Skip to content

Arci și indo-europeana : din nou depre un posibil contact preistoric în Caucaz

archi-w

Femei arci din Daghestan…

Am mai scris despre probabilitatea, ușor de dovedit lingvistic, ca leagănul limbilor indo-europene să fie estul Anatoliei și Caucazul.

Din perspectiva identificării leagănului proto-indo-europenei e mai mult decât intrigantă o comparație cu formarea termenilor de rudenie într-o limbă cum e limba arci din Daghestan.

Regiunea muntoasă a Daghestanului e un caz unic de fărimițare lingvistică, familia de limbi nakho-daghestaneză (din care fac parte cecena, avara sau lezghina) prezentând, pe un teritoriu cât cel al Olandei, o diversitate la fel de mare cat toată aria indo-europeană, care e extinsă de la Atlantic la Pacific și a cunsocut în ultimele secole o expansiune planetară.

Arci este o limbă din această familie nakho-daghestaneză vorbită de doar 1.000 de persoane, într-un singur sat și câteva cătune vecine. Clasificarea ei in interiorul stufoasei familii de limbi nakho-daghestaneze e dificilă din pricina masivei influențe pe care a exercitat-o asupra ei limba vecină și dominantă care e cea avară. Toți vorbitorii de arci sînt cel puțin bilingvi arci-avar, practicand, pe lângă alte limbi neînrudite cu a lor, dintre care principala e rusa.

Ca toate limbile nakh-daghestaneze, arci prezintă un sistem de genuri gramaticale similar cu cel din limbile indo-europene. Unele limbi, precum avara, posedă doar trei genuri gramaticale, ca în indo-europeană : masculin, feminin, neutru. Cecena are însă cinci genuri gramaticale (numite în literatura de specialitate “clase nominale”), iar arciposedă opt: patru principale și patru secundare.

Arci mai e deosebită și prin aceea că, precum în indo-europeană, termenii de rudenie apropiată se formează printr-un sufix special, rezervat acestor lexeme : el e –tu pentru masculin și –tur pentru feminin (-r final e cel mai adesea marca femininului), însă în vorbirea curentă și unele masculine pot avea –tur, iar unii termeni fundamentali precum fiuuštur, au -r din oficiu.

Ca și în indo-europeană, in multe din aceste limbi, inclusiv în arci, genul unui substantiv e marcat cel mai adesea pe adjectiv, printr-un sufix de clasă, indiferent de forma aparentă a substantivului determinat.

.

Astfel avem in latina :

agricola novus (un nou țăran)

dar :

domus nova (o casă nouă)

Agricola, deși terminat în -a, e masculin (precum nauta/marinar etc.), pe când domus, deși terminat în -us, e feminin (precum manus/mână etc.)

La face și arci (dar și avara și alte limbi ale familiei) marchează genul pe finalul adjectivelor.

05196026

Cum se știe, toate limbile indo-europene au format termenii de rudeni printr-un sufix folosit doar în acest caz :

ma-ter

pa-ter

bhra-ter

duh-ter

.

in unele limbi vocalizat in a :

.

ma-tar

pa-tar

bhra-tar

duh-tar

.

Iata termenii de rudenie apropiata in arci :

ey-tur – mama

ob-tu – tata

uš-tu – frate

uš-tur – fiu

doš-tur – fiica, sora

.

Aici intră și :

nus-tur – logodnica, nora

lakh-tu – sclav

lakh-tur – sclava

Ca in indo-europeană, sufixul –tur se foloseste în arci numai cu această clasă de substantive. E de remarcat identitatea formală între indo-europeanul duh-tar și arci doš-tur.

Faptul că arci doš-tur desemnează atât fiica, cât și sora, e comparabil cu faptul că în persana modernă, limbă indo-europeană, duhtar e folosit pentru orice fată nubilă, la fel cum madar poate desemna orice femeie in vârstă. La fel, moteris in lituaniană e o femeie de orice vârstă, iar albaneza are motra = soră (!).

E de remarcat de asemenea că arci uš-tu – frate și uš-tur – fiu trimit la o indeterminare inițială la fel de mare ca cea care face ca arci doš-tur să fie și fiica și sora. La fel, în greaca antică phrater desemna indistinct orice tânăr dintr-o phratrie, pentru frate de sânge folosindu-se un termen compus care însemna din aceeași matrice : a-delphos.

La fel, nus-, rădăcina de la care se formează nus-tur, nora, e identică cu nus– din indoeuropeană pentru a desemna același personaj și grad de rudenie prin alianță. Nimic nu s-ar fi opus ca si in into-europeana sa fie nus-ter, sau nus-tar, la cum cum s-au format nu doar termenii fundamentali, dar și alții precum eina-ter (nevasta cumnatului)

.

Mecanismele de formare a termenilor de rudenie sînt astfel identice în arci si indo-europeană. Adăugînd sistemul de genuri gramaticale (clase nominale), coincidențele sînt suficient de intrigante pentru a necesita un studiu comparativ sistematic.

.

 Image

.

Despre nustur, nora sau logodnica, în arci si indo-europeană am mai scris aici :

De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

și

Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Și, in engleză:

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

“Noaptea se lasă La Mahala / Și câinii latră a pustiu”: trip culinar bucureștean II…

La Mahala

Calea Rahovei 147-153 (Palatul Bragadiru), București

Carul cu Bere

Str. Stavropoleos 5, București

Restaurant Korean Seoul

Str. Aviator Mircea Zorileanu, Nr.89, Sector 1

China Town

Str. Viitorului 98

Continuând periplul culinar bucureștean, după ce am scris despre restaurantul lui Dinescu și am lăudat Zexe, am mers La Mahala și la două restaurante exotice (chinez si coreean). Mă rog, am mers eu la multe, dar despre astea aleg să scriu acum.

— Carul cu Bere: Moartea finală a fabricii numită Carul cu Bere în București: au introdus sistemul industrial turistico-capitalist cu “două servicii”. Arătarea pulpoasă, dar rea, care te duce la masă și mai că nu-ți ia amprentele și o mostră de ADN, îți aruncă din prag:

— Avem o masă pentru serviciul 1 (unu). Intre orele 18.00 – 20.00.

— Ce inseamnă asta? o întreb fals naiv.

— Inseamnă că trebuie să eliberați masa până la orele 20.00, căci vine serviciul următor de la 20.00 până la orele 22.00.

— Desigur, o mint somptuos. Ce Riesling aveți din crama regală?

Când vine ora plecării, cu a doua sticlă pe jumătate în frapieră, eu nu plec și zac acolo și citesc și mă uit din când în când lăbărțat și rău la suflet la coada de turiști ținuți în frâu de frumoasele fete în costum popular care m-ar asasina, doar că ele nu știu că engleza lor americanizată e ridicolă pentru turiștii britanici.

In engleza din Anglia (spre deosebire de US) “iron” rimează și se pronunță la fel ca atomul, sau molecula, “ion”…

“Ion like a lion in Zion”… Dar du-te și explică-i asta plasatoarei de la Carul cu Bere.

— La Mahala este un alt restaurant care, ca și Zexe, sau cel al lui Dinescu, combină mâncărurile tradiționale cu fantezii fusion, gen spumă de castraveți, și cu un decor drăgălaș (cf. foto mai sus), dar total aiurea. Un zid e pictat cu rune. Pe altul sînt tot felul de satăni și muțunachi. Ansablul e cromatic plăcut, dar scaunele sînt din plastic.

Nu ne interesează ce reviews au ei pe Trip Advisor, asa cã hai să vedem direct.

Primim din partea casei un bol mic cu “icre de pește” total neconvingătoare, mai mult o pastă albă de ceva. Nu conteazã ce fel de ceva.

Luăm ca antreu, printre altele, momițe cu sos de vițel și susnumita spumă de castraveți… 38 de lei.

Am tot spus că văd sumedenie de oameni întregi la minte care confundă momițe și fudulii. Ei bine, fuduliile sînt testiculele de animal, într-adevăr, dar momițele, care nu se mai gãtesc decât în puține locuri la noi, sînt timusul, ganglionii din gîtul vițelului; seamănă cu o bucată de măduvă, au aceeași consistență, si se fac trași la tigaie în unt pînă prind o crustă. Dacă nu-s bine curățați, au salmonelă și poți muri singuratic, în meritate chinuri atroce.

Momițe am luat, așadar, trei bucăți bine trase în tigaie, cu consistență convingătoare, nu prea făcute. Iar spuma de castraveți, care imita un pic bucătăria moleculară, era delicioasă.

Prietenul meu ia pateul de pui care vine într-un borcănel elegant, iar doamna din mijlocul lui un antreu de brânză cu costiță. Bune.

Acum: atitudinea chelnerilor e minunată: nici servili, nici superiori și disprețuitori, răbdători și gata să explice.

Minusuri La Mahala:

Vinul extrem de scump, cea mai ieftină sticlă de rose, la 90 de lei, sosește cu dop de tablă care se deșurubează.

Și, hell !   scaune de plastic?

Au colivă la desert, dar nu am cerut, pentru că aveam parastas a doua zi, cum am spus aici.

FELURILE aici în notă:

Altminteri, pe latura exotică, recomand fără rezerve un restaurant chinezesc și unul coreean:

Cel chinezesc este:

China Town

iar cel coreean e:

Restaurant Korean Seoul,

unde pe lângă felurile de mâncare tradiționale coreene cu amestec de kimchi (varză fermenttă picantă, ingredientul național), primești din partea casei tot felul de gustări delicioase care te umflă și fac să nu mai poți mânca după aia. Prețul e moderat față de cantitate-calitate. Nota e în foto de mai jos, de comparat cu cea de La Mahala.

Acum, ce a fost uimitor a fost că în toate aceste restaurante (mai puțin turisticul Car cu Bere, desigur) am fost singurii clienți. Ne întrebăm cum supraviețuiesc acești antreprenori culinari, mai ales că restaurantul coreean e situat într-o zonă, pe la Aviatorilor, unde nu există pietoni și unde trebuie să te duci cu SUV, sau să faci parte din Parada Armatei ca să ajungi până acolo. “Noaptea se lasă în mahala / Și câinii latră a pustiu”…


 La coreeni…

Cf. și:

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/05/01/lacrimi-si-sfinti-dupa-amiaza-unui-faun-la-restaurantul-lui-dinescu/

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

După atâția ani de ignorare distantă, am zis să merg și eu la restaurantul lui Mircea Dinescu, în centrul vechi din București, crâșma cu nume furat obraznic din Cioran, Lacrimi și Sfinți.

Am mers în trei, subit, fără nici un fel de pregătire socio-afectivă, demersul fiind următorul: oricât de mult l-am detesta pe tristul lacheu al lui Vântu, fost poet, Mircea Dinescu, dacă găsim că e foarte bun să scriem că e foarte bun, iar dacă e foarte prost să scriem că e foarte prost. În realitate nu e nici una nici alta.

Sigur, Dinescu, cu traiectoria lui încâlcită, e un personaj ciudat și trist. Poet de care se îndrăgosteau toate liceenele în vremea lui Caușescu (Proprietarul de poduri), a apărut la revoluție dând ochii peste cap în FSN, iar după aia a devenit argatul lui SO Vântu și proprietarul unui debarcader la o moșie pe Dunăre. Și-a făcut restaurant în București cu nume luat din Cioran. Dar și Gérard Depardieu are restaurant și podgorii. Hai să vedem cum e la Dinescu.

Mai întâi, din start, primirea nu e prietenoasă. Aici însă, după ce ne-am așezat, am avut o lungă discuție între noi trei, cobaii vizitatori, eu argumentând că bieții chelneri, toți tineri, băieți și fete, sunt atât de dresați și obișnuiți cu aroganța posacă a parveniților bucureșteni încât a te arăta arogant și posac este pentru ei un semn de normalitate liniștitoare.

În realitate, a merge la un restaurant necunoscut în București e ca un blind date. Atmosfera și contactul sunt artificiale din start, dar după un timp vă obișnuiți, iar dacă sunt afinități poate chiar faceți glume.

Aici gluma a fost când după primul rând de țuici ca aperitiv chelnerul ne-a spus că nu mai este. A spus-o atât de convingător că am avut un moment de panică. De fapt mai era, dar el primește un punct suplimentar pentru modul sever și convingător în care a spus-o, la fel cum dăm note bune decorului (kitsch minimalist de bun gust, cu berze și porci din Lego pe pereți) și numelor mâncărurilor, de genul: Barza torturată (mulțumesc Mirela).

Acum, pentru a nu detalia culinar prea mult, să spunem din start că Lacrimi și Sfinți nu se compară cu Zexe. Ce surprinde la crâșma lui Dinescu este că deși mâncărurile propuse sunt îndrăznețe și ar merita încurajate, ele sunt cam toate fade.

Piftia de cocoș, de pildă. Bună, dar fără un pic de usturoi (am cerut noi câțiva căței de usturoi, iar chelnerul ne-a adus, e drept).

Platoul de mezeluri luate ca antreu era de asemenea bun, dar fad. Aici trebuie să te întrebi ce se întâmplă cu furnizorii, căci mezelurile alea nu sunt fabricate de restaurantul lui Dinescu. Cum poți să faci cârnați picanți nepicanți și caltaboșul bun dar fără gust? Mister.

Salata de boeuf = da, bunuță. Și un antreu cald excepțional: brânză telemea in foi de viță picante. 16 lei – trei bucăți, chiar și acum mă gândesc la ele. Alea merită deplasarea.

Vinul alb a fost un dezastru. Am comandat doar vinul lui Dinescu, desigur, doar de pe podgoria lui. Am insistat să fie un alb sec. Chelnerul a recomandat o tămâioasă care s-a dovedit demi-sec spre demi-dulce. Chiar ne-am certat un pic, noi trei, exploratorii, dacă e demi-sec sau demi-dulce, dar nu era oricum de băut. L-m lăsat așa, ba chiar l-m plătit la urmă și l-am înlocuit printr-un roșu decent, dar scump, tot al lui Dinescu.

Felurile principale? Tigaia cu măruntaie, momițe, creier, nu știu ce (numită Brigada Moravuri) a reușit să fie extraordinar de fadă, uleiaată, fără nici o fantezie. Măcar un pic de sare de-ar fi avut (știu că poți să-i adaugi, da). Somnul cu spanac? La fel de insipid, dar spanacul era bun. Tot așa cârnații de gâscă cu capră și nu mai știu ce… Buni, dar varza fleșcăită și fără gust… Apoi, la un restaurant din ăsta să nu faci tu cafea la ibric? Nu, nu facem cafea la ibric. Păi espresso din ăla cu gust metalic beau oriunde, chiar și în metrou.

Iar vișinata de la urmă a fost doar un sirop infect, cu vagi urme de alcool.

Verdictul, așadar: Lacrimi și sfinți e cu mult sub Zexe. Singura originalitate: telemeaua în foi de viță picante.

Detaliile meniului în poza de mai jos.
.

.

My beautiful laundrette…

.

Când cade noaptea, ușa unei spălătorii publice te atrage cu viclenia reclamelor de bâlci, și-i vezi acolo cum șed, mijind ochii în golul iluminat violent de neon, mâinile pe genunchi, ascultând de o oră bâzâitul chivotului învârtitor.

Câte un băiat trist, sau o fată răzleață, stingheri, neprivindu-se, de-ți vine să le oferi câte un volum de poezii, ca măcar, prefacăndu-se că citesc, să nu-și mai ferească privirile.

Așa, ea pretinde că scrie sms-uri, telefonul mobil având funcția, neprevăzută inițial, de voal pentru stânjeneală în public.

Când intră un negru beat, fără sac de rufe, doar așa, să se așeze și el o vreme undeva, atmosfera se mai destinde.

Mașina lui se oprește, el sare și o deschide grăbit, ea aruncă o privire furișă spre ce scoate el, care se căznește să acopere hubloul cu spatele spre ea.

O pereche de chiloți alunecă, negrul se repede să o culeagă și să i-o dea, sperând să primească de-o bere. Când negrul îi întinde zâmbitor slipul gri, uzat, găurit, ținându-l delicat, ca pe o perucă scoasă dintr-un torent, o rază de neon trece ca un laser prin steaua rupturoasă. El mimează uimire la vederea găurii, ia slipul și îl aruncă demonstrativ la coș.

E stacojiu acum, neonul nu cruță, iar ea s-a încovoiat și mai mult, bătând frenetic imaginare sms-uri. El iese mândru, cu sacul în spate, fără să zică bună seara.

Negrul merge la mașina lăsată deschisă și scoate de acolo un ciorap uitat de băiatul în fugă rușinoasă. Ridică șoseta și își vâră arătătorul prin gaura din călcâi. Iese și el, mormăind, admirându-și trofeul.

Când ea bagă telefonul în buzunar și se ridică ușurată, cu spatele drept, pricepi că și mașina ei era oprită de mult, dar că așteptase să plece el.

O lași acolo, singură, să-și strângă nimicurile găurite, însă impecabil pliate, precum îi e sufletul.

“Fake news” și pamfletul în era Internet

Văd tot mai multe lume care preia și difuzează, de pe site-uri obscure sau ale unor tabloide anti-UE, articole cu predicții de falși experți, în toate limbile, care anunță că Le Pen va câștiga în Franța.

Unii o fac cu voluptate, alții cu oroare, dar o fac intens, de parcă nu s-ar fi învățat lumea cum e cu “fake news” și cum funcționează propaganda difuză, menită să descurajeze. Odată ce Facebook și Internetul sunt înecate de asemenea articole, ele se acumulează și, evident, aduse la cunoștința prietenilor francezi, sau chiar traduse pe site-uri în Franța ele produc apatie și abandon. Ce să mai mergem la vot în ziua aia?… Oricum câștigă Le Pen, o spun atâția experți străini.

E ca și cum în „satul planetar” al informației totale se revine astfel la comunicarea difuză și aluzivă.

Sau, să lluăm altă tehnică: cea a unui montaj foto extrem de lesne de făcut și difuzat. Din cateva clickuri, se combină două poze: a) barca pneumatică a unor disperați fugari africani în largul mării, gata de orice ca să ajungă în Europa, și b) liderii care în ianuarie 2015 au mers braț la braț câțiva metri prin Paris, pentru a protesta împotriva asasinatelor de la Charlie Hebdo.

Acesta e montajul foto care atunci a făcut înconjurul lumii pe Internet: François Hollande și toți ceilalți lideri care s-au dus ostentativ la Paris în ianuarie 2015 să-și afișeze sprijinul pentru libertatea presei, unii venind însă din țări extrem de represive. Cu toții stau îngrămădiți pe barca pneumatică, ținându-se de mâini parcă pentru a nu aluneca în apă.

Iată, demonstrația e făcută în acest montaj foto: totul e ipocrizie în politică. Liderii s-au mobilizat atunci fățarnic pentru o mână de morți europeni, dar acum, confruntați cu drama repetată a ilegalilor înecați în cimitirul marin al Mediteranei, nu mișcă un deget, în vreme ce Europa anunță doar măsuri represive, de pază a frontierelor, ba chiar plănuind să scufunde bărcile traficanților de sclavi.

Oare? Un montaj foto poate fi mai convingător decât zece discursuri mincinoase.

Ideea sugerată de fotomontaj nu e justă, iar cele două realități suprapuse vizual nu au nimic în comun, însă rapiditatea cu care s-a propagat fotografia trucată si numărul de internauți care au preluat-o și difuzat-o mai departe arată – daca mai era nevoie – că Internetul nu e folosit neapărat pentru exactitate si informare, ci pentru a combate creativ, printr-un bruiaj sistematic si permanent al tuturor codurilor.

Să luăm acest fotomontaj. Ce înseamnă el? Că ar trebui să-i punem pe politicieni pe-o barcă și să le dăm drumul pe apă, cum se făcea în Evul Mediu cu ceea ce se numea Corabia nebunilor, când o comunitate urca toate persoanele inutile grupului pe o barcă și-i dădea drumul pe gârlă, lăsându-i, literalmente, în „plata Domnului”?

E foarte probabil că autorul fotomontajului n-a vrut să sugereze ceva atât de radical, ci doar o nemulțumire difuză față de felul în care merge lumea. Odată însă slobozit pe Internet, mesajul nu mai e controlabil.

Or, cu asemenea ostilitate difuză se confruntă astăzi guvernele și autoritățile politice tradiționale. Simplul fapt că mesajul e confuz, iar acuzațiile vagi, ar trebui să-i facă pe strategii politici să inventeze forme noi de comunicare. Iar publicul să nu mai răspândească aiurea texte viclene și obscure care o dau deja câștigătoare pe Le Pen. Cum spuneam: în „satul planetar” al informației totale s-a revenit la comunicarea difuză și aluzivă.

Stan și Bran în helter skelter…

Am fost întrebat de ce filmele cu Stan Laurel și Oliver Hardy au apărut în România sub titlul Stan si Bran… OK, Stan e Stan Laurel, dar de unde Bran? În franceză, până la urmă, cei doi sunt cunoscuți simplu ca Laurel et Hardy. Sau în spaniolă el gordo y el flaco: Grasul și Slabul.

E foarte simplu: cineva, primul traducător al dialogurilor, probabil, a căutat instinctiv o aliterație, procedeu balcanic și levantin.

Ba chiar oriental în general, dacă nu chiar universal. Talmeș-balmeș, harcea-parcea, du-te-vino, aliș-veriș, get beget… E un procedeu de asonanță care cădea firesc în limbă în vremea aceea. Stan și Bran a venit la fel de natural cum mi-a spus mie odată un imam afgan de la care luam lecții de paștună că vrea atâția (puțin contează suma) dollar-mollarDollar știu, dar când l-am întrebat ce înseamnă mollar a fost nedumerit. Nu înseamnă nimic. E un fel de a vorbi prin aliterație: dollar-mollar.

Asta m-a făcut harcea-parcea.

Procedeul urcă în Orient până în noaptea timpurilor. In Biblie, in Torah, in primele versete, aflăm că universul înainte de creație era tohu-bohu, sau tohu-va-bohu (תֹ֙הוּ֙ וָבֹ֔הוּ).

Stan și Bran, așadar. La fel ca de-a tura-valea, etc. Lucruri care nu înseamnă nimic, dar marchează conversația. Motiv pentru care și maghiarii au preluat numele duo-ului Stan és Pan.

Helter skelter cum cântau Beatles-ii.

Așa că acum eu o iau lipa-lipa, făcând-o lungă-scurtă… Sunt procedee poetice instinctive și iraționale. Nu trebuie căutată aici vreo logică. Stan și Bran vor rămâne în România etern cu numele ăsta. Stan és Pan la unguri.

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul…

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul… Aceste cuvinte în română (și toate derivatele lor) au la origine aceeași etimologie, chiar dacă vin din surse diferite, împrumutate în epoci diferite.

Rădăcina indo-europeană *kam– sau *kamb– redă ideea de curbură, de ceva îndoit sau cu boltă, de unde sensul de cameră, ca în greacă și latină: kamara/καμάρα, camera (chambre).

În română, camera e un neologism, împrumut din italiană în sec. XIX (aveam turco-arăbeștile odaie sau iatac înainte) în vreme ce cămara (același cuvânt cu cameră) este cel moștenit, cel mai probabil direct din latină. O știm pentru că ne-o arată fonetismul său: în română (ca și în portugheză sau catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călaremamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuțăneaccentuat devine automat Ă. Verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. Camara (sau grecescul kamara, καμάρα), cu trei silabe terminate în -a și cu accentul pe a doua silabă nu putea da în româna veche decât cămară. A accentuat din silaba a doua rămâne A, celelalte două se închid natural în Ă.

Comoara în schimb, care e același cuvânt, ne vine din slavona de biserică, unde grecescul καμάρα a dat, în mod regulat: komora. Acest slavon komora, care desemna camera trezoreriei, haznaua (sensul inițial de cameră boltită dispăruse), a fost împrumutat de români din slavă suficient de devreme pentru ca un o din komora să devină diftong: oa, comoară. La fel cum latineștile porta și morte(m) au dat poartă și moarte, komora a dat comoară. Împrumut vechi, așadar, vorbitorii nerealizând, desigur, că e același cuvânt cu cămarăCămară, comoară, iar în sec. XIX am împrumutat din italiană același cuvânt: cameră.

În alte limbi, ideea aceasta de curbură, de boltă, din rădăcina *kamb- a făcut că de acolo avem grecescul  kampē, καμπή, dar și camba, sau gamba în latină, curbura pulpei piciorului, de unde jambe, și jante, janta, dar și jambonul, spaniolul jamòn. Șunca din pulpa curbată.

Dar, dar…

Dar kamara, care în greacă mai desemna și curbura boltei cerului, în avestică, persana arhaică, în limba textelor lui Zarathustra, texte la fel de vechi ca și Iliada și Vedele, desemnează, pe lângă cer, precum în greaca veche, și o centură. Kamar: tot ceva curbat. Cerul, dar și un brâu. Și noi spunem poetic brâul cerului, echivalent cu bolta cerului.… De la acea curbură. De aici kamar = centură, curea în persana modernă, care, preluat de turci și cu pronunție turcească, a dat la osmanlâi kemer, de unde chimirul nostru, adus de arnăuți. Nici nu știam noi că la persanii vechi, chimirul era brâul sau bolta cerului, înrudit cu bolta unei camere, cămări sau comori.

Chimirul haiducesc are așadar aceeași origine semantică și istorico-culturală și vine de la aceeași rădăcină indo-europeană cu camera, cămara, comoara, gamba, janta și jambonul.

Să te curbezi de mirare, nu alta. Să te gondolezi ca un cocoșat.

Despre cocoașă și curbura ei, cf. și aici:

— Curcubeu, castraveți, cocoșați și cucurbitacee…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/07/despre-curcubeu-castraveti-cocosati-si-cucurbitacee/

Despre alte denumiri ale camerei:

— Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/29/fiu-haz-casa-si-cotet-pericolul-lingvisticii-amatoricesti/

Despre hazna:

Hazna și rahat – când româna confirmă elucubrațiile lui Freud

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/13/hazna-si-rahat-cand-romana-confirma-elucubratiile-lui-freud/

Suprarealiștii, Camus și terorismul islamic ca operă de artă

 

„Actul suprarealist cel mai simplu”, scria André Breton, „este să ieși în stradă cu pistolul în mână și să tragi la întâmplare, cât poți, în mulțime.” (André Breton, Second manifeste du surréalisme, 1929)

Nici un biograf nu s-a priceput vreodată să spună dacă André Breton chiar gândea acest gest, sau era sub influența cine știe căror substanțe când scria, faptul este că exact asta au făcut teroriștii islamici în Paris și Bruxelles, în noiembrie 2015 și martie 2016, ba chiar și acum pe Champs-Elysées în Paris… și că masacre de civili la întâmplare riscă să se reproducă. Ba chiar, experții militari și ai serviciilor secrete recunosc cu jumătate de gură că ele sunt inevitabile.

Se pune acum întrebarea deranjantă: de ce îndemnul lui Breton de a ieși în stradă pentru a trage la întâmplare în mulțime trebuie văzut ca un genial act de provocare artistică, suprarealistă, destinat a șoca burghezul, in vreme ce gestul efectiv al islamiștilor sinucigași se înscrie în oroarea absolută?

Câtă vreme se așează întrebarea în minți, iată un alt exemplu: Histoire de l’Oeil/Povestea ochiului a lui Georges Bataille, text emblematic al unei întregi generații interbelice, se încheie cu asasinarea exuberantă și juisivă a unui preot în biserica în care oficia… Cuplul criminal din poveste îl torturează pe preot înainte de a-l ucide (nuvela e o culminare literară a anticlericalismului francez), ba chiar îi scot un ochi, pe care femeia îl folosește în scopuri de nenumit (de aici titlul: Histoire de l’Oeil).

Ceea ce la Bataille era un gest provocator aplaudat de generații (asasinarea preotului din plăcere și anticlericalism, act gratuit) a fost pus in practică într-o biserică în Franța, tot anul trecut, de către doi tineri islamiști născuți acolo, care au asasinat un preot în plină slujbă.

Oricât de deranjantă ar fi comparația, ne aflăm în situația în care gesturi literare și artistice provocatoare odinioară aplaudate, pentru că rămâneau la stadiul scriiturii abile, sunt deodată puse în practică și se arată a fi gesturi de neînțeles, de un nihilism fără margini. Anumite texte pe care le credeam limpezi capătă astăzi o cu totul altă consistență.

Și iată că dacă ne întoarcem, pentru a înțelege ce se întâmplă, spre un gânditor precum Camus, găsim că el, după război, în studiul său de morală Omul revoltat (1951), analizează fenomenul terorismului și al crimei aparent gratuite cu o detașare care astăzi ni se pare iresponsabilă.

Departe de a ne reconforta, Camus ne înspăimântă prin felul în care, în Omul revoltat, decortică și explică binevoitor fenomenul terorismului și al crimei de protest, pe care el le înscrie sub eticheta: nihilism. (Nihilism, pentru că epoca lui Camus nu reușise încă să se desprindă de influența exaltantă a lui Nietzsche.)

Camus nu își poate ascunde admirația filozofică și morală în fața teroriștilor și anarhiștilor ruși, din cei pe care ni i-a făcut pe vecie familiari Dostoievski în Demonii. Camus se oprește îndelung asupra acestui fapt pe care astăzi am dori să-l uităm, și anume că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer a făptașului odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de europeni, de anarhiștii revoluționari ruși și balcanici.

Camus îi admira, dar exact asta fac astăzi teroriștii islamici, se aruncă în aer odată cu victimele. Iată o întrebare căreia trebuie să-i găsim răspuns pentru a putea decripta epoca în care trăim și pentru a ne cartografia viitorul. Iar dacă ni se răspunde că revolta islamistă e absurdă, pentru că oprimarea presupusă a Islamului de către Occident, care le alimentează acestora mânia, e o construcție fantasmagorică, suntem obligați să constatăm că pentru Camus în Omul revoltat faptul că revolta e justificată sau nu este total irelevant. Ceea ce contează pentru el este gestul revoltei, iar nu consecințele lui: Omul revoltat e cel care spune nu, insistă Camus.

Justificarea terorismului islamic de către Camus este poate ultimul lucru la care ne-am fi așteptat, însă incomodul adevăr este că teroriștii de astăzi se înscriu perfect în definiția nihiliștilor revoltați așa cum îi analiza, cu admirație fățișă, Camus.

Camus și teroristul – „om revoltat”

Qu’est-ce qu’un homme révolté ? Un homme qui dit non. / „Ce este omul revoltat? Un om care spune nu.”

„În vremuri de negație”, scrie Camus în Omul revoltat, „ar trebui să ne punem problema sinuciderii. In timpul ideologiilor, trebuie să ne împăcăm cu crima. Dacă asasinatul are o rațiune, atunci și noi îi urmăm consecințele. Dacă nu o are, atunci suntem în plină demență și nu avem altă soluție decât să-i găsim o consecință sau să ne îndepărtăm.”

Camus încearcă astfel să definească nihilismul (manifestat prin terorism) și ajunge la concluzia că nu poți fi nihilist pe jumătate. Altfel zis – crima derivã de la sine.

Dar ce înseamnă acel nu pe care îl opune nihilistul/teroristul societății?

Zice Camus: „Inseamnă de pildă că el spune «situația asta a durat prea mult», «până aici, mai departe nu se poate», «ați mers prea departe», sau, «există o limită pe care nu o puteți depăși». Astfel, mișcarea de revoltă se sprijină pe refuzul categoric al unei intruziuni sociale socotită intolerabilă și pe certitudinea de a avea dreptate, sau, în cazul revoltatului, impresia că el «are dreptul să…». Revolta nu funcționează fără sentimentul de a avea dreptate.”

După Camus: terorismul modern s-a născut în Europa

Terorismul modern, ideologic și practic, s-a născut in Europa, la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Anarhiștii ruși si cei balcanici, bulgaro-macedoneni, cei din asa-numita Organizație Revoluționară Macedoneană (VMRO) mai cunoscuți si ca „Komitagi”, au asasinat regi si generali, bancheri si oameni politici, ba chiar asasinarea de catre un terorist sârb a Arhiducelui austriac Franz Ferdinand a dus la declanșarea Primului Razboi Mondial.

În anii de prosperitate si credința ferma într-un progres infinit al Occidentului, după al Doilea Război Mondial, terorismul a fost de asemenea practicat activ în Europa de către mișcările de extrema-stângă, Brigãzile Roșii în Italia, Action Directe în Franța sau die Rote Armee Fraktion în Germania Federală.

Tot în Occident, apoi, a fost practicat după război un terorism de un tip aparte, care a fost cel politic, practicat de independentiștii basci și irlandezi, în Spania și în Marea Britanie. (O mențiune aparte ar merita aici și terorismul naționaliștilor algerieni împotriva Franței, atât în Algeria propriu-zisă cât și pe teritoriul Franței metropolitane și care nu avea câtuși de puțin o dimensiune religioasă, musulmană, ci era o simplă mișcare de eliberare națională care folosea metode teroriste.)

Tot în Europa mai trebuie menționate nerezolvatele cazuri de terorism atribuite unor mișcări niciodată identificate, de extrema dreaptă, care căuta să destabilizeze anumite guverne. Așa a fost atentatul de la gara din Bologna, in Italia, din 1980, care a făcut 85 de morți, sau masacrele comise de așa numiții Asasini din Brabant, în Belgia, care între 1982 și 1985 au ucis cel puțin 30 de persoane.

Rămâne un fapt că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de anarhiștii ruși și balcanici. La fel, a existat si continuă sa fie practicat un asemenea terorism sinucigaș de catre asa-numiții Tigri tamîli, din India si Sri Lanka (Ceylon). O vreme s-a crezut chiar, memoria fiind scurtă, că acest tip de terorism, privit cu indulgență din afară, ar fi fost o specificitate exotică locală.

Chiar si după al Doilea Razboi Mondial, terorismul sinucigaș, asa cum il cunoaștem astăzi, nu a fost câtuși de putin practicat in lumea musulmană, primul caz în Occident fiind masacrul atleților israelieni la jocurile olimpice de la München din 1972 de către un comando de teroriști palestinieni.

A urmat apoi terorismul cecen, care a venit cu totul neașteptat, pe fundalul celor două războaie distrugătoare duse de Rusia în Cecenia. Pentru prima oară, cetățenii unor state foste comuniste, care în timpul înșelător numitului Război Rece nu cunoscuseră niciodată oroarea unui autentic război, s-au întâlnit cu lipsa de reguli în violență, cu această metodă neconvențională de a ucide fără discernământ, printre cei lipsiți de apărare, tocmai pentru a răspândi teroarea.

Brigãzile Roșii, în Italia, puteau pretinde că sunt mânate de idealism, de dorința de a crea o societate mai bună, sau chiar o societate perfectă, dar același lucru l-au pretins întotdeauna toți teroriștii. Teroriștii islamici afirmă, de asemenea, că urmăresc să creeze o societate perfectă. In realitate, nimic nu este mai distrugător decât un terorism utopic convins că operează pentru binele viitor al umanității.

Se va mai citi cu folos:

— Teroristul musulman: perdantul radical

— Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

— Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

————————————

Ielele și cum “dumnealor se cam bețivesc”… Despre politețea sarcastică

Nymph

Numele Ielelor, demonicele creaturi feminine din folclorul român care dansează goale prin pădure, echivalentul nimfelor și hamadriadelor ale vechilor greci, a fost corect interpretat ca fiind pur și simplu pronumele personal feminin de persoana a treia: ele, însă transcris fonetic: iele.

Forma aceasta de respect magic, cvazi-religios, care se manifestă prin folosirea persoanei a treia când te adresezi cuiva, sau folosirea pronumelui când îl menționezi persoana a existat dintotdeauna. În secta mistică a lui Pitagora, El, învățătorul, era menționat doar ca: Autos = El !…

La fel se explică și pronumele personal de politețe spaniol Usted. În ciuda interpretărilor diferite și a neconvingătoarei etimologii tradiționale (vuestra merced), Usted vine limpede de la ustad din arabă, termenul care desemnează un maestru, un specialist în ceva, devenit pronume personal. Așa cum italienii spun dottore sau ingegnere când ți se adresează popular-politicos. Ustaz este dumneavoastră și în Afganistan, de pildă, în dari și paștună, moștenire din arabă și echivalentul perfect, la capătul celălalt al vechii arii musulmane, al spaniolului Usted.

Chiar și germanul Sie = dumneavoastră (domnia voastră) nu e altceva decât pronumele personal plural de persoana a treia: ei!

Ei, așa cum maeștrii sufi din Asia Centrală au fost numiți întotdeauna, în persană: Ishan (ișan) = Ei, așa cum Pitagora era numit Autos = El.

De aceea, multe nuanțe fals politicoase, o anume zeflemea manierată, se pierd în traducerea spre limbi care nu posedă asemenea mecanisme de politețe. În Maestrul și Margareta al lui Bulgakov există o scenă care sună fals în mai toate limbile, pentru că dialogul, cu toate nuanțele lui, se pierde. In capitolul 7, Stiopa se trezește dintr-o adîncă beție ca să descopere demonii în jurul lui în apartament, printre ei și sinistrul motan gigantic Behemot.

Aici vine comicăreala: căci Behemot îl examinează pe Stiopa, așa cum zăcea el în pat în stupoare alcoolică, și pufnește, adresându-se celorlalte satane:

Hm, dumnealor se cam bețivesc.

Nu mai știu cine a tradus Maestrul și Margareta în română, citez din memorie, dar acest dumnealor adresat nefericitului Stiopa care își vede moartea cu ochii trece minunat în română, însă se pierde practic în orice altă limbă.

— Dumnealor, mai ales în ultima vreme, se porcesc cumplit. Se bețivesc, umblă cu femei, folosindu-se de importanța lor, nu fac nici pe dracu, dar nici n-ar putea face ceva, întrucât nici nu se gândesc la ce li se cere.

(– Они, они! – козлиным голосом запел длинный клетчатый, во множественном числе говоря о Степе, – вообще они в последнее время жутко свинячат. Пьянствуют, вступают в связи с женщинами, используя свое положение, ни черта не делают, да и делать ничего не могут, потому что ничего не смыслят в том, что им поручено.)

Și Ielele sunt așadar tot un fel de dumnealor, numai că în cazul lor respectul rătăciților prin pădure era adevărat, amestecat cu spaimă tot atât de reală.

Despre o altă traducere ratată din rusă, tot despre politețe și alcool, cf. și aici:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

beh

„Islamologia”, noua „kremlinologie”: jihad între specialiști

mah

Studiul și decorticarea Islamului pentru folosul politicienilor, dar și al marelui public, a înlocuit ceea ce fusese „kremlinologia” pentru ultimele decenii ale Războiului Rece.

Ca și în cazul „kremlinologiei”, „islamologia” vine deseori cu aceleași cohorte de impostori, specialiști improvizați și experți plicticoși, cu discursul amorf, de la care fură vedetele mediatice ale zilei ce vor să ne explice funcționarea inamicului.

Gilles Kepel, in schimb, pleacă de la premisa inversă si acuză influența salafismului, islamul de tip saudit, importat în Europa dupa primul razboi din Golf impotriva Irakului din 1990. Gilles Kepel acuză Islamul însuși. Salafismul se bazează pe doctrina wahhabită, saudită, si a ajuns, prin finanțare permanentă din partea Arabiei si prin nepăsarea si complezenta occidentalilor, sa se impună peste tot ca fiind Islamul autentic. Ceea ce era inițial doar ideologia unei secte din Arabia, combătută militar chiar de catre Imperiul Otoman, a ajuns sa se impună prin impostură ca reprezentând Islamul autentic, global, planetar.

Gilles Kepel, asadar, acuză salafismul ca situându-se la sursa terorismului actual. Expert de teren, el spune: „Mergeți si ascultați ce se predică in unele moschei din Franța.” Evident, Olivier Roy nu poate face asta, pentru că nu știe araba.

Apoi, jihadismul și islamologia trebuie să țină seama și de sofisticarea și modernizarea tehnicilor mediatice jihadiste (aici realitatea dându-i dreptate lui Olivier Roy: acolo unde Osama bin Laden apărea în mesajele sale filmat prost într-o grotă, vorbind monoton o oră în plan fix, jihadiștii de azi (Daesh și Al-Qaeda bătrânicioasă a răposatului Bin Laden fiind inamici de moarte) au devenit producători de filme. Toate acele clipuri cu decapitări, lapidări, execuții și amenințări postate pe Internet, perfect montate și splendid fimate, arată acum o mare pricepere jurnalistică și estetică din partea jihadiștilor din Daesh, ceea ce Al-Qaeda nici n-ar fi visat.

Fenomenul Islamului în Franța trebuie apoi replantat în contextul precis al republicanismului si laicității de acolo. Oficial, statisticile etnice si confesionale sunt interzise in Franța, așa că nu cunoaștem cifra musulmanilor. Toți francezii sunt doar cetățeni ai republicii, indiferent de origine și religie.

In Belgia vecină, însă, regat federalizat etnic intre flamanzi si valoni, situația este exact opusul celei din Franța, si cu toate astea radicalismul islamic a devenit la fel de extins si primejdios, cum au arătat-o recentele atentate, ceea ce tinde sa infirme teza lui Olivier Roy si a celor ce pun terorismul jihadist pe seama sărăciei și a vieții în mahalalele industriale: majoritatea asasinilor din Franța și Belgia veneau din familii înstărite, care trăiesc nesfârșit mai bine în Franța si Belgia decât in Marocul sau Algeria lor de origine. Nu despre marginalizare socio-economică poate așadar fi vorba.

Toate acestea lasă însă cu totul deoparte fluxul migrator dinspre Siria si Irak. Nu din acolo a lovit monstrul terorismului, prin intermediul refugiaților, ci a venit de la oameni născuți și trăiți în Occident, dar specialiștii, „islamologii” și „jihadologii” încă discută despre cum să interpreteze asta, insultându-se în presă.

Se vor mai putea citi cu folos:

Teroristul musulman: perdantul radical

Terorismul și Islamul dezangoasat

Justiția și drepturile teroriștilor în „societatea deschisă”

Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

Câinele din nori… în cultură ca în amor

Horapollo (de la Horus Apollo), cum a fost întotdeauna numită această carte anonimă, a fost singurul text păstrat din antichitate care căuta să explice hieroglifele egiptene. Totul e greșit înăuntru, afară de speculațiile în jurul hieroglifei ce reprezenta o rață și care, într-adevăr, cum spune Horapollo, era un omofon egiptean pentru “fiu”,  “fecior”.

Multe au fost încercările de descifrare ale scrierii egiptene, cazul cel mai tragic fiind cel al părintelui Athanasius Kircher, care chiar credea că găsise cheia și despre care am mai scris aici:

Și Potopul a omorât toți peștii (Athanasius Kircher si oroarea absoluta)…

.

In schimb, următoarea eroare e comică și instructivă: într-un manuscris latinesc (de dinainte de Champollion, desigur) care pretinde că scrierea egipteanã consta doar in rețete si texte alchimice criptate, se vorbeste la un moment despre faptul ca egiptenii ar fi adorat un câine zburator al carui lătrat celest (dihania zbura până in nori si lătra de acolo) facea sa fermenteze laptele vacilor in uger, să se înfricoșeze mercenarii etc…

Imagine fara niciun sens: câine care latra din nori… Voiam sa trec peste ea, până mi-am dat seama ca cei care au scris manuscrisul au înțeles ceva total pe dos, dintr-un sens latinesc producand un nonsens foarte poetic…

Iatã: textele medievale de dinainte de incunabule erau scrise nu doar de mână, dar de multe ori fara o punctuație coerenta, fara majuscule, etc… Or, intr-un text cu nume bizare si cuvinte exotice, printre numele de zeități s-ar fi aflat desigur si cel al zeului egiptean Anubis, care intr-adevar avea cap de caine, da care nu zboarã…

Ei, in mod sigur alchimistul latinofon medieval sau renascentist (vreun Conrad Pelicanus, vreun Agrippa sau Melanchthon, toti nemți posaci) a vazut scris acolo “canis anubis

c  a  n  i  s  a  n  u  b i s” …

si a inteles… “a   nubis” ! …. Din nori !…. Ha- haaaaa: cainele Anubis – cainele “a  nubis”… si a brodat acolo cum urla javra misticã din nori etc…

Sigur, se poate obiecta, corect în latină ar fi fost a nubibus (“din nori”, cu ablativul). A nubis e latină “de bucatarie”, latin de cuisine, din cea pe care o numim dog latin. Dar, hei, tocmai de-aia o numim dog latin.

Si cate alte confuzii cauzate de o expresie aramaica rău tradusa in greacă șabada…

In istoria culturii – ca in amor: câte cupluri si mituri nu s-au fondat pe o interpretare gresita, din start, a unui cuvint sau expresii…

 anubis65070_504642902902886_1512105488_n

——

Misofonie de Paști

Grosz-No__73_Restaurant_ca__1925__Berlin972x724

Fiind ajun de Paști și mergând eu la restaurant singur în Bruxelles, dau la masa de alături de unul din cele mai nocive cupluri: cel în care complicitatea funcționează prădător pe atragerea atenției celor dimprejur. Pentru că ei au o complicitate porcească, nu mai au nimic să-și spună și au decis să te agreseze pe tine.

De cum mă așez și scot micuțul și elegantul laptop Air Macintosh pe care scriu toate astea, ochelaristul îmi aruncă hăhăit: — Ce chin să lucrezi în seară de Înviere!

Fuck you, telescop de împrumut, îmi murmur în cap, încercând să mă concentrez pe ale mele.

Ei mestecă zgomotos între ei, mai schimbă niște idioțenii, după care vine întrebarea:

Fără indiscreție, ce scrieți acolo?

— Lucrez la fisc, le spun, iar ei fac pe indignații, prădătorii nerușinați, căci au înțeles că nu-s de abordat.

În stânga am însă și mai rău, o autentică sursă de misofonie. Misofonia este literalmente ura de sunet (de la μῖσος « misos» = ură și « phônê » = sunet) și se referă la senzațiile de dușmănie violentă pe care le încercăm pentru anumite zgomote mici, repetate, ca atunci când la masa de alături, la crâșmă, se trântește o arătare subumană care scoate un telefon cât o placă de caldarâm și-ncepe să privească singur la clipuri muzicale tâmpite, cu ritmuri din cele pițigăiate care-ți pulsează valuri de ură incontrolabilă în creier.

Se holbează rânjind, vita asta din stânga, la clipul schelălăit din telefon, trăgându-și regulat nasul și păcănind mecanic dintr-un pix nefolosit și jucându-se cu lanțul de chei. Ce simt eu se numește misofonie.

Când își mai și țistuie la intervale regulate resturile de mâncare dintre dinți ai dezlegare să-l apuci de ceafă și să-l izbești repetat cu fața în masă.

Misofonia este o afecțiune banală și frecventă în majoritatea cuplurilor. Codul penal nu prevede, din păcate, circumstanțe atenuante pentru actele regretabile declanșate de misofonie.

La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus

82b864b5f7f7d1541b2425bf01a7288e
Ἐκεῖ ἔθηκαν τὸν Ἰησοῦν: Acolo îl depuseră pe Isus.

Verbul folosit de evangheliști pentru depunerea trupului în mormânt este ἔθηκαν, ethēkan. Nimic deosebit acolo, doar rădăcina verbului în sine este interesantă, pentru că, în ciuda aparențelor, verbul este identic cu latinescul facere și cu englezescul to do (tun în germană). Tote astea sunt înrudite, deși nu par.

Rădăcina din ἔθηκαν, ἔ-θη-καν, deși nu pare evidentă pentru ne-lingvist, este *dhe– / θη-: indo-europeanul pentru a pune, a depune, a crea, etc. De aici avem în sanscrită: dadhāmi, eu creez. Prezentul se formează prin reduplicare: dha-dhā-mi, dar cum două aspirate în silabe succesive sunt foarte greu de pronunțat, în reduplicare prima silabă pierde întotdeauna aspirația. așa că forma uzuală e: da-dhā-mi, eu creez.

In greacă, unde consoanelor dure din sanscrită le corespund surde, verbul se conjugă de asemenea la prezent prin reduplicare. De la rădăcina θη formăm prezentul: τίθημι = τι-θη-μι, tithēmi , care corespunde exact lui da-dhā-mi sanscrit.

Aoristul (forma de trecut, de acțiune împlinită) e, ca în Evanghelii: ethēkan / θηκαν: au pus, au depus. La θη- se adaugă ἔ, particula care marchează trecutul, și terminația de persoana a treia pentru trecut -καν.

De la această rădăcină *dhe- sanscrita a format termeni precum dharma și dhaman, care reprezintă legea, ceva care a fost creat definitiv. Le corespunde exact, cu aceeași terminație, însă cu asurzirea consoanei, grecescul thema. Iarăși ceva pus jos definitiv, fie o temă, în sensul pe care îl înțelegem ca subiect ales, fie o provincie bizantină, o themă, o unitate teritorială din administrarea imperiului.

De la aceeași rădăcină care ne-a dat tema mai avem în greacă temelia și temeiul: θεμέλιος, de unde și θεμέλιο, plural θεμέλια: temelia sau temeiul, baza. Ceva pus jos solid și pe care te poți sprijini. Ca dhaman sau dharma la indieni. De aceea, sprijinit pe un temei sau o temelie, tu în-temeiezi. E fascinant să descoperi că a întemeia are aceeași rădăcină cu sanscritul dharma și cu englezescul to do și cu verbul punerii lui Isus în mormânt: ἔθηκαν / ethēkan, dar și cu latinescul facere.

In majoritatea celorlalte limbi indo-europene aspirația s-a pierdut încă din preistorie, așa încât, în limbile germanice, rădăcina *dhe- este cea care a dat englezescul do, to do (în olandeză doen, în germană: tun). To do, dharma, temelia și a face, facere au aceeași rădăcină.

Urmele de reduplicare rămân însă în formele de trecut. Acolo unde sanscrita avea dadhāmi, engleza are de la do forma de trecut did, I did (sanscrită: aham dadhāmi, I did) = am făcut, creat, depus, înfăptuit. Reduplicarea e vizibilă și în englezescul deed, olandezul daad și germanul Tat: fapt, lucru întâmplat sau făcut.

In limbile baltice și slave, de asemenea, aspirația s-a pierdut de la început, așa că lui *dhe- din to do și dadhāmi și τίθημι îi corespunde verbul *děti, în rusă: деть. Tot un fel de a face, a depune, a aduce în existență. De unde și dělo, дело, lucrul, chestia, obiectul, identic formal și istoric cu did și deed din engleză, dar și cu dharma, temelia etc.

In lituaniană, ca și în sanscrită și greacă, verbul și-a păstrat reduplicarea la prezent, precum în sanscrită (dadhāmi ) sau greaca veche (tithēmi): verbul lituanian deti are prezentul dedu, dedi, deda.

Am lăsat la urmă latina, pentru că e un caz aparte. In latină, toate rădăcinile care corespund aspiratelor din sanscrită și greacă au fost tratate diferit, în funcție de poziția lor: dacă se aflau în interiorul cuvântului, rămâneau sonore simple. Lui *dhe-, care a dat to do în engleză și delo în slavonă și deti în lituaniană îi corespunde -di- sau -do- în latină în interiorul cuvântului. Con-do = a crea (do) împreună (con). De aici avem conditio, condiția, baza legală, dharma, temelia. De aceea expresia latină ab urbe condita = de la în-temeierea Urbei, a orașului prin excelență, Roma. Urbe con-di-ta. Tot de aici avem verbul, la origine o expresie verbală: credo = cre-do. Cre– vine de la inimă, cor, iar do este același verb *dhe-: a plasa solid, a pune. A crede este a-ți pune inima în ceva. Cre-do corespunde perfect sanscritului  śraddhāmi.  śrad-dhā-mi = cre-do. In irlandeza veche cretim (pronunțat credim): eu cred. Și desigur, din nou, aceeași rădăcină din englezescul to do.

Cred și credința au așadar aceeași rădăcină cu temelia, tema, dharma, to do și delo. Dar și cu a face, facere, fapt.

Iată:

În latină, în poziție inițială, un sunet aspirat în sanscrită sau greacă dădea automat un F-. De aici abundența de F-uri inițiale în latină. Așa încât *dhe-, care în interiorul cuvintelor latine rămâne D (con-ditio, cre-do), apare ca F în poziție inițială în verbul facio, facere.

Și așa ajungem la verbul latinesc facio, facere, care a dat în limbile neoromane de azi facere, faire, hacer și fazer și care a prezentat întotdeauna o mare enigmă etimologico-structurală. Dacă rădăcina e limpede: *dhe– iar F era de așteptat, avem acolo un misterios –C-. De ce fa-c-ere?

Facere și factum au dat în română facerea și faptul, dar de unde vine acel -C-?

Ei bine, explic asta printr-un vechi imperativ latin dispărut în epoca istorică. Avem un exemplu paralel în lituaniană. Relația dintre latină și limbile baltice este mult mai intimă decât s-a spus vreodată, mergând până la misterioase elemente lexicale, precum numele acelui pește din Tibru pe care romanii îl numeau fără să știe de ce zeus (zivs = pește în limbile baltice). Dar, mai ales, lituaniana posedă o particulă de imperativ, –k. Astfel, de la verbul eiti, a merge, imperativul este eik.

In mod previzibil, verbul nostru lituanian deti, a pune, a crea (rezultatul lui *dhe– și care are prezentul cu reduplicare dedu), are imperativul dek, dekite. Precum imperativul latinesc fac, facite (fă, faceți).

E limpede că latina a posedat un asemenea formativ al imperativului prin -k: fac, facite, de la rădăcina *dhe-. Imperativul *dhek ! a rămas în lituaniană: de-k, de-k-ite: fă, faceți. În latină, acea particulă din imperativul inițial fac, facite (fă, faceți) s-a extins la întreaga paradigmă, ba chiar și la infinitiv. De aici: facere, factum, de unde avem noi a face și faptul și fapta.

Am pornit așadar de la rădăcina verbului care a servit evangheliștilor pentru a desemna așezarea Domnului în mormânt: ἔθηκαν, ethēkan, pentru a descoperi treptat că pleacă de la una din cele mai arhaice și productive rădăcini din limbile indo-europene, *dhe-, cea de la care avem în același timp: dharma, temelia, tema și temeiul, to do, credo și credința, condiția, a face, facere și înfăptuire.

Poate că verbul *dhe– nu era folosit inutil așadar, iar Logosul a vrut ca toate aceste sensuri să se împletească într-o punere în mormânt care a servit de temelie.

Chelie, căpățână și calvarul lingvistic…

skullchurch6

»Isus, ducându-și crucea, a ajuns la locul zis al „Căpățânii“, care în evreiește se cheamă „Golgota“. Acolo a fost răstignit

(Ioan: 19, 17)

Γολγοθᾶς, Golgota, e un plural în Evanghelii. I s-a mai spus  Κρανίου Τόπος (Kraníou Tópos), Locul Craniului, tradus în latină: Calvariæ Locus.

De acolo avem calvarul, chinul insuportabil. Dar calvar, metaforic pentru caznele lui Isus, vine doar de la denumirea latinească a craniului, a căpățânii, calvaria, care o traducea pe cea grecească, aceasta la rândul ei traducând un termen aramaic pierdut (golgota).

Latinescul calvaria supraviețuiește și azi în spaniolul calavera = craniu.

În latină, aceeași rădăcină ne-a mai dat și calvus = chel, cu calviție, în franceză: chauve.

Termenul calvus (de unde calvaria) este însă, înrudit, să vezi comicăreală, cu slavonul glava, cap, căpățână. K (C) s-a întărit acolo în G. In rusă: голова. Dar la fel cum în latină desemnează sfera cheală, goală, a capului: calvus, aceeași rădăcină a mai dat în slavă și gol:  голый, neted, chel. L-am împrumutat și noi: gol.

Acum, în celelalte direcții, avem aceeași rădăcină de la calvus în germanul kahl-köpfig = chel, cu cap (kopf) chel (kahl), dar în iraniană am avut de asemenea rădăcina lui calvus, în persanul kal care, ajuns la noi prin turcă și prin pronunție turcă a dat în română: chel.

Așa că de la aceeași rădăcină a calviției avem noi gol din slavă și chel din persană (prin turcă), ambele trimițând la căpățână și la… Calvar.

Dali-840x350

În noptiera lui Isus (cu un link spre prosopul lui Isus)…

jesus-washing-peter-s-feet-1876

In seara de joi, la Cina cea de Taină, Isus le-a spălat picioarele discipolilor (am mai vorbit despre spălatul picioarelor și în lecția de ieri).

Citim la Ioan, 13: 6, că Petre, viitorul martir și prim Papă i-a spus, uimit, Mântuitorului, pe când acesta îi îmbăia în lighean grosolanele cioate de predicator care umblă desculț:

— Κύριε, σύ μου νίπτεις τοὺς πόδας;

— Doamne, Tu îmi speli mie picioarele?

Verbul folosit aici este νίπτω, νίπτεις: niptō, nipteis, eu spăl, tu speli…

Rădăcina indo-europeană din verbul niptō / νίπτω, a spăla, a fost deja propusă ca stând și la baza latinescului Neptunus, zeul apelor, echivalentul lui Poseidon.

Ea a continuat să fie folosită și până în greaca de azi, inclusiv în derivate precum niptiraνιπτήρα:  chiuveta, lavaboul sau ligheanul în care te speli.

Acum, de ce menționăm acest verb nipto și obiectul de toaletă niptira pe care îl ai în fiecare hotel de hoțomani din Tassos sau Creta? Pentru că una din cele mai ridicole etimologii pe care le găsim prin dicționarele celor care ne ucid limba și ne obligă să scriem cu  din A se numără etimologia noptierei.

Ce este noptiera? Un dulăpior care se ținea la capătul patului cu o carafă cu apă, un lighean și o oliță pentru nevoi presante.

Măsuță de noapte, spun dicționarele. [Pr.: -ti-e-] – Dar dicționarele românești caută să te convingă că noptiera vine de la Noapte + suf. -ieră.

Absolut deloc și absurd, totul e bazat pe o etimologie populară. Echivalentul stupizeniei cu mișto care chipurile ar veni din germană de la un inexistent mit Stock.

In realitate, noptieră nu e altceva decât deformarea grecescului niptiraνιπτήρα. Este chiuveta, lavaboul sau ligheanul în care te speli.

Niptira a dat noptieră, printr-o etimologie populară, cum sunt atâtea.

Κύριε, σύ μου νίπτεις τοὺς πόδας;

— Chirie, su mou nipteis tous podas?

— Doamne, Tu îmi speli mie picioarele?

Cf. și:

În prosopul lui Isus

Ștersul picioarelor cu părul… Când un episod biblic reprezentat de Rubens e preluat de Dali

Rubens-Feast_of_Simon_the_Pharisee

Ștersul picioarelor cu părul… Greu de imaginat scenă mai erotică.

Maria adulmecătoarea.

Scrie la Evanghelia lui Ioan că în Bethania, acasă la Lazăr pe care Isus îl ridicase dintre morți:

Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei şi s-a umplut casa de mirosul mirului. (Ioan 12: 3)

(Ἡ οὖν Μαρία λαβοῦσα λίτραν μύρου νάρδου πιστικῆς πολυτίμου, ἤλειψεν τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ, καὶ ἐξέμαξεν ταῖς θριξὶν αὐτῆς τοὺς πόδας αὐτοῦ: ἡ δὲ οἰκία ἐπληρώθη ἐκ τῆς ὀσμῆς τοῦ μύρου.)

Valoarea erotică și olfactivă a textului nu a fost niciodată depășită. De altfel, căutând azi una din cele mai frumoase reprezentări ale episodului, am avut chiar și un flash pascal: din Maria lui Rubens, cea adulmecând extatic picioarele, în transă erotică abia reprimată, s-a inspirat Dali pentru misterioasa femeie adulmecătoare din tabloul său Marele Masturbator:

Nu am știință ca vreun exeget al lui Dali să fi identificat sursa detaliului adulmecării părții de jos.

Sărbători fericite și multe miresme tuturor.

0367498d93e949f7d1b23e28bdf129df

Пупэ-ми семиколонул: De ce reforma ortografiei poate fi uneori un dezastru

400px-Kazakh1902_(2)

Kazahstanul a luat decizia de a trece la alfabetul latin de la cel chirilic, singura republică turcofonă ex-sovietică unde încă se mai folosește alfabetul chirilic rămânând acum Kirghizia (Tajikistanul, tot cu chirilice, e persanofon, vorbind farsi, iraniana scrisă în chirilice).

Ca și în cazul deciziei Academiei române de a ne recomanda nouă scrierea cu  din A și convențiile interbelice, trecerile astea de la un alfabet la altul sunt la fel de politizate azi pe cât a fost de politică decizia lui Stalin de a impune alfabetul chirilic peste tot în afară de Georgia, Armenia (cu sisteme de scriere vechi, cu o estetică aparte) și cele trei țări baltice (alfabet latin).

Inițial, până prin anii 1930, URSS a impus tuturor acestor popoare din Asia Centrală și din Caucaz alfabetul latin, pentru a le forța să renunțe (în puținele locuri în care se scria pe atunci) la cel arab și pentru a sparge unitatea lumii islamice, în special a celei turcofone central-asiatice.

Invers, China a încurajat întottdeauna, până azi, impus chiar, minorității turcofone, musulmane, uigur din Xin Jiang (Turkestanul chinez) scrierea în alfabetul arab, pentru a-i îndepărta pe uiguri de verii lor din Kazahstanul și Kirghizia sovietice. Echivalentul a ceea ce a făcut URSS-ul lui Stalin impunând scrierea în chirilice tadjicilor, deși tadjika este exact aceeași limbă cu persana (farsi) din Iran și cu dari din Afganistan, aceestea scriindu-se în alfabet arab.

Acum, dincolo de paradoxul politic și abuzurile istorice, alfabetul latin sau cel chirilic sunt infinit mai adecvate structurii fonetice și sintactice a limbilor turcice decât cel arab. Vocalismul bogat și armonia vocalică a limbilor turcice (ca să nu mai vorbim de cele caucaziene) fac ca scrierea în arabă să fie imposibil de citit pentru cine nu are solide studii de lingvistică și istorie. Artificii greoaie de la un scrib la altul pentru a reda sau sugera vocalele și armonia au făcut ca trecerea cu forța la alfabetul latin impusă de Atatürk să fie un real progres cultural. La fel a fost și în URSS, oricât de incomod e adevărul: un real progres.

La sovietici, situația a fost însă mult mai complicată: după perioada de trecere obligatorie la alfabet latin, care a durat un deceniu și jumătate, până în anii 1930, a urmat impunerea obligatorie a celui chirilic. In multe cazuri, regulile de fonetizare în chirilice au fost special croite pentru a face ca limbi foarte apropiate să pară și mai distincte în scris: cercheza și kabarda, de pildă (limbi caucaziene de nord-vest), sau balkara și karaceai (limbi turcice din Caucaz), pentru a căror transcriere au fost adoptate în chirilice așa reguli încât să le facă să pară foarte diferite pe hârtie.

Iar în cazul unor limbi care nu fuseseră practic niciodată scrise până în sec. XX, precum cecena și avara (și toate limbile din Daghestan), limbi caucaziene de nord-est, lingviștii sovietici au creat sisteme de scriere în chirilice de la zero. Uneori cu mult succes.

Peisajul lingvistic al ruinelor URSS este așadar extrem de complex, iar manevrele și capriciile politice ale dictatorilor de azi, precum Aliev în Azerbaijan, sau Nazarbaev în Kazahstan, complică și mai mult situația. Pentru că acolo unde lingviștii vicleni ai lui Stalin născoceau convenții distincte în chirilice pentru a face aceste limbi să pară cât mai diferite, trecerea haotică de azi, necoordonată, de la chirilice la alfabet latin în țările central-asiatice creează distincții și semne diacritice în scriere latină la fel de absurde de la o țară la alta pe cât erau convențiile sovietice în chirilice. Departe de a se apropia de modelul turc din Turcia, aceste limbi aleg uneori reguli de transcriere la fel de opuse și contradictorii cum sunt de pildă, mai aproape de noi, faptul că în polonă SZ redă Ș, iar S e S, pe când în maghiară este exact invers (SZ = S, iar S = Ș). Sigur, aici avem limbi din familii distincte, polona și maghiara nu sunt înrudite, deși vecine, dar în cazul limbilor turcice central-asiatice trecerea la alfabetul latin nu schimbă nimic din haosul creat dinadins în chirilice. Uneori chiar complică.

turpal_nokhcho_illi

Și, în unele cazuri, trecerea la alfabetul latin e total nerecomandată. De pildă, alfabetul chirilic creat pentru limba cecenă (cf. foto mai sus) de eternii dușmani ai caucazienilor, rușii, este atât de bine gândit, atât de frumos adaptat limbii prin jocul cu semnul moale ь și cel tare ъ și prin adăugarea unui singur semn suplimentar, I majuscul latin, fără nici un fel de diacritice, încât în ciuda aversiunii lor pentru Rusia până și ultranaționaliștii ceceni și islamiștii din rezistență continuă să scrie în chirilice. Incercările de a trece la alfabetul latin au fost un dezastru. Pentru a reda în script latin extrem de bogatul fonetism al limbii cecene trebuiau folosite atât de multe diacritice și convenții greoaie încât un text cecen în alfabet latin aduce cu unul vietnamez, încărcat de virgulițe, căciulițe, puncte și bare. Așa că s-a rămas la chirilic, din pragmatism.

Asta pentru a spune că un sistem de scriere e foartea adesea un act politic ce nu ține neapărat seama de logică sau de facilitarea folosirii. Am văzut-o și noi cu Academia.

Duminica Floriilor: o stradă de paie pentru Mântuitor… dar nici o floare acolo

entree-jesus-jerusalem-11

Florii” este impropriu tradus în română ce se sărbătorește astăzi, pentru că nu flori îi aruncau pe cale Domnului ierusalimitanii când a intrat El, Mesia, în cetate așezat triumfător pe un măgăruș, ci parte din straiele lor și crengi tăiate din copacii din jur (finic, dafin, frunze de palmier etc.). Nu flori, însă, nici o Evanghelie nu menționează vreo floare și poate nici nu era încă sezonul. Nici o floare acolo, textul spune clar: haine și crengi sau frunze smulse din copac.

Iar crengile apar, oricum, numai la Matei și Marcu (Mt 21,1 – 9, Mc 11,1 – 10). Luca și Ioan nu menționează decât hainele aruncate în drum. N-avem nici o floare nicăieri. Doar haine, crăci, flenduri și zdrențe.

ἄλλοι δὲ ἔκοπτον κλάδους ἀπὸ τῶν δένδρων.

In Marcu ( Mc 11,1) la fel, se aruncă și se împrăștie hainele în drum:
τὰ ἱμάτια αὐτῶν ἔστρωσαν εἰς τὴν ὁδόν: 

pe când alții taie crengi din copaci:
ἄλλοι δὲ στοιβάδας ἔκοπτον ἐκ τῶν δένδρων.

Crengile au nume diferite în Matei și Marcu, însă ceea ce ne interesează este verbul aruncării în toate versiunile:

estrõsan / ἔστρωσαν / e-strõ-san

Este aoristul de la στρωννύω, strõnnuõ, a împrăștia, sau: στόρνυμι, stornumi, eu împrăștii. A împrăștia așa cum împrăștii paiele, straw, în mod uniform.

Pentru că aceeași rădăcină a dat în engleză straw : paie. Ceea ce împrăștii ca pat, culcuș, pentru oameni sau animale. To strew: strewn, strewed, straw.

Tot în greacă, aceeași rădăcină a mai dat și στρατός (stratós, “armata, un strat uniform de oameni”, căci și strat de la aceeași rădăcină vine).

Mai interesant: în latină aceeași rădăcină a dat verbul sterno, sternere, de unde   a-sterno: a așterne moștenit de noi. De aici avem noi așternutul, care la origine consta din paie împrăștiate. Așternut și straw au așadar aceeași etimologie indo-europeană.

Avem însă aceeași etimologie și în cuvîntul strat, din latinescul stratum. Un strat e ceva care a fost împrăștiat, a-șternut în mod uniform, ca paiele (straw). Nici nu e de mirare că în mai multe dialecte românești (dar și în albaneză: shtrat) strat, straturi e sinonim cu așternutul. Straturile sunt cearșafurile. Sau stratul din grădină, de legume, de pildă, care și el e întins, etalat. Strat (ca și așternut) este așadar etimologic înrudit cu englezescul straw. Pentru că se așterneau paie. Sau altceva, în mod uniform, precum credincioșii își estrõsan / ἔστρωσαν / așterneau hainele în fața lui Isus.

In mod deloc surprinzător, în Biblia gotică a lui Wulfila verbul grecesc estrõsan e tradus prin strawidedun ana wiga: le împrăștiau pe drum: to strew, straw, strewn, street. Wulfila a simțit acolo că estrõsan și strawidedun au aceeași rădăcină.

Street, da, desigur, pentru că cea mai prestigioasă evoluție a termenului este cea din strada / street / Strasse. Strada (la origine strata) nu e altceva decât o acumulare de straturi, de așternuturi de paie sau altceva împrăștiate uniform și compact. Strewed englezesc e echivalentul perfect al latinescului tardiv strata / strada.

Din nou, precum fidelii își estrõsan / ἔστρωσαν flendurile în fața Domnului, făcându-i o stradă spre suferință și salvarea păcatelor noastre, avem acum și revelația faptului că straw, street și strada au aceeași rădăcină cu așternutul și strategia, strat-egia.

Un strat compact de straie și crengi din copaci călca așadar măgărușul Lui, o stradă spre Golgota. Nici o floare însă acolo. Evenimentul biblic nu are nici o legătură cu florile și botanica. Eventual cu paiele, strada, strategia și moartea iminentă. Paiele așternute ale Logosului.

1189820449_B978614143Z.1_20160510103905_000_GPD6ONEJD.1-0

Intrarea lui Cristos în Bruxelles, James Ensor, 1888

Când jumătatea ta narativă te minte: eu și Ivo Sanader…

image44

Eu și Ivo Sanader, în Muzeul Relațiilor Distruse din Zagreb, unde e expus portretul lui.

Astăzi a fost condamnat din nou la Zagreb fostul premier croat, Ivo Sanader, la patru ani și jumătate de închisoare pentru corupție.

Scriu astea pentru că e un om pe care l-am cunoscut foarte bine și care a adunat în sine corupția irepresibilă a politicienilor balcanici și est-europeni după 1989. Extraordinar de inteligent, arătos, capabil și cultivat, o vreme se vorbea despre el ca având potențialul de a deveni… cine știe? Președintele Comisiei Europene sau al Parlamentului European, în perioada naivă a Big Bang-ului lărgirii spre Est.

L-am cunoscut în contextul primului lui proces pentru corupție și al aderării Croației la UE (cu masiv sprijin german și austriac). Băncile din Austria și Germania au fost profund implicate în coruperea politicienilor din Croația și din Balcani în general, și am mai scris despre asta aici:

Conchita Wurst: o anchetă despre sufocanta Austrie…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/11/conchita-wurst-cu-o-ancheta-despre-sufocanta-austrie/

Pentru a scrie o carte despre Sanader și căderea lui și corupția din Balcani văzută prin acest personaj condamnat astăzi am petrecut un an și jumătate în Croația și în Balcani în general, 2011-2012, discutând cu toți politicienii importanți, ba chiar și cu prezumtivi criminali de război, cum e Ivić Pašalić, fostul ideolog al partidului naționalist croat HDZ al răposatului Franjo Tudjman, pe care Sanader (care are origini aromânești din Split) avea să-l democratizeze, făcând Croația să intre în UE și NATO, dar transformând mașinăria statului în bancomatul său personal.

Am scris atunci în presa croată articole precum astea:

http://www.jutarnji.hr/vijesti/dan-alexe-pise-knjigu-o-bivsem-premijeru.-ivo-sanader-nitko-me-ne-moze-pobijediti.-sreca-je-na-mojoj-strani/3081773/

sau

http://www.jutarnji.hr/vijesti/hrvatska/ekskluzivna-snimka-sanader-lagao-o-intervjuu-za-jutarnji/1350399/

M-am întâlnit repetat cu Sanader după ieșirea lui din închisoarea austriacă, am mers în Bosnia și pe coasta mării Adriatice să-i întâlnesc pe cei care îl știau din timpul ascensiunii lui politice, în vremea războiului cu Serbia.

I-am urmărit procesul încă de la început, când se prefăcea că e bolnav, în cârje, cu ceva la genunchi… Iată-mă acolo, în sală, în spatele lui, în penultimul rând, știind că băusem cu el cu o seară înainte și că nu avea nimic la picior:
carja2-599x300

Cartea despre el, care trebuia să fie publicată de cotidianul croat Jutarnji List, nu a putut apărea, pentru că am descoperit în ce măsură cotidianul însuși, ca și toată presa croată, participase la ascensiunea lui Sanader.

Despre personajul Sanader am mai scris aici (în engleză):

Croația e o țară care a fost in ultimii 25 de ani la fel de coruptă ca oricare alta in Balcani și in care dreapta pro-europeană si modernistă s-a dovedit mult mai coruptă decât stânga naționalistă. E singura țară din istoria Europei in care un partid aflat la putere (HDZ al lui Sanader, partidul fondat de Tudjman) a fost inculpat ca organizație criminală în timp ce conducea încă țara (decembrie 2011)…

Frumosul, elegantul si cultivatul Ivo Sanader e un politician foarte important nu doar pentru Croatia, dar si pentru istoria recenta a Balcanilor si a Europei de Est in general. El e omul care a renovat partidul croat de guvernamant, HDZ, partid ce avea o reputatie fascistă, fiind chiar fondat, la inceputul razboaielor din Balcani, ca o formatiune ultranationalista de extrema dreapta.

Un specialist in literatura si istoria teatrului francez, un om care vorbeste fluent patru limbi straine, Sanader nu corespunde câtuși de putin portretului tip al politicianului balcanic corupt.

I-am scris pe când era încă în închisoare în Austria, ne-am întâlnit apoi de multe ori în Zagreb… Când scrii biografia cuiva in viaţã care accepta sa te intalneasca si sa ti se destainuie in mod repetat, esti confruntat cu o dilemă moralã asemanatoare celei din relatiile amoroase, in care stii, sau simţi, ca celalalt te minte, dar rămâi prins în şarmul lui ca gîza în chihlimbar. Intr-un asemenea dispozitiv narativ-afectiv – precum intr-o relatie de amor -, ziaristul biograf ar face mai bine ca in loc sa dea din cap, cu beatitudine sau intelegere, transcriind confesiunile celuilalt, sa se intrebe in permanenta, repetand ca pe o mantra: „oare unde mă minte“?…

Din nefericire, in practică principiul e greu de aplicat, intrucat relația e dezechilibrată: intervievatul sau personajul carismatic (aici Sanader) a carui biografie trebuie reconstituită, e aidoma celui care in relatia de amor doar se lasa iubit, asa incat atunci cand dã si el ceva, ceea ce oferã capătă o valoare disproportionata… corolarul fiind insa ca daca descoperi minciuna, ea intra atunci in domeniul urieşescului, intr-atat de dureros ranite iti sunt asteptările.

Am lucrat așadar o vreme la o biografia lui Sanader, astăzi condamnat din nou, am lucrat, cunoscându-l înseaproape, la un portret pshologico-cultural al acestui fascinant personaj din istoria politica recenta a Europei, care combină particularitatea de a fi un specialist in teatrul francez si literatura germana cu statutul de politician arãtos si magnetic.

Precum seducătorii profesionali, Sanader e un om cu o biografie exotica, incluzând episoade precum faptul ca a vrut sa fie preot si ca a studiat filosofia la Universitatea Papala Gregoriana de la Roma. Tot discutand cu el despre teatrul francez si literatura croatã a Renasterii, ma pregateam odată, fermecat, să inchei acest capitol al tineretii lui, cind mi-a venit brusc ideea, precum indrăgostitilor ce cotrobaie impulsiv prin sertarul fiintei adorate, să cer Universitatii Papale din Roma să mă lase sa vad in arhivele lor cursurile si notele de examen ale lui Sanader din perioada in care studia acolo…

… si iata ca raspunsul oficial a fost că fostul premier al Croatiei nu a studiat niciodata la Universitatea Papala din Roma. Neant!… Niente.

Articolul dureros in care arătam acest lucru a apărut imediat în presa croată… Sanader m-a sunat să-mi reproșeze, precum Barbă Albastră amărâtei tremurânde care a crezut in el, cotrobăiala si lipsa de incredere în el. Culmea e că până la urmă tot eu m-am simțit vinovat!…

Pentru a încheia, exemplul suprem de ce înseamnă să te lași pe mâna unui biograf este tot unul literar. O împerechere a spiritului dusă la extrem. William Golding a făcut asta în romanul său de horror placid The Paper Men: eroul acolo, un scriitor celebru, bogat și hâd, alcoolic îmbătrânit rău (un amestec de Bukowski și Golding însuși) e hăituit de biograful lui, de omul căruia îi dăduse acces la toate hârtiile și toate arhivele, căruia îi povestise spontan și naiv toată viața, sub multele ei cute degradante și neglorioase… Dar, acel om voia să scrie biografia perfectă, căuta să forjeze THE perfect biography, așa că are nevoie ca idolul și personajul operei biografice… să fie mort.

Eu și Sanader.

Să moară. Moartea e finalul perfect. Vreau biografia perfectă.

Așa că biograful îl ucide !…

In manieră benignă, chiar și un simplu interviu e o formă atenuată a acestei porniri. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm biografia pe mâna altora.

483052_489288677771642_1856512_n

Uneltele lingvistului, până una-alta…

uneleteCă românii n-au fost o nație de meșteșugari se vede si din amuzanta origine a termenului unealtă/unelte: el nu e altceva decât un calc după frecventa expresie bulgărească edno-drugo, una-alta. Exact ca în expresia până una-alta.

Edno-drugo (una-alta) e calabalâcul, paraphernalia, ansamblul lucrușoarelor pe care le posezi, cumperi sau vinzi la un moment dat, “aia și aia”… așa cum se mai spune: “cele bune și cele rele”.
.
Una-alta a fost apoi pluralizat de românii care au imprumutat si tradus edno-drugo, făcând une-alte (că doar ai mai multe, nu?…), iar une-alte a fost singularizat în unealtă (cum altfel să zici doar la una din ele?), ca după aceea unealtă să fie la rîndul lui pluralizat în unelte. 
Așa încă pluralul “corect” etimologic este cel vechi: unealte, une-alte, care a fost “normalizat” în unelte (de la singularul refăcut unealtă), când s-a pierdut sensul formării cuvântului.
.
Ne putem închipui perplexitatea primilor meșteșugari români: — “Măi frate, cum le zicem la astea?” — Eh, une-alte…”
—.

O tumoare malină în bot… Despre falșii jurnaliști și impostorii internetului

Am pus dinadins ca featured image această poză a statuii  “Europa” din fața clădirii din Bruxelles a Consiliului UE, Justus Lipsius, mai cunoscută ca “Just Lips”. Asta ca să nu apară la postarea pe FB, în primele rânduri vizibile, că e vorba aici de un prost și rachiunos impostor care se dă jurnalist.

Mitologia Greciei antice ne spune așadar că Europa era o tanara feniciana, o levantină care, sucindu-i mintile lui Zeus cu nurii ei, l-a facut pe stapanul tuturor zeilor sa i se arate sub forma unui enorm taur alb, care a rapit-o pe sfioasa fecioara si… s-a unit cu ea intr-o maniera de nedescris in limbaj uman.

Europa a fost dusă, așadar, în tropot taurin catre bârlogul nuptial ce avea sa devina continentul nostru. Oricum, oare câți din eurocratii si ziariștii care trec prin fata statuii fecioarei cu taurul, din poarta bunkerului din granit roz care e Consiliului European, stiu ca la originea Europei se afla o imperechere impotriva firii?… In nici un caz Malin Bot.

bot-1

Acum, după această anodină întroducere, să trecem la prostul ranchiunos Mălin Bot, care a reușit ieri să îmi blocheze pe vreo două zile contul FB, denunțându-mă mincinos, în serie, pentru că îi revelasem public impostura.

Nu știu cum a făcut, probabil denunțuri în valuri, ceea ce arată că are o structură de troli în spate. Facebook nu  blochează pentru o plângere-două.

Prostul ranchiunos Mălin Bot, așadar, dat recent afară de la România Liberă, omul cu sirenele mincinoase de la la EVZ, pentru incompetență, se vrea campion al luptei anti-PSD. Pentru asta, orice minciună e bună.

Prostul autentic crede însă că poate posta orice minciună despre UE, convins că nici tu nu știi…

Atenția mi-a fost atrasă de un artciol al lui în care el spunea din titlu că Dragnea e simbolul corupției la Bruxelles și că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD-ul:

Dragnea este un simbol al corupției la Bruxelles. PSD riscă o sancțiune fără precedent

Mălin Bot arată în acest articol că nu cunoaște instituțiile UE și nici cum funcționează ele, nu știe numele celui mai important Comisar UE după Juncker și crede că Frans (iar nu Frank, cum scria el) Timmermans lucrează la Parlament, inventează că socialiștii europeni vor să dea afară PSD și pune Bruxelles în titlu pentru a da seriozitate minciunii inculte.

Am scris așadar foarte frumos că nimic nu e adevărat acolo. Nu știe nimeni de Dragnea la Bruxelles, iar socialiștii europeni nu se pregătesc să dea afară PSD-ul. Faptul că nu iubim PSD-ul nu justifică minciuna.

Articolul lui e plin de erori (deși între timp a mai corectat). In urma discuției, care a durat ore și la care au participat zeci de oameni (în final el a reușit să facă Facebook să îmi șteargă postările și să mă blocheze), a mai corectat, da, din erorile articolului.

Comisarul european olandezul Frans Timmermans era făcut de Malin Bot ca fiind șeful socialiștilor europeni și europarlamentar. Spre stupefacția mea, atunci când l-am informat că Timmermans e de fapt Comisar European, iar nu europarlamentar, Malin Bot a căutat să mă convingă că Timmermans este prin definiție și europarlamentar, fiind membru in Comisia UE.

I-am explicit calm, cum a putut vedea toată lumea, că o persoană nu poate fi în același timp membru al legislativului (Parlamentul European) și executivului (Comisia UE). Timmermans e dosar Comisar, iar nu și europarlamentar.

Apoi Malin Bot a insistat în minciuna că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD-ul, totul bazat pe un interviu cu un parlamentar național neamț, nu cu un europarlamentar. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Martin Schulz, socialistul și fostul președinte al Parlamentului European e adversarul lui Merkel în alegerile din toamnă și nu are nici un interes acum să perturbe structura formațiunii lui transnaționale social-democrate.

Ce nu înțeleg acești oameni ca Malin Bot, care inventează conspirații inexistente, este că o structură precum formațiunea transnațională a socialiștilor europeni este o structură democratică. Deciziile nu se iau conspiraționist, în ascuns, de niște șefi. Pentru ca un partid să fie dat afară de acolo, trebuie ca unul din partidele membre să depună o plângere, care se înregistrează și e accesibilă presei și publicului. Se trece apoi la vot în plenară. Procesul e transparent și nu are nimic misterios, e o procedură publică, similară cu Brexitul dacă vrem să găsim o comparație. A pretinde că ai tu informații ascunse e o prostie, câtă vreme tu nici nu știi numele Comisarului UE Frans Timmermans.

O asemenea procedură ar lua foarte mult timp. Ar fi apoi la curent cu asta și cei de pe la celelalte partide. Oamenii ăștia nu sunt dușmani între ei, partidele lor transnaționale nu sunt structuri etanșe, ei nu se urăsc.

Mălin Bot inventează însă că partidul socialist european, sau internaționalala socialistă UE se pregătește să dea afară PSD.

Total neadevărat. Mi s-a atras atenția că în felul ăsta dăunez cauzei anti-PSD. In realitate, aș dăuna jurnalismului dacă aș tăcea. Sunt dușman al PSD-ului, dar el nu trebuie combătut prin minciună, căci atunci nu suntem mai buni ca ai lui Dragnea.

Mălin Bot a reușit însă să facă FB să șteargă postarea mea, unde comentaseră zeci de oameni și unde i se vedea impostura: că nu cunoaște instituțiile europene, că nu știe cine e Frans Timmermans, că nu face distincție între Parlamentul European și Comisia UE etc, etc… Impostura nu are limite în lașitate. Mălin Bot e din ăia care îți taie cauciucul de la bicicletă…

Ca ăia care dau foc blocului ca să nu se știe că ei n-au scos gunoiul la timp.

Ah, iar el e omul cu sirena, da… Sub conducerea lui se publicau din astea în EVZ:

sirena evz
Când i s-a atras atenția, a răspuns că goana după clickuri cu orice preț este “un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”.
Iată ce zicea el într-un editorial în EVZ:

“În ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretenţioşi care desconsideră divertismentul, formula aceasta creşte audienţele mai mult ca orice altceva.

Eu vă asigur că niciunui redactor din echipa EVZ online nu-i face nicio plăcere specială să alimenteze cu titluri rubrica de divertisment şi mai ales să ducă goana după afişări în zone discutabile.

Însă trebuie să o facă zilnic, cu misiunea de a obţine audienţele de care EVZ are nevoie pentru a încasa publicitatea care să permită şi plata salariilor colegilor ce vă oferă conţinut de calitate.

E un rău necesar de care nu putem scăpa acum pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața. Am explicat aceste lucruri în toate mesajele pe care le-am schimbat cu cititorii EVZ care mi-au scris, nemulţumiţi de titlurile din secţiunea noastră de divertisment.

Am explicat-o şi colegilor ziarişti care critică acest tip de conţinut uneori cu o aroganță ușor naivă desconsiderând sutele de mii de români care sunt atrași de așa ceva.

Eu nu critic acest tip de conținut şi nici nu-i desconsider pe cei care îl accesează. Cred că are rolul lui.

Din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic şi ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim zilnic

Măcar acum e clar ce fel de “jurnalism” practică el.

Bostan, dovleac și licori paradisiace

Copchil, bunica mă trimitea vara să păzesc pepenii (la “Bostană”, sau “Bostănărie”, căci creștea harbuji pe malul Ialomiței, neștiind eu atunci că-n poezia mistică sufi persană “bostan”, de unde ne și vine cuvântul, prin turcã, înseamnă pur și simplu: “Grădina Paradisului”).

Dacă bostănăria e pe malul apei, trebuie să fii atent la țiganii nonșalanți ce trec prin fața colibei și care, cât te uiți în altă parte, rup și aruncă-n apă pepeni pe care alții de-ai lor îi pescuiesc mai jos pe râu… căci harbuzul, oricât de greu, nu se scufundă, e ca un Moby Dick dungat, alunecând pe firul apei, tărtăcuța doldora de licori paradisiace, precum acel spermacet, sau spermanțet din capul balenei, de care scria Melville că-l poate îmbălsăma și pe Dumnezeu.

(Fragment din In punctul lui rebbe G., Polirom 2016)

 

Bo-stan, Afgani-stan, Uzbeki-stan, Paki-stan… sufixul persan/iranian –stan e același in toți acești termeni care țin de o geografie politică sau mistică. –Stan: termen indo-european, un loc în care stai. De la verbul *stha-, a sta. Stan este locul in care stau afgani, uzbeci etc… Ajuns, ca împrumut, si  la armeni, care își numesc țara Haiastan, țara armenilor (hai, Հայաստան). Același termen care a supraviețuit în română în stână (cf. textul meu Cu lingvistica la stână…).
.
Da, bo-stan, bostanul venit nouă din turcă, desemna inițial pur și simplu grădina paradisului. Mai precis: Locul Miresmelor – Bu-stan, precum Turki-stan, țara turcilor. Bu, bo, bui = miros în persană. De aici – bu-stan > locul în care miroase frumos, Raiul.
 .
Bustan/Bostan e echivalentul în persană al lui Pardes (paradisul, altfel zis: “locul cu gard”, termen tot persan, și al arăbescului Jennet = Rai, grădină). Despre acei bostani (pepeni) din Afganistan scrie împăratul moghol Babur, cuceritorul Indiei, când plânge în Babur Namah după dulcețurile din minunatul Kabul, lăsat în urmă după își mutase capitala în mlaștinile populate de jivine vicioase din Dehli. In plină vară, Babur făcea să vină pepeni (bustan) din Kabul până la Delhi, în masive lăzi cu gheață și paie, purtate de cămile deosebit de stupide.
.
Prin metonimie, “bostan” a ajuns să desemneze în turcă, limbă profund impregnată istoric de iraniană/persană pepenele, fructul paradisiac prin excelență. Procedeul e banal, sârbii și croații numesc roșiile, tomatele: paradajz. Așa că de la turci avem și noi paradisiacul bostan iranian, care inițial desemna doar pepenele. Au dreptate așadar cei care în dialect numesc câmpul de pepeni “Bostană” sau “Bostănărie”.
.
Iar la întrebarea de a ajuns nobilul bostan să desemneze vulgarul și fadul dovleac nu avem alt răspuns decât a trimite spre sărăcia și lipsa de imaginație a neamului nostru. Li s-a părut lor, în trecut, că trista cucurbitacee mai cunoscută ca dovleac (dovleac venind tot din turcă) e tot un fel de bostan (pepene). I-au zis dovleacului bostan și așa a rămas. Dar bostan era inițial doar pepenele, harbuzul.
.
Ba chiar a devenit și nume propriu, ca acel maior Bostan de la Securitate care mă interoga pe mine și despre care Luca Pițu scria aici, în  “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt” ( din: La cafeneaua hermeneutică, Nemira, 1998).
.
Acum: Bostan = Grădina Paradisului, da, însă Bostan a mai fost și titlul dat unor culegeri de poeme mistice sufi scrise în persană, precum Bostan-ul lui Sa’adi (1257), matricea genului, urmat de Gulistan, tot al lui Sa’adi (Grădina Rozelor, 1258, de la gul, gül = trandafir ).
 Despre  gul, gül = trandafir am mai scris și aici:

A rose is a gül is a gül is a gül…

Ce fel de poezii sufi erau strânse într-o colecție numită Bostan (sau, alternativ, Divan = Sfat)? E știută, poate, aversiunea mea pentru anosta și snob-supra-evaluata poezie sufi despre care am mai scris în câteva rânduri, de pildă:
Iată un exemplu din Bostan, culegerea de istorioare și aforisme a lui Sa’adi:
.
Două lucruri sunt de neconceput:
Să mănânci mai mult decât poți și să mori înainte de sorocul hărăzit.
.
Transcris fonetic:
Do ciz mahal-e-aql ast:
Hordan-e peș az razq-e maqsum o mardan-e peș az waqt-e maalum.
.
Dar toată proza persană e la fel de săracă, dintotdeauna și până azi. Un exemplu: în Humayun-nameh, cartea scrisă prin 1550 de Gulbadan, de fata împăratului Babur, ni se spune cum acesta, Babur împăratul, a primit o scrisoare de la un vag văr din Samarkand, Sultan Husein Mirza care îl invita:

Pregătesc un război împotriva nației uzbek; dacă poți ajuta și matale, ar fi tare bine.“

(ما خیال جنگ با وزبگ * اگر شا هم بیاید  بسيار خوب است

Babur cere atunci un sfat de la Dumnezeu și pleacă la război.

”Dacă poți veni și matale, ar fi tare bine.“ Pe lângă faptul că avem acolo echivalentul unui Wikileaks medieval, vedem și sărăcia imaginației celor pentru care fructul zemos al pepenelui a fost numit simplu: paradis, bostan.

Cf. și:

Despre curcubeu, castraveți, cocoșați și cucurbitacee

A rose is a gül is a gül is a gül

Cu lingvistica la stână…

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)

 
Linkuri spre noi dezvăluiri despre sufism :

Sfîntul derviș din Babadag… (Sarî Saltuk, unul din islamizatorii Balcanilor, e o altă ipostază a lui Nastratin)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

Allah e un gospodar (citind “Sufism and Taoism” in croatã)…

.
Despre sufismul cecen :

Mic breviar cecen…

.
Linkurile de mai sus au și sublinkuri… Filmul complet Iubiții Domnului/ Howling for God poate fi văzut aici :
.

Iubiții Domnului

http://cinepub.ro/site/iubitii-domnului-dan-alexe-1997/

iar cu subtitluri englezești:

Howling for God

Sfânt și profet cămătar într-o nuvelă egipteană de netradus : o nouă privire spre Hagi Tudose…

Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)

Despre banalitatea poeziei sufi si despre inima comparată cu o frigăruie sau un kebab :

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

și

Huzur, Eric Clapton, Che Guevara și teologia musulmană a Prezenței divine

și

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Când Luca Pițu scria “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt”… Inventarul unei moșteniri ratate

The astounding vanishing act of Stavros Lambrinidis

Stavros Lambrinidis, foto: EPA/BREIT ROALD

.
One would think that with Europe surrounded by disasters, the Mediterranean sea a giant liquid cemetery, and the dire state of the refugees in Europe, the EU would need the equivalent of a UN High Commissioner for Human Rights.

Holy Grail!… Europe does indeed have, since July 2012, a Special Representative for Human Rights: Stavros Lambrinidis (55), a former Greek foreign minister (a Socialist, technically). Catherine Ashton gave him that job, shielded under EEAS, the EU’s External Action Service, and sternly instructed him to never, ever open his mouth in public. Or do anything, for that matter. And stay hidden.

Lambrinidis thoroughly followed the instructions and set himself the task of achieving an extremely demanding vanishing act. No interviews. No press releases. No communiques, or press conferences. He doesn’t exist. Just takes home the huge salary, month after month, year by year.

He takes home some twenty thousand euros every month. Since 2012, he never had a press conference, never published a press release, never said anything about the refugees crisis.

After the Socialist British baroness left EEAS in 2014 and the Italian Socialist Federica Mogherini landed at the head of EU’s diplomacy, Lambrinidis stubbornly hid and kept quiet. He was severely traumatised by Ashton, or maybe he’s just afraid of women.

The elusive Lambrinidis sometimes tweets photos of himself in the company of bearded gentlemen, under captions such as:

Always a pleasure to discuss HR situation in world w UN High Commissioner for Human Rights Zeid Al Hussein”… (a Jordanian prince sent out there to defend our rights as humans).

Lambrinidis has a Facebook page with 400 followers… I thought staff at EEAS would be larger than this) His FB page sends us for more information to a long-vanished phantom website: http://www.lambrinidis.gr/.

I started targeting his roaring silence, end of 2013. First, insistently, through the usual EEAS services and corps of spokes, all embarrassed by the opaqueness they had to protect. Impossible to get hold of a phone number, so I dug for his email, buried deeply inside a PDF file on the EEAS website.

Let’s take one polite message I sent him on… on 13 Feb. 2014 (never got an answer, even after I resent the same message many times):

“Dear Mr Lambrinidis,

“The weekly New Europe, with which I collaborate as Brussels correspondent, would like to interview you about your activity as EU Special Representative for Human Rights” etc… (- the rest of the email was detailing the usual banalities a newspaper tells a politician to reassure him of their good intentions.)

No answer. I kept mailing, for more than one year, then I simply sent him (and the EEAS services as well) a set of questions.

Again, nada. Nix. Silence, although it was a nice message. It said:

— “Dear Mr. Lambrinidis,

“Given that I have not yet heard from you, let me provide you with a number of questions that I would like to submit to your attention.

— What would you consider to be your greatest achievement since you took office in July 2012?”

Then some mild questions:

“— How is your office dealing with the refugees crisis? — What are the means at your disposal? Staff? Expertise? Budget? —Who are you accountable to? — How often do you submit reports on your missions?”

Then: “— Do you consider that in view of the global developments your office will gain in importance, and if yes, is that something we have to be worried about?”

Of course, that’s a closed-ended question, of the kind that journalists avoid, since it can be brushed off with a simple “yes” or “no”… But he could have answered that one. It was a friendly hand.

I resisted the urge to ask about his salary. I’m told it’s as large as that of a Commissioner. Something like 20,000 (twenty thousand) euros per month. Deservedly so for someone who is also “Emeritus Professor at the Mariupol Institute of Humanities of the Donetsk University“… yes, you know, that place in Ukraine where there is a humanitarian crisis and a war is raging, as they say in good journalism.

Pantere Parfumate: O spovedanie la hammam

salm

Pantere Parfumate Cap.:  O spovedanie la hammam

Căutam să postez un nou capitol, work in progress, care ar defini mai bine personajul lui Salman din viitorul meu roman “Pantere parfumate“, mercenar cecen, șef de mafie în Moscova atunci când nu e luptător în rezistența din văile Caucazului, când am dat de o poză veche cu el !…

Uitasem cu totul poza asta, singura pe care o am și care arată un pic din aspectul fizic al lui Salman, ba chiar i se vãd ochii, privirea aceea goală, care, deși nu era un om în aparență puternic, îl făcea înspăimântător, căci se deschideau spre un vid moral absolut.

Iată așadar și poza, și draftul de capitol. Rezumat cap. anterioare: Naratorul se află, împreună cu Eva, într-un sat cecen, la munte, pregătindu-se, ajutat de clanul care îl găzduiește și protejează, să urce muntele până la gruparea de rezistență a lui Șamil, unde i s-a promis că va putea filma amputarea mâinii unui hoț, așa cum o prevede șaria.

Satul este Makhketî, cătunul cecen de la munte în care orice rus știe că se petrece prima parte a înfiorătorului roman al lui Tolstoi Hagi Murat.

In Hagi Murat al lui Tolstoi (de la numele personajului istoric, răzvrătitul cecen din timpul cuceririi ruse a Caucazului), roman care descrie dementele distrugeri la care se dădeau rușii sub comanda psihopatului vice-rege Iermolov, lucruri la care Tolstoi a asistat si care l-au dezgustat profund, în roman așadar personajul Sado se întoarce în satul său, pe care îl găsește distrus.

Cu precizie jurnalistică, Tolstoi descrie ruinele, morții mutilați (propriul fiu al lui Sado) și cum rușii întinaseră fântâna și moscheea, pentru a nu mai putea fi folosite (aici pudicul Tolstoi nu dă detalii, spune doar: Фонтан был загажен)…

După care Tolstoi are această tulburătoare imagine, acolo în satul Makhketîî :

“Nimeni nu pomenea vreo ură pentru ruși. Ceea ce simțeau cecenii, de la cel mai tânăr la cei bătrâni, era mai puternic decât ura. Nu putea fi ură, pentru că ei nu priveau javrele de ruși ca pe niște oameni, ci era un amestec de scârbă, dispreț și nedumerire în fața smintitei violențe a acelor făpturi, așa încât dorința de a le extermina, precum dorința de a extermina șobolani, păianjeni veninoși sau lupi, le venea cecenilor natural, ca instinctul de conservare…”

 

 Pantere Parfumate  Cap.:  O spovedanie la hammam

După masa la crâșmă, aveam rezervat hammamul, unde trebuia să mergem cu toții pentru abluțiuni rituale, obligatorii înainte de o amputare. Curățenie completă. Femeia nu conta, putea să se spele singură acasă, așa că i-am încredințat camera de filmat Evei, rugând-o să o pună la încărcat. Bateria se golise și aveam să filmez prin sat după întoarcerea de la munte, odată încheiată ceremonia pedepsei cu amputarea în bârlogul lui Șamil. Nu mă temeam pentru vreme, avea să fie la fel de frumos și la întoarcere, căldarea climaterică de pe acel înalt platou înconjurat de munți asigura o climă constantă, nici prea cald vara, nici frig iarna.

Un sat banal, aducând chiar cu unele cătune din Moldova. Case fără etaj, cu acoperișuri în pantă, ascunzând poduri înalte, pentru grâne. Acoperișuri din tablă, mai rar din țigle. Garduri înalte, din ciment, cu uriașe porți de metal vopsite în albastru sau verde, care ascund curtea. Putere absolută a stăpânului casei în interiorul curții.

Pășeam gânditor lângă Salman, reproiectându-mi în cap coșmarul din zori, când iar căutasem să violez mumia lui Lenin, după ce mă strecurasem nevăzut în Mausoleul din Piața Roșie. De astă dată, reușisem să îmi vâr varga în gura venerată, însă menghina dinților cadavrului îmbălsămat se închisese pe mine, căutând să mă hăpăie.

M-am scuturat când Salman mi-a vorbit, mergând agale lângă mine:

— Întotdeauna am vrut să am un prieten ca tine, mi-a spus pe neașteptate.

L-am privit surprins și îmi zâmbea larg, fără nici o ambiguitate. Văzând că nu spun nimic, a urmat:

— Te gândești că venim din lumi așa diferite, știu. Dar eu vreau ca tu să rămâi cine ești și să fim prieteni așa cum suntem. Mie nu-mi pasă că tu mănânci melci și picioare de broaște și alte scârboșenii de care eu nu m-aș atinge. E cultura voastră, așa ați fost învățați. Eu știu doar că am avut noroc să mă nasc cecen și musulman. Dar n-am nici un merit. Puteam, de pildă, să mă nasc evreu și acum m-aș fi culcat cu maică-mea.

L-am privit și mai surprins:

— Ce vrei să spui?

— Evreii se culcă cu mamele lor înainte să devină bărbați, nu? De-aia sunt așa legați de mamele lor, au un legământ, așa e în religia lor.

Și cum îmi urmărea stupoarea și vedea că e autentică:

— Doar toată lumea știe asta. Ce, nu e așa?

— Nu, i-am spus ferm, aproape răstit.

M-a privit trist.

— Crezi cumva că pot fi numit antisemit fiindcă nu-mi plac jidanii?

— Da.

— Te cred, mi-a spus demn, după un efort. Sunt antisemit atunci. Eu sunt incult, dar înțeleg un om cu o inteligență ca a mea. Am încredere în tine. Aș vrea să mă înveți multe. Aș vrea să înțeleg cine ești, ca să țin și mai mult la tine.

Mergând lângă mine, care tăceam, a murmurat:

— Și eu am mâncat odată melci, când eram la ocnă. N-am spus niciodată nimănui.

Și a continuat să bodogănească:

— Mi-e greu uneori, ce crezi? Sunt incult, dar mă interesează multe. Nu mă ajută mult să-mi petrec ce mi-a rămas din viață pe lângă Ali și tâmpitul lui de frate. Da, grasul de Ramzan. De când te cunoaște tot spune la toată lumea că el ar vrea să devină jurnalist. Dar are deja 40 de ani și n-a deschis niciodată o carte. Sunt oameni buni, clanul lor, însă nu concep alt fel de viață. Eu am mai citit, știi? Mă crezi? Poți să mă pui la încercare. Eu l-am citit pe Dumas, de pildă. Și vreau mereu să-mi găsesc limitele. Eu nu mă tem de nimic. De-aia, deși sunt așa firav, le e frică de mine.

— Îți mulțumesc că m-ai lăsat să câștig la skanderbeg, i-am spus aproape în șoaptă.

— Și tu ai făcut bine că l-ai lăsat pe Ali să câștige. Are nevoie să se împăuneze. E bună dreptatea în competiție, dar șeful trebuie să rămână șef.

Ajunseserăm la hammam, o clădire lungă, cu ferestrele zidite, ce părea să fi fost căminul cultural comunist al satului. La intrare, cel care rupea biletele și număra banii pe pipăite era un orb tânăr. Valea cu două concavități acoperite de piele fragilă erau semnul unei explozii în plină față.

— Oare orbii plâng? îmi șopti copilăros Salman pe când intram.

N-am știut ce să-i spun și deodată m-am umplut de tandrețe pentru el.

Hammamul era într-un uriaș subsol prevăzut cu țevi în canal prin care ieșeau aburii. Totul era nou și improvizat și de proastă calitate, nimic de-a face cu minunatele băi – pe care le văzusem la Tbilisi și despre care Dumas a scris că a trebuit să își lase plămânii în vestibul, din cauza aburilor sufocanți.

Salman m-a uleiat mai întâi. Zăceam pe burtă, brațele întinse de-a lungul trupului, încordat de tulburare. Uleindu-mă, m-a mângâiat de mai multe ori în fanta feselor.

M-am scuzat pentru colăcelul de pe șolduri și burtă.

— O să-mi dispară în călătoria asta, i-am spus gâtuit, atât din pricina poziției, cât și a tulburării.

M-a asigurat că sunt bine așa.

M-a frământat peste tot, făcând să-mi trosnească toate articulațiile, până la ultima falanga a degetelor, dislocându-mă complet.

A urcat pe mine, mai întâi călcându-mă în picioare, trosnindu-mi coloana cu genunchii, făcând “ursul”, ca apoi să-mi bată darabana cu palmele pe buci, amintindu-mi de toaca bunicului în copilărie, bunicul meu paraclisier care mă învața ritmuri complexe de bătut cu ciocănelele pe larga tablă de lemn spânzurată vertical în turnul clopotniței.

Și, amestecând în cap cadavrul îmbălsămat al lui Lenin și ceremonia sufi din sat la care tocmai asistasem mi-am amintit vechea învățătură a sufismului, ca o parabolă pentru abandonul total: că discipolul este în puterea învățătorului precum “un cadavru în mâinile îmbălsămătorului”.

E însă oare posibil ca Salman să fie…? Hm? Așa cum mă mângâia și mă freca… Ai lui l-ar masacra cu bâtele dacă ar bănui. Dar acolo, în cei 15 ani de ocnă în Gulag, de câte ori va fi fost Salman bătut și violat? Goliciunea din ochii lui, calmul permanent, vidul moral, mișcările alunecoase de motan căpătau deodată un alt sens.

— Tu nu crezi în Dumnezeu, nu-i așa? m-a întrebat deodată, masându-mă, părând neafectat de aburii fierbinți.

N-am ezitat mult, Salman nu trebuia mințit.

— Nu, i-am spus, aproape ca un oftat.

Tăcea.

— Dar tu, Salman? Tu crezi?

Nici un răspuns.

— Nu știi, nu? Nu știi dacă crezi? am insistat.

A pronunțat repezit, forțându-se:

— Când treci prin ce-am trecut eu îți pui multe întrebări.

A început să mă biciuiască cu o măturică din crengi fine, făcându-mă să simt că pielea îmi explodează în fâșii roșietice, precum zdrențele acelea colorate agățate de pelerini prin copaci la mormintele sfinților sufi, din care numai satul ăsta avea vreo trei.

M-am lăsat mângâiat, frecat, biciuit în continuare, maltratat fiecare mușchi dureros, mâinile lui alunecându-mi regulat în fanta din ce în ce mai relaxată a feselor.

— In primul război cu rușii, după ce tu ai plecat de aici, noi ne trăseserăm spre munte, iar rușii, intrând în sat, au prins un bărbat, unul singur care rămăsese să îngrijească ceva. L-au căznit zile în șir, după care au spus că a fugit. Dar părinții lui știau că îl omorâseră și au mers să îl răscumpere. Rușii cereau răscumpărare pe cadavre, știi?

Am dat din cap, cu fața lipită pe piatra mesei de masaj.

— Când bătrânul, tatăl, a ajuns la ei cu banii i-au înmânat un sac cu măruntaie.

A început să bată iar darabana pe spatele meu, scrâșnind, gâfâind, cu suflul scurt.

— Un sac cu măruntaie, atât rămăsese. Nici măcar nu se putea ști dacă mațele alea împuțite și oasele rupte proveneau de la un om sau de la mai mulți.

S-a oprit o clipă, trăgându-și respirația prin aburi. M-a întors cu un gest scurt pe spate, m-a încălecat și a început să-mi fricționeze acum umerii și pieptul, fixându-mă prin ceața fierbinte.

— Lăsaseră șase militari în sat, retrăgându-se spre Vedeno. Noi am coborât de la munte, i-am încercuit și i-am prins. Vrei să știi ce le-am făcut? He? Vrei să știi ce le-am făcut?

Mă fricționa și mă strângea și pleznea din ce în ce mai violent, însă nu mai simțeam durerea. Aveam ochii pironiți într-ai lui ca hipnotizat.

— Am coborât tiptil și i-am prins când erau la masă. Ne-am desfătat mai întâi privindu-le vreme îndelungată panica. Vreo două ore i-am privit, așa dezarmați și strânși unul în altul într-un colț al bucătăriei, în vreme ce ne sfătuiam între noi, în cecenă, ce aveam să le facem. Mai toți erau foarte tineri, afară de comandant, dar n-am simțit nici o milă, nici un fel, nu. Nici o milă. Trebuia făcută dreptate, sec, fără sentimente.

— I-am pus să aleagă care din ei avea să moară imediat, jumătate, trei din șase. Au stat și au negociat în vreme ce noi priveam și examinam și ne miram de orbirea lor, căci se străduiau să născocească mecanisme de tras la sorți prin care fiecare căuta să rămână în viață, nebănuind că cei trei care aveau să moară imediat erau cei norocoși.

— Când, sub influența căpitanului, au fost aleși trei, le-am tăiat de îndată gâtul. Eu i-am tăiat unuia, a fost atunci prima oară și n-am simțit nimic deosebit, era ca o oaie, e la fel ca atunci când tai beregata unui berbec, aceeași consistență, aceeași rezistență a tendoanelor, tu pronunți Allahu Akbar, împungi, apeși, faci o mișcare circulară și retezi până la coloană. Sângele țâșnește prin carotidă… Dar, spre deosebire de oi, la oameni se întâmplă altceva, care te poate urmări după aceea…

S-a oprit o clipă din masat. Nu ne puteam lua ochii unul de la altul.

— Omul țipă prin gâtul tăiat. Se aude un vâjâit de la aerul care iese din plămâni, țipă pe acolo, prin gâtul fără cap. Basmele ne-au mințit. Când în basme eroului i se taie capul nu ni se spune că el țipă pe acolo, prin gât, la aer, ca o cucuvaie.

Mă mângâia acum tăcut, mâna lui atingându-mi sfârcurile, stânga-dreapta,  ca ștergătoarele unei mașini.

Cum tăcea, fixându-mă cu privirea lui goală, l-am îndemnat să continue.

— Ai spus că cei trei morți erau norocoșii.

A avut un rictus înspăimântător.

— Pe cei trei vii i-am cuplat cu cei trei morți. Pe fiecare l-am legat strâns de un cadavru, față în față, cât mai strâns, membru de membru bazin de bazin, chip lipit de chip. Ca niște împerechieri drăcești. Fiecare săruta un mort, gură la gură, și i-am lăsat așa în pădure, știind că au să se căznească mai rău ca în iad pe măsură ce cadavrul de care era legat fiecare avea să putrezească și să facă viermi. Gură la gură, ochii holbați în împuțiciunea aia, membrele rigide, o oroare permanentă mai rea decât moartea, animale care dădeau târcoale. Primele trei zile au urlat aproape în continuu, implorându-ne să îi omorâm. Din când în când mergeam să îi privim, dar și ca să ațâțăm în ei speranța că am putea să-i dezlegăm. După trei zile mai țipa slab numai unul. Eu am fost cel care am mers și le-am dat foc, cu benzină, așa direct, vii, dacă mai poți numi asta resturi de viață.

— Ai făcut bine că le-ai pus capăt suferințelor, am spus, știind că formulez ceva plat.

M-a împins cu pumnii în piept, făcând să-mi trosnească sternul.

— Nah. Am făcut-o pentru că începuse să miroasă prea tare, chiar și cei care putrezeau de vii.

Și-a trecut o mână pe față.

— Așa, pentru că m-ai întrebat dacă eu cred în Dumnezeu.

Și tocmai atunci a intrat Ali din chilia aburindă de alături, masiv, burtos, păros, nebănuitor.

— Ce faceți, vă futeți? a hohotit întinzându-ne sticla de vodcă.

Salman a luat-o tăcut, imperturbabil, nesurâzător și a tras un gât.

— Atât ! a decis Ali smulgându-i-o. Avem o ceremonie sacră de împlinit.

Ne-am șters și îmbrăcat în tăcere, fără să ne privim, eu și Salman. Știam că doar profeții falși invocă apocalipsa. Cei adevărați învață că atunci când ai văzut Răul nu mai bodogănești despre el.


10483619_774157899284717_1673336049145061175_n

Ce este PPE? ( întru risipirea câtorva mituri)…

Iohannis nu merge astăzi la mini-summitul partidului lui politic PPE (Partidul Popular European), deși ar fi fost rara ocazie să se întâlnească cu Merkel, Juncker și alții în afara negocierilor cu ceilalți lideri politici UE de alte tendințe politice (socialiști, liberali, sau naționaliști anti-europeni, în cazul Poloniei).

E just, așadar, ce scrie pe site-ul prezidențial pentru zilele astea, 9-10 martie: — “Nici o activitate”.

Întotdeauna, înainte de un summit la Bruxelles, liderii se strâng separat pe familii politice. Astfel, la PPE, unde e Iohannis, este prilejul să discuți cu Merkel, Juncker, Rajoy, Tajani sau Orban… dar Iohannis nu merge, deși e in Bruxelles (summitul incepe abia seara; click pe poză pentru a vedea invitații).

ioh

Acum, eu nu sînt cîtusi de puțin apropiat de PPE, insa am „acoperit“ activitățile acestui partid transnational de când sînt jurnalist in Bruxelles, de aproape un sfert de secol, iar incepand din 2005-2006, când am tradus, din germana in franceza, cartea lui Thomas Jansen Istoria Partidului Popular European ( publicată de editiile PPE in 2006), am intervievat si am discutat cu majoritatea figurilor importante ale partidului.
.

PPE se află la originea UE

eu_flag_1496893c

Intr-adevar, toate marile figuri fondatoare ale UE au fost PPE sau precursori crestin-democrați ai partidului, de la Schuman și Adenauer, trecând prin De Gasperi si pana la Helmut Kohl, toți au fost PPE, promovând federalismul european și împăcarea franco-germană intr-o vreme cînd multi socialisti inca mai flirtau cu euro-comunismul si cu Moscova.

PPE este cea mai eurofilă formatiune politică din Parlamentul European, mai mult chiar si decât majoritatea politicienilor de stânga. Deși latura sa umanist-crestină a fost mult atenuată in ultimele doua decenii, simbolurile rămân, cum ar fi de pilda coroana de 12 stele pe fond albastru care simbolizeaza Europa si care nu e altceva decât coroana Fecioarei in iconografia catolică clasică. Cele 12 stele nu au simbolizat vreodată numărul de tari din UE, stelele au fost 12 de la inceput si sint apostolii din coroana Fecioarei.

stars-panenka-marie

In Parlamentul European, dreapta moderatã a crestin-democratilor se afla dintotdeauna între-o infruntare permanenta cu socialistii. Primii au actualmente 217 de locuri, ceilalti – 189, dintr-un total de 751. Cele doua formatiuni sunt rivale in special pentru chestiuni de putere si bani: controlul comisiilor parlamentare si fondurile pe care le primesc grupurile transationale.

PPE nu este un partid al dreptei dure 

Crestin-democratii (Partidul Popular European, PPE, din care face parte si PNL-ul) nu sint de altfel un partid de dreapta in sensul est-european, dur, al termenului. Ei nu sint o masonerie capitalistă. Dreapta reala in Parlamentul European incepe cu liberalii, minoritari.  Paradoxul e doar aparent, intrucat crestin democratii europeni sînt mai apropiati de socialisti in chestiunile sociale si economice si se deosebesc mult de liberali. Se întâmplã deseori ca PPE sa voteze in chestiuni economice alaturi de socialisti si impotriva liberalilor. Etichetele dreapta-stanga sint astfel foarte nuantate in contextul Parlamentului European.

PPE nu sînt “conservatorii”

Li se spune deseori, absolut impropriu, “conservatorii”. Termenul de “conservatori” ii desemneaza pe Tories britanici, eurosceptici, care nu mai fac parte din PPE încă de la începutul actualei legislații europene, când au părăsit PPE (spre usurarea multora din partid) pentru a forma un mic grup împreună cu “conservatorii” cehi, la fel de eurosceptici, ai lui Vaclav Klaus. Încă de când Marea Britanie a intrat in (pe atunci) Comunitatea Europeană, in 1972, mulți membri PPE importanți au fost împotriva primirii conservatorilor (Tories) in PPE. Conservatorii britanici au fost primiti initial pentru a umfla numarul membrilor si vreme de decenii au adus doar probleme in PPE, insuflandu-si euroscepticismul si aducând o tradiție de dreapta de tip liberal care mergea împotriva traditiei umaniste a PPE. Plecarea conservatorilor, chiar dacă a redus numeric PPE, a restabilit parțial coeziunea doctrinara a formatiunii.

PPE azi

E un grup transnational compus din oameni cu interese diverse si din formațiuni politice heteroclite. PPE este apoi, ideologic, mult mai compozit decit socialistii. Desi ramane principalul grup, PPE e o formatiune ce se straduie din ce in ce mai greu sa-si gaseasca o linie politica coerenta. Contururile sale ideologice au devenit tot mai confuze, pe masura ce PPE a acceptat ca membri unele formatiuni politice de tendinta neoliberala. Asa e FIDESZ din Ungaria, al lui Viktor Orban, sau asa a fost cand a fost primit din Italia partidul lui Berlusconi. Formatiuni ad-hoc, create in jurul unor personalitati al caror profil politic nu corespunde vechiului mesaj umanist si crestin-democrat pe care s-a construit PPE. LA fel, din România a fost primit PNL-ul, deși teoretic e un partid liberal. (Din România fac parte: PNL, UDMR, PMP și… teoretic, da: PNȚCD.)

PPE a fost condus și șlefuit, vreme îndelungată, din 1990 până în 2013, de belgianul Wilfried Martens. Acesta a introdus toată indemânarea eurofilă belgiană (belgienii au fost întotdeauna suprareprezentati in toate structurile pan-europene) si un umanism moale, dar a si impus fidelități contestabile. In mai multe interviuri pe care mi le-a acordat, Martens s-a pronuntat astfel in mod repetat pentru primirea Turciei in UE. La urma urmei, Martens a continuat sa il aprecieze personal pe Ciorbea chiar mult timp după dezastrul electoral total al PNȚCD, iar tãrãniștii lui Aurelian Pavelescu continuă sa fie membri PPE, alături de PNL, PMP și UDMR.

In ciuda protestelor lor, popularii sint asociați acum în Europa cu măsurile de austeritate. Politicienii PPE domină instituțiile europene, de la președintele Parlamentului European, Antonio Tajani, pîna la presedintele Comisiei europene, Jean-Claude Juncker. Ei au pierdut de altfel mult teren, în ultima vreme, în Europa centrală și de est.

Și, desigur, Merkel este PPE, împreună cu Juncker cea mai importantă figură din formațiunea transnațională… dar Iohannis nu merge astăzi să se vadă cu ei la summitul formațiunii lor politice.

O să îi vadă seara, oricum, odată cu toți ceilalți.

——–

 

Akinakēs: decriptarea unui termen greco-scit, sau la ce ar duce o colaborare autentică între arheologi și lingviști

17092242_1447610735258734_1088281058_n

Dorind să arătăm la ce ar putea duce o colaborare serioasă între arheologi și lingviști, am decriptat, la rugămintea lui Cătălin Borangic un termen militar, akinakēs, ἀκινάκης, care la Herodot e dat ca însemnând un pumnal pe limba sciților. Termenul e analizat de un cercetător rus, Sergey Kullanda, care îi atribuie o origine nord-caucaziană (cecenă, nakh) în articolul:

External relations of Scythian [language]

Deși sceptic inițial, am constatat soliditatea, sau caracterul verosimil al majorității reconstrucțiilor lui Kullanda, care are  are o erudiție formidabilă și e convingător mai peste tot, mai puțin în cazul acestui pumnal akinakēs, despre care el are asta de spus:

The word ἀκινάκης used by Herodotus to call Persian (VII 54) and Scythian (IV 62; 70) swords (cf. also Sogdian kyn’k ‘id.’) cannot belong to the inherited Indo-Iranian wordstock where *ki would have become ci. In Greek it is regarded as a loanword, either Iranian (Frisk 1960–73, I: 53) or ‘Pre-Greek rather than Iranian’ (Beekes 2009, I: 51), with no suggested etymology. The word can be traced back to Proto-Nakh *ɦāhḳ́īneḳV ‘iron knife’: *ɦāhḳ́i ‘iron,’ cf. Chechen ēčig, Ingush äšk8, Batsbi _ajhḳĭ ‘id.’ + suffix forming adjectives ­in + neḳV ‘knife,’ cf. Batsbi neḳ ‘id.’ — for North Caucasian etymology see NCED: 851–8529.

Acum, autorul presupune așadar o origine cecenă (nakh). La prima vedere pare a avea dreptate, sau cel puțin reconstrucția lui e plauzibilă. (Nu luăm în seamă, desigur, cecena modernă, atestată în scris doar din sec. XIX, unde pumnal e hingeal (khindjal), împrumut recent din turcă, ca și hangerul românesc. Vorbim de ceea ce putem deduce prin compararea cecenei cu limbile nakh surori, ingușa și batsbi.

Kullanda spune că avem acolo la origine o expresie proto-nakh care ar însemna “cuțit de fier”.

Problema care se ivește imediat este că termenul proto-nakh pentru fier conține o palatală, č sau j (ēčig = fier în cecena de azi) și că pentru a justifica akinak sau akinakē (-es fiind o terminație elenizantă) trebuie să trecem prin multe contorsiuni precum a presupune dispariția palatalei sau j.  Sufixul -in pentru formarea adjectivelor e corect, iar termenul pentru “cuțit de fier” ar fi într-adevăr ēčigiin nek în cecenă, dar trebuie să ne păzim de construcțiile forțate, mai ales că în cecenă avem un ē- lung la inițială care nu ar explica a- din akinak.

Ca o armă să fie numită “cuțit de fier” de către o populație presupune apoi ca acea populație să fi folosit în special cuțite de os sau bronz pentru a justifica adjectivul  “de fier” pentru un pumnal. Populațiile Caucazului, la vremea în care sciții dominau câmpiile din nordul mărilor Neagră și Caspică, practicau de multă vreme metalurgia fierului. (De fapt, precizează Cătălin Borangic: metalurgia fierului chiar acolo a început! Primele cuptoare si prima metalurgie a fierului sunt întâlnite la un trib din Caucazul de sud, tehnologie secretă vreme de câteva secole, ca apoi să cadă in mâna hitiților.)

Apoi, a presupune că cecenii (nakhii) ascunși în văile piemontului Caucazului, dar mai ales în vârful muntelui, unde au avut tradițional contacte mai mult cu cei de pe versantul sud (kartvelienii = georgienii) au putut transmite termeni militari și de civilizație puternicelor federații tribale ale sciților iranieni presupune un alt efort de imaginație. Istoricii, etnografii și arheologii știu că influența culturală s-a manifestat întotdeauna dinspre câmpie spre munte, nu invers. (Acolo unde eu am dat un exemplu de împrumut plauzibil, dinspre nakhi/ceceni spre indo-europeni, acesta se plasează în preistorie, inainte de dislocarea indo-europenilor din regiunea Caucazului – mai multe linkuri la sfârșitul textului.)

La fel, întreaga mitologie nord-caucaziană, la toate popoarele, indiferent de limbă, este de origine iraniană: e vorba de epopeea Narților, unde eroii au cel mai adesea, nume iraniene ușor de identificat, cum au arătat-o și Abaev și Dumézil.

Sciții sunt cei care au urcat până în Caucaz, iar elitelor lor erau deja elenizate in parte. Oseții de azi sunt urmașii lor.

In treacăt fie spus, autorul nu menționează deloc faptul că scita era o limbă est-iraniană, răsăriteană, devenită, în urma migrației prin stepă, limba iraniană cea mai occidentală in termeni geografici. Astfel, schimbarea fonetică ce pare, pentru el, a distinge scita de restul limbilor iraniene, care e trecerea    d > δ > l  (cf. numele scit al castei regale Παραλάται, comparat cu avesticul paraδāta, o dinastie mitică) s-a petrecut identic în paștună, unde padar  >  plar = tată, dasa  > las = 10. De fapt, toate trăsăturile fonetice care pentru autorul rus pun scita aparte se întâlnesc și în paștună. Și astăzi, oseta din mijlocul Caucazului, descendentă directă a limbii iranienilor din stepe, rămâne limba cea mai apropiată de paștună, aceasta rămasă în capătul oriental al ariei iraniene.

In realitate, atât rădăcina *ak– din akinak-, cât si terminația -s sunt indo-europene. *Ak– este o rădăcină pan-indo-europeană pentru a desemna ceva ascuțit. E rădăcina folosită, atât în greacă și latină, cât și în germanică și de fapt în toate limbile indo-europene pentru a desemna un vîrf, un obiect ascuțit pentru a împunge, ba chiar un vârf de munte sau de ou.

Este ceea ce se numește o rădăcină cu flexiune heteroclitică, urcând până la un inanalizabil *ak- care ar fi avut genitivul *aknes. (Găsim resturi de flexiune heteroclitică în mai toate limbile I-E, precum în latină: iter, gen. itineris).

Această rădăcină a noțiunii pentru a împunge cu un vârf ascuțit se regăsește în latinescul arhaic acus (acul moștenit de noi, da), dar și acies; în gr. akis, ἀκί𝛓 (o armă de străpuns, termen atestat în greaca arhaică, cf. referință la final în Chantraine); ak-ro-s, cu extensia -ro-, tot în greacă, pentru a desemna un pisc. De aici: Akro-polis, cetatea din vârf: akro-polis.

Aceeași rădăcina ak- a dat in engleză egg– “ascuțitul”. Exemplele pot continua pe multe pagini.

Rădăcina există și în limbile iraniene și în sanscrită. Sciții erau indo-europeni, desigur, iranieni. Dar acolo avem o problema de netrecut, care ne arată ca akinakēs e un împrumut hibrid din greaca pontică, sau dintr-o limbă indo-europeană din regiune care nu e atestată altfel (autorul însuși amintește alte populații indo-europene care au trăit în stepele pontice, între țărmul mării Negre și regiunea Caucazului de nord, precum sindii, sindoi). Rădăcina *ak- este așadar omniprezentă in iraniană si sanscrită… dar sub forma previzibila *as– in iraniana si *– in sanscrită. *Ak– iranian nu este posibil, pentru că limbile iraniene fac parte din sub-grupa limbilor numite convențional satemopuse limbilor centum, ca greaca și latina (termenele centum/satem trebuie însă folosite doar clasificatoriu, ele nemaiavând azi relevanța ce li se atribuia, cf. link în final).

Pornind de la ipoteza unei rădăcini indo-europene care de la rădăcina *ak- a împunge, a înfige, creează un termen adjectival akin– pentru un instrument de ucis prin înjunghiere (*ak- nu sugerează niciodată tăișul, ci doar vârful: acus, akis, egg, akro-polis), vedem imediat că partea a doua a termenului, terminația compusă finală –ak-es este marca unui diminutiv.

Diminutivul -în  –ka sau -ak (simplă coincidență sonoră cu rădăcina *ak-) e prezent pe o largă arie indo-europeană și este productiv chiar și astăzi: skili = câine in greaca – skilaki = cățel. Acest -ak  sau -ka diminutiv funcționa și în iraniana sciților: sciții, ne spune Herodot, numeau câinele spaka, iar termenul, împrumutat tel quel în timpuri imemoriale în ceea ce avea să devină rusa, limbă slavă de est: sobaka = câine, e reprezentat direct în limbile iraniene de azi prin persanul sag și paștunul spay = câine.

Pornind de aici, iată două ipoteze de lucru (a doua este de fapt cea care înlătură toate obiecțiile), foarte apropiate și alternative, ambele păstrând evidența rădăcinii *ak- (a împunge, a străpunge, a înfige) și a diminutivului –k-es.

1.  *ak-in-os – diminutiv akina-kēs

1. Dacă plecăm de la grecismul arhaic akis, ἀκί𝛓, sau de la un termen identic dintr-o altă limbă indo-europeană apropiată, pentru a desemna un instrument de împuns, obținem *ak-in-os, adăugând banalul sufix adjectival -in (precum de la ἄνθρωπος = om avem ανθρώπινος = uman.).

Akinakēs este atunci diminutivul de la akinos. Totul venind de la rădăcina *ak- a împunge.

Obiectul însuși, akinakēs, arată că nu era un pumnal forjat pentru a tăia cu lama, ci mai ales pentru înfipt. Akinakēs se înfigea, ca latinescul acus sau ca grecescul arhaic akis, despre care o să vedem imediat.

17105334_1447608198592321_437157795_n

Apoi, cum mă informează Cătălin Borangic, și cum se poate vedea în ilustrații, majoritatea pumnalelor akinakai au abia 30-35 cm, chiar dacă denumirea s-a extins astăzi în mod eronat si asupra spadelor scitice.

17092185_1447608421925632_1537085827_n

Sunt mici și, cum remarcă tot Cătălin, probabil că pe mâner se înfășura piele, pentru că, zice el:  n-am prea găsit găuri pentru nituit plăsele.

Este limpede așadar că nu e vorba de o spadă, ci de o armă mică, ceea ce ar justifica diminutivul -akes. Tot Cătălin remarcă: pentru niște călăreți ele ar fi fost practic inutile in luptă; erau folosite pentru sacrificii.

17092242_1447610735258734_1088281058_n

Sacrificiu cu akinakēs pe obrãzarul unui coif  getic de aur din sec. IV-III i.e.n.

2. akis – akina – akinaka

  1. O altă ipoteză, la fel de valabilă, este, pornind tot de la *ak-, de a descompune termenul altfel: limbile iraniene posedă un sufix augmentativ –na. Asta ne permite sa explicam  altfel N din aki-na-kes. Dacă presupunem ca dintr-un grecism împrumutat akis, atestat, care desemna o armă de străpuns (cf. referința mai jos în Chantraine) sciții au denumit spada *akina, prin augmentativul –na, asa cum in limbile iraniene din mard, om, se face mardana, matahală, găligan, atunci *akina ar fi fost spada – împungătarea mare. Un pumnal ar fi atunci akinaka, un împungător mai mic (așa cum un omuleț este mardaka, în vreme ce găliganul e mardana), si avem în final un hibrid lingvistic greco-scit, așa cum era civilizația lor.

Iraniană:

mard = om

mard-a-na = om uriaș, mare

mard-a-ka -= omuleț

La fel, de la grecescul atestat akis, împrumutat de sciți:

akis = armă de străpuns

akina = sabie, spadă lungă

akinaka = diminutiv de la akina

akinakēs = grecizarea lui akinaka

E limpede așadar că e vorba de rădăcina indo-europeană *ak- ascuțit, a împunge, a înfige. Au existat apoi dialecte grecești nenotate. Sau limbi indo-europene intermediare despre care nu știm nimic. Demonstrația prin indo-europeană, prin greacă și iraniană, este însă simplă. Termenul nu are nimic caucazian, iar cele două ipoteze pornind de la *ak- și grecescul akis ne evită contorsiunile de a trece prin cecenă, de a imagina că era vorba de un compus în care ar intra termenul fier (în demonstrația noastră avem un simplu diminutiv, pornind de la grecescul akis) și de a fi nevoiți să explicăm dispariția palatalei č din cecenul ēčig (ca să nu mai spunem că limbile nakh —cecena, ingușa și batsbi— au un vocalism extrem de complex, iar un ē- inițial, deschis și lung, precum în ēčig (fier) n-ar putea niciodată fi interpretat ca un a-).

De asemenea cuțit de fier, în forțata ipoteză cecenă, e prea vag. Akinakēs nu e orice cuțit, ci un pumnal, pe când termenul cecen-inguș-batsbi nek a fost întotdeauna un cuțit cu lamă, folosit pentru tăiat lateral.

  1. Dovada finală

Pentru a evita multe și fastidioase căutări, am mers direct la neegalatul dicționar etimologic al lui Chantraine, care epuizează sursele antice grecești.

Acolo, la rădăcina *ak– în greacă găsim:

akis, ἀκί𝛓, care în ioniană-atică desemnează orice fel de obiect metalic ascuțit: ac de cusut (cf. latinescul acus), vârful suliței, sulița însăși, ba chiar și o foarfecă. Găsim la Chantraine (cf. foto fragment de paragraf cu akis, armă de străpuns,  mai jos) zeci de forme din *ak-, cu sursele antice menționate precis, de la akē, ἀκή până la akōkē ἀκωκή, ba chiar descoperim și un akōn, ἀκών = vârf de săgeată etc.

Chiar și acest akōn, vârf de săgeată (am văzut că akis poate desemna și lancea, și vârful ei) poate furniza un diminutiv akonakēs/akinakēs, deși akis, ἀκί𝛓, rămâne punctul de plecare cel mai plauzibil pentru akinaka.

Explicația cea mai logică și solidă și care nu cere supoziții inutile și intermediare este cea care pleacă de la grecescul atestat akis, împrumutat de sciții iranieni și modificat prin sufixe atestate și încă funcționale în limbile iraniene vii de azi:

akis = armă de străpuns  > akina = sabie, spadă lungă  > akinaka = diminutiv de la akina  > akinakēs = grecizarea lui akinaka

Ne -am îndepărtat astfel vertiginos de vagul și neconvingătorul “cuțit de fier” cecen cu palatalele lui de neexplicat și ē- lung la inițială.

ak-akis-gen-aknis-etc-etc

Iată așadar la ce ar putea duce o colaborare serioasă între arheologi și lingviști etc, etc.


Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor

 .

Irelevanța criteriului centum-satem în lingvistica indo-europeană…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/27/irelevanta-criteriului-centum-satem-in-lingvistica-indo-europeana/

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/04/23/indo-european-and-nakho-daghestani-languages-a-short-typological-comparison/

Mic curs de lingvistică pentru dacopați…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/18/mic-curs-de-lingvistica-pentru-dacopati/

Cu gazda pe pod – termeni de civilizație ce au migrat din indo-iraniană în maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/19/cu-gazda-pe-pod-temeni-de-civilizatie-ce-au-migrat-din-indo-iraniana-in-maghiara/

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/06/prout-port-lorigine-iranienne-du-nom-de-la-riviere-moldave-prut-port-originea-iraniana-a-numelui-prutului/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

Cum sunt cumpărați parlamentarii UE (britanici): ofensiva Adamescu la Bruxelles continuă

Care nu mi-a fost surpriza, astăzi 02 martie, în plenara Parlamentului European la Bruxelles, să văd cum un eurodeputat britanic pe nume Steven Woolfe (cf. foto), din partidul UKIP al ultranaționalistului, anti-europeanuluilui Nigel Farage, cere cuvântul, peste ordinea de zi, și interpelează instituțiile europene, întrebând vehement ce are UE de gând să facă în cazul lui Alexander Adamescu, persecutat politic și nevoit să se refugieze la Londra. Ba chiar, a spus Steven Woolfe, mama opozantului și persecutatului politic Adamescu era să fie răpită din Anglia de niște gangsteri plătiți… se înțelege de către cine.

Mirat de atâta grijă subită de la un europarlamentar pentru familia Adamescu, am văzut că are o activitate parlamentară egală cu zero și că în Anglia e știut doar pentru că la alegeri a fost certat fiindcă a încălcat o lege electorală, uitând să declare o condamnare anterioară pentru că a condus beat. E de altfel comic ca el să se adreseze autorităților europene când și partidul lui UKIP și el au votat Brexit, pentru a o rupe cu Europa și justiția ei.

Cum? Dacă omul a primit bani de la Adamescu pentru a umfla cazul în Parlamentul European? Dar la fel făcuse și Adamescu tatăl.

Am mai povestit cum, pntru a scăpa de justiție, răposatul patron de la cotidianul România Liberă, Dan Adamescu, a plătit la un moment dat o largă campanie de lobbying la Bruxelles, în favoarea lui. Am mai spus cum am fost personal contactat de lobby-ul lui pentru a publica ceva despre persecuția lui Adamescu și cum el ar fi fost un deținut politic în România. Am refuzat, desigur, dar un alt europarlamentar, tot britanic, tot din Londra,  a acceptat bani ca să aducă situația lui Adamescu tatăl în Parlamentul European. Contactat de mine ulterior, respectivul europarlamentar britanic nu-și mai amintea despre ce fusese vorba.

Cel care făcuse asta este șeful grupului eurosceptic ECR (European Conservatives and Reformists), condus de Tories britanici, grup care nu va mai exista după Brexit, după ieșirea Angliei din UE. (Grupul la care a aderat Monica Macovei, de altfel.)

ECR, cu doar 75 de europarlamentari din 751 include, pe lângă cei 20 de conservatori britanici (Tories), câte 1, 2 sau 3 din alte 16 țări. Cei mai mulți, după Tories britanici, sunt 19 polonezi, dreapta dură ultra-catolică, anti-avort, anti-imigrație, anti-gay, anti multe-multe-multe… Tories britanici vor afară din Europa, iar cei patru ultranaționaliști flamanzi (N-VA) din grup cer independența Flandrei și sfârșitul Belgiei.

Bref, nimic foarte european acolo.

Acum, grupul ar fi exotic și bălțat dacă liderii lui s-ar dovedi curați precum cristalul, însă șeful, un Tory de sorginte pakistaneză, Syed Kamall, e cel care a interpelat Comisia Europeană, în calitatea sa de europarlamentar, în favoarea lui Dan Adamescu și, în paralel, a doi gangsteri paramilitari din Azerbaijan, prinși în interiorul Armeniei și actualmente închiși.

European Parliament in Strasbourg

Syed Kamall, liderul ECR în Parlamentul European
(Foto: EPA/PATRICK SEEGER)

Interpelările acestea ale Comisiei în Parlamentul UE de către un eurodeputat, când nu sunt justificate de un interes direct al europarlamentarului în afacerea respectivă, miros a intervenții cu plată.

Syed Kamall a interpelat așadar Comisia Europeană întrebând ce plănuiește Comisia să facă în chestiunea lui Dan Adamescu, „un cetățean german, om de afaceri de marcă și patron de presă în România” care e confruntat cu sinistre acuzații de mită („concerning the trial of Dan Adamescu, a German citizen, prominent businessman and newspaper proprietor operating in Romania”, who faces ignoble charges of bribery in Romania.)

Același Syed Kamall a mai intervenit separat în Parlamentul European și pentru doi gangsteri din Azerbaijan, care lucrează pentru serviciile secrete azere, Dilgam Ahmadov and Shahbaz Quliyev [Kamall a scris chiar rău unul din nume, pentru că e în realitate Guliyev], încarcerați în Armenia pentru incursiune ilegală în regiunea Nagorno Karabakh.

Când l-am contactat, intrigat de atât de multă grijă din partea lui, europarlamentar britanic, pentru Dan Adamescu și pentru doi agenți azeri, Syed Kamall mi-a răspuns, prin email:

„Dacă primesc o cerere de la un alegător din circumscripția mea, Londra, am să mă folosesc de poziția mea pentru a formula întrebările lor în fața Comisiei, în cazul în care nu am eu răspunsurile. („If I receive a request from a London constituent, I will use my role as their representative to relay their questions to the Commission if I cannot answer them myself”.)

Ca și în cazul lui Steven Woolfe (pentru Adamescu fiul), e comic ca  ca Syed Kamall să se adreseze autorităților europene pentru a-l salva pe răposatul Adamescu senior, când și el și Tories, conservatorii lui, au votat Brexit, pentru a o rupe cu Europa și justiția ei.

qardasi-danisdi

Shahbaz Guliyev, unul din cei doi gangsteri și paramilitari azeri deținuți în Armenia pentru care Syed Kamall a intervenit în Parlamentul European.
(sursa: http://ru.oxu.az/society/32640)

Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

images

Nu, n-am stat treaz toată noaptea, căci era previzibil că Moonlight și La La Land vor fi cele mai răsplpătite

primul din corectitudine politică, al doila din pricina presiunii studiourilor și a campaniei masive (14 nominalizări).
Iată premiile din marile categorii, cu linkuri spre cronici, inclusiv linkuri spre anii precedenți ai Oscarurilor, 2013-2016 / Se va vedea că mai toți anii au fost dezamăgitori, cu excepția lui 2014 (Birdman).

BEST PICTURE – Moonlight

Când am publicat cronica (Moonlight, o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar), au sărit unii pe mine că aș fi rasist. Ironia era că în film fiecare al doilea cuvânt este nigger. A pune asta în titlul cronicii se numește metalimbaj si e o tehnică retorică ce se bazează pe ironia și cultura cititorului.
Oricum, cronica e aici. Să spunem doar că oricare din filmele în competiție merita mai mult premiul decât Moonlight, inclusiv Arrival, La La Land sau Hidden Figures merita premiul (dar nu Fences).
Moonlight a mai primit și premiul pentru scenariu adaptat și ROL MASCULIN SECUND: Mahershala Ali. Acesta mai figura și în Hidden Figures, tot într-un rol secund.
2016-11-12-1478968630-1457362-manchester2674x491

ROL MASCULIN: Casey Affleck in “Manchester by the Sea

Nu am nimic de adăugat față de ce am zis în cronică. Pe scena flashback a incendiului în care ard copiii personajului se aude în spate Adagio in G minor al lui Albinoni.

lalaland

ROL FEMININ: Emma Stone in “La La Land

“La La Land” a mai primit și pentru REGIE (Damien Chazelle) și CINEMATOGRAPHY.
Merita mai mult Silence al lui Scorsese, selecționat doar în categoria asta
screen-shot-2016-09-28-at-12-28-55-am

ROL FEMININ SECUND: Viola Davis in “Fences

Film de la care am ieșit din sală, ca să nu-mi provoace sechele ireversibile.

arrival

SOUND EDITING Arrival

Nimic de zis aici, deși în dezastrul selecției, acesta merita premiul ce mare, de fapt.

———–

405289_554

CEL MAI BUN FILM STRĂIN:

“The Salesman”

Ăsta da, este filmul care dă o notă de decență ansamblului palmaresului. Să vedem însă dacă echipa va primi viză pentru am merge in SUA. Spusesem de la început că e cel mai mare concurent al lui Toni Erdmann, filmul coprodus în România de Ada Solomon.

Se pare că se va face un remake al lui Toni Erdmann… cu Jack Nicholson. Fremătăm deja de iminența grotescului.

—————-
toni-erdmann-5-rcm0x1920u
——————————————————-
O selecție din filmele de anul ăsta, din toate categoriile, urmată. jos, de bilanțul anilor precedenți, 2013-2016 :

Fences: încă un teatru stupid cu negri la Oscar – de evitat absolut

Hidden Figures, un film cu negrese la Oscar (și NASA)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/11/hidden-figures-un-film-cu-negrese-la-oscar-si-nasa/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Hail, Caesar! (2016) – un filmuleț anost cu actori irosiți

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/23/star-wars-rogue-one-din-care-aflam-din-nou-ca-nu-exista-varianta-corecta-a-mitului/

“Silence” (Martin Scorsese, 2016), tăcerea lui Dumnezeu…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/15/silence-martin-scorsese-2016-tacerea-lui-dumnezeu/

Manchester by the Sea și Adagio de Albinoni pe fundal de copii arși…

The Salesman (Forushande) – un film iranian la Oscar: cronica unui iranofil

Toni Erdmann – catehismul iubirii paterne și al supraviețuirii sociale…

“Jackie” și “Neruda”: când performanțele actoricești nu pot salva un film fără structură

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

N

Cum se traduc de mântuială dialogurile filmelor străine în România

264921_219827998051046_6149046_n
.

Mi-am amintit deodată de o traducere idioată și leneșă de care m-am lovit atunci când, acum câțiva ani, a trebuit să să proiectez la București filmul meu Cabală la Kabul.

Filmul (link mai jos) e vorbit în persană (farsi, sau mai degrabă dari, cum e numită persana în Afganistan; același lucru cu tadjika) și un pic de paștună. Limbi pe care le-am învățat acolo. Cum mai nimeni nu vorbește limbile astea în România, am dat firmei specializate din București filmul și fișierele Word cu subtitlurile, traduse tot de mine în franceză și engleză, pentru ca ei să le facă în română, traducere de pe traducere, și să poată să le pună exact acolo, milimetric, unde apar in versiunile engleză și franceză. Dar am insistat sever că vreau să văd rezultatul final înainte ca ei să graveze dialogurile pe imagine. Aveam (cum e și sănătos să ai) o bănuială.

Când am ajuns la ei în studio, la București, erau foarte ofuscați de atâta neîncredere in calitatea muncii lor.

Dăm noi drumul la film, cu simularea de dialoguri proiectate electronic pe ecran.

La începutul filmului, e o scenă unde eu, care filmez, ies cu bătrânul Isaac în stradă să cumpărăm pâine.

La brutărie, Isaac plătește și pleacă fără să ia pâinea. Eu merg după el, nedumerit, filmându-l din spate și întrebându-l de ce nu ia pâinea, iar deoadată văd pe ecran:

EU — Isaac, ai plătit și nu ți-ai luat barba.

Isaac — Dă-o-ncolo de barbă.

EU  — Dar nu mai avem barbă deloc !…

Isaac — Lasă barba, vino.

Traduseseră, evident, ca niște escroci, în grabă, iar ochiul de hoțoman al traducătorului a crezut că vede beard acolo unde era bread în subtitlurile engleze.

Dacă nu interveneam, filmul ar fi fost proiectat în sală cu scene de neînțeles, unde eu îl întreb pe bătrânul evreu de ce nu și-a cumpărat barbă.

Sigur, se poate pune întrebarea legitimă: de ce n-au comparat cu traducerea franceză a subtitlurilor, dacă nu erau siguri? In franceză nu poți confunda pain cu barbe. Asta a fost prima mea intrebare.

Iar omul firmei de traducere:

— Cine dracu mai știe franceză azi?

EU: Dar voi nu ați văzut pe imagine că omul merge la brutărie?

EL: Dumneavoastră credeți că noi avem timp să vedem filmele? Am tradus direct de pe fișierul Word. Bread / beard a fost o mică scăpare.

EU: Stimat om bun. Cine pleacă la piață să-și cumpere barbă? Și cum să traduci fără să vezi filmul?

EL: Așa face toată lumea, n-avem timp. Traducem din Word.

EU: Păi și dacă vezi în lista de dialoguri “STOP !” și n-ai scena filmului in față, de unde știi dacă e Stai!, sau Taci!, sau Opriți-vă etc. O persoană sau o armată?

A dat din mână a lehamite. Am făcut tot eu și dialogurile românești, cum se poate vedea mai sus.

Dar de atunci mă trec fiori când mă gândesc că în România rulează filme chinezești sau japoneze… Cu subtitluri făcute de ăștia.

Cf. și:

Titluri traduse aiurea (II) : “Numele trandafirului”…

 

Fences (2016): încă un teatru stupid cu negri la Oscar – de evitat absolut

screen-shot-2016-09-28-at-12-28-55-am
.
Mai devreme, m-au criticat unii că am intitulat cronica unui alt film din competiție la Oscaruri:
Era vorba acolo, în cronica mea, de un metalimbaj critic, care presupune umor și glandă hermeneutică din partea cititorului. Ideea fusese, cum am mai spus-o, că anul acesta, după ce organizatorii Oscarului au fost criticați anul trecut că nu selecționează suficiente filme cu negri și minorități (ceea ce nu e nici măcar adevărat), anul ăsta au o selecție de mizerii de nevăzut, alese chiar pentru Best Picture, doar pentru că au actori negri sau regizori negri.
.
Un cretin tânăr m-a tratat de rasist că zic asta.
.
Ei bine, Fences, realizat de Denzel Washington, care și joacă în rolul principal al gunoierului negru care ar fi putut fi campion de baseball, este un film atât de stupid, manierat și pretențios că poate produce sechele ireversibile dacă nu ieși din sală la timp.
.
Am ieșit din sală după jumătate de oră, cu tâmplele zvâcnind. Nu nu se poate vedea așa prostie pretențioasă până la capăt. Sunt mulți ani de când nu mai ieșisem de la un film. Fences ăsta e un dezastru absolut, de zvârlit fără ezitare.
.
Prost scris (bazat pe o piesă de teatru), artificial jucat (ți-e silă să te uiți), filmat kitsch, filmul despre gunoierul negru în Pittsburgh în anii 1950 este un dezgustător exercițiu în manipulare comercială prin șantaj de corectitudine politică.
.
Ca să se salveze, toți actorii negri își spun nigger, potrivit scenariului, la fiecare al doilea cuvânt.
.
Filmul ăsta nu este doar o rușine totală, dar ar trebui să fie materie obligatorie în școlile de cinema, pentru a arăta la ce extreme ale aridității ucigătoare poate duce prostia bine-cugetătoare.
.
Se află în  competiție, în acest dezastruos an pentru Oscaruri, cu:

Moonlight (2016), o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar