Skip to content

Mai lasă marafeturile… Sau cum transa altora e suma nimicurilor noastre.

S4818'

“Marafet” e un vechi cuvânt de împrumut, venit din turcă (și neogreacă), cu pluralul marafeturi sau marafeți (în sensul de bani, parai).

În română înseamnă răhățele, nimicuri, sau fasoane, ifose. Mai lasă marafeturile…

În turcă însă (și în neogreacă), vine de fapt din arabă, de la rădăcina ‘arif = eu știu, a ști, știința.

المعاريف

al- ma‘arif, al- ma‘arifet este = “știința”… Marifet, marafet este treapta superioară a cunoașterii coranice și a transei în sufism, în yoga islamică. Marifet, marafet e stadiul ultim pe care îl atinge un pustnic înțelept înainte de a intra in starea de fana’, nirvana în misticismul musulman.

Așa se face că transa altora e suma nimicurilor noastre.

il_340x270.1403233479_fefi

Huzur, Eric Clapton, Che Guevara și teologia musulmană a Prezenței divine

Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Bostan, dovleac și licori paradisiace

Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)

Despre banalitatea poeziei sufi si despre inima comparată cu o frigăruie sau un kebab:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

 

Advertisements

Ce este muia și de unde vine ea?

562453_410821132285064_1998460746_n

Muie vine din țigănește/romanès, ca multe cuvinte esențiale din româna contemporană (mișto, nasol, nașpa, gagiu/gagică etc.).

Puro mui (față / muie bătrână) se spune în țigănește despre o femeie care nu mai e tânără, cu precizarea că în limba lor pristină mui (față, chip) nu are nimic vulgar. Este fața umană pur și simplu, dar și gura, așa cum în persana de azi, în farsi, mu, termenul echivalent, desemnează părul, podoaba capilară.

E un vechi termen indo-european, așadar, însă adevărul e că ceva în sonoritatea lui a făcut ca în multe limbi să fie considerat vulgar. O “arheologie lingvistica”, daca ar exista o asemenea stiinta, ar trebui sa recenzeze si sa caute sa gaseasca un algoritm pentru seriile de coincidente din limbile actuale care nu isi au o atestare istorica. Asa este, în afară de mui, și seria de termeni “vulgari” care in multe limbi indo-europene desemneaza figura umana si care in românã e reprezentata prin moacã si meclã.

Inexplicabili etimologic, pentru ca au fost intotdeauna considerati vulgari, inclusiv de catre cronicarii vechimii, acesti termeni isi găsesc corespondente exacte nu numai in alte limbi neolatine, precum spaniola (mueca = faţã, termen vulgar), dar si in alte limbi indo-europene moderne.

Astfel in pashtunã, limba celei mai importante populatii din Afganistan, limba talibanilor, makh, pronuntat [măh] este fața umană, corespondentul exact al sanscritului mukh = faţã, chip (și în expresie: măh-a-măh – față în față)… De aici, din mukh sanscrit, provine direct si tiganescul mui = faţã, imprumutat si in româna sub forma muie (faţã, chip, gură – vulgar). Și, cum spuneam, înrudit mai e și persanul mu, părul de pe cap.

La fel, francicul și olandezul medieval mouwe, a face grimase, a trecut în franceză; moue = faţã, figura (faire la moue = a face figuri), iar comparatia cu mica baza de date pina acum izolate pe care o reprezinta seria moacameclamukhmăh, mui, muian, mueca, etc… aduce o explicatie imediata englezescului obscur mug = faţã, ramas in expresii fixe precum mug-shot : poză, portret (in general de proastă calitate, precum cele de la poliție, când ești arestat).

marcel-muia

(Merită subliniat, ca un admirabil derivat cultural, țigănescul muialó, primarul unei localități, persoana, sau muianul prin excelență.)

Statistic, greu de imaginat o asemenea serie de coincidente. Ramane explicatia unui termen generic indo-european care, cu exceptia iranienei si a sanscritei, a fost considerat vulgar de-a lungul istoriei in toate limbile europene, supravietuind in argoul umil al românei, francezei, spaniolei, englezei, etc….

Când spui “Muie PSD!” este așadar o co-mui-nicare directă.

 

dan-alexe-press-card

Angry Turds – Despre Ghiță, corupția de la Belgrad și cetățeanul sârb Victor Ponta

ponta-ghita-620x330
.

Justiția din Serbia, țară candidată la UE, se preface că e convinsă de argumentele lui Sebastian Ghiță că ar fi persecutat politic în țara lui deja membră de mai bine de un deceniu în UE. Teoretic, Serbia și-a nimicit șansele de a mai putea negocia capitolul fundamental al justiției cu Uniunea Europeană la care vrea să adere, așa că miza e probabil la înălțime.

“Persecutatul politic” Sebastian Ghiță, cum s-a dovedit, și-a făcut banii din afaceri cu serviciile și cu structurile statului si cu Ponta si cu Dragnea si cu PSD-ul. Numai Agenția Națională de Cadastru, de pildă, i-a plătit lui Ghiță aproape 55 milioane de euro pentru niște softuri și computere și servere. 46 milioane de euro au fost încasate cu girul lui Dragnea pe când era ministru al Dezvoltării Regionale.

E revelator pentru climatul de impunitate de atunci că oamenii lui Dragnea pretindeau să dea milioane pe niște programe mai puțin complexe decât Angry Birds.

Vin apoi legăturile cu Serbia. Ponta, prietenul lui Ghiță, cu care el a zburat în Emirate după pierdutele alegeri, este de anul trecut cetățean sârb si consilier personal al președintelui Serbiei Aleksandar Vučić, care i-a acordat cetățenia, lucru care a stârnit mare mirare în Serbia.
.
Răspunsul de ce Ponta a primit cetățenia sârbă este legat iarăși de Ghiță: e o întreagă nebuloasă acolo care implică serviciile secrete sârbe si falsele firme de informatică.
.
Victor Ponta nu e doar foarte apropiat de președintele Serbiei Vučić, dar firma lui Ghiță, “Teamnet International”, împreună cu firma sârbească “Prointer IT Solutions and Services”, trebuiau să controleze întregul sistem informatic al Serbiei, oferind servicii guvernului (si, evident, FSB-ului rusesc, că nu suntem asa naivi).

.
Șeful firmei sârbești care trebuia să lucreze cu Ghiță este Slobodan Kvrgić, prieten cu președintele Vučić și cu cine e mai important în Serbia (cu președintele asociației cluburilor de fotbal, Slaviša Kokez etc., obișnuita mafie din asemenea țări).

Același șef al firmei sârbești care primise contractul informatic total pe Serbia împreună cu Sebastian Ghiță, Slobodan Kvrgić, este cel care i-a “vândut” nevestei președintelui Vučić, Tamara Đukanović, un apartament în Belgrad, legaturi sumbre despre care presa din Serbia a tot scris, de pildă aici.

Respectiva rețea informatică sârbă a fost instalată între timp, chiar dacă oficial Ghiță și “Teamnet International” nu au mai participat la ea.

Fără nici o conspiraționită, putem spune Ghiță se află în Serbia și cu acordul provizoriu al FSB-ului rusesc.
.
Serbia e platforma oficioasă a Rusiei în Balcani la fel cum e Siria în Orientul Apropiat. Vučić a organizat o paradă militară pentru Putin, Rusia are celule militare și FSB în Serbia, iar premierul Vučić, mare pro-european acum, a fost membru de frunte al formațiunii paramilitare Srpska radikalna stranka (SRS) a criminalului de război Vojislav Šešelj și a mai fost ministrul informațiilor sub Miloșevici (canal direct cu Moscova), iar mai târziu ministrul apărării (2012–2014, canal ultradirect cu Moscova), inainte de a deveni prim ministru și acum președinte.
Ghiță șade acum tăcut la Belgrad ca gâza-n chihlimbar. Soarta nu-i mai aparține.
.
Un lucru e sigur: când nu poți să-l lichidezi, pentru că prea ar sări în ochi, nu extrădezi un om care știe atâtea cum e Ghiță, lucru cu care și președintele Aleksandar Vučić, și conaționalul și sfetnicul său Victor Ponta sunt de acord.
.
16195992_1370330573000777_58375789945722726_n
PS. Cum se numea barul ăla din Dubai unde l-a dus Ghiță pe Ponta după ce a pierdut la alegerile prezidențiale (uite-i pe amândoi atunci la discotecă)?

.
Că poate Ghiță a cumpărat atunci localul și se află acum acolo ca să-și regleze contabilitatea anuală, prin băncile alea opace, dincolo de orice acord internațional.

Cunosc locul, rămâne un mister de ce l-a dus Ghiță pe Ponta acolo. Emiratele nu sunt un loc de petrecut vacanța. Dubai, de pildă, este un loc oribil, obscen, artificial, unde nu ai nimic de vizitat sau de văzut. Acolo mergi doar:

— ca să pui bani furați în bănci care nu întreabă nimic;
— dacă ești spion;
— dacă ești curvă;
— dacă ești trimis să lichidezi șefi ai rezistenței cecene, palestiniene sau iraniene;
— dacă ești dictator african răsturnat, urmărit și pus pe băutură;
— dacă ești senior al războiului afgan (două ore de zbor până în Kabul) și vrei să arunci sume cosmice la cazino cu prostituate de lux.

Acolo au mari antene toate serviciile secrete din lume. Prin baruri auzi mai mult engleză, rusă și persana decât arabă. O persoană din două e fie spion fie curvă.

In general, cei care merg în Dubai altfel decât din disperare, ca să se prostitueze sau să fie exploatați în construcții, sunt întârziați mintal cu bani furați. Nu e nimic acolo, decât alcool, curve și electronice, sunt 45 de grade afară vara, un infern de blocuri, baruri și hoteluri cu aer condiționat.

Dacă bagi bani în real estate, poți să te pitești acolo pe vecie…

Nu va mai ști nimeni de tine, nici când ești lichidat într-un garaj sau în drum spre aeroport. Așa că Belgrad e mai sigur decât Dubai, și pentru Ghiță și pentru Ponta.

“Ejti jmecher, bă”? – De ce “jmecher” e corect, dar “ejti” nu?

montage1

Are CTP (prima oară că nu pufnesc când aud de el) un text pe Republica.ro: “Jmecherul român”… Merge scris așa, pentru că unii chiar așa pronunță golănesc afectat: jmecher. Corespunde pronunției reale. De ce însă nu e corect să scrii “ejti”?

Ei bine : J și Ș pot fi folosite fonetic, în egală măsură, înainte de M sau N, pentru că așa funcționează aparatul nostru fonator. M și N sunt niște semivocale (sau lichide ) care pot fi pronunțate continuu: mmmmmm… nnnnnnnn. MMMM din gât și piept, ca în silaba sanscrită din yoga: Oooommm.

Nimeni însă, pe această planetă, nu poate pronunța continuu ocluzivele dentale TTT sau DDD (cât despre oclusivele guturale, GGG e doar o firmă de nemțească de filme porno, iar KKK nu are, de asemenea, nimic de-a face cu fonetica umană).

Așa că putem pronunța și JMecher și ȘMecher, și JNepeni și ȘNur. JM/JN și ȘM/ȘN sunt perfect pronunțabile. În schimb, cu consoanele dentale nu putem pronunța decât JD- sau ȘT-. Ejti în loc de ești și jtii în loc de știi sunt impronunțabile.

Tot așa, cel (sau cea) care a scris prima oară în glumă “umpic” pentru un pic nu știa probabil că aplică cele mai stricte principii fonologice. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic.

Intr-adevăr, dacă, într-o lume paralelă, româna ar fi fost scrisă în alfabetul sanscrit numit devanagari, un pic nu s-ar fi scris altfel decât umpic, pentru că în realitate așa îl pronunțăm. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic. La fel, înainte de un T sau D nu putem pronunța decât N. De aceea spunem undă, dar cumpăt. Umdă sau cunpăt ar fi imposibile.

Grupurile consonantice sunt așadar armonice în toate limbile. De aceea jdemii e corect, ca și jmecher, dar ejti scris în glumă este imposibil de pronunțat și absurd, căci nu poate fi, fonetic și fonologic, decât ești. Frații Șderi nu e firesc. Nu spunem șder sau jtoarfă, ci jder și ștoarfă. Sunt grupuri consonantice pe care ni le impune aparatul fonator.

Confundăm în general convențiile grafice cu pronunția reală. Convențiile grafice sunt de multe ori artificiale. Citește numele orașului Istanbul și ai să te surprinzi spunând IstaMBul. NIMENI nu spune IstaNbul. De aceea:

Auzit-ați de un Mihai
Ce sare pe șapte cai
De strigă Stambulul vai?

(Vasile Alecsandri, Cântecul lui Mihai Viteazul)

O carafă de vin și cum mi-am pierdut credința

imageIntri în crâșmă și o remarci din prag. Frumusețea aia franțuzească unică, te întrebi cum fac muierile astea de rămân slabe și au așa eleganță naturală, cu pistrui și breton. Mănâncă un caltaboș fript pe grătar (andouilette) cu un munte de cartofi prăjiți și o carafă de vin roșu în stânga. Cum fac astea de nu se-ngrașă la cât bagă în ele și beau? Scrie, bate în draci pe o tabletă pusă vertical pe triunghiul ăla făcut dintr-o acoperitoare din piele scumpă.

Ah, o poetesă! Instalez și eu tableta pe masă (la mine acoperitoarea care se face piramidă e din plastic), comand o carafă ca a ei și mă pun pe scris următoarele…

Hai să mă mai uit prin crâșmă, nu doar să mă holbez la ea. Restaurant indian în cartierul european din Bruxelles, administrat de niște sikhs, crâșmă de cea mai bună calitate, o afacere de familie. Servește femeia sikh, bărbatul cu turban urieșesc e mai mult pe la bucătărie (nu lași gătitul pe mâna femeii). La masa de alături mănâncă un cuplu rău croit de gays artiști.

El belgian intelectual cu bărbiță de Troțki, iar el – ceva jamaican, cu codițe rasta și inel de argint pe degetul mare.

Belgianul domină artificial, căci el va plăti masa, dar Bob Marley (care sigur se află în sejur ilegal în Belgia) spune:

— Pot să comand puțin vin?

— Ai băut deja azi, îi răspunde după o pauză apăsată stăpânul lui.

— Un pic de vin e așa bun cu brânză, suspină faraonul de pripas.

— Ce brânză? Asiaticii nu fac brânză, mon ami, murmură implacabil stăpânul. Brânză în capul tău.

Ah, câte vieți sterile n-am trăit așa, artificial, necomunicativ, bazat pe reproș de la prima întâlnire. Faptul că gays pot trăi în cupluri disfuncționale le arată normalitatea. Le dorim să se mai și căsătorească, la primărie cu serpentine si confetti, ca să guste oroarea până la capăt.

În partea cealaltă, așteptând mâncarea, sunt două care se pupă torid. Ochiul meu expert vede imediat că băiețoasa blondă, masculină, scofâlcită, cu geacă de piele, care ar părea dominantă observatorului nătâng, sau, să spunem, domnilor Baconschi și Papahagi, e de fapt cea îndrăgostită. Cealaltă doar o controlează ludic, fără mult interes.

De altfel, cand merge bruneta buclată cu fălci și cur pneumatic la toaletă, îi spun rapid fădăciunii blonde să aibă grijă, că se vede că-i prea îndrăgostită de o manipulatoare.

Îmi răspunde: “Știu că sunt frumoasă, dar proastă. Fac parte din echilibrul acestei lumi.”

Ascultand-o, am avut un orgasm, mai ales că m-am admirat pe mine pentru felul in care pricep gramatica complicată a dialectului flamand din Bruges.

La altă masă văd un dezastru. Omule, când ieși pentru prima oară la crâșmă cu o fată sau femeie, după ce ați flirtat pe FB, nu îți pui bluză roșie cu anchior.

Repet: NU ÎȚI PUI bluză roșie cu anchior.

Bluza roșie cu anchior e moartea pulii și a neamului tău.

— Eu sunt o persoană posesivă, îi aruncă el ei cu mândrie.

Ea se crispează perceptibil, dar prostul nu vede, învâltorat în demonstrația retorică, cu dat din mâini, a statutului lui de posesor potențial cu posesivitate prădătoare.

Ai să posezi o laie (sau să scriem “olaie”?), măi posesilă. O femeie normală te-ar lepăda în chiar momentul în care îi anunți : “eu sunt o persoană posesivă”.

Tragedia e că o vezi pe ea cum coboară pleapele și nu zice nimic, în vreme ce fudulul face brațele morișcă sperând să-l remarce chelnerița în costum indian.

30f0b4f7970d78aac80d0f48a5ffc2fc

După examinarea sălii, mă întorc spre asta care scrie și pare a fi Anima mea. Acolo e de mine.

După multe ocheade furtive și dintr-o parte și din alta, care mă fac să remarc pe rând: că are mâini frumoase cu degete lungi și unghii tăiate scurt; jeans rupți în genunchi sub care poartă ciorapi negri din plasă erotică; un tatuaj discret de trifoi sub ureche; zero bijuterii, semn bun… mă duc și eu la toaletă, cum făcuse înainte Sapho aceea, ca venindu-i după aia din spate să văd și eu ce tot scrie frumoasa mea acolo de zor.

Ah, drace, când ies scuturându-mi mâinile de apă ipocrită, îi văd tableta în prelungirea părului prins în codiță și descopăr cu oroare că face de o oră, concentrată, jocul ăla stupid de jackpot, cu fructe care trebuie puse în ordine, sau baloane de spart… sau bile de rânduit pe culori.

… și ies fără să-mi termin carafa de vin. E clar că nu există Dumnezeu, căci nu are nici o justificare pentru ceva atât de întortocheat și inutil ce am văzut azi.

“NATO frântă că ți-am dres-o” (articolul meu din ultimul Charlie Hebdo)

EU Nato Summit

Foto: EPA-EFE/CHRISTIAN BRUNA
.
“From Plato to NATO” sau “OTAN des Trumpitudes”, jocurile de cuvinte cu NATO oferă același potențial infinit ca și cele cu Trump (Trumpitudini = turpitudini). Se vede însă că de astă dată corectorul de la Charlie Hebdo nu a priceput jocul meu de cuvinte (OTAN des Trumpitudes = Au temps des turpitudes) și l-a corectat în OTAN et Trumpitudes.
.
Nu contează, am scris despre despre vizita lui Trump la NATO:
De când summiturile NATO și ale Uniunii Europene se țin la Bruxelles, bravii burghezi ai capitalei UE și a regatului dezunit al Belgiei  s-au resemnat cu o stare de asediu permanentă, combinată, dacă se poate, cu o grevă sălbatică, neanunțată, în transporturile publice, cum s-a întâmplat cu reuniunea NATO din 11 – 12 iulie: căile ferate au băgat grevă, lăsând să curgă spre aeroport doar un tren din trei.
.
Bruxellezii îi blestemă și acum pe arhitecții care au construit sediul Organizației tratatului Atlanticului de Nord în marginea autostrăzii care duce la aeroport. Imposibil să te duci într-acolo sau să revii când are loc un summit. De altfel, dialectul din Bruxelles e singura limbă din lume în care cuvântul “arhitect” e o insultă.
.
La ultimul summit NATO, jurnaliștii au trebuit să se bată printr-o desfășurare de forțe cum nu se mai văzuse —2.500 de polițiști și 1.000 de militari rechiziționați prin toată Belgia—, doar ca să poată să vadă de departe, gonind sub un balet de elicoptere, limuzina blindată a lui Trump, cea numită “The Beast” (și care chiar arată ticălos).
.
Singura răzbunare: Trump a fost obligat să țopăie câteva sute de metri prin iarba unui parc ca să ajungă la dineul oferit în Muzeul Regal de Artă, unde o mână de răzvrătiți tocmai fuseseră pescuiți de poliție pentru că scuturau o banderolă cu “Bombing for peace is like fucking for virginity”.
DAN ALEXE   37342212_2051669024856225_8021763736463212544_n
.
Ah, dar ticăloșii de corector și paginator mi-au tăiat un rând care nu mai intra :
sans que Trump ne puisse attraper une seule chatte, une fois.
Adică: fără ca Trump să apuce măcar o fofoloancă, grab a single pussy.
.
Cum să nu-i urăști? Am sunat și am descoperit că omul e unul nou, evident, corectorul vechi a fost mitraliat în ianuarie 2015. Ba chiar, ăla era un marocan bătrân, expert în ortografie și condițional trecut.
L-am mai certat pe ăsta nou și pentru că mi-a înlocuit în fraza: la limousine blindée de Trump appelée La Bête (et qui a l’air vraiment méchant) mi-a înlocuit La Bête prin americanul “The Beast”. L-am certat pentru că mi-a stricat jocul de cuvinte: Bête et méchant e vechiul nume al revistei, al Charlie Hebdo… dar ce să știe ăștia tineri?

OTAN des Trumpitudes

 DAN ALEXE

Depuis que les sommets de l’OTAN et de l’Union Européenne se tiennent à Bruxelles, les bons bourgeois de la capitale de l’UE et du royaume désuni des Belges se sont résignés à l’état de siège, combiné, si possible, avec une grève sauvage des transports publics, comme lors de la rencontre de l’OTAN des 11 et 12 juillet : cheminots promptement mis en grève, laissant filer vers l’aéroport seulement un train sur trois, comme dans une vraie histoire belge. 

Les Bruxellois maudissent encore la mémoire des architectes qui ont bâti le siège de l’OTAN en marge de l’autoroute menant à l’aéroport. Pas moyen d’y aller ou d’en revenir durant les sommets de cette Alliance boutée hors de France par De Gaulle. Le dialecte de Bruxelles est d’ailleurs la seule langue au monde à faire du mot “architecte” une insulte. 

Lors du sommet de l’OTAN, les journalistes ont ainsi été obligés de se frayer un chemin à travers un déploiement de sécurité jamais vu – 2.500 policiers et près de 1.000 militaires réquisitionnés dans tout le plat pays – juste pour apercevoir de loin, roulant sous un ballet d’hélicoptères, la limousine blindée de Trump appelée La Bête (et qui a l’air vraiment méchant).

Seule vengeance : Trump a quand même dû gambader quelques centaines de mètres à pied à travers l’herbe d’un parc afin d’arriver au dîner de gala donné dans le Musée Royal d’Art. Hélas, une poignée de manants et bougresses venaient d’être embarqués pour avoir agité une banderole clamant : “Bombing for peace is like fucking for virginity” sans que Trump ne puisse attraper une seule chatte, une fois.

EU Nato Summit

“Poleitele phaloi”: traducând din Ezra Pound (cu considerații despre încercările lui Radu Vancu)

265189_228747700492409_7742002_n

I walk on gilded phaloi… Mi-a sărit în ochi, răsfoind masivul volum apărut la Humanitas Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (2014, cu traduceri vechi ale răposatului Mircea Ivănescu și noi ale lui Radu Vancu) primul vers al scurtului poem Coitus din volumul Lustra :
Poleitele phaloi ale șofranului
se înfig în aerul primăverii
Așa traduce Radu Vancu din Pound:
The gilded phaloi of the crocuses
E cam principala și singura critică pe care aș avea să o aduc, minoră, desigur. Phaloi, plural de la phalos, e masculin prin definiție, așa că acești phaloi nu pot fi de genul feminin. Nu pot fi poleitele phaloi. Sunt filamentul sau androceul masculin multiplicat al florii șofranului. Phaloi e masculin prin excelență.
.
(De ce găsim aici phaloi feminin, poleite? Poate că subliminal Vancu s-o fi gândit la pule, mai știi?)
.
E doar o introducere pentru a relua un exercițiu vechi, pe care l-am mai propus: analiza detaliată a unei scurte traduceri poetice. De multe ori, traducerea este o adaptare. Așa am făcut aici, cu această traducere a lui Lhude sing Goddamm / Neferii zic Aman. Altfel zis, traducerea unei poezii trebuie sa treaca uneori prin inlocuirea contextului cultural.
.

Astfel, intr-o foarte muzicala imitatie a stilului si vocabularului englezei vechi (de fapt o parodie a unei melodii medievale cunoscute), Ezra Pound a reusit sa creeze imaginea unor mercenari grosolani si bețivi surprinsi de iarna in tara straina. E limpede ca imageria –si muzicalitatea limbii- nu ar trece in romana printr-o traducere simplă.

Contextul trebuie inlocuit: arhaismul nu poate fi sugerat decat prin folosirea slavismelor si turcismelor (acolo unde Pound avea germanisme) si pastrarea asonanțelor si rimelor interne; termenul germanic reconstituit de Pound “lhude”, oameni in sensul de “viri” (si neinteles de multi comentatori, care au mers pina la considera ca e un joc de cuvinte: “ Lhude: a pun of “loud” and “lewd.” “) poate fi inlocuit cu turcismul (persianism la origine) “neferi”, care initial insemna doar “oameni”, pur si simplu (ca si “lhude”, de altfel), inainte de a desemna mercenarii otomani in general, iar in loc de Goddamm vom pune, pastrand coerența pana la capat: Aman !… Așa că iata ce poate rezulta (original și traducere):

 

Winter is icummen in,

Lhude sing Goddamm,

Raineth drop and staineth slop

And how the wind doth ramm!

Sing: Goddamm.

.

Skiddeth bus and sloppeth us,

An ague hath my ham.

Freezeth river, turneth liver

Damn you, sing: Goddamm.

.

Goddamm, Goddamm, tis why I am, Goddamm.

So ‘gainst the winter’s balm

Sing Goddamm, damm, sing Goddamm

Sing Goddamm, sing Goddamm,

DAMM !…

Crivăţul ne-a nãpãdit,

Neferii zic Aman,

Plouă zoios, curge mâlos,

Iar vântul ni-i dușman!…

Zi : Aman!…

.

Lunecuș jos, tavan ploios,

Țin slana sub suman.

Apă-nghețată, fiere stricată,

La naiba, zi : Aman!…

.

Aman, aman, an dupa an,

Cu vântul sub turban.

Răcnește-aman, măi guguman,

Aman, răcnește-aman,

AMAN !…

283385_228950923805420_1835377_n

Radu Vancu nu s-a aventurat să traducă acest poem din volumul Lustra, dar aș vrea să reiau discutarea altora. Acestea două, din același volum:

INTR-O STAȚIE DE METROU

Apariția acestor fețe în mulțime:
Petale pe o crengărie udă, neagră.
și

ALBA

La fel de răcoroasă ca pale, ude petale de crin
Stătea întinsă lângă mine în zori.

Distihul de mai sus (aproape un haiku) Alba al lui Ezra Pound mi-a permis o adaptare provocatoare, etalată pe mai multe sãptãmâni de încercări si abandonãri, rezultatele intermediare stârnind reactii vii, iar uneori chiar violente. Iatã-l :

ALBA

As cool as the pale wet leaves of lily-of-the-valley

She lay beside me in the dawn.

.

Rezum procesul adaptãrii :

— Traducerea veche romaneasca a lui Petre Stoica e total inadecvata :

.

Răcoroasă ca palidele, jilavele petale de lăcrămioare,

dormea lîngă mine în zori.

 

— Nu, femeia nu doarme si nu e “jilavã”, flescaitã. E umeda, dar proaspata, si tocmai s-a intins langa amant. E drept ca verbul e static (“she lay beside me”), dar expresia adverbialã “in the dawn”, folosita in loc de “at dawn” indica miscare anterioara, traversarea unui spatiu opac, precum activul adverb “in the night” indica traversarea spatiului nocturn, in opozitie cu staticul “at night”.

— In sfarsit –si asta a starnit cea mai mare opozitie-, mai avansam acolo si ca “lăcrămioare” e total inadecvat, nu doar prin semantica plangareata a numelui florii (lacrimi, etc.), dar si pentru ca “lily-of-the-valley” e de fapt crinul din vale din metaforele erotice biblice, lucru care, dar fiind contextul –trimiteri la trubaduri, mistica erotica a catharilor, etc.- nu e inocent in acest text…

Prima traducere propusa provocator de mine, cãutând sã redau imaginea femeii care tocmai s-a întins lângã amant (fiind o poezie de trubaduri nu poate fi DECÂT un amant, iar nu soţul) pe când primele lumini filtrau prin jaluzele, fusese:

 

Proaspata ca roua crinilor din vale,

S-a tolãnit langa mine zebratã matinal.

.

Continui sa mentin ca “zebratã matinal” (sau vîrstatã, dungatã, vãrgatã etc.) pentru a reproduce o urma din “in the dawn” prin sugerarea luminii filtrate a jaluzelelor e o formula intr-adevar brutala (unora chiar aceasta brutalitate plastica le-a placut), dar care nu l-ar soca pe Pound, ba chiar dimpotriva… la urma urmei, e vorba de poetul care amesteca limbile si termenii dupa cum ii suna la ureche si care si-a numit un volum –capitol din Cantos– Rock Drill de los Cantares. “Zebrata matinal” e departe de frenezia combinatorie dintr-un text oarecare din Cantos, de-ar fi sa luam doar primele versuri din Canto II :

.

Stai oleacã, Robert Browning,

Nu poate fi decît un “Sordello”

Dar Sordello, e Sordello al meu?

Lo Sordels si fo di Mantovana

So-shu bîltîcãia marea

Focã hîrjonindu-se intre cercurile de falezã albitã,

Cap lunguieţ, fiica lui Lir,

Cu ochi din Picasso

Sub gluga de blaniţã neagrã, fetiţa Oceanului,

Iar valul se sparge in crîngul de pe mal

“Eleanor, ἐλέναυς si ϵλϵπτολις!”

.

Avem aici in succesiune, fără nicio dorinta de armonizare, ba chiar cu bucuria de a șoca: Robert Browning, poetul lombard Sordello, extrase din mitologii chinezesti, irlandeze si grecesti, referințe la Eléanore d’Aquitaine si la o piesa a lui Eschil, precum si o frumoasa descriere a unei nereide vazute ca o focã cu ochi din Picasso… Faţã de o asemenea exuberanţã erudit-provocatoare (ba chiar pe alocuri gratuita), “zebrată matinal” e doar o formula cuminte si stangace…

In urma discutiilor, s-au desenat doua posibile interpretari si metode de traducere:

.

1.     Varianta trubadur-catharã (Alba, menestreli, etc.)

Femeia NU poate fi adormita in niciuna din interpretari, iar aceasta imagine a femeii sforaitoare trebuie inlaturată definitiv. Nu doar pentru ca intreaga imagerie a amorului ilegitim interzice o asemenea interpretare (ba chiar as spune ca aici traducatorul “oficial” roman si-a permis o mai mare libertate de interpretare decat mine, pentru ca nimic in “she lay beside me” nu indica somnul), dar o comparatie cu o alta poezie tradusa de Ezra Pound din langue d’oc a trubadurilor si numita tot Alba arata femeia/femela ca fiind participanta activa la actul copulatiei nocturne (ba chiar si diurne, daca timpul si alibiul o permit) nu doar in regnul uman, ci si in cel al pasarilor:

ALBA II

 

      When the nightingale to his mate

      Sings day-long and night late

      My love and I keep state

      In bower,

      In flower,

      ‘Till the watchman on the tower

      Cry:

              “Up! Thou rascal, Rise,

              I see the white

                    Light

                    And the night

                              Flies.”

Adică (traducerea mea rapidã):

.

Cand cintezoiul, catre soaţã, cu putere,

Cântã zi si noapte a împerechere,

Eu zac, cufundat cu draga-mi in plãcere,

Pe rãzoare

Cu iz de floare,

Pânã ce straja, pe zid in picioare,

Strigã:

          “Scoalã!… Tâlharule, sus,

           Ori

              Vrei in zori

                  Sa mori

                       Pe loc rãpus?”

Acest exemplu ne va convinge asadar sa inlaturam definitiv traducerea consacrata: “dormea langa mine in zori”. Nu, femeia nu dormea si nici nu ar fi putut sa doarma, stiind –un loc comun intr-o asemenea poezie de amour courtois– ca puteau fi surprinsi in orice moment. (O poezie numita cu termenul provensal Alba indica prin definitie amor furat si ilegitim.) Este eronat să lași în română titlul Alba… “alba” inseamna “zorile” in provensala (“aube” in franceza)… Pound facea o trimitere la lexicul si imageria trubadurilor si a amorului furat… In textul roman e doar un titlu aiurea… Pastrand Alba, ar trebui macar pus intre paranteze: (In zori).

.
2.   Varianta 2 – haiku, japonezãrii :

Image

Ezra Pound era in acel moment foarte preocupat de poezie chineza si japoneza, din care traducea fara a vorbi acele limbi (eh, da!…), si isi incercase deja mana la o serie de haiku-uri, insa, in mod tipic pentru el, fara a tine cont de regulile clasice: numarul silabelor, lungimea lor, etc.

Un exemplu e cel tradus și de Radu Vancu:

In a Station of the Metro (1913 !…)

The apparition of these faces in the crowd :

Petals on a wet, black bough.

 

————

Intr-o statie de metrou

Aparitia acestor chipuri in mulțime:

Petale pe o creangă neagră, umedă.

 

Vancu:

Apariția acestor fețe în mulțime:
Petale pe o crengărie udă, neagră.

 

Ei bine, intr-adevar, pista haiku-ului ne trimite intr-o cu totul alta directie. In haiku-ul de mai sus, avem si umezeala si petale, exact precum in Alba de la care am pornit.

Din aceasta perspectiva, pista “crinului din vale” ar trebui aici abandonata, neavand nimic de-a face cu Japonia (pe cand metroul, petalele, umezeala, da), si atunci ajungem la o varianta de haiku in care floarea cu petale umede este intr-adevara un margaritar (iar nu “lacramioara”, cu simbolica smiorcaita, ii multumesc Vecinei de Blog pentru sugestie) si atunci haiku-ul lui Pound in traducere revine la o forma apropiata de cea initiala a traducatorului roman, cu rezerva ca nici aici femeia nu poate fi adormita (chestiune rezolvata mai sus).

Proaspătă ca petalele umede de margaritar,

S-a intins lângă mine in zori.

N-ar fi nimic rau aici, desi suna cam banal si are silabe mult prea multe pentru un haiku… de n-ar ramane numele provensal al exercitiului: Alba, si trimiterea implicita la cathari si minnesängeri…

 

Vancu:

La fel de răcoroasă ca pale, ude petale de crin
Stătea întinsă lângă mine în zori.

.

3.    Varianta 3, combinatorie de explorat :

In varianta 3, Pound combina ambele aceste traditii, haiku si cathari, delicatete japoneza si metafore eretic-erotic-biblice. Asa cum, in cele cateva prime randuri din Canto II (cf. mai sus) el amesteca totul, de la Eschil pina la Picasso, aceasta ar fi pista cea mai convingatoare de urmat atunci cand traducem Alba, cea a amestecului voluntar de stiluri, limbi, traditii si sisteme simbolice… Din aceasta perspectiva, nimic nu mai e inocent… Crinul din Vale isi pastreaza toate valentele, biblice, chit ca el e in acelasi timp un banal margaritar japonez acoperit de roua. Amorul ramane ilegitim si vinovat (atat la cathari, cat si in haiku), iar femeia complice si nedormitoare… In schimb, provocarea careia trebuie sa ii faca fata traducatorul capata o alta dimensiune: aici nu mai putem vorbi de “traducere” ci de creatie paralela, pentru a ajunge la ceva echivalent.

 

Cam așa ar arăta un început de studiu despre arta traducerii. Mult amuzament la campionatul de fotbal.

Ziegenficker… Erdogan = un f*tător de capre

8-1

Pentru cine s-ar întreba de ce ministrul britanic de externe, fostul jurnalist și fost flamboyant primar al Londrei Boris Johnson (în poză cu Erdogan), nu spune niciodată nimic despre Turcia, nu merge acolo, nu-l pomenește pe Erdogan, iar Turcia e inexistentă în discursul politic al actualului guvern britanic: în 2016, Boris Johnson a câștigat concursul și premiul de o mie de lire al revistei The Spectator pentru cea mai insultătoare poezea despre Erdogan care fute capre.
.

Ziegenficker… Futător de capre. Așa îl numise într-un show comicul german Jan Böhmermann pe Recep Tayyip Erdoğan, boss-ul de pe Bossfor.

La cererea lui Erdogan, Angela Merkel a permis deschiderera unei anchete penale împotriva artistului german, stârnind un mare scandal în legătură cu libertatea de expresie, scandal care putea să-i fie mai dăunător cancelarei decât a fost criza refugiaților.

f586f5f76d29cf681c0887ddde54ecf9--merkel-instagram-feed

Ziegenficker (olandeză: geitenneuker) e o insultă frecventă adusă musulmanilor în unele țări germanofone și nordice.

Asasinatul regizor olandez Theo van Gogh obișnuia să-i numească pe musulmani: geitenneukers.

Iată micul poem, un limerick, al lui Johnson:
“There was a young fellow from Ankara
Who was a terrific wankerer
Till he sowed his wild oats
With the help of a goat
But he didn’t even stop to thankera.”
(Boris Johnson)
Adică, în modesta mea adaptare:
In Ankara un om în călduri
Frecându-și mâna pe prapuri
Iși proiectă vulgara sămânță
În țapul cel făr-de dorință
Si inima făr’ de arsuri.
Cf7TpBMWEAAUMZu
Erdogan NU ESTE un futător de capre

Aberațiile tracomane ale unui fals lingvist român (Sorin Paliga)

 

image41

 

Ce mi-e dacopatia, ce mi-e tracomania? Găzduiesc aici un text al unui tânăr lingvist, Dan Ungureanu, expert în dialectologie italiană și autorul unui impresionant studiu, fructul a mulți ani de lucru pe teren și în biblioteci:  Româna și dialectele italiene (Editura Academiei Române, 2016, cu CD-Rom).

Dan Ungureanu este un om la fel de revoltat ca și mine de impostura unui profesor de la Facultatea de Litere din București, tolerat, dacă nu chiar protejat de mediul universitar: Sorin Paliga. Acest Sorin Paliga, tracoman, ignoră lucruri elementare din lingvistica istorică și nu poate avea, în mod limpede, decât o influență nefastă asupra studenților săi. Să spui că cioban este un termen de origine tracică, atunci când orice student al istoriei limbii române știe că vine din turcă (limbă în care a intrat din persană) și că există în toate limbile din Balcani cu care turca a intrat în contact (ba chiar și în toate limbile turcice ale Asiei Centrale) arată sau o ignoranță desăvârșită sau (și mai grav) o minciună din calcul, lucru de neiertat pentru un profesor universitar.

În tabloul de mai jos, Dan Ungureanu explică sumar etimologia câtorva din termenii pe care profesorul Paliga îi dă drept tracici. Cu precizarea suplimentară că știm despre limba tracilor la fel de puțin ca despre limba dacilor. Etimologiile lui Paliga sunt la fel de ridicole ca unele din cele ce pot fi găsite în Dictionarul Etimologic al Limbii române al lui Alexandru Cioranescu (Bucuresti 2002, dar e de fapt din anii ‘50) —  unde aflăm că mămăligă este un: „neologism derivat din francezul mamelle“!!!…

Exact, soro, neologism. Mamele. Mâncând, ţăranii noștri citeau Paris Match, uitându-se la ţâţele din poze. Apoi trageau cu ochiul la mãmãligã si se intrebau: Bãi, CPLM să-i spunem la asta?… Și altul: — Mamelă, frate !…

Aici începe textul găzduit:

 

Aberațiile tracomane ale unui fals lingvist român (Sorin Paliga)

Dan Ungureanu

 

O parte a mass-media, a universitarilor şi a cercetătorilor îşi închipuie dacomanii, dacopaţii ca fiind marginali. La marginea universităţilor, la marginea validării ştiinţifice, la marginea mass-media.

Acest fapt e absolut fals. Spre deosebire de alte idei false, anodine, e unul periculos. E periculos să crezi că dacomanii şi dacopaţii sînt în afara universităţii cînd ei sînt, de fapt, înăuntru.

Radu Moraru, proprietarul postului de televiziune Naşul, a găzduit, timp de ani buni, emisiunea săptămînală, de o oră întreagă, a dacopatului Daniel Roxin, care invita acolo diverşi alţi apucaţi.  Cazul nu e grav.  Radu Moraru, ca şi celălat sprijinitor al lui Roxin, generalul Mircea Chelaru, unul dintre conducătorii represiunii contra revoluţiei din 1989. Sprijinitor şi  frecvent invitat al emisiunilor lui Roxin.

Mai grav e cazul lui Sorin Paliga, care a publicat un aiuritor Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian.   E publicat cu sponsorizarea  firmei Rosal, firma de transportat gunoaie cu care Sorin Paliga a avut o relaţie reciproc avantajoasă pe vremea cînd era primar liberal al sectorului III din Bucureşti.

Sorin Paliga e profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Facultate care îi cauţionează, implicit şi explicit, toate inepţiile. Lingvistica istorică a limbii române a ajuns, într-un secol și mai bine de cercetare, la cîteva zone de consens. Știm care cuvinte sînt de origine latină, și care sînt de origine slavă. Pentru un număr mic dintre ele subzistă îndoieli. Pentru o mare majoritate, avem certitudini și consens. ”buric” și ”mormînt” vin cu certitudine din latină. Nu fiindcă un lingvist sau altul o scrie, nu fiindcă un dicționar sau altul o consemnează, ci fiindcă e cert, vădit, acceptat și lămurit.

Sorin Paliga se opune nu unei păreri sau alteia, ci unui întreg secol de lingvistică istorică, lui Meyer-Lübke, lui Ovid Densușianu, lui Sextil Pușcariu, lui Al. Cioranescu, lui Rosetti, și întregii metodologii acceptate a lingvisticii istorice.

Iată (etimologiile juste sunt cele din dreapta)

cuvînt Sorin Paliga consensul academic
arin tracic din lat. alnus
arţar tracic din lat acer
baier tracic din lat. baiulus
baligă tracic înrudit cu occit. bélégo id. Hérault.
baltă tracic atestat şi în Italia şi în Franţa.
ban tracic din croatul boanos , de origine francă sau avară
bordei tracic de origine veche germanică, cf. fr. borde
brîu, brîne tracic germanic > slavic . Etimologie certă.

Atestat şi în Italia, brena « hamuri »

bucium, rom.

veche bucină

tracic din latinul buccina
burduf tracic din rus. şi ucr. burduh, de origine turcică.
burlan tracic din turc boru « ţeavă » > borulama « ţevărie».

Ideea originii dacice e greşită. O avansează Russu, o preia Gr. Brâncuş, de la care o preia S. Paliga.

buric tracic din lat. ombilicus, cf. şi provensal emburí, ambüri.
buză tracic celtic sau european. Italia Pragelato bozα ALI.
cătun tracic împrumut balcanic tîrziu, atestat doar în sudul Munteniei.
Absent în Transilvania (v. Lexiconul de la Buda) şi absent în Moldova (cătună e un împrumut slav recent).
Ceahlău tracic din magh. reg. csaholó, din csahol, a chelălăi.

ca şoim, de origine maghiară.

cioară tracic răspîndit în toată Italia. Franţa Névache tsaurio.
cioban tracic persană > turcă, răspîndit în toate limbile turcice.
înrudit cu jupîn, stăpîn şi ele de origine persană.
ciorap tracic din turcă. Pentru Paliga, « cuvîntul turc vine din română »
ciung tracic şi ital. dialectal cionco etc.
ciupercă tracic din slavul pečorka
a clipi tracic slav
crîncen tracic lat. cruentus, murdar de sînge
curcubeu tracic romanic, echivalente în Italia. Sard. grikku es abba
dîrvală tracic din slav. derevo « lemn »
dîrz tracic din slav. drzy  id.
duşman tracic din persană > turcă
fluier tracic din lat. flabeolus,  fr. veche, catal. flaiol
gheară tracic celtic, cf. span. garra “labă cu gheare” de urs sau vultur.
a gîdila tracic romanic catiliare,  toată Italia de nord şi Franţa ; regional Franţa  gatilier.  AIS harta 682 solleticare
grapă tracic celtic : Friuli, Franţa occit. krebi
Haţeg tracic din germ. Herzog > magh. herceg “prinţ”
hotar tracic din maghiar hatar
jumătate tracic din lat. dimidietatem, bine atestat
mal tracic pan-european, foarte vechi, din Spania în Caucaz.
măgar tracic din  semit. hamor > grec. gomar > bulg. alban. gomar
mămăligă tracic nord-Ital. melga “mei”
melc tracic Franţa occitan Tarn milauk “limaçon”
 a o mierli tracic din limba rromani
mistreţ tracic din lat. mixticius > rom. mistreţ “dungat” bine atestat > porc mistreţ “porc dungat” mistreţii mici avînd dungi.
mişca tracic din lat. *moviscere >Liguria meššare “moversi”
mînz tracic celtic mandus
mîţă tracic “Alb. macë and German Mieze are the only related forms.”

ceea ce e fals, ital. micio şi span. micho bine atestate

pisică tracic turca veche pišik, atestat în toate limbile turcice, persană şi în Orientul Apropiat.
mormînt tracic lat. monumentum  > ligura veche morimento etc.
muie tracic din limba rromani « faţă »
a muşca tracic romanic, ital. mozzicare, dial. moccicare, şi sp.
muşuroi tracic lat. mus aranea  > arom. muşuron’u “cîrtiţă”
nasture tracic orig. germanică veche clară.
nisetru tracic slavic, ca toate numele de peşte din limba română.
oraş tracic de origine maghiară unanim acceptată.
a pişca tracic ca şi a piţiga, are echivalenţi italieni(pizzicare)
plug tracic central-european, de origine germanică sau celtică.
Rebra tracic slav
a scărmăna tracic din lat. carminare
scorbură tracic romanic, Liguria
smîntînă tracic slavic
spaimă tracic latin *expavimentare  > a spăimînta  > derivare regresivă
stăpîn tracic de origine iraniană clară unanim acceptată
a spînzura tracic cf. ital. spinzolare
spuză tracic lat. spodium, pl. spodia id.
sterp tracic atestat în toată Italia.
stîng tracic ital stanco “stîng” atestat în Veneto şi italiana veche.
sută tracic slav
şoim tracic maghiar solyom : “borrowed from Romanian” spune Paliga, patriotic, de parcă un popor de şoimari ca maghiarii, veniţi din Asia centrală, ar fi avut nevoie de un nume dacic pentru păsările cu care vînau de veacuri. Ca şi uliu, ceahlău, rarău, de origine maghiară.
talpă tracic atestat în toată Europa centrală în diverse limbi, inclusiv franceză, v. FEW.
tîrg tracic slav
ţap tracic atestat inclusiv în Italia, zappu, la cîţiva km de Roma, deci nespecific dacic, tracic sau balcanic.
vătaf tracic slav
vorbă tracic slav

 

Deşi foloseşte dicţionarele obişnuite, autorul pur şi simplu respinge fără motive etimologiile acceptate şi propune arbitrar altele. Meteahna există deja, în formă mai atenuată, la Russu şi Grigore Brâncuş.

Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti cauţionează, în mijlocul său, un amator nepriceput, care respinge deopotrivă şi metodele lingvistice acceptate, şi concluziile consensuale ale majorităţii cercetătorilor. Şi Facultatea de Litere mai girează, de asemenea, comportamentul absolut necolegial al lui Sorin Paliga, mai curînd un grobian şmecher de cartier  după modul în care înţelege să poarte corespondenţa pe subiecte strict lingvistice.

Dan Ungureanu

Cf. și:

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…

Bostan, dovleac și licori paradisiace

 

 

Nietzsche-o milă pentru Shoppingwhore 

22406089_1634360549931110_4255064470709574014_n

Șezi fericit la terasă, între două vitrine, cu un pahar de vin și ziarele necitite și iată că frânează ăsta cu două roți pe trotuarul din față, iar muierea lui iese într-un nor de parfum și centură din țechini peste blugi rupți, ondulând din șolduri spre unul din magazine.0088741163628_500x500

Totul ar fi minunat, dacă bestia subumană, rămasă la volanul mașinii cu care blochează vederea terasei, n-ar aștepta să i se întoarcă huria (the Shoppingwhore) menținând motorul mergând, cu cheia de contact înăuntru.

După un sfert de secol de gazare neîntreruptă în parerga și paralipomena te ridici, îi bați în geam și îl rogi frumos să oprească motorul, că e pe cale de a genocida terasa.

Zice: — “Nu pot, frate, că dacă opresc motorul se taie aerul condiționat.”

Mecla lui izbită repetat în volan ar fi o prea mică răzbunare pentru găozarul bun de gazat. E o mai veche teorie de-a mea că gaz, haos și găoază sunt înrudite, venind toate din grecescul χάος, [chaos], care inainte de a desemna haosul metafizic, sau a fi un termen metaforic pentru ”dezordine“, insemna pur si simplu o groapă, gaura primordială, abisul, iar obscen-familiar… anusul, găoaza…

… preludiu al țevii de eșapament înfipte în curul lui, cât eu, instalat la volan, schimb vitezele și presiunea gazului până la turație maximă, hohotind justițiar.

— “Ce subtil a fost Dumnezeu, învățând greacă atunci când a dorit să devină scriitor, — dar neînvățând-o foarte bine.”
(Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, 1886)
— “Es ist eine Feinheit, dass Gott griechisch lernte, als er Schriftsteller werden wollte, — und dass er es nicht besser lernte.”
(Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse, 1886)
— “It was subtle of God to learn Greek when he wished to become a writer — and not to learn it better.”
(Nietzsche, Beyond Good and Evil, 1886)

Cf.:
Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/
și“God” is dead – how to avoid censorship and publish the unpublishable…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/05/god-is-dead-how-to-avoid-censorship-and-publish-the-unpublishable/

Iohannis, neamțul tacticos…

image5

Zice Iohannis, spre disperarea PSD-iștilor, că el citește lent și tacticos.

Iohannis a evitat azi să anunţe ce va face cu privire la decretul de revocare a lui Kovesi, aşa cum vrea Curtea Constituţională, zicând că-l interesează prea puţin turbarea și amenințările lui Dragnea. Săptămâna lui de lectură încă nu s-a încheiat, uite-așa.

Asta ne amintește de acea poezea a lui Hoffmann von Fallersleben, poetul care a scris versurile alea din imnul lor “Das Lied der Deutschen”: “Deutschland, Deutschland über alles” șabada…, dar care ne-a mai dat si cheia caracterului germanilor, în aceste versuri frumos traduse de Eminescu:

Germanu-i foarte tacticos

Neamţul cercetează lucrul, tacticos, pe dos, pe faţă
La surtuc de are pată, el chemia o învaţă.

Ani întregi mereu citeşte, spre a şti cum se cuvine
Cu ce chip, din cit şi lână, iese petele mai bine.

Dar când ştie toate celea – cu ce scop le ştie toate
Când surtucul cu pricina e o zdreanţă fără coate?

Apropo de germanitatea tacticoasă a lui Iohannis, să nu uităm că el e sas, nu șvab… Intr-adevăr, românului îi e puțin cunoscută acea eternă rîcă…

Cum îmi spunea Hanno Höfer (șvab și chief nightloser) despre rivalitatea ardeleneasca între sași și șvabi :

– Când o luat Herta (șvăboaică) Müller premiu ãla, noi șvabii am zis, ciocnind: “Muie sașilor”…

 

Je ne suis pas Charlie Halep… De ce nu au europenii (și românii) umor?

10389025_879295115437661_9014594363774725538_n

După isteria care a apucat România la publicarea în penultimul număr din Charlie Hebdo a acelei caricaturi cu Simona Halep despre care am scris, decriptându-i umorul, în VICE, merita să scriu un articol și în Charlie despre asta.

Am scris unul aici, în numărul proaspăt, 20 iunie. Îl traduc, urmat de editorialul lui Riss, redactorul șef, despre lipsa de umor în Europa și în România.

Je ne suis pas Charlie Halep

Dan Alexe

Știam cu toții că românii suferă de un complex de superioritate resentimentară (o «insulă de latinitate într-o mare de slavi»), însă valul de isterie care a cuprins presa în România după publicarea în Charlie Hebdo a unui banal desen care râdea nu de victoria Simonei Halep la Roland-Garros, ci mai degrabă de prejudecățile francezilor vizavi de români a declanșat o avalanșă de invocări ale cenzurii și incitare la asasinarea profanatorilor de la Charlie. Cei mai miloși dintre comentatorii din presă și de pe rețelele sociale au insistat sumbru că nu vor mai vărsa o lacrimă la următorul masacru, pe care unii îl doresc din tot sufletul.

De ce atâta dușmănie ? Românii nu vor să fie confundați cu romii, cu țiganii care în conștiința colectivă sunt doar niște hoți de metale, așa că tot ce au reținut din acest desen este că cei de la Charlie sunt rasiști și că ar trebui să fie interzis să râzi de o glorie națională cum e Simona Halep.

Je ne suis plus Charlie Hebdo” (“Nu mai sunt Charlie Hebdo”) a fost sloganul cel mai uman. Titlurile, în presa română, au mers de la “Simona Halep, ridiculizată de Charlie Hebdo” (Romania Libera) până la: “Caricatură abjectă în CH după victoria Simonei Halep” (Romania TV).

Eseistul și figură politică a dreptei Adrian Papahagi, provenit din minoritatea aromână, ca și Simona Halep, a blestemat :

Charlie Hebdo rămâne aceeaşi porcărie stângistă, rasistă, insipidă, nedemnă – tot ce are Franța mai grețos. Crima islamistă căreia i-au căzut victimă redactorii Charlie Hebdo se datorează tocmai subminării continue a identității europene, la care oficine troțkiste ca această revistă otrăvită au contribuit din greu.

pap

Cu rare excepții (precum bătrânul filozof Mihai Șora), presa s-a întrecut în apeluri la unitatea națională în fața “trădării Franței”. A fost nevoie chiar și de intervenția publică a ambasadoarei Franței la București, Michèle Ramis, care a trebuit să amintească principiul fundamental al libertății de expresie, pricepeți ?

Totem și tabu

Screen Shot 2018-06-20 at 13.18.16

Am putut citi apeluri la boicotarea croissantelor și a brânzei camembert, ca pe vremea invaziei din Irak, când americanii refuzau să mai mănânce cartofi prăjiți, “French fries“, pe care îi rebotezaseră “liberty fries“.

Chiar și acea busolă a moralului națiunii române care e jurnalistul Cristian Tudor Popescu a scos o condamnare fără drept de apel, acuzând Charlie de “xenofobie, rasism și, cât cuprinde, nemernicie”, amenințând și el că nu va mai vărsa o lacrimă după bine-meritata și inevitabila pedeapsă.

Ce să reținem din toate astea ? Că românii, ca multe alte nații care încă mai trăiesc în era “tranziției”, au două obsesii: totemul și tabuul. Te urcă greu pe totem, dar daca te-au suit în vârf de stâlp, gata, ești tabù. Jos laba de pe eroina noastră Simona Halep. Unii au sugerat chiar că echipa de la Charlie ar fi compusă din ranchiunoși care se răzbună pe faptul că o româncă a câștigat Roland Garros. Le-am sugera să simuleze mai degrabă indignarea feministă : franceza nici măcar nu posedă o formă gramaticală pentru învingătoare sau victorioasă, spune doar “vainqueur“, chiar dacă e o femeie.

DAN ALEXE


 

Iată acum și editorialul lui Riss:

Europa, această amețită care se ignoră

(déconneuse în sensul familiar de: cineva care bate câmpii si e departe de realitate)
.
Va exploda oare Europa? E întrebarea pe care mulți și-o pun după decizia Italiei de a nu primi vasul Aquarius și dei circa 600 de migranți recuperați în Mediterana. Am avut criza greacă, a fost criza Brexit, azi avem criza migranților. Dar un alt flagel amenință construcția europeană:  criza umorului.
Un desen publicat de Charlie Hebdo despre cutremurul de la Amatrice aproape că aruncase în aer Europa, trecând Italia, țară fondatoare, prin foc și sabie.
.
Charlie-Hebdo-2-640x480
(desen de același Felix care a făcut-o și pe Halep cu fierăria)
.
Săptămâna trecută, România, care ne-a dat totuși mari comici precum hazliul Mircea Eliade sau măscăriciul Cioran (le poilant Mircea Eliade et le désopilant Cioran) s-a supărat pe Franța din cauza unui desen cu jucătoarea care tocmai câștigase Roland-Garros.
.
La șaizeci și unu de ani după crearea Comunității economice europene, descoperim cu oroare că europenii n-au nici un umor. În ciuda pactului oțel-cărbune, a CEEA (Comunitatea europeană a energiei atomice) și a spațiului Schengen, un mare șantier fundamental pentru construcția europeană n-a fost încă lansat: Europa umorului. Ca o circumstanță atenuantă pentru români trebuie spus că nici părinții fondatori ai Europei — Jean Monnet, Robert Schuman, De Gasperi sau Adenauer… — nu erau mari comici. După moneda unică europeană, vom crea oare într-o zi un umor unic european? Fiecare țară își păzește cu strictețe tradițiile umoristice și nu lasă Bruxelles să le reglementeze. Umorul, care ar trebui să ne apropie, devine factor de discordie. Încă unul în Europa? Cine o va salva de la acest naufragiu umoristic? Migranții de pe Aquarius? De ce nu?
.
Screenshot_20180620-060405_Charlie Hebdo
Africanii de pe Aquarius sunt singura noastră speranță pentru a construi Europa umorului. În Africa de Vest există ceea ce se numește “rudenia în glumă”. În spatele acestei expresii curioase se ascunde o practică ce autorizează o etnie să râdă de năravurile, de obiceiurile etniei vecine. Etnia peul îi acuză pe bobo că beau bere, deci sunt alcoolici. În schimb, bobo îi acuză pe peul că beau lapte, deci sunt țânci imaturi. Etnia bissa râde de gurunsi și invers. Glumele iau dinadins ca țintă clișeele cele mai grosolane. În timpul unei înmormântări, rudele pot să batjocorească mortul în fața coșciugului. Se relatează despre o etnie că ar fi furat coșciugul mortului unei etnii vecine chiar în ziua înmormântării. Aceste ritualuri umoristice au ca scop eliminarea conflictelor potențiale dintre etnii, permițându-le să râdă una de alta. Iar asta in mod pașnic, pentru a evita ca animozitățile să se învenineze și să ducă la violențe.
.
De ce europenii n-ar putea să facă ceea ce africanii practică de multe secole? Să râdă unii de alții, de moravurile vecinilor, de obișnuințele lor, pentu a crea un sentiment de comunitate. Hai să-i lăsăm pe africanii de pe Aquarius să debarce în Europa și să ne învețe să râdem unii de alții. Pentru a construi această Europă a umorului, o să avem nevoie de toată lumea: de cretinii de români, de labagiii de englezi, de gunoiele de italieni, de cururile de spanioli, de nătângii de nemți, de căcații de greci, de mironosițele de polonezi, de portughezii flocoși, păduchioșii de maltezi, slovenii fără coaie, scârbele de austrieci, țărănoii de olandezi, slinoșii belgieni, bulgarii alcoolici, ipocriții de ciprioți, căpoșii de croați, arătările de danezi, estonii cu leneveala lor, ungurii fără puță, finlandezii câine-de-sanie, irlandezii cirozați, nimicurile de letoni, lituanienii pitiți, cehii fără rost, prefăcuții de slovaci și escrocii de suedezi. Fără să-i uităm pe găozarii împuțiți de francezi.

RISS

Cf. și:

De ce românii care s-au enervat pe caricatura Charlie Hebdo cu Halep n-au nicio treabă cu umorul

Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare

Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării

Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard

Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…

iar despre cum a fost perceput la noi masacrul de la Charlie Hebdo și întreaga problematică a libertății de expresie astăzi:

Trădarea clericului Pleșu.

.

22154277_1624972070869958_814768815926077834_n

Cu Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo (stânga) și Jonathan Coe, scriitorul nostru britanic preferat. Interviuri in linkurile numelor.

.

Mici cu mămăligă și mujdei

drg

Am mai scris eu despre snobismul insuportabil al celor care insistă că vinul roșu nu se pune la rece. Sunt 30 de grade afară iar ei îți servesc un ceai grețos cu gust de gudron și dop de plută: „Sorry, vinul roșu nu se pune la rece.”

Ce să spunem însă despre snobismul celor care nu vor să-ți dea mici cu mămăligă?

Când comand la crâșmă în România mici cu mămăligă și mujdei, văd deja fețele șocate: mămăligă și mujdei?!… Da se uită la mine ca la un nebun. Cică: cum adică mici cu mămăligă, Doaaamne? Micii se mănâncă doar cu pâine albă feliată și muștar.

Cine măi, popor care ai avut civilizația aproape planetară a dacilor (care din nefericire nu navigau), te-a învățat combinația asta? A ajuns să fie o așa mare originalitate că bag în mine carnea aia tocată însoțită de mămăligă, mujdei și murături, în loc de pâine și muștar?

În plus, eu beau vin cu micii, chiar dacă știu că mâncarea noastră națională (când nu e șaorma) este mici cu bere.

Atâtea pretenții când de fapt nici nu mai vedem că ceea ce mâncăm sunt doar legume răscoapte, carne prea făcută, paste prea moi, mămăligă fadă, si alte lucruri prăjite, industriale, prea sărate, scăldate în vin prost si urmate de țuică slabă si dulce. Plătești la restaurant pentru ca legumele sa fie „făcute”, adică prăjite, moi, fleșcăite si scăldate în ulei.

Eliberarea de provincialism va veni când chelnerul la restaurant îmi va lua comanda fără să ridice snob din sprâncene când aude că vreau micii cu mămăligă și mujdei.

La Times New Roman au citit o traducere din San-Antonio

tnr

Stupefacția Times New Roman când sunt confruntați cu Logosul

.

Bunul meu prieten Eftimie de la Times New Roman (și singurul prieten rămas acolo, pentru că fiind cel mai ticălos, el e dur, dar ceilalți, mai slabi de înger, și-au pierdut cu toții cumpătul și m-au desfrienduit nebărbătește pe FB, neavând retorică), Eftimie așadar a scris aici că eu nu sunt cine știe ce ca scriitor si că aș fi de fapt un fel de San-Antonio (Frédéric Dard).

Acum, ce nu a priceput Eftimie, care nefiind vorbitor de limbi, a citit probabil vreo traducere românească grăbită a unuia din cele aproape două sute de romane ale lui San-Antonio (175 de romane, se pare, din care eu am citit cam 100, dar a mai scris multe minunății și sub numele lui adevărat de Frédéric Dard), ce nu a priceput Eftimie, care e snob, ca toți sărăntocii lipsiți de har, este că literatura populară e unul din domeniile marii arte. Nu există genuri nobile și genuri minore, literatura mare se ascunde deseori sub forme umile, iar Moby Dick, de pildă, e un minunat roman metafizic, dar și de aventuri.

Umberto Eco scria romane polițiste, Ulise al lui Joyce este o uriașă glumă dezinvoltă, chiar dacă erudită, iar Finnegans Wake e până la urmă doar povestea unui bețiv care se trezește la morgă pe fundal mitologic. Dar snobul de la TNR crede că aceea e mare literatură pentru că așa scrie în manuale, în vreme ce San-Antonio, citit de el în traducere românească, ar fi ceva ușurel, cu un comisar parizian à la James Bond (San-A.) și un acolit gras și brutal (Béru).

În realitate, Eftimie îmi face un foarte mare compliment, pentru că seria San-Antonio (Frédéric Dard a murit în 2000) a fost un fenomen literar fără precedent și greu de imitat.

Exuberanța lingvistică a lui Frédéric Dard era la fel de mare ca cea a lui Joyce, diferența fiind că vreme de jumătate de secol, din 1949 până în 2000, Frédéric Dard a scris cam patru romane pe an (circa 200 cu totul), fiecare de 250-300 de pagini, fiecare de un umor și o vervă în limbaj greu de egalat.

Romanele San-Antonio nu se traduc, ele trebuie rescrise (nu știu ce-a citit el în românește), într-atât jocul cu limbajul e complicat și fin. Eftimie și cei de la Times New Roman cred că avem acolo doar niște aventuri ale unui comisar indestructibil (San-Antonio) și ale acolitului său Béru, alături de alte câteva personaje repetitive.

sana

Hai să le arătăm cum e de fapt. Uite, găsesc azi în casă astea trei volume din seria San-A., vechi, elegante, cu o splendidă patină de îngălbeneală. Nu trebuie să le colecționez, în Bruxelles sau Paris le găsesc oricând la talcioc pentru 1 euro sau 0,50 cenți, sunt omniprezente, ceea ce e liniștitor.

Uite ăsta din mijloc: J’ai essayé, on peut (Am încercat, se poate… titlu cu conotație sexuală, desigur.) Romanul se deschide cu o minunată scenă într-o cafenea pariziană, un troquet de Paname… Traducătorul, sau mai degrabă adaptatorul, ar trebui nu doar să cunoască evoluția argoului parizian de-a lungul deceniilor, dar și să priceapă notele fine de umor în trecerea de la un registru lingvistic la altul.

Le vieux rade en vrai zinc de pe prima pagină este descrierea tejghelei barului (rade, în argou, precum rada portului, ceea ce se deschide în fața cheiului), dar de ce en vrai zinc, din zinc adevărat? Ei bine, pentru că tejgheaua din zinc are o întreagă mitologie, cu zinc erau acoperite tejghelele de bar înainte, ba chiar si azi se mai spune le zinc pentru tejgheaua barului, deși acum e făcută din lemn sau plastic

Sigur, oricine vorbește convenabil franceza secolului XX va ști că Paname nu e Panama, ci un termen glumeț pentru a desemna Parisul și că la maison poulaga este poliția din Paris (Paname), pentru că polițiștii sunt numiți poulets (pui sau găini). Astfel, romanul lui San-Antonio care se numește Du poulet au menu (Pui în meniu) ne anunță chiar din titlu că un polițist (poulet) va pieri (au menu), sau va ajunge în pericol extrem.

Foarte interesant în argoul pegrei pariziene așa cum e folosit de San-Antonio este apoi numărul mare de termeni țigănești, din dialectul căldărarilor (kalderash), termeni aduși acolo de țigani din România sau Balcani înainte de al Doilea Război Mondial.

Astfel:

surin = cuțit (șuriu, cum se spune la noi în mahala)

suriner = a înjunghia

berge = an, anul astronomic sau de vârstă (berș în dialectul căldărarilor); Kîki berș si tu? (Câți ani ai?) devine în franceza lui San-Antonio: T’as combien de berges? (Câți ani ai?)

une femme choucarde = o femeie șucară, frumoasă / choucard = șucar

chouraver = a fura, de la cioravel, a ciordi, a fura (nepricepând originea țigănească a verbului chouraver, franceza literară îl scrie chou-raver, ca și cum ar proveni, absurd, de la numele a două legume)

Așa că San-Antonio, la nivelul complexității lingvistice pune dificultăți la fel de mari ca Joyce sau Umberto Eco, acesta din urmă scriind la rândul lui romane populare… dar ce să știe Eftimie despre faptul că San-Antonio era la fel de prolific pe cât era Alexandre Dumas, pe care mi-l iau ca model în Pantere parfumate? Snobul o să-ți spună că Dumas nu era mare literatură, dar el e genul care ascultă André Rieu în mașină.

Ce să știe așadar cei de la Times New Roman? Cum am mai zis despre ei: redacția e compusă exclusiv din bărbați bărboși ieșiți din mediul urban, nu prea vorbitori de limbi străine și foarte temători în societate.

Vârsta a doua, blugi rupți, unghii lăcuite în cazul unora, lecturi limitate la internetul bucureștean. Zero percepție socială, publicând glume groase (“curva lui Dragnea”) bazate pe aspectul fizic și sexualitate, posedând o știință despre ce se întâmplă în lume mai redusă și decât la sectanții de la InLinieDreaptă.

Un fals Charlie Hebdo, așadar, acolo membrii redacției, care au trecut printr-un masacru, au o ideologie clară, cea a libertății totale. Ăștia de la TNR caută doar glumițe și clickbait și se smiorcăie acum pentru o posibilă amendă (am să-i apăr, deși gluma era proastă), dar nici unul din ei nu are o ideologie, ei nu sunt nici stânga nici dreapta. Ei sunt doar un fenomen comercial menținut sub perfuzie de un patron care vrea clickuri.

Arătări neîmplinite, gata de cele mai surprinzătoare mişelii, antrenate să‑ţi întoarcă spatele fără remuşcări şi să te trădeze, totul sub scuza umorului, transpirând imaturitate şi spaima de‑a creşte, ucigându-te din spate pentru un click.

Ah, și publică print screens cu mesajele tale private către ei, spre jubilarea fanilor suficient de proști ca să nu vadă că cineva care face asta va publica și corespondența lor când se va trezi fără idei… sau doar din răutate necreativă, cum e cazul multora din ei.

Iar despre Eftimie în particular am scris odată în ziua de vineri 20 ianuarie, de hramul Cuviosului Eftimie cel Mare din Timpurile lui New Roman… Am scris:

Ager citeț, hărăzit cu vedenii, a vindecat sumedenie de pătimași și îndestulat norodul cu rare pâinici.

Ochiu-i dibaci ghicea desfrânarea sub fățărnicie și nerușinarea sub smerenie. Eftimie glifă era, cuvios se preumbla, arhondărit se purta, gogoloi se lumina și netocmit se golea.

Prin el, sterpele au dobândit prunci privind o coloană de lumină puțină și din când în când.

Ce nu știa el, este că era acolo o adaptare din Finnegans Wake, dar unii snobi ca el, care cred că există marea și mica literatură, pe lângă că-ți publică mesajele private, nu știu nici să primească un cadou.

.

Cf. și, despre literatura de la TNR:

Arhanghelul Raul e răuț bine (Eftimie a scris un roman)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/11/18/arhanghelul-raul-e-raut-bine-eftimie-a-scris-un-roman/

 

ORGIE-N PARACLIS

12208770_1027218337312004_648515404510126362_n

De castitate îți era centura,
Cu buclă, precum cele de la bâlci,
Din trenulețul Marii Revelații
Ce Fiara încifrat varsă din fălci.

Pe masa din altar te-au despuiat zeloții
Lăsând pe patrafir urme de melci
Iar când în tine au intrat ca hoții
Ce prin brocart îți deschideau clisura,

Eretica ta vulvă, într-o doară,
Le arătă, prin semnele-i hazlii,

Cum lângă ziduri tainic se strecoară,
Desculț, fiorul iepelor târzii.

Impresii de la Bookfest și Câinele iubirii de Sebastian Sifft

646x404

Am fost și eu să mă fâlfâi pe la Bookfest, da, și am admirat pavilionul sudist, cel cu scandalul inventat cum c-ar fi arhitectură sclavagistă.

N-am văzut nici un boy și nici pe Moș Toma, cel cu coliba, dar mi-am amintit cum în una din povestirile volumului În punctul lui rebbe G. am un rival amoros negru pe nume Walter, pe care îl descriu așa:

un congolez de doi metri, tatuat şi în mod vizibil stupid, cu buza de jos căzută şi umflată, jachetă roz şi pantofi ascuţiţi din piele de şarpe, monstru faraonic de o perfecţiune fizică odioasă, cu creier vid, buze de centurion etiopian care‑ţi stârnesc ură, aşa cum trebuie să urăşti animalele ostentativ frumoase.

… după care imaginez cum îl pedepsesc într-un mod incorect politic:

Fondul reacţionar a preluat pe loc controlul asupra mea şi m‑am văzut proiectat pe ecranul minţii în şort călcat, imaculat apretat, cu cască colonială şi baston înfierat, pedepsindu‑l cu asprime pe Walter înainte de a‑l boteza cu forţa prin imersiune în fluviu, ignorând avertismentele lătrate în kikongo ale tribului care ţipă că apa colcăie de crocodili.

Mi-am zis că alde ăștia cu protestul anti-colonial împotriva pavilionului SUA ar fi în stare să mă ducă fedeleș la tribunalul internațional de la Haga, încătușat la pachet cu Faulkner și Mark Twain.

Așa că m-am fâțâit un pic, i-am strâns mâna teologului Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat.

Am mers la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr romanul lui, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

1256786

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar acolo dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli ai blogului vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu vă zic, afară doar de faptul că e o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, însă mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.

Guerrilla: introducere în tehnicile de radio pentru neprofesioniști

Logo RG Binili Invinge_cropped

Ascultând eu în foaierul rău-numitului Radio Guerrilla introducerea la emisiunea la care fusesem invitat cu intenția de-a fi agresat, îl aud pe Mihai Dobrovolschi la difuzorul care transmitea programul live:

— … “iar în zece minute îl avem ca invitat pe Dan Alexe, un reprezentant al categoriei celor care mint despre noi, iar Dan Alexe se folosește de minciună etc.”

Odată primit în studio, aplic pe loc o tehnică elementară de destabilizare a inamicului. Dobrovolschi spune:

EL: — “Dan Alexe, așa cum ziceam în introducerea emisiunii…”

EU: — “În absența mea.”

EL: — “Nu ai ascultat prima parte?”

EU: — “Nu.”

EL: — “Nu se-aude dincolo?”

EU: — “Nu știu. Ce-ai spus despre mine?”

(Evident, doar ca să-l fac să repete.)

EL: — “Că ești unul din cei care răspândesc minciuni despre noi…

Dar deja vorbea cu mai puțină convingere și vehemență, pentru că se întreba, scos din scenariu, cum naiba de nu se aude dincolo și nu-i iese combinația…

Amatori. Degeaba-i cheamă Guerrilla, dacă nu știu tehnici elementare de hărțuire.

 

Emisiunea e aici:

De unde vine cuvântul biștar?…

 

bist

Acesta este un ban otoman de 20 de parale (para, pl. parale, vine din turcă: para, pl. paralar).

În limba turcă oficială, până la modernizarea forțată impusă de Atatürk, numeralele erau persane, mai ales atunci când venea vorba de bani. Așa se face că 20 în turca otomană, în domeniul finanțelor, se spunea: bist.

Bist = 20 în persană, în farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

E limpede că termenul biștar, biștari, pentru a desemna banii în general vine de la această comună monedă otomană de 20 de parale (bist para, cum și scrie pe ban), dat fiind că tot din turca otomană mai avem și para(le), dar și pul (jetoanele de la jocul de table, care însemnau tot bani).

Pul, dat corect în dicționare ca venindu-ne din turcă, și care la origine însemna tot bani, este în realitate unul din marele număr de termeni persani, din iraniana modernă, ajunși în română prin turcă, într-adevăr, dar care la rândul lor erau pentru turci niște împrumuturi culturale din persană.

Iată așadar de unde vine biștar, de la moneda otomană bist ( = 20 parale), pronunția cu ș fiind poate influențată de faptul că în țigănește 20 se spune biș (bișto = al douăzecilea).

(Opriți lectura aici. Mai departe, completări facultative.)

table

Imperiul otoman era trilingv, folosind împletit turca-persana-araba: turca pentru cotidian și administrație, persana pentru literatură, poezie și tot ceea ce ținea de cultură și înalta societate (vorbită și înțeleasă din Balcani până în China, persana era franceza orientului) și araba pentru religie. In sângeroasa reformă seculară a lui Atatürk, limba fostului imperiu a fost reformată cu forța, curățată de iranisme și arabisme care au fost înlocuite cu cuvinte noi, inventate de grămătici ai regimului care s-au jucat, terorizați, cu rădăcini pur turcești. Așa se face că persanul naan (pâine), înțeles în tot imperiul și care zi azi desemnează în continuare pâinea în toată Asia centrală și în India, a fost înlocuit în turcă prin artificialul ekmek).

Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă (bist nu mai există), alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, nefer… Nefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sînt termeni de civilizați ajunși până în cotidianul țăranilor: cerdac, basma etc.. Cerdac e chahar-dak, ceva pus pe patru stâlpi. Basma e dast-mal: batistă, cârpă curată corupt cu basma = imprimeu.

Șatra, apoi, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra (cf. link mai jos) e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici și inculți care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.

Și, desigur, termenul de dușmandușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență. (E comic că un istoric al culturii precum Matei Cazacu a putut crede că dușman vine din turca cumană; cumanii îl foloseau, desigur, însă îl preluaseră tot de la persani, ca toată lumea; cf. mai jos polemica mea cu el despre ipoteza lui Djuvara cu cumanii).

Pul, apoi, pentru că de aici am plecat, ne vine într-adevăr din turcă și desemna jetoanele jocului de table, însă el e persanul care desemnează banii, monedele, banii de metal. Pul = bani, jetoane, discuri mici. Precum cele de la cazino sau Monopoly.

Șahul, apoi, ce ne-a venit odată cu tablele, jocul de șah, al cărui nume îl desemnează pe împăratul Persiei, șah, sau șahinșah, Împăratul Împăraților.

ca247919e9937daf0257a457cddf3d6b

Iar aici ajungem și la șotron. Celălalt nume al jocului de șah venit prin otomani de la persani era șatranj. În turcă, șatranç (cu varianta satranç), după ce a desemnat tabla de șah, a evoluat și spre sensul de împărțit în pătrate, în carouri. Așa cum, prin aceeași analogie, și într-o limbă ca engleza se spune, despre o suprafață împărțită în carouri, checkered (de la checker, jocul de șah), la fel în turcă șatranç se spune despre orice lucru împărțit în pătrate… exact precum arată suprafața jocului de șotron.

Cât de enervant e DEX-ul, care insistă, în mod absurd, din inerție, ediție după ediție, că șotronul ar veni din franceză, de la chaudron… Absurd pentru că un joc cu asemenea nume nu există în franceză, țăranii noștri nu studiau la Paris, iar falsa etimologie e la fel de ridicolă cum e cea care pretinde că a chiuli vine din franceză de la cul (!!!… când de fapt e un albanism, vezi link și lămuriri mai jos).

La fel, e revelatoare în română adaptarea locală a sintagmei persane care a dat cherhana. In toata lumea irano-otomanã, din India pîna in Balcani si in toata Asia centrala, sintagma persanã “karhana” a devenit termenul generic pentru atelier sau fabrica (de la pers. kar = munca, a munci, si hana = casã, local, cladire… karhana  >> locul in care se munceste organizat, atelierul.

Si astazi, din hindi pînã în turcã, karhana = fabrica, uzinã, atelier, etc., orice loc in care se munceste structurat, in echipa. Numai in românã, mostenit din contactul cu otomanii, in special in Dobrogea, cherhana desemneaza exclusiv locul in care se pune pestele in lazi si butoaie…

… era in mod vizibil singura activitate de manufactura organizata a localnicilor.

In schimb, noi le-am dat persanilor, prin turci, masa… Iată aici :

La masă cu lingvistica – ce termen de civilizație a dat româna, din Istanbul pînă în China…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/27/la-masa-cu-lingvistica-ce-termen-de-civilizatie-a-dat-romana-din-istanbul-pina-in-china/

Chiul, a chiuli – dans le cul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/13/chiul-a-chiuli-dans-le-cul/

despre șatră:

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

“Pantere parfumate”: turneu de lansare

Pantere parfumate-EGO Proza

Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice.

harta

Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Programul complet al evenimentelor:

SIBIU

  • Miercuri, 16 mai, ora 19:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu nr. 16), Dan Alexe va lansa romanul Pantere parfumate. Invitat, alături de autor: Ştefan Baghiu.

BRAŞOV

  • Vineri, 18 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas (Piaţa Sfatului nr. 16), întîlnire cu Dan Alexe în cadrul CenaKLUB Tiuk! (nr. 104). Invitată: Petronela Rotar. Moderator: Mihail Vakulovski.

BUCUREŞTI

  • Marţi, 22 mai, ora 19:00, la Cărtureşti Verona (Str. Arthur Verona 13-15), Dan Alexe în dialog cu Carmen Lidia Vidu despre romanul Pantere parfumate. Eveniment desfăşurat în cadrul proiectului „Cercul” (Genevieve Fieraru).

TIMIȘOARA

CLUJ

  • Vineri, 25 mai, ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Universităţii nr. 4), Dan Alexe va dialoga cu Claudiu Turcuş pornind de la romanul Pantere parfumate. Eveniment moderat de Daniel Prindii.

IAŞI

BUCUREŞTI

  • Duminică, 3 iunie, ora 13:00, în cadrul Salonului de Carte Bookfest 2018, la standul Editurii Polirom, va avea loc lansarea romanului Pantere parfumate, în prezenţa autorului. Invitați: Bedros Horasangian și Sorin Antohi.

 

Cronici și reacții:
.
România Literară:
.
BookHub:
.
Kamikaze:
.
Revista Orizont:
.
Radio România Cultural:

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/01/22/cosmin-ciotlos-despre-pantere-parfumate-un-exceptional-roman-de-sinteza/

Europa Liberă:

https://www.europalibera.org/a/cartea-la-pachet-dan-alexe-polirom-emilian-galaicu-paun/29107038.html

 

Afis-turneu-Dan-Alexe_Pantere-parfumate---general-web

 

Ce este un roman?

joancollins2

Joan Collins este actrița aceea din foiletonul Dynasty, tare la modă în anii 1980… Fiind ea atunci atât de celebră, marea editură americană Random House i-a oferit să scrie două romane, pentru suma (uriașă pe atunci) de 4 milioane de dolari… Un milion în avans și restul la predare.

Când femeia a predat primul manuscris, editura Random House a fost așa de înspăimântată de prostia fadă și semi-analfabetă de acolo (nu putem decât să ne bucurăm de idioțenia lor, că au putut să aștepte altceva), încât i-au cerut milionul avans înapoi, pentru că romanul era “unreadable”, de necitit, iar când ea a refuzat, i-au făcut un proces.

Procesul a fost câștigat foarte simplu de avocatul lui Joan Collins, care le-a spus judecătorilor: — Ce este un roman?

Ei bine, contractul spunea că ea trebuie să furnizeze “a complete text” for a novel, pentru un roman.

Tocmai, a spus avocatul, avem aici  “a complete text”, cu personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Unde scrie in contract că trebuie să vă și placă?

“A complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit. Joan Collins și-a păstrat milionul, iar oroarea nu a fost publicată niciodată.

Cam asta e definiția romanelor românești de azi: “a complete text”, cu nume de personaje, un început, un mijloc și un sfârșit.

Nu vă place? Ați cumpărat, adio, treceți la următorul.

A colaborat sau nu Julia Kristeva cu serviciile secrete bulgare?

Chine-Fudan-University-2012_

Cum spuneam și pe Facebook, din adolescență mi-a displăcut profund bulgăroaica Julia Kristeva. Ea și bărbatul ei, Philippe Sollers, erau cei mai fanatici activiști maoiști ai halucinantei reviste culturale franceze care fost Tel Quel.

Îmi amintesc oroarea cu care citeam, în România lui Ceaușescu, laudele ei deșănțate și care sunau fals vizavi de China lui Mao, mai ales un articol în care ea scria, cu umezeală obscenă, despre cum ar fi vrut să fie în locul unei profesoare de universitate din Pekin pe care Partidul o obligase să meargă la țară, la munca unei orezării, și să se mărite cu un țăran (pentru a crește porci, a smulge orez și a avea sex neviciat de decadența orașelor). Am avut fiori nesănătoși citind asta de la o intelectuală pariziancă.

Cu uriașă satisfacție descopăr azi, ceea ce ar fi trebuit să fie evident, că această influentă intelectuală franceză, Kristeva, far al structuralismului, semioticii și psihanalizei, era în slujba Securității bulgare.

Dosarul ei, din care o părticică a fost deja făcut public (vezi în final) și unde apar Sartre, Foucault, Deleuze și tâmpitul ei de bărbat romancier de pubelă Philippe Sollers etc., toată intellighenția franceză ultragauchistă a vremii, dosarul (cf. mai jos in PDF) e un deliciu. Securitatea bulgară funcționa la fel de meticulos ca și cea română.

Deocamdată doar 70 de pagini suculente sunt accesibile (Link:

https://www.comdos.bg/media/Opisi%20na%20dokumenti/NRS/f.1,-a.e.-2683-RD.pdf).

 

.

Am fost rugat să fac un scurt rezumat, întregul dosar fiind, evident, în bulgară administrativă. Nu pot traduce zecile de pagini de documente, dar iată esența lor, în așteptarea unei analize mai amănunțite:

Autenticitatea documentelor părând stabilită, textura hârtiei bătute la mașină, adnotările făcute de mână, trebuie spus că realismul descrierii vieții intelectuale pariziene și franceze în general e atât de complexă și exactă încât pentru a scrie asemenea documente și relatări amănunțite ar fi fost nevoie de cineva… la fel de erudit și bine introdus în Franța culturală de atunci pe cât era Julia Kristeva.

Este așadar practic exclus ca niște cinovnici bulgari ai serviciilor secrete, de atunci sau de acum, să fi falsificat documente inventând istorii cu atât de multe nume exacte și cunoscând relațiile dintre toți cei menționați.

Majoritatea documentelor au în final: “Sursa este Julia Kristeva, în care se poate avea încredere“.

Unele poartă un nume de cod: “Sursa este SABINA, în care se poate avea încredere“… însă documentele sunt, cronologic, toate în același dosar și toate descriu viața intelectuală pariziană, de la reacțiile la invadarea Cehoslovaciei de către URSS, până la evoluția maoismului francez.

Într-unul din documente, datat 9 decembrie 1970, se vorbește despre cât de influenți sunt sioniștii în media și în cercurile culturale din Franța.

Se vobește apoi despre cum Louis Aragon s-a îndepărtat de Partidul Comunist Frances, în special după moartei Elsei Triolet.

Totul e dactilografiat grijuliu, cu completări de mână si indicarea sursei de către ofițerul de legătură, fie KRISTEVA, fie SABINA.

Fiorii vin atunci când citim, la data de 4 martie 1971, într-un raport despre influența Franței în lumea arabă:

— “Soțul sursei a ajutat-o să se exprime de două ori în public pe această temă în cadrul cenaclului Tel Quel.”

Philippe Sollers se însurase cu Kristeva în 1967 și amândoi au fost cei mai activi proagandiști maoiști în cadrul revistei Tel Quel și în Franța în general.

În sfârșit, după o altă serie de documente despre relațiile dintre mediile culturale franceze de stânga și China lui Mao, intr-un raport datat 19 iunie 1972, ofițerul bulgar de legătură își informează superiorii:

“Mediul în care lucează și trăiește sursa este cel al intelectualilor care împărtășesc asemenea concepții [simpatii pentru China]:
— Jean-Paul SARTRE (Жан Пол САРТЪР), scriitor și filozof;
— Philippe SOLLERS (Филип СОЛЕРС) , scriitor și critic;
—       FOUCAULT (ФУКО)  – filozof, pfesor la College de France;
—       DELEUZE (ДЕЛЬОЗ) – filozof la universitatea Vincennes – Paris “

 

În sfârșit, detaliu important pentru noi: nici un român nu apare acolo. Dreapta intelectuală pariziană română cu reminiscențe legionare nu flirta cu maoiștii, așa că va trebui să ne mulțumim cu anecdote despre Sartre, Foucault și Deleuze. Un bun exercițiu de dez-orbire.

PS. La fel, e interesant că celălalt mare intelectual franco-bulgar al epocii, Tzvetan Todorov, nu apare deloc în rapoarte și documente. Dovada că el nu fusese recrutat.

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan despre “Pantere parfumate” în Revista Orizont)

nesting-dolls

Matrioșka narativă (Alexandru Oravițan)

După proza scurtă din Miros de roșcată amară și În punctul lui rebbe G., Dan Alexe revine cu Pantere parfumate[1], roman care preia o formulă deja consacrată, dar o și îmbogățește prin diferite straturi de semnificații, cu puternice referințe culturale. În timp ce o serie de prozatori români se axează asupra spațiului autohton, fie prin încercări de recuperare a istoriei, fie prin conturarea prezentului imediat, Dan Alexe este un explorator. El înfățișează lumi de lângă noi, insuficient cunoscute, prin utilizarea formulei cinematografice a documentarului fără comentariu din off. Proza sa vorbește pentru sine și pune în scenă o experiență de viață într-un cadru fascinant și puțin înțeles de majoritatea publicului-cititor: Rusia lui Putin, Caucazul, Cecenia și Kalmîkia, regiuni situate la intersecția dintre basm și coșmar, unde ancestralul e mereu viu, iar cotidianul e străbătut de tensiuni și de o violență omniprezentă.

 

Pantere parfumate-EGO Proza

Formula literară aleasă de Dan Alexe este una care a produs importante opere ale experienței: road novel. Însă, spre deosebire de o capodoperă a genului, romanul Pe drum al lui Kerouac, unde întâmplările și cadrul spațio-temporal se aflau într-o consonanță genuină, la Dan Alexe întâmplările par a fi un pretext pentru șlefuirea unei lumi. Tehnica este suprapunerea a multiple straturi de semnificație, o matrioșkă narativă care se deschide în noi și noi direcții de lectură. Un cineast român dorește să calce pe urmele lui Alexandre Dumas și să realizeze un documentar-portret al Rusiei și Caucazului prin locurile restituite de scriitorul francez. Paradigma dislocatului e prezentă încă din primele pagini, când protagonistul-narator își părăsește apartamentul din Bruxelles sub amenințarea cămătarilor albanezi, care mai apoi îi incendiază sălașul belgian. Ajuns la Moscova, acesta decide să ia cu el și pe amanta sa, Eva, o artistă conceptuală din București, nimfomană vorace, o self-made woman care își construiește cariera pe spuza bărbaților pe care îi întâlnește sau pe care îi seduce. Romanul abundă în scene de sex, multe de evitat pentru pudibonzi. Auxiliarii Ali și Baisengur, mâini dure din Cecenia, prieteni ai naratorului, pe care i-a cunoscut în periplurile sale anterioară prin zonă, potențează proza cu umor local, dar și înlesnesc accesul la perspectiva și gândirea locală.

 

harta

Evenimentele prin care trec toate aceste personaje ajung rapid în plan secundar, în favoarea redării peisajelor, monumentelor sau a înțelepciunii populare din zonele traversate. Romanul Pantere parfumate merită lecturat tocmai pentru creionarea portretului acestei lumi și pentru revelarea unei culturi a estului, situată la intersecția dintre mit, ficțiune și o brutală realitate. O experiență comună a culturilor din est este legată de mitul fondator, de întoarcerea la origini. În rezonanță cu Dacopatia și alte rătăciri românești, Dan Alexe constată aceeași propensiune spre impresia de ombilic al lumii și în cazul popoarelor Caucazului: „(…) înainte de invadarea de către colonizatorii indo-europeni, adică voi, sau slavii, întreaga Europă era populată de strămoșii noștri, de georgieni, de mingrelieni, de proto-kartvelieni. Contactele au continuat de-a lungul veacurilor și așa se face că bună parte din legendele și moștenirea culturală a popoarelor europene provine de la noi, georgienii și mingrelienii.”

O astfel de perspectivă, de supralicitare a ancestralului și de construire a mitului demonstrează o incapacitate de a stabili o structură trainică a societății și oferă cadrul pentru dezvoltarea permanentă de tensiuni în societate.  Una dintre acestea ține de contactul violent dintre vechi și nou, dintre cultura marginii și cea a centrului: „mă tot întorsesem periodic în Cecenia, observând cum se erodează lent țesutul social al societății lor clanice și modul inexorabil în care două războaie nimicitoare cu Rusia le demolaseră cecenilor toate certitudinile. Așa învățasem, treptat, cum în contactul dintre două culturi opuse eșecul se poate strecura la fel de insidios ca în amor: fără să vrei, se înfiripează ucigătoarea dezamăgire.”

Lumea pe care protagonistul lui Dan Alexe o observă este departe de imaginile tip-vedere ale clișeului rusesc. Deși Kremlinul apare fulgerător, Moscova este înfățișată ca o înșiruire de „hâde bulevarde și înlănțuiri de fațade de beton ce îmi produceau transa hipnotică a unui joc video”. Spațiul moscovit e unul claustrant, al unor apăsări puternice de pe urma prăbușirii Mamei Rusii. Naratorul e bântuit de momente onirice în care se află în Mausoleul lui Lenin și dorește exorcizarea trecutului prin singura modalitate palpabilă: „Faptul că doream să violez leșul inodor și artificial al Fondatorului nu era decât o hierogamie, încercarea supremă, uniunea contrariilor.” Senzația de silă și repulsie provocată de această scenă e revelatorie pentru perspectiva contemporanului asupra a ceea ce a devenit tradiția istorică, a reverenței frânte pentru figurile prăpăstioase ale istoriei.

Prin întâlnirile pe care le are, protagonistul descoperă o lume cu un alt sistem de valori, o altă modalitate de a percepe lumea, un alt construct ideologic neafectat de influențele occidentale: „Rusia noastră este foarte coruptă, da. Însă corupția e bună pentru noi (…). Corupția este doar o altă formă de redistribuire a bogăției. (…) Fără acei corupți neplătitori de taxe, nu s-ar construi în timp record clasa de mijloc de care noi avem azi absolută nevoie.” Această răsturnare de perspectivă prin comparație cu societatea românească conduce la o altă abordare a problemei corupției: „corupția din Europa de Est și din Rusia e diferită prin natura ei de cea a țărilor subdezvoltate, unde spun economiștii că ar fi permanent benefică. Practic, toate țările ieșite din comunism au asistat la aceeași împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete și organismele privatizării.”

Corupția ca fenomen endemic se convertește într-o problemă ereditară, perpetuându-se asemenea unui virus. Însă totul este redat cu cinism de către un magnat georgian, un produs grotesc al acestor realități dure, greu de combătut și la fel de dureros de acceptat. Aceste idei cu semnificații și implicații dincolo de limitele ficțiunii oferă cele mai valoroase și percutante valențe romanului lui Dan Alexe.

Transferul cultural realizat în Pantere parfumate e, așadar, atuul romancierului. Odată pornit în periplu pe urmele lui Dumas, cuplul de îndrăgostiți intră într-o lume ancorată în patimile istoriei recente, cu dictaturi provinciali, stăpâni pe o lume ale cărei granițe sunt bine trasate și delimitate, în care confluența om-natură s-a schimbat prea puțin din vremea lui Dumas, sau ba chiar din vremea lui Prometeu. Pe măsură ce îndrăgostiții străbat marile stepe și intră în umbra munților Caucaz, iar acumularea de detalii culturale atinge cote amețitoare, integritatea cuplului ajunge să scârțâie și, în cele din urmă, să se destrame. Ruptura este redată în oglindă cu cea a lumilor străbătute, iar dorința de construcție este omorâtă în fașă în aerul cu iz de petrol al Caucazului.

Peisajul provoacă reacții viscerale, prilej pentru exersarea propensiunii pentru cuvânt și pentru redarea cinematografică a unei lumi de către Dan Alexe: „Mă apucase o imensă melancolie la vederea stepei la infinit, fum peste apa morților, câmpii fără vânat, doar turme de oi trecând lent din când în când și câte un plop răzleț păzind lacuri fără pești.” Scena ar putea fi lesne plasată în contextul amenințării hoardelor mongole ale Marelui Han. Același lucru poate fi constatat și în perimetrul spațiului urban: „Groznîi: militari mascați și vehicule blindate la fiecare intersecție strategică. Peste tot uriașe afișe cu Ramzan Kadîrov și Putin, fotografiați separat sau împreună, agățate sus pe fațada blocurilor noi, fațade deja fisurate.” Conflictul vizibil și invizibil în lumea Caucazului este transferat și în planul naturii, unde panterele parfumate din titlu devin agenți ai violenței omniprezente. Muntele este un topos ancestral, un ax ce fixează această lume a contrastelor și conflictelor: „Iată-ne în creierul cel mai ascuns al piscurilor, de unde acestea se prăvălesc violent, crupe aride, zimți, canioane, cotloane prin care zac și se ascund semințe de specii niciodată pe deplin zămislite. Cine știe dacă prin anumite văi nu trăiesc încă – ne-grăitor – arătări pe jumătate umane care n-au inventat niciodată vorba articulată: giganți cu orbitele goale, eroi rătăciți scoțând din torbă câte o pâine care nu se mai isprăvește.”

Pantere parfumate propune, așadar, o proză luxuriantă, în care elementele extraliterare potențează lectura și dovedesc măsura talentului lui Dan Alexe în arta decupajului cinematografico-literar, concentrat asupra unui „ciclu permanent de violență în acea parte a lumii”: „Totul a pornit din locul ăsta pustiu și amenințător, unde un păstor azer își adapă acum oile de la o țeavă ce se varsă direct în Marea Caspică.”

[1] Editura Polirom, Iași, 2017, 304 p.


Cf. alte cronici:

— România Literară: Pe urmele Panterelor parfumate, după Dumas, prin Rusia şi Caucaz

— Kamikaze: Nimic din ce spune Dan Alexe în Pantere parfumate

— Bookhub: Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

— Europa Liberă: Dan ALEXE. Pantere parfumate

— Radio România Cultural: “Pantere parfumate”: un excepțional roman de sinteză

blog Alexandra Halma: Am un tatuaj cu Eva

— Pantere parfumate în librării

Mai pun aici și canalul meu YouTube pe care am urcat multe din scenele și ceremoniile descrise în roman și pe care le-am filmat de-a lungul anilor

Dan Alexe: YouTube
https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

veres561699_457655954268248_561605452_n

Shape of Water (și alte făcături leneșe de la Oscars 2018)

https---blueprint-api-production.s3.amazonaws.com-uploads-story-thumbnail-68561-4766af69-47bf-4e55-ba11-f7903d6aa81c

Trebuie urcat până la anul 2014 și la dezastruosul și pomposul 12 Years a Slave (12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt) ca să găsim un festival de Oscaruri mai plicticos și mai necinematografic, deși nici 2017, cu Moonlight, o prostie plângăcioasă cu niggers homo, nu a excelat prin exces de creativitate memorabilă. (Ba chiar au sărit unii pe mine atunci, cum că aș fi rasist pentru că am pus nigger în titlul cronicii. Ironia era că în film fiecare al doilea cuvânt în Moonlight este nigger. A pune asta în titlul cronicii se numește metalimbaj si e o tehnică retorică ce se bazează pe ironia și cultura cititorului).

Bun, ce am avut anul ăsta? Filme-manifest, filme pentru bine-cugetători pioși și de un umanism dezgustător, filme care nu sunt, în ciuda pretențiilor, decât un joc video (Dunkirk).

 

Shape of Water, o pretențiozitate plagiată

Știm cât a fost lăudată pentru estetism și alte petice ale creativității această peltea cu găuri în logica internă a narațiunii.

Știm și cum gloata nenarativă cu estetismul supușeniei ne aruncă un dezinvolt: Hai, mă, lasă detaliile, te legi și tu de orice.

Nu e așa, gloată fără rigoare. O construcție narativă are o logică internă care trebuie să fie respectată, altfel întreaga lume de acolo se prăbușește. De aceea Star Wars este un diamant șlefuit în fiecare din episoadele sale: nu trebuie să credem în războaie galactice și control al Forței, ci să admirăm coerența internă a universului construit acolo.

Shape of Water are inadmisibile găuri în logica scenariului, asta pentru că e în mod țipător furat din multe surse conflictuale.

Omul.amfibie

Creatura acvatică, de pildă, care trebuie întreținută în mediu umed salin, altfel moare, și pentru că asta era logica Omului amfibie, de unde vine primul asemenea scenariu, aici în Shape of Water trebuie într-adevăr să zacă într-o cadă cu apă sărată în așteptarea scenei în care e aruncată în ocean… după ce ni se spusese că a fost capturată într-un râu în Amazonia, unde era adorată ca un zeu de triburile locale!… Dar de când curg râuri sărate în jungla Amazonului?

Lenea narativă provenită din furtul leneș e atât de mare încât femeia, curățătoarea care se îndrăgostește de monstru trebuie să fie mută. De ce? Pentru că în scurtul metraj The Space Between Us, al acelui student olandez Marc S. Nollkaemper care îl dă acum în judecată pe regizorul Guillermo del Toro pentru furt, femeia e mută deoarece, totul petrecându-se după Apocalipsă, ea poartă în permanență o mască de oxigen:

 

 

Da, acest scurt metraj al unui student olandez e flagrant și prin estetică și prin aspectul creaturii, dar și prin aceea că femeia de serviciu, purtând în mod permanent o mască, este în mod natural mută. Guillermo del Toro nu și-a pus însă absolut deloc întrebarea dacă CIA ar angaja o femeie mută să lucreze într-un laborator de o asemenea importanță militaro-strategică.

Filmul are multe tare pe care vulgul le mătură nepăsător. De pildă: începe și se termină printr-o voice-over, un narator neidentificat inițial (în final recunoaștem vocea ca fiind vecinul de palier al mutei) care ne spune… nimicuri.

O voice-over, ca și un flashback, sunt petice rușinoase acolo unde nu aduc nimic într-o construcție narativă. Dar la fel de rușinos și inutil e și dansul, pe fundal de orchestră hollywoodiană, al mutei cu creatura, într-una din fanteziile sale, insert inutil și care sparge ritmul, și așa căznit, al filmului.

Furat din atâtea surse, inclusiv (și aici e un proces în curs), de la Omul amfibie la piesa din 1969 Let Me Hear You Whisper a lui Paul Zindel Pulitzer (acolo femeia de serviciu se îndrăgostește de un delfin pe cale de a fi disecat de răii military americani)

WhisperShapeSame7-1

și din alte surse evidente ale nerușinării care a dat, prin împrumut nerecunoscut, atâta leneveală estetică apăsătoare, precum și un cod care se mănâncă pe sine (nu căutați joc de cuvinte acvatic la cod), filmul are nevoie și de ceva în plus, măcar o fărâmă de originalitate…

WhisperShape_Same8

și aici vine ideea cu agenții sovietici, care cade și mai rău decât găselnița similară din Hail, Caesar! (2016, un filmuleț anost, cu actori irosiți, al fraților Coen).

Dar acolo Shape of Water devine o pastișă nereușită a fraților Coen, Guillermo del Toro nedându-și măcar osteneala să angajeze pe cineva care să scrie dialoguri corecte în rusă, sau să-i facă pe actori să pronunțe inteligibil.

 

Cât despre plagiat, uneori cazul e atât de flagrant, dar face atât de puține valuri, încât protestul e inutil. Așa a fost și cu The Revenant, iar Woody Allen a plagiat în totalitate scenariul unei benzi desenate a francezului Lauzier.

Dar să ne consolăm cu ideea lansată de unii istorici moderni și anume că atitudinea reprobatoare vizavi de plagiat ar fi recentă şi că în trecutul clasic ideile pluteau în aer şi că ar fi fost absolut natural pentru oricine să preia hălci de text din scriiturile altora şi să le publice sub numele său… Nimic mai neadevărat, pentru că altminteri toate cărțile din perioada pre-modernă ar fi putut fi tipărite fără titlu de autor şi, pe de altă parte, nici n-am înțelege astăzi de ce a fost nevoie, de la Renaştere încoace, de protecție regală şi juridică pentru a asigura copyrightul cărților tipărite.

„Un impostor ieftin, al cărui suflet atârnă chiar mai uşor decît vorbele furate de el, mi-a şters numele de pe un text pe care i-l împrumutasem şi l-a răspîndit în numele lui, neluând în seamă faptul că cei ce îl cunoşteau personal rîdeau de atîta pretenție. Dumnezeu, însă, l-a scos de pe lista celor care pot aştepta mângâiere în ceasul spaimei“… aşa scria pe la anul 1000 un mistic persan, Hujviri, în tratatul său intitulat Dezvăluirea Celor Ascunse… dovadă că furtul intelectual a existat dintotdeauna. De altfel, termenul însuşi de plagiat vine din antichitate, de la poetul Martial, care l-a folosit pentru prima oară metaforic, el însemnând la origine „a jefui“.

Cam asta despre dezastruosul Shape of Water… Ce să mai spunem despre celelalte?

thumb_1024_768x432_0_0_crop

Best actress pentru Frances McDormand în Three Billboards Outside Ebbing, Missouri :

Da, ea e minunată, cum a fost întotdeauna de la Fargo (al fraților Coen) încoace. Dar și acolo ce aglomerare de clișee, de la polițistul (Sam Rockwell, și el Oscar pentru rol masculin secund) care trăiește cu mama lui dominatoare și are o sexualitate incertă, trecând prin coloana sonoră care începe cu muzică de operă (why? why?) până în momentul în care auzim “The Night They Drove Old Dixie Down“, ceea ce trece neobservat pentru non-americani, care e un mod grosolan de a sublinia faptul că un rasist din sud (Little Dixie, districtul cel mai rasist din Missouri) e pe cale de a fi snopit în bătaie.

maxresdefault

Apoi: Best sound editing – Best sound mixing – Best editing pentru Dunkirk

(deși munca cu sunetul în The Last Jedi, și el în competiție, e la fel de remarcabilă). Despre importanța sunetului la cinema am mai scris și în: Django Unchained : film, interrupted…

Despre pentru Dunkirk am spus suficient în cronica din link.

 

Altceva? Best adapted screenplay: Call Me by Your Name

call-me-by-your-name

Acel amor homosexual (minunat jucat, de altfel) mustește de creme bio, levănțică și albine: “Call Me By Your Name”, un amor homosexual firav în Italia inocentă a anilor 1980, la țară, în mediu burghez intelectual poliglot și enervant de rafinat.

A fost candidat la Best Movie, cu actori minunați, da, care au jucat însă într-un telefilm cu un montaj scârbos de carte poștală. Dacă am fi în 1980, filmul ar merita ceva premii pentru îndrăzneală homo, dar păcat că are cea mai grosolană reclamă pentru un produs pe am văzut-o la cinema în afară de franciza James Bond, personajele bând aici cafea Illy cu eticheta în prim plan. În multe țări, publicitatea deghizată e interzisă legal.

Sigur, o să zică prea-leneveala voastră, cui îi pasă de toate detaliile astea? Cui îi pasă, din moment ce ne amuzăm?

Da? atunci să nu mai pretindem că e vorba de cinema. Cinema presupune o construcție originală, narativă, vizuală și sonoră, care ne transmite ceva și ne modifică, în bine sau în rău. Ceea vedem însă de câțiva ani la Oscar e doar o lungă succesiune de produse de entertainment. Aici e toată diferența între ceea ce înseamnă cinema pentru europeni: artă! și pentru americani: entertainment, o marfă ca oricare alta.


Oscarurile anilor trecuți:

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/27/oscars-2017-corectitudine-politica-si-smiorcaiala-moderate-de-un-film-iranian-excelent/

23 februarie: ziua deportării cecenilor… și sărbătoarea Armatei Ruse

dansid11

Cu primul presedinte cecen, Djohar Dudaev…

.

Astăzi, 23 februarie, e Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.

Pentru caucazieni, în special ceceni și inguși, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, și, după aceea, în cel de-al Doilea Război mondial, când Stalin i-a deportat în masă, 23 februarie este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).

Am mai scris despre genocidul din Caucaz și despre războiul de exterminare a poporului ubîh, ce trăia pe locurile unde se află astăzi Soci (cf. link mai jos).

Pe 23 februarie 1944, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului. Deportarea s-a făcut, desigur, dinadins în zi de sărbătoare.

Pe 23 februarie 1944, așadar, o razie de dimensiune nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.

Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.

Au fost atunci, în 43-44, deportate în întregime națiunile ceceno-ingușă, balkaro-karaceai, kalmîcii și turcii mesheți (pe lângă tătarii din Crimeea și germanii de pe Volga); dimensiuni patologice ale urii, ca să folosească armata pentru a deporta popoare întregi din Caucaz, în loc să o ducă pe front împotriva Germaniei.

moustache

Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.

In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.

Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.

11988581_999453760088462_5503967973182336461_n

Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.

Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.

Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.

stalin182528_426756300691547_1368998949_n

Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.

Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.

Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.

O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.

23 februarie… Ziua Armatei Roșii… dar si Ziua deportării cecenilor, care amintește în același timp de întreg lanțul de operațiuni genocidare prin care a fost făcut să dispară definitiv de pe fața pământului poporul ubîh pe al cărui teritoriu ancestral se afla Soci.

Tocmai acolo a ales Putin să organizeze olimpiada din 2014, când se împlineau 70 de ani de la genocid și deportări, combinând gloria sportivă cu cea a Armatei Roșii și a răvășirii Caucazului.

 

Cine sunt cecenii?

 

Iată un mic breviar cecen, în care rezum, cu multe extrase din lucruri filmate de mine acolo de-a lungul anilor, întreaga atmosferă din a doua parte a romanului meu Pantere parfumate tocmai ieșit la Polirom (link spre un fragment la sfârșitul textului).

 

Am ajuns acolo pentru prima oară în iarna lui 1991-1992, cînd nimeni nu auzise măcar de Cecenia, Caucazul de nord fiind zonă strategică pentru sovietici, iar cecenii, cuceriți prin masacre denunțate de intelectualii ruși, printre care ajunge să-l amintim pe Tolstoi, rămânând cea mai dușmănită și oprimată nație din fosta URSS, iar până atunci accesul acolo fusese interzis.

Țara se prezenta așa, iar ceremoniile mistice sufi filmate de mine o ilustrează pe cea descrisă în roman:

.

.

Am făcut acolo primul meu film documetar, Ghazavat – Une promesse de guerre (1992), în care, din lipsă de experiență și sub presiunea producătorilor belgieni și francezi, lăsam de înțeles că ar fi vorba de primejdioși fundamentaliști islamici.

Realitatea era departe de asta: cecenii erau -și au rămas majoritar pînă azi- membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) inchise lumii din afară. Opusul islamismului militant importat din țările arabe.

Confreriile lor sufi isi duc viata in jurul mormantului unui sau altuia din sfintii din trecut ai grupului, mormant numit un mazar :

.

.

Islamul cecenilor este foarte diferit de cel al afganilor sau arabilor. Este un islam de tip sufi, cu ceremonii foarte arhaice, cu rămășițe păgâne, de transa  colectiva, care nu sînt acceptate de ceilalți musulmani. Iată un exemplu, filmat de mine într-un sat nu departe de Grozny :

.

.

E limpede ca o asemenea ceremonie poate fi de indata prezentata ca reprezentand tendinte fanatice. Numai ca asta ar fi total fals. Ceremonii de transa, numite zikr (din arab: dhikr = pomenire) se tin cu orice mare ocazie, la o inmormantare de pilda :

.

.

Atât de îndepărtați sunt cecenii de islamul militant, încât pentru ei moscheea e doar locul în care isi tin ceremonia zikr, ceea ce i-ar oripila pe musulmanii fundamentalisti :

.

.

După eroarea inițială, am continuat să mă întorc periodic în Cecenia. Am filmat de-a lungul anilor esența culturii și ceremoniilor lor colective. Le-am învățat limba. Am făcut (la Paris) un Masters Degree in islamul mistic cecen. Am publicat, împreună cu alți cercetători, o Géopolitique du Caucase (Hérodote, Paris, 1996), unde am scris capitolul despre islamul cecen si nord-caucazian.

Demonizarea cecenilor a fost fructul lent al propagandei ruse. S-a ajuns să se creadă că acest popor care abia depășește un milion de persoane, femei, copii, batrani si handicapati inclusi, adica jumătate din populația Bucurestiului, dar cu mai putine mãdulare, dupa doua razboaie distrugatoare, e compus numai din teroriști islamiști. Ca și cum am putea să ne inchipuim că acesti oameni atat de putin numerosi, care pe deasupra sint astazi controlati de un guvern local total supus Moscovei, luptă in acelasi timp impotriva occidentului pe toata planeta. Dar asta face parte, desigur, din categoria mitologiilor irationale, imposibil de combatut prin logica sau evidență.

Rămâne faptul că pe 23 februarie 1944, aproape 650.000 de inguși și ceceni au fost deportați în Asia Centrală și Kazahstan, ceea ce constituie un genocid (al doilea, după cel la care fuseseră supuși sec. XIX de către armatele țariste). Jumătate dintre deportați au murit pe drum. În 1957, cecenii și ingușii supraviețuitori au obținut dreptul de a se întoarce acasă.

În 2004, Parlamentul European a recunoscut deportarea cecenilor și ingușilor drept act de genocid comis de regimul sovietic.

De ce să ne mirăm însă de coincidența voită și cinică a celor două date, când Putin a fixat “alegerile” prezidențiale de anul acesta pe 18 martie… ziua anexării Crimeei în 2014!

.

Dan Alexe îți arată viața dură din Cecenia, între amputări și tortura cu cadavre

https://www.vice.com/ro/article/59d5eq/dan-alexe-iti-arata-viata-dura-din-cecenia

— Despre limba cecenilor :

Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/20/yoga-the-chechen-language-and-its-prehistoric-contacts-with-indo-european/

— Despre Cecenia independentista de acum 20 de ani și rolul ei în Caucaz :

Dinți de aur și pantere parfumate: în spatele unui scoop…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/dinti-de-aur-si-pantere-parfumate-in-spatele-unui-scoop-scurta-versiune-romana/

Cf. și

Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/08/olimpiada-de-la-soci-pe-locul-unui-genocid-uitat/

Un interviu cu premiereul cecen în exil, Ahmed Zakaev :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/din-nou-despre-ceceni-un-interviu-cu-ahmed-zakaev/

Un interviu cu omul care a jucat un rol foarte tulbure în relațiile Rusiei cu Cecenia, Boris Berezovski :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/23/o-poveste-cu-un-obit-interviul-meu-cu-boris-berezovski-oligarhul-revolutionar/

11228112_999453716755133_6170522038762587927_n

————

 

Fac oare fetițele ca tații să fie de stânga?

velia păr

Un studiu publicat (de un grup de psihologi britanici, evident) analizează influenta copiilor de sex feminin asupra taților. Unele concluzii ale studiului sunt surprinzatoare si pot părea chiar neserioase. Se afirma astfel că nașterea unei fetițe il poate face pe un tata sa voteze pentru partide de stânga !…

Tatăl care are o fetiță, zice studiul, trebuie sa se obișnuiască cu rochițe roz si sa învețe sa gătească măcar o omletă decentă. Spre deosebire de băieți, se mai spune, fetițele ajung sa fie preocupate de justiția sociala, ba chiar, -miracol !-, cand incep sa aiba opinii proprii, fetițele sunt mai in favoarea creșterii impozitelor, de pilda, daca asta e pentru binele public. Așa încât, tații lor ajung sa voteze pentru partidele de stanga.

Se poate insa constata si fenomenul invers, exact simetric : mame care au numai baieti si care voteaza pentru dreapta… altfel zis pentru impozite mici si pentru o intervenție a statului cat mai redusa. Copiii își modifica asadar parintii: fetele spre stânga, baietii spre dreapta. Totul pare simplu si convingator.

Asta nu se aplica însă, in mod evident, decat societăților occidentale. Prin alte părți, situația e total diferita. In India, prin regiuni mai sărace, se întâmplă si astazi ca multe fetite sa fie omorâte la naștere pentru a nu deveni o povara. Chiar daca nu peste tot se ajunge la situatii atat de extreme, rămâne totusi o rușine pentru o familie să aibă numai fete.

Cu toate astea, teoria cu femeile care ar fi mai inclinate spre stânga nu sta in picioare. Ea nu explica, de pilda, cum a putut sa apară o creatura ca Margareth Thatcher… sau poate ca nu trebuie sa o calificam pe aceasta fondatoare a neoliberalismului drept femeie… așa cum gruzinii din trecut, uitandu-se la bărbătoasa lor regina Tamara (mai multe amănunte despre tradițiile georgiene în romanul meu abia apărut Pantere parfumate), îi spuneau de fapt : regele Tamara!…

Cf. mai multe despre nefeminitatea și latura anti-democratică a lui Thatcher:

Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/

și

Thatcher – inamica liberalismului politic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/

 

Despre cum se scămoșește mistica musulmană în manele trecând de la Azis la Florin Salam

image29

Bulgarii nu doar că au găsit cea mai bună definiție a manelelor („Bluesul e atunci când un gagiu mișto dă de rău – maneaua e când un nasol dă de bine”), dar au și umor în ele.

Ba chiar, manelele bulgărești (чалга, cealga) conțin elemente de mistică musulmană de tip sufi, pe un ton umoristic, pentru că practic toți romii balcanici, mai puțin cei din Croația și nordul Serbiei, sunt musulmani.

În binecunoscutul hit al lui Florin Salam Saint-Tropez (59 de milioane de views), împrumutat de la țiganul manelist bulgar provocator Azis, care se pretinde gay, Salam cântă următoarele:

Voi oameni bogați
Hai sa va distrați
Hai sa va distrați
Of, ah lele, ah lelele

Banale versuri, da, da? Hai să urmărim acum originalul.

Melodia și versurile originale aparțin, cum spuneam, acestui Azis, un rom bulgar pretins gay care e un fel de Lady Gaga masculin al Bulgariei. Piesa: Sen Trope (Сен Тропе, Saint-Tropez, 53 milioane de views față de 59 ale lui Salam, dar Bulgaria e mai mică) are versurile

Супер абонати – само тарикати, 
лъскави магнати… Ооо… 
Супер абонати – само тарикати, 
лъскави магнати… Ооо… 
Алелей… пак… Алелей… пак… 
Алелей… пак… Алелей… пак…

Super abonati – samo tarikati
Lăskavi magnati.

Ceea ce Salam a tradus prin oameni bogați e în bulgară: tarikati. Acum, ce căutam să spun cu mistica musulmană? Ei bine, majoritatea romilor din Balcani aparțin unor confrerii musulmane mistice care se numesc tarikat.

Istoric, personajul reprezentativ al acestul gen de mistică este Nasreddin (pe care noi îl numim Nastratin) Hogea și care nu e câtuși de puțin un personaj din folclorul românesc, ci provine din cultura populară turco-persană, fiind prezent în legende și snoave din Balcani până în Afganistan.

Nastratin Hogea (Mulla Nasreddin) e tipul clasic al dervișului rătăcitor și descurcăreț, care poate deveni și bogat, dacă așa îi vine fantezia, pentru că el e dincolo de regulile morale, iar de aici a intrat în argoul bulgăresc termenul de tarikat, care desemna (și desemnează) o confrerie mistică musulmană, dar care în limbajul cotidian e un “golan isteț”, un Dharma Bum (precum în romanul celebru al lui Kerouac), un șmecher și un smardoi deștept și cu bani.

Bulgaria mai este și “tărîmul mutrelor”… Banc: o “mutră” (asa sînt numiti in Bulgaria gangsterii aparuti dupa caderea comunismului) isi cumpără un Mercedes. Cateva zile mai tarziu “mutra” se intoarce la acelasi salon auto si comanda inca o limuzina Mercedes. “Imi trebuie una nouă. Scrumierele din aia de saptamana trecuta sînt deja pline”, ii explică el vanzatorului mirat.

O anecdotă care sintetizeaza schimbarile aparute in mentalitatea populara in ultimele doua decenii in Bulgaria, pe fundalul unui amestec de saracie din ce in ce mai mare pentru unii si de imbogatire rapida pentru altii. În Bulgaria, mai mult chiar decat la români, între politicienii bogați, îmbogățiți după caderea comunismului, pe de o parte, si populatia sărăcită pe de alta se află doar pătura așa-numiților mutre și tarikati, iar bulgarii își definesc deseori țara ca fiind “tărîmul mutrelor”. Populația are insa o atitudine ambiguă față de mutre și tarikati, un hibrid între mafie balcanică si cei ce in România sînt numiți “cocalari”.

In masura in care in Bulgaria politicienii sunt corupti prin definitie, iar puterea nu propune niciun fel de ideologie, “tarikati” ofera o structura prin care societatea poate functiona la nivel local, cel putin in aparență.

Un tarikat sau o mutră are bani si Rolex, merge la biserică sau la moschee si e obsedat de sex, ascultă manele (cealga în bulgară), are un smartphone de ultimul tip ținut in permanență în mînă și o fată arătoasă si cat mai dezbracată agățată de braț. Pentru aceste două din urma accesorii, folclorul urban a inventat termenii de “mutrafon” pentru un telefon scump si “mutresă” pentru metresa unei mutre.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dar să revenim la Saint-Tropez…

Preluând însă piesa Saint-Tropez de la Azis, Florin Salam a tradus plat versurile care făceau toată frumuseța, umorul și violența exotică și pretins homosexuală a originalului. Căci a traduce acei tarikati prin banalul și platul oameni bogați se pierde exact ceea ce făcea interesul întregii construcții (sub-)culturale și muzicale.

Despre aceste tarikati, confrerii musulmane sufi din Balcani, am făcut eu filmul Iubiții Domnului, despre dervișii din Balcani, membri în aceste tarikati, care le ofereau un substitut de ascensiune socială, termenul alunecând până la cel de tarikati din melodia lui Azis.

Info: este disponibila subtitrarea in limba romana, activarea se face din meniul Settings.

În româneasca lui Salam din Saint-Tropez se pierde așadar orice aluzie din original la tarikati și mistica musulmană. Tarikati nu sunt doar smardoii cu bani, dar și dervișii din confreriile acelea, tarikat, musulmani cu ritualuri colective şi tehnici arhaice ale extazului.

garcon-color

Dervişii în a căror confrerie se petrece filmul meu, și pe care Azis îi cunoaște prea bine, practică un fel de yoga islamică violentă, în care membrii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge și fără a-și provoca vreun pic de durere fizică. Și dansează. După vizionarea filmului meu, întreaga piesă a lui Azis va lua o altă dimensiune.

pike224760_209961975704315_795044_n

În realitate, în istoria culturii române, o singură persoană a știut să redea ambiguitatea dervișilor și a lui Nastratin Hogea: poetul Ion Barbu, în acel înspăimântător poem Isarlîk:

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/09/isarlik-ion-barbu-si-violenta-sufismului-ratacitor-sau-cum-calinescu-nu-a-inteles-nimic-din-umorul-mistic-al-lui-barbilian/

Cf. și:

De ce românii care se plâng de incultura manelelor nu înțeleg nimic din ele

https://www.vice.com/ro/article/qvp793/romanii-care-se-plang-de-incultura-manelelor-nu-inteleg-nimic-despre-cultura

Sfîntul derviș din Babadag…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

“N•A•K•E•D”… un proiect despre vulnerabilitate

2018-01-22-PHOTO-00000044

Ortodoxia noastră românească, homofobă prin definiție, este obsedată de sex. Mintea înfierbântată a fundamentaliștilor ortodocși vede prin jaluzelele cuplurilor non-hetero numai malahie și sex-sex-sex. Fibra lor afectivă se nutrește din viziuni de orgii, împerecheri si torturi, ea nu concepe afectivitate reală, citit împreună, camarederie și plimbat prin parc pentru a admira veverițele. Creierul lor e traversat de viziuni de cravașe, latex și accesorii sado-maso. Mintea lor neagă dimensiunea umană a cuplurilor gay și vede numai sex.

2018-01-22-PHOTO-00000032

Ortodocșii fac așadar, precum fundamentaliștii musulmani, dovada unei obsesii cu sexul. Islamiștii își înfașă și închid femeile, închipuindu-şi că, lăsată singură, femeia se va împerechea animalic cu primul venit. La fel, fundamentaliștii ortodocși nu văd într-o relație, ba chiar într-un contact uman, decât sex-sex-sex, iar acela trebuie să se petreacă dupa canoanele Bibliei (unde totuși unul, precum Lot, acel model de pioșenie, s-a împerechiat cu fiicele lui).

(fragment din romanul meu abia ieșit, Pantere parfumate, Polirom 2017)

2018-01-22-PHOTO-00000036

Tiberiu Căpudean (click on pictures to enlarge) este un fotograf pribeag prin Europa care caută să dea o dimensiune estetică mediului celor cu o identitate sexuală diferită de cea a majorității românilor.

2018-01-22-PHOTO-00000008

2018-01-22-PHOTO-00000004

“Am fotografiat peste 100 de barbati gay în Europa si am vorbit cu ei despre momentele in care au simtit pe pielea lor homofobia, rasismul, xenofobia, ageism-ul si body shaming-ul. Mi-au povestit fie prin ce au trecut in adolescenta, fie intamplari recente. Ce li s-a spus sau ce li s-a facut… si cum s-au simtit. Unii dinte ei au fost exclusi sau discriminati de familiile lor, de colegi si chiar de catre alti membri ai comunitatii LGBT”, mi-a spus Tiberiu Căpudean, în cadrul proiectului NAKED.
 
“Barbatii din fotografiile mele sunt fotografi si contabili, biochimisti si bucatari, rugbisti si dansatori, primari si actori porno, profesori universitari si studenti, functionari si spălători de vase prin restaurante, vanzatori si ingineri. Vreau sa se inteleaga odata pentru totdeauna ca barbatii gay nu merg numai pe covoare rosii band sampanie in timp ce armate de paparazzi se ingramadesc la picioarele lor. Sunt oameni absolut obisnuiti care vor sa fie lasati sa-si traiasca viata alaturi de cei pe care ii iubesc. Sunt oameni care s-au saturat sa ceara voie sa traiesca. Fiecare are o poveste de spus. Demersul meu e dublu: estetic-fotografic și narativ, ambele atingând latura socio-afectivă.
Mă preocupă și fobia vârstei, ageism, care e la fel de distrugătoare atat printre gay, cat si printre persoanele straight. Nud pentru mine nu inseamna nici pornografie si nici erotism, desi sunt constient ca fiecare percepe lucrurile diferit. Faptul ca barbatii din fotografiile mele sunt dezbracati e lucrul cel mai putin important. Eu mi-am propus doar sa arăt vulnerabilitatea acestor oameni, iar poveștile pe care le-am cules sunt in aceeasi directie. Vreau sa fi vazuti si auziti. Si sper ca la un moment dat vor fi si intelesi. Nu arăt ceva anecdotic, nu e doar o fantezie sau o deviere, ci o altă latură a umanității.”

2018-01-22-PHOTO-00000007

Mai pun aici câteva vorbe despre căsătoriile gay:

România nu este singura țară care nu extinde drepturile cuplurilor în parteneriat civil până la cele ale cuplurilor căsătorite. În aceeași situație se mai află Bulgaria, Polonia, Cehia, Slovacia și țările baltice. Altfel zis, doar țări din fostul bloc comunist.

În Bulgaria, de altfel, căsătoria este definită în Constituție ca fiind cea dintre un bărbat și o femeie. Există acum un caz similar, două femei, ambele bulgăroaice, care s-au căsătorit în Marea Britanie, însă cazul nu a ajuns încă până la Curtea de Justiție a UE.

În 13 state membre în UE (14 în curând cu Austria), căsătoria a fost extinsă până la a acoperi cuplurile gay care doresc să treacă pe la primărie. Belgia, de pildă, a banalizat atât de mult căsătoria gay, încât până și rata divorțurilor între homosexuali se apropie de cea a cuplurilor hetero, depășind 20% din totalul căsătoriilor.

În Franța, însă, dezbaterea în jurul legalizării căsătoriilor între homosexuali și a posibilității de a adopta copii atinsese la un moment dat proporții calificate drept grotești. S-a cerut chiar un referendum național, lucru care a fost respins în cele din urmă de parlament. Disputa s-a extins după ce s-a decis că copiii născuți în străinătate din mame purtătoare, mame care nu fac decât să poarte și să nască copilul altora, pot primi cetățenia franceză.

Multe franțuzoaice, nu doar femei sterile, dar și homosexuale, merg în străinătate, cel mai adesea în Belgia sau Spania, pentru a găsi o mamă purtătoare în cazul în care doresc să aibă un copil, iar unele chiar pentru a se căsători. Întoarsă în Franța, chiar și o mamă singură cu copii are statutul de familie monoparentală.

2018-01-22-PHOTO-00000005

În schimb, mulți găsesc straniu că în privința familiilor de gays Franța republicană și laică se arată mai conservatoare decât regatele vecine ale Belgiei și Olandei, de pildă, unde mariajul gay a devenit legal deja în urmă cu un deceniu. Mai mult, în Belgia legea autorizează orice cuplu de homosexuali, chiar străini, să se căsătorească local, cu condiția ca unul din ei să fi locuit cel puțin trei luni pe teritoriul belgian, ei formând astfel o familie.


 

Doar o introducere… Curând un interviu și o dezbatere despre cum îți poți trăi umanitatea altfel decât în chinga ortodoxo-PSD-istă. (și click to enlarge)

.

Cf. și:

Tattoo You… sau corpul ca palimpsest

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/14/tattoo-you-sau-corpul-ca-palimpsest/

și :
—–

Cosmin Ciotloș despre “Pantere parfumate”: un excepțional roman de sinteză

 

băieți

Discutând cu două din personajele romanului…

Cosmin Ciotloș, cronică la Pantere parfumate, duminică 21 ian., la Radio România Cultural:

Strâns cu ușa de niște interlopi cărora le este dator, un jurnalist român trăitor în Belgia pune la cale un plan de redresare rapidă: fuge la București și de-acolo în Rusia, unde are de gând să filmeze un documentar care, speră el, va fi o lovitură. Cu atât mai mult cu cât costurile sunt minime, iar cele care sunt pot fi evitate printr-un complicat sistem de amiciții.

Planul e acela de a reconstitui, cu camera video în mână, traseele urmate cu un secol înainte de Alexandre Dumas (fugar și el) prin Caucaz.

harta

Subiectul e, deci, livresc și ar putea trage în jos întregul roman dacă n-ar avea, în chiar substanța lui o dublă dimensiune revitalizantă. Și anume faptul că locurile acelea sunt, azi ca și-atunci, minate de o violență cotidiană (ceea ce exclude orice abordare turistică sau exotică) și, în al doilea rând, amănuntul că autorul chiar a trecut pe acolo și nu vorbește, cum s-ar spune, din citite.

Așa se face că Pantere parfumate e un excepțional roman de sinteză. Între reportajul de la marginea lumii și netezimea reflecției de un estetism curat european; între schimbările de mentalitate și de umoare care pot interveni la oameni separați de numai câțiva kilometri și gustul alexandrin pentru jocurile de limbaj și de senzații (ilustrat prin titlu și continuată cu fervoare în interior); între erudiția de incunabul și adaptabilitatea la modulul bad boy. E un dozaj aici care face ca acest roman să-și rateze eventualele defecte.

Nici un exces în el nu durează îndeajuns cât să fie resimțit ca un bruiaj al fluxului: protagonistul pretinde că are, în locuința abandonată din Bruxelles, un exemplar al unei faimoase cărți a lui Athanasius Kircher. Nu insistă asupra ei (ar fi fost obositor și artificial), dar nici n-o uită inabil: către final, cartea va reapărea, cât să se descarce, ca să păstrez spiritul imperativului lui Cehov.

Faptul în sine denotă, desigur, promptitudine și expertiză tehnică. Ceea ce nu mă miră, la un scriitor cu pregătirea filologică 4D a lui Dan Alexe. Important cu adevărat mi se pare bunul dozaj. Fiindcă acesta nu cere știință, ci artă. Ca și scenele de sex, unde cea mai mică alunecare stilistică poate provoca suspiciuni de pornografie; ca și acelea de război civil sau de mică gherilă parohială.

Cum să transcrii în fraze curate sunetul distinct pe care-l face secționarea carotidei unui om fără a da impresia de efecte speciale sau de butaforie ?! Și asta rămânând înalt calofil, cum Dan Alexe este, prin structură, chiar și-n cele mai corozive pagini. E, cum spuneam, o chestiune care ține de proporții inefabile. Acelea care decid întotdeauna, dincolo de pledoarii inteligente și fără efort polemic, firescul valorii unei cărți.

Pantere parfumate-EGO Proza.jpg

Dan Alexe, Pantere parfumate, Editura Polirom, Iaşi, 2017

 

In căutarea sexului pierdut (de Dez Jazzadez, Girafa Magică)

10_6184624 (1)

Draga de Dez Jazzadezz, care pe lângă că e așa și pe dincolo și uneori se joacă cu perplexitatea și a produs o minune muzicală numită Omelette, mai și scrie minunat.

Am mai dat un exemplu din ce scrie ea aici, ba chiar am și făcut-o personaj într-o poveste numită:

Dez și Mr. Stockholm…

Dar iată că aici publicăm primul capitol dintr-un roman al lui Dez care ne descrie deriva romantică a unei femei cu suflet de fetiță care intră în lumea pornografiei extreme:

In căutarea sexului pierdut

Într-o zi, nu. Într-o oră, ba chiar la o anumită secundă din acea oră, mai exact, secunda 23,0424, atunci când firul de praf de pe pleoapă se mută pe spranceană, din cauza minivântului provocat de deschiderea ochilor, Adrieana se trezi dintr-un vis complicat. Se trezi, e un fel de a spune, pentru că incă era foarte entuziasmată de invenția pe care o văzuse-n vis. 

Se ridică din pat și reazaliză că, deși tricoul îi era, binemersi, pe ea, îi lipseau chiloții. Se uită prin plapumă, sub pernă, pe noptieră, sub pat. Se uită apoi, instinctiv, la p. Nimic. În locul ei, apăruse, ca o folie trasă peste pâine ca să nu se usuce, o piele nouă, fină, cu pori mici și perișori fini. Arăta ca un arhangel. Cu sâni. Mă rog, nu chiar țâțe, că erau sâni foarte mici. 

Nu știa, biata Adrieana, dacă să se sperie sau să aibă vreo altă reacție, așa că, în prealabil, o buși râsul. Își spuse că, probabil, încă se fâlfâie în vis, așa că se va trezi mai târziu cu p. intactă, pe care o numise ea, în joacă, cu mâna între buze, Martha. 

Doctorul ei ginecolog, psihologul Marthei, totodată, îi spusese că e foarte bine că i-a dat un nume, pentru că, astfel, îi creea o personalitate și atunci p. nu mai era ceva de care să te rușinezi sau s-o ascunzi. De la botez, Martha facuse cunoștință cu Rumburac, Gogu, Demagogu si Maricel, zis si Caricel. 

Dar, în cele din urmă, acum fiind timpul prezent, Martha dispăruse complet. Adrieana se gândi că poate s-o fi retras undeva, în alt cotlon întunecos al organismului ei, sau, poate, din greșeala, și-o fi ras-o cu tot cu păr. Neeeh! Se gândi o clipă, apoi decise: ” am să vorbesc cu Heliopatul”.

Heliopatul era un bufniț mic, din plastic forjat, ce atârna pe perete, prins intr-un holșurub. 

– Ia fii atent! M-auzi? 

Heliopatul își sticli ochii și mai tare.

– Boule! Suntem in visul meu, vorbește! Nu ești real, acum, ești o proiecție a realității, trebuie să-mi răspunzi!

Heliopatul rămase în ființa sa rigidă, de plastic. 

– Ia fii atent! repetă Adrieana, nerealizând că se repetă. Am visat că un tip făcea un soi de… saleuri, pateuri, să le spunem merdenele, Știi cum? Sufla într-o sticlă cu un pic de praf alb pe fund, apoi sticla făcea o spumă super mare, care țâșnea în tavan și după vreo cinci minute de jet spectaculos, se oprea, iar tipul lua ce era in sticlă și trăgea așa de chestia albă care devenise gumoasă, și, întinzând ca la tăiței, scotea un aluat lung, mult lung și după ce-l făcea de un metru douăzeci, îl dădea trei minute la cuptor, și iată, scotea un fel de fornetti, mega bune la gust, de parcă orice gust dorit se regăsea în aroma aia, dată de praful alb care putea fi lapte praf sau făină sau coca. Băi, tu mă asculti?

Heliopatul, cu aripile desfăcute și ghearele pretinzând că apucă prada, tăcea și privea în gol, nici mort, nici viu, doar plastic. 

— Bine. Oricum n-ai cum să simți un gust decât cu limba, nu cu vorbele mele, dar lăsând merdeneaua uriașă la o parte, ia spune-mi. Mi-ai văzut, cumva, p.? Că incep să elimin din presupuneri, în detrimentul integrității mele mentale, și-ncep a crede că p. s-a trezit înaintea mea, s-a dat peste cap și s-a dus de-a dura, aiurea. Nici nu pot acum să-mi dau seama de ce-ar face una ca asta, poate pentru că nu i-am mai dat în ultima vreme p.? S-a dezlipit de pe corp și acum e liberă să se fută fără să fie restricționată de chestii morale and stuff?

–Cred că pui greșit problema, răsună un glas de nicăieri.

Adrieana se uită, uimită, la bufniț, dar el se holba în același punct gol de vis-a-vis. 

— Dacă sunt din plastic, nu înseamnă că sunt prost!

Se auzi iar glasul, dar Heliopatul nu se mișcă deloc, nici nu deschise pliscul. Era ca un ventriloc fără marionetă. Sau doi in unu, fără doi. Un fel de zero convenabil ales. 

Adrieana, dându-și seama că un bufniț de plastic putea, rapid, să-și mute privirea fixă de pe un punct, pe locul unde, odinioară, sălășluise p.-a ei, își trase, elegant, cearșaful de pe pat, cel cu pești Koi, peste jumătatea dezgolită a trupului. 

Adrieana se gândi: ” Tudor Arghezi a murit, dar incă glasul lui se aude, probabil că așa, metaforic sau măcar pot considera că Heliopatul imi vorbește.”

— Heliopatule, tu mă știi. N-am cum să fabulez. Vreau doar să știu cum am ajuns in fabula asta și dacă e cu adevărat fabulă, să-mi dea morala, dar si p. inapoi. 

Afurisitul se dădea mort, dar vorbea. “Mai bine nu-i mai spun nimic, oricum, știe toata viața mea de cand l-am primit cadou”. 

Nu era întru totul adevărat, Adrieana îl iubea pe Heliopat, și-l cumpărase singură. Era un alter ego al ei, o oglindă, numai că, Heliopatul, din plastic fiind, nu-i putea înapoia sentimentele și vorbele spuse, poate la beție, poate la trezie sau, ca acum, cum credea ea, la visare. 

Dinspre masă, masa din bucatarie, se auzi încet, apoi din ce în ce mai tare, un sunet, o melodie, așa: tânânânââm, tânânânâââm, tânânânââm,tââm, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂÂM. Nokia tone. 

Nokia sună intotdeauna de două ori.

-Alo? 

-Păi, ce faci, frate?! E 12!!!

-Poftim???

-Ai zis că 11:30, maxim! Adrieana! Faci sistematic chestia asta. Eu nu mai știu cum să vorbesc cu tine. Știi și ți-am zis: nu putem amâna, întârzia, filmul trebuie să intre-n montaj maxim joi, ce pălăria mea, cad de căcat mereu. Chiar nu putem stabili, cât de cât, o oră?

-….

-Hai, vino mai repede, stii unde, ai adresa nouă unde tragem pe mail, miș-că-te! Pa, pa, pa!

Adrieana căzu în fund pe scaun cu telefonul încă lipit de ureche și se gândi că, de ce să nu intre-n joc, chiar dacă nu știe ce joc e, oricum e doar un vis. 

Adevărul e că, privind pe fereastră, fu definitiv cucerită de peisaj, care era rupt din ilustrațiile din broșurile Martorilor lui Iehova, dinăla cu iarbă-copaci-flori si Isuși, cât cuprinde. 

-Ok! își trase rapid o rochiță pe ea, își luă, totuși, chiloți, chiar dacă nu mai avea nimic de pus in ei și se indreptă spre ușă, cu ochii ei maro afundați în scroll-ul telefonului din aplicația de mail. Adresa! Da. 

Din ușa casei o luă pe o potecuță, apoi pe altă potecuță. Pe cu totul altă potecuță mai erau niște oameni care semanau cu Bruce Willis in Surogates, la față, îmbrăcați ca niste balerini, in costume de culoarea pielii, care, normal, se uitară la ea, chicotind vesel. 

“Ce vis”. își spuse ea. 

Mașini – canci. Deci se merge pe jos, dar în curând ajunse la destinație.

“Hm, o lume nouă”, își spuse Adrieana, grăbind pasul si simțindu-se pe lângă ceilalți trecători, ca o curvă. Ceilalți erau…unisex, uniți prin identitate comună, colectivă, extratereștri, cum ar zice orice om de știință. 

Ajunse in fața unei clădiri bordei-bordel pe care citi scris mare : “Fuck me! Porn Studio”.

-Whaaaat???

Adrieana se gândi că nici in vis nu-și este, totuși, permis să te fuți fără p. Cu P. Or mai fi G si C, dar.., in fine. Adrieana, râzând puțin, își dădu drumul pe skate-board-ul din fața ei, care o lăsă fix în ușa bordeiului. Sună la sonerie (nu aveau interfon, pfff..) și o voce robotizată, îi spuse: 

– Hai, Adrieana, te așteptăm de-un secol!

Adrieana ajunse într-un hol unde își puse poșeta în rochie, rochia în portmoneu. Și le puse in cuier. Apoi, îmbrăcată in tricoul cu care dormise și-n chiloți, intră pe o ușă din aur, cu mâner din inox. 

-Heeeei! Adrieanaaaaaa! în jur de o sută de diverși izbucniră. Ce bine c-ai ajuns! 

-Deci, incepu Adrieana cu concluzia, eu ce trebuie să fac aici, la voi, că sincer cred că m-ați luat drept altcineva….

-Adrieanaaaaaaaaaaaaaa! Noi chipul tău, nu-l mai putem uitaa! urlă muntele de cameramani, luminiști, monteuri, actori și etceteri. 

-Bine, mă! Spuneți-mi ce am de făcut!

Din neant, neantul acela al imposibilului, adică din perete, apăru un fel de Iron Man, un om de oțel, deci cumva gol, dar din oțel. Și-i spuse, cu voce făcută pe calculator, mai groasă decât era:

-Adrieana, eu sunt regizorul absolut. 

-Calumea. Și?

-Ai în fața ta… Iron Man se opri o clipă, își șterse o lacrimă de oțel de pe obraz și-și revizui atitudinea. Nu cred că așa trebuie să incepem. Ori ai căzut in cap, ori n-ai căzut. Ambele – problemă. Suntem în 2556, văd că tu ai rămas undeva în urmă. 

-NU! Cum? Frate, ai innebunit? 

-Crew! zise IM. Lăsați-mă un pic cu ea. 

Cei o sută și ceva de oameni zburară printr-un geamâlc din capul de sus-sus al bordeiului, ca niște albine umanoide. 

Iron Man își apropie corpul tare de făptura vulnerabilă din fața lui, puse o mână grea și totodată rece pe umărul Adrieanei și-i spuse pe un ton compromițător, complotativ, aproape: 

-Addy! știi când am zis că numai tu poți să ne ajuți. Gagico, uită-te la mine! Ești ultima speranță de excitație a omenirii, am devenit cu toții… frigizi, nu ne mai place nimic, ne-au dispărut acum sute de ani sexele, am încercat feluri și feluri de a ne adapta, dar oricât evoluăm nu ne putem opri din a ne imagina chestii. Trebuie să incercăm să renaștem compleți, ajută-mă! Doar tu poți!

– De ce eu? Eu am și eu spațiu deșertic in zona aia, ce-aș putea eu să fac?

-Sărută-mă, eu mă numesc Magicianul Bile.

-Magicianule Bile, te sărut!

Și-atunci, Adrieana își dezlipi buzele și cu limba ei invadă cavitatea metalică care se deschise in fața ei, ca un hău, așteptând să fie topită. Și-așa și fu, ea îl sărută pe Magicianul Bile și el se preschimbă( cu ajutorul a doi fierari iscusiți) într-un Renault Megane cu volanul pe dreapta și cu scaune din placentă de Andromedă. 

– Deci pe tine te iubeam! Pentru tine am să-mi regasesc p.-a, să reinventez perversitatea pierdută, să o dau lumii plină de hipsteri si metrosexuali. Da, Magicianule Bile, da!

Cei o sută și ceva așteptau, auzind totul. În mijlocul scenei, un fel de Arsenie Boca cu tricou Kenzo stătea cu chipul aplecat către sol și de sub pântecul lui nu ieșea nimic in evidență. Era sterp, imun, închis și amorf. Difuz. 

Adrieana își arcui spatele, dădu jos de pe ea tricoul și surâzând cu buzele crăpate stil Angelina Jolie, se îndreptă spre Qrsenie și aruncându-i o privire periculoasă, îi spuse, tranșant: 

– Ești evreuț?

– Poftim?..

– Ah, nu. Trebuia să încep. Să-ți aud vocea. Vreau să-ți vorbesc. Pot?

– Dacă vrei..

– Vreau să-ți aduc P. înapoi. Că poate că, P., când va apărea, va putea să-mi aducă și mie, p. înapoi. 

– Na, ce pot să spun..

și atunci Adrieana intră în transă: 

-Vreau să simt aripi în stomac și corp de fluture in uter, vreau să te gândești la mine ca și cum aș fi ultima ta generatoare, ca la acel om care-și poate duce mai departe povestea. Vreau să ne futem aici, acum, cu tot ce avem. Să ne aprindem în cap neoane și să lăsăm bezna de jos să se intuiască, să simți mâna mea cotrobăindu-ți mâna, așa cum sarea se topește in ulei, cum zahărul se-nfige în albele furtuni ale frișcăi. Lasă-mă! Doar eu pot crește in tine! Cresc în tine amfibii și săbii și grăunțe și fluvii și smeaguri și praz și cătină și lauri și lipici. Mă lași?

Și-atunci, Arsenie o lăsă pe Adrieana să-i atingă omoplatul stâng și, pe rând, cu cealaltă mână, corespunzătoare, pe cel drept, și apăsându-i pe amândoi ca și cum ar fi intenționat să-i bage la loc cioturile de aripi sau poate copaci sau țevi, se apropie cu corpul ei tenebros și amortizat de corpul lui perfect și acoperit, aproape 98 la sută de cristale Swarovski. și din acei 2 la sută pe care, la naiba, nu se puteau lipi cristale, răsări atunci o mică P. Adică o P. bebe, cum ar veni. și, instant, apăru și la Adrieana o p. mică, pură si nemaifutută nicicând. 

Regizorul, adică Magicianul Bile, era într-o fericire de i se aprinsese atât de puternic aura, că luase foc, avea incendiu deasupra capului. 

Arsenie si Adrieana și p. și P au inceput un fel de preludiu, adică să se lingă pe organe, făcând binecunoscutul procedeu de împrietenire al câinilor, iar când să treaca mai departe, Magicianul Bile se gândi că e suficient pentru azi. 

-Mersi, Adrieana! Ai doosude euro de la mine azi, ai readus omenirea la simțuri. Nu stiu cum să-ti spun. Te iubesc! 

– Mersi, mâine facem și restul sau cum? 

– Da, desigur. 

-Deci sex, yes!

– Aaa, nu, tot așa, niște atingeri, limbuțe, o ținem așa vreun an, nu putem intra după atâta timp direct în chestiile alea mai dure, care erau acum sute de ani. Nu vreau, efectiv, să moară nimeni. 

-Te-nteleg! spuse Adrieana, și o luă grăbită spre ieșire, apoi fugi, chiar, pentru că cei o sută și ceva, aproape că se aruncaseră de pe macaralele lor de filmare. 

Acasă, Heliopatul era schimbat. Ce anume, nu se putea spune. Avea… acel ceva în privire, ca și cum nu mai fixa un singur punct de vis-a-vis de peretele pe care atârna el, ci se chiora aiurea.

-Heliopatule! N-ai să ghicești! îi spuse Adrieana râzând isteric de cum intră pe ușă. 

-Ce? Esti o panaramă?

Adrieana îl privi, dar Heliopatul chicotea.

– Ok, sunt în viitor, zise ea, apoi se cuibări in pătun, ducându-și degetul cu inel șarpe fix in centrul Marthei, bucurându-se de regăsire, de moliciunea din viitor atât de plăcută a plapumei, totuși, la fel de moale ca în prezent, sau în vis. 

– Visez…

– Visezi in pizda mă-tii… șopti la fel de suav și excitat, cucul exact care spărgea cu exactitate, fiecare ou de plastic depus de Heliopat.

Micro-cheating: o planeta de cucoane Bovary

image62Niciodată in istorie nu ne-am înșelat perechea mai mult decât astăzi… cel puțin virtual, in cap si in vorbă scrisă pe ecran.

Email, flirt pe Facebook, nenumărate apucături duplicitare pe care Biblia nici nu le prevăzuse. „Eu vă spun că cine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui“, zice Evanghelia. Azi e mult mai rău, pentru ca nici nu e nevoie sa te vezi cu cineva ca sa preacurvești virtual.

Acum nici nu mai trebuie sa te uiți, pentru ca totul se petrece in cap si in computer. Unii întrețin un întreg harem, falange baroce si orgiastice de relatii virtuale. Singura soluție ar fi o sharia planetara, o recluziune forțată cum e cea pe care o impune islamul riguros femeilor. O privare de internet imediata si totala. Intrebati de ce femeile nu au voie sa conduca, juristii din Arabia Saudita explică, cu o logica implacabilă, că dacă ar fi lăsată singura la volan, femeia e in stare sa transforme instantaneu mașina intr-un budoar pe roti unde va petrece cu primul trecător (presupunând că nu-l calcă). La fel, daca o scapi la internet îşi va invoca de îndată şeptelul imaginar cu care va păcătui in forme gramaticale inaccesibile ţie.

Se numește micro-cheating. E definit așa:

You secretly connect with another guy/girl on social media; if you share private jokes; if you downplay the seriousness of your relationship to another guy/girl; or if you enter their name under a code in your phone.”

So basically all human interaction with members of the opposite sex outside of your relationship is micro-cheating.

Poate fi la fel de devastator ca cel real, într-un pat de hotel.

Mutaţia societăţii pe care o trăim acum nu se situeaza doar la nivelul tehnologiilor, ci si la cel al relatiilor de cuplu si de familie. Devine din ce in ce mai greu sa afirmi, cum facea Francis Fukuyama (cel cu sfarsitul istoriei) acum aproape doua decenii, ca societatea prosperă se bazează in mod necesar pe incredere. „Trust“, spunea el, „incredere“ e termenul magic. Increderea ca nevasta-ta nu-l va ademeni pe omul care asteapta la semafor in masina ei cu geamuri afumate. Această încredere in celalalt ar explica de ce occidentul e prosper, iar lumea musulmana nu. In absenta încrederii, femeia trebuie încuiată.

Iata insa ca astazi si in Occident nevoia de a cauta intelegere la celalalt e inlocuită de fuga pe internet. Iar acolo așteaptă al doilea pericol, unul si mai mare: in ciberspațiu, cireada admiratorilor cu personalități inventate ne flatează toate bovarysmele si ne transforma slabiciunile in virtuți. In fiecare din noi lîncezeste o cucoană Bovary, care pe deasupra are si permis de conducere.

Daca ar mai exista acum peţitoare, ar trebui sa fie nu doar bune psiholoage ca alea din trecut, ca sa descifreze metehnele inevitabile ale peţitei, ci si spioance cibernetice, pentru a afla cite adrese email si conturi de „chat“ posedă sânziana.