intrarea lui Cristos în Bruxelles, James Ensor, 1888

Când jumătatea ta narativă te minte: eu și Ivo Sanader…

image44

Eu și Ivo Sanader, în Muzeul Relațiilor Distruse din Zagreb, unde e expus portretul lui.

Astăzi a fost condamnat din nou la Zagreb fostul premier croat, Ivo Sanader, la patru ani și jumătate de închisoare pentru corupție.

Scriu astea pentru că e un om pe care l-am cunoscut foarte bine și care a adunat în sine corupția irepresibilă a politicienilor balcanici și est-europeni după 1989. Extraordinar de inteligent, arătos, capabil și cultivat, o vreme se vorbea despre el ca având potențialul de a deveni… cine știe? Președintele Comisiei Europene sau al Parlamentului European, în perioada naivă a Big Bang-ului lărgirii spre Est.

L-am cunoscut în contextul primului lui proces pentru corupție și al aderării Croației la UE (cu masiv sprijin german și austriac). Băncile din Austria și Germania au fost profund implicate în coruperea politicienilor din Croația și din Balcani în general, și am mai scris despre asta aici:

Conchita Wurst: o anchetă despre sufocanta Austrie…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/11/conchita-wurst-cu-o-ancheta-despre-sufocanta-austrie/

Pentru a scrie o carte despre Sanader și căderea lui și corupția din Balcani văzută prin acest personaj condamnat astăzi am petrecut un an și jumătate în Croația și în Balcani în general, 2011-2012, discutând cu toți politicienii importanți, ba chiar și cu prezumtivi criminali de război, cum e Ivić Pašalić, fostul ideolog al partidului naționalist croat HDZ al răposatului Franjo Tudjman, pe care Sanader (care are origini aromânești din Split) avea să-l democratizeze, făcând Croația să intre în UE și NATO, dar transformând mașinăria statului în bancomatul său personal.

Am scris atunci în presa croată articole precum astea:

http://www.jutarnji.hr/vijesti/dan-alexe-pise-knjigu-o-bivsem-premijeru.-ivo-sanader-nitko-me-ne-moze-pobijediti.-sreca-je-na-mojoj-strani/3081773/

sau

http://www.jutarnji.hr/vijesti/hrvatska/ekskluzivna-snimka-sanader-lagao-o-intervjuu-za-jutarnji/1350399/

M-am întâlnit repetat cu Sanader după ieșirea lui din închisoarea austriacă, am mers în Bosnia și pe coasta mării Adriatice să-i întâlnesc pe cei care îl știau din timpul ascensiunii lui politice, în vremea războiului cu Serbia.

I-am urmărit procesul încă de la început, când se prefăcea că e bolnav, în cârje, cu ceva la genunchi… Iată-mă acolo, în sală, în spatele lui, în penultimul rând, știind că băusem cu el cu o seară înainte și că nu avea nimic la picior:
carja2-599x300

Cartea despre el, care trebuia să fie publicată de cotidianul croat Jutarnji List, nu a putut apărea, pentru că am descoperit în ce măsură cotidianul însuși, ca și toată presa croată, participase la ascensiunea lui Sanader.

Despre personajul Sanader am mai scris aici (în engleză):

Croația e o țară care a fost in ultimii 25 de ani la fel de coruptă ca oricare alta in Balcani și in care dreapta pro-europeană si modernistă s-a dovedit mult mai coruptă decât stânga naționalistă. E singura țară din istoria Europei in care un partid aflat la putere (HDZ al lui Sanader, partidul fondat de Tudjman) a fost inculpat ca organizație criminală în timp ce conducea încă țara (decembrie 2011)…

Frumosul, elegantul si cultivatul Ivo Sanader e un politician foarte important nu doar pentru Croatia, dar si pentru istoria recenta a Balcanilor si a Europei de Est in general. El e omul care a renovat partidul croat de guvernamant, HDZ, partid ce avea o reputatie fascistă, fiind chiar fondat, la inceputul razboaielor din Balcani, ca o formatiune ultranationalista de extrema dreapta.

Un specialist in literatura si istoria teatrului francez, un om care vorbeste fluent patru limbi straine, Sanader nu corespunde câtuși de putin portretului tip al politicianului balcanic corupt.

I-am scris pe când era încă în închisoare în Austria, ne-am întâlnit apoi de multe ori în Zagreb… Când scrii biografia cuiva in viaţã care accepta sa te intalneasca si sa ti se destainuie in mod repetat, esti confruntat cu o dilemă moralã asemanatoare celei din relatiile amoroase, in care stii, sau simţi, ca celalalt te minte, dar rămâi prins în şarmul lui ca gîza în chihlimbar. Intr-un asemenea dispozitiv narativ-afectiv – precum intr-o relatie de amor -, ziaristul biograf ar face mai bine ca in loc sa dea din cap, cu beatitudine sau intelegere, transcriind confesiunile celuilalt, sa se intrebe in permanenta, repetand ca pe o mantra: „oare unde mă minte“?…

Din nefericire, in practică principiul e greu de aplicat, intrucat relația e dezechilibrată: intervievatul sau personajul carismatic (aici Sanader) a carui biografie trebuie reconstituită, e aidoma celui care in relatia de amor doar se lasa iubit, asa incat atunci cand dã si el ceva, ceea ce oferã capătă o valoare disproportionata… corolarul fiind insa ca daca descoperi minciuna, ea intra atunci in domeniul urieşescului, intr-atat de dureros ranite iti sunt asteptările.

Am lucrat așadar o vreme la o biografia lui Sanader, astăzi condamnat din nou, am lucrat, cunoscându-l înseaproape, la un portret pshologico-cultural al acestui fascinant personaj din istoria politica recenta a Europei, care combină particularitatea de a fi un specialist in teatrul francez si literatura germana cu statutul de politician arãtos si magnetic.

Precum seducătorii profesionali, Sanader e un om cu o biografie exotica, incluzând episoade precum faptul ca a vrut sa fie preot si ca a studiat filosofia la Universitatea Papala Gregoriana de la Roma. Tot discutand cu el despre teatrul francez si literatura croatã a Renasterii, ma pregateam odată, fermecat, să inchei acest capitol al tineretii lui, cind mi-a venit brusc ideea, precum indrăgostitilor ce cotrobaie impulsiv prin sertarul fiintei adorate, să cer Universitatii Papale din Roma să mă lase sa vad in arhivele lor cursurile si notele de examen ale lui Sanader din perioada in care studia acolo…

… si iata ca raspunsul oficial a fost că fostul premier al Croatiei nu a studiat niciodata la Universitatea Papala din Roma. Neant!… Niente.

Articolul dureros in care arătam acest lucru a apărut imediat în presa croată… Sanader m-a sunat să-mi reproșeze, precum Barbă Albastră amărâtei tremurânde care a crezut in el, cotrobăiala si lipsa de incredere în el. Culmea e că până la urmă tot eu m-am simțit vinovat!…

Pentru a încheia, exemplul suprem de ce înseamnă să te lași pe mâna unui biograf este tot unul literar. O împerechere a spiritului dusă la extrem. William Golding a făcut asta în romanul său de horror placid The Paper Men: eroul acolo, un scriitor celebru, bogat și hâd, alcoolic îmbătrânit rău (un amestec de Bukowski și Golding însuși) e hăituit de biograful lui, de omul căruia îi dăduse acces la toate hârtiile și toate arhivele, căruia îi povestise spontan și naiv toată viața, sub multele ei cute degradante și neglorioase… Dar, acel om voia să scrie biografia perfectă, căuta să forjeze THE perfect biography, așa că are nevoie ca idolul și personajul operei biografice… să fie mort.

Eu și Sanader.

Să moară. Moartea e finalul perfect. Vreau biografia perfectă.

Așa că biograful îl ucide !…

In manieră benignă, chiar și un simplu interviu e o formă atenuată a acestei porniri. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm biografia pe mâna altora.

483052_489288677771642_1856512_n

Uneltele lingvistului, până una-alta…

uneleteCă românii n-au fost o nație de meșteșugari se vede si din amuzanta origine a termenului unealtă/unelte: el nu e altceva decât un calc după frecventa expresie bulgărească edno-drugo, una-alta. Exact ca în expresia până una-alta.

Edno-drugo (una-alta) e calabalâcul, paraphernalia, ansamblul lucrușoarelor pe care le posezi, cumperi sau vinzi la un moment dat, “aia și aia”… așa cum se mai spune: “cele bune și cele rele”.
.
Una-alta a fost apoi pluralizat de românii care au imprumutat si tradus edno-drugo, făcând une-alte (că doar ai mai multe, nu?…), iar une-alte a fost singularizat în unealtă (cum altfel să zici doar la una din ele?), ca după aceea unealtă să fie la rîndul lui pluralizat în unelte. 
Așa încă pluralul “corect” etimologic este cel vechi: unealte, une-alte, care a fost “normalizat” în unelte (de la singularul refăcut unealtă), când s-a pierdut sensul formării cuvântului.
.
Ne putem închipui perplexitatea primilor meșteșugari români: — “Măi frate, cum le zicem la astea?” — Eh, une-alte…”
—.

O tumoare malină în bot… Despre falșii jurnaliști și impostorii internetului

Am pus dinadins ca featured image această poză a statuii  “Europa” din fața clădirii din Bruxelles a Consiliului UE, Justus Lipsius, mai cunoscută ca “Just Lips”. Asta ca să nu apară la postarea pe FB, în primele rânduri vizibile, că e vorba aici de un prost și rachiunos impostor care se dă jurnalist.

Mitologia Greciei antice ne spune așadar că Europa era o tanara feniciana, o levantină care, sucindu-i mintile lui Zeus cu nurii ei, l-a facut pe stapanul tuturor zeilor sa i se arate sub forma unui enorm taur alb, care a rapit-o pe sfioasa fecioara si… s-a unit cu ea intr-o maniera de nedescris in limbaj uman.

Europa a fost dusă, așadar, în tropot taurin catre bârlogul nuptial ce avea sa devina continentul nostru. Oricum, oare câți din eurocratii si ziariștii care trec prin fata statuii fecioarei cu taurul, din poarta bunkerului din granit roz care e Consiliului European, stiu ca la originea Europei se afla o imperechere impotriva firii?… In nici un caz Malin Bot.

bot-1

Acum, după această anodină întroducere, să trecem la prostul ranchiunos Mălin Bot, care a reușit ieri să îmi blocheze pe vreo două zile contul FB, denunțându-mă mincinos, în serie, pentru că îi revelasem public impostura.

Nu știu cum a făcut, probabil denunțuri în valuri, ceea ce arată că are o structură de troli în spate. Facebook nu  blochează pentru o plângere-două.

Prostul ranchiunos Mălin Bot, așadar, dat recent afară de la România Liberă, omul cu sirenele mincinoase de la la EVZ, pentru incompetență, se vrea campion al luptei anti-PSD. Pentru asta, orice minciună e bună.

Prostul autentic crede însă că poate posta orice minciună despre UE, convins că nici tu nu știi…

Atenția mi-a fost atrasă de un artciol al lui în care el spunea din titlu că Dragnea e simbolul corupției la Bruxelles și că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD-ul:

Dragnea este un simbol al corupției la Bruxelles. PSD riscă o sancțiune fără precedent

Mălin Bot arată în acest articol că nu cunoaște instituțiile UE și nici cum funcționează ele, nu știe numele celui mai important Comisar UE după Juncker și crede că Frans (iar nu Frank, cum scria el) Timmermans lucrează la Parlament, inventează că socialiștii europeni vor să dea afară PSD și pune Bruxelles în titlu pentru a da seriozitate minciunii inculte.

Am scris așadar foarte frumos că nimic nu e adevărat acolo. Nu știe nimeni de Dragnea la Bruxelles, iar socialiștii europeni nu se pregătesc să dea afară PSD-ul. Faptul că nu iubim PSD-ul nu justifică minciuna.

Articolul lui e plin de erori (deși între timp a mai corectat). In urma discuției, care a durat ore și la care au participat zeci de oameni (în final el a reușit să facă Facebook să îmi șteargă postările și să mă blocheze), a mai corectat, da, din erorile articolului.

Comisarul european olandezul Frans Timmermans era făcut de Malin Bot ca fiind șeful socialiștilor europeni și europarlamentar. Spre stupefacția mea, atunci când l-am informat că Timmermans e de fapt Comisar European, iar nu europarlamentar, Malin Bot a căutat să mă convingă că Timmermans este prin definiție și europarlamentar, fiind membru in Comisia UE.

I-am explicit calm, cum a putut vedea toată lumea, că o persoană nu poate fi în același timp membru al legislativului (Parlamentul European) și executivului (Comisia UE). Timmermans e dosar Comisar, iar nu și europarlamentar.

Apoi Malin Bot a insistat în minciuna că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD-ul, totul bazat pe un interviu cu un parlamentar național neamț, nu cu un europarlamentar. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Martin Schulz, socialistul și fostul președinte al Parlamentului European e adversarul lui Merkel în alegerile din toamnă și nu are nici un interes acum să perturbe structura formațiunii lui transnaționale social-democrate.

Ce nu înțeleg acești oameni ca Malin Bot, care inventează conspirații inexistente, este că o structură precum formațiunea transnațională a socialiștilor europeni este o structură democratică. Deciziile nu se iau conspiraționist, în ascuns, de niște șefi. Pentru ca un partid să fie dat afară de acolo, trebuie ca unul din partidele membre să depună o plângere, care se înregistrează și e accesibilă presei și publicului. Se trece apoi la vot în plenară. Procesul e transparent și nu are nimic misterios, e o procedură publică, similară cu Brexitul dacă vrem să găsim o comparație. A pretinde că ai tu informații ascunse e o prostie, câtă vreme tu nici nu știi numele Comisarului UE Frans Timmermans.

O asemenea procedură ar lua foarte mult timp. Ar fi apoi la curent cu asta și cei de pe la celelalte partide. Oamenii ăștia nu sunt dușmani între ei, partidele lor transnaționale nu sunt structuri etanșe, ei nu se urăsc.

Mălin Bot inventează însă că partidul socialist european, sau internaționalala socialistă UE se pregătește să dea afară PSD.

Total neadevărat. Mi s-a atras atenția că în felul ăsta dăunez cauzei anti-PSD. In realitate, aș dăuna jurnalismului dacă aș tăcea. Sunt dușman al PSD-ului, dar el nu trebuie combătut prin minciună, căci atunci nu suntem mai buni ca ai lui Dragnea.

Mălin Bot a reușit însă să facă FB să șteargă postarea mea, unde comentaseră zeci de oameni și unde i se vedea impostura: că nu cunoaște instituțiile europene, că nu știe cine e Frans Timmermans, că nu face distincție între Parlamentul European și Comisia UE etc, etc… Impostura nu are limite în lașitate. Mălin Bot e din ăia care îți taie cauciucul de la bicicletă…

Ca ăia care dau foc blocului ca să nu se știe că ei n-au scos gunoiul la timp.

Ah, iar el e omul cu sirena, da… Sub conducerea lui se publicau din astea în EVZ:

sirena evz
Când i s-a atras atenția, a răspuns că goana după clickuri cu orice preț este “un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”.
Iată ce zicea el într-un editorial în EVZ:

“În ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretenţioşi care desconsideră divertismentul, formula aceasta creşte audienţele mai mult ca orice altceva.

Eu vă asigur că niciunui redactor din echipa EVZ online nu-i face nicio plăcere specială să alimenteze cu titluri rubrica de divertisment şi mai ales să ducă goana după afişări în zone discutabile.

Însă trebuie să o facă zilnic, cu misiunea de a obţine audienţele de care EVZ are nevoie pentru a încasa publicitatea care să permită şi plata salariilor colegilor ce vă oferă conţinut de calitate.

E un rău necesar de care nu putem scăpa acum pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața. Am explicat aceste lucruri în toate mesajele pe care le-am schimbat cu cititorii EVZ care mi-au scris, nemulţumiţi de titlurile din secţiunea noastră de divertisment.

Am explicat-o şi colegilor ziarişti care critică acest tip de conţinut uneori cu o aroganță ușor naivă desconsiderând sutele de mii de români care sunt atrași de așa ceva.

Eu nu critic acest tip de conținut şi nici nu-i desconsider pe cei care îl accesează. Cred că are rolul lui.

Din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic şi ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim zilnic

Măcar acum e clar ce fel de “jurnalism” practică el.