Skip to content

Nabokov și niște fluturi fără dovadă

NabokovInscription2

Fluturi desenați de Vladimir Nabokov

Când fiică-mea a venit acasă buhăită de plâns, frumusețea ei hieratică sluțită de muci și ceva bale la colțurile gurii, a știut doar să geamă, ca un animăluț rănit:

— M-a lăsat. M-a lepădat, imbecilul.

Am înțeles pe loc: încă de când ne instalaserăm în Bruxelles, o avertizasem să nu umble cu români. Adu-mi acasă un caid al mafiei albaneze, un scriitor venezuelean în exil, un bucătar japonez, ce vrei tu, dar nu te băga cu români. In loc de asta, ea se încurcase cu un traducător român de la Comisia Europeană.

Îi știu, și eu am fost ca ei: românii au o obsesie cu atributele bărbăției (ceea ce nu arată, de fapt, decât masculinitate șovăielnică). De-aia menționează, foarte mulți, în conversațiile politice: cojones/cohones… Dacă esti bărbat, trebuie să le ai. Bărbatul român are cojones, el nu plânge, nu face labă.

El are corp astral, cu cojones magnifice. Îți vine să-i fuți un cap în gură de când îl vezi.

Ăștia cred că că dacă te masturbezi îți putrezește creierul și o să ai măduvă de calitate inferioară. Și faci copii labagii.

E comic, da, pe-aici prin cartierul european din Bruxelles, unde lucrează cei presupuși a fi cei mai deschiși la minte dintre tinerii români, traducători și asistenți parlamentari și altele, dar să-i auzi pe la petreceri când după multe pahare vine vorba de masturbare. Sar toți ca arși la cea mai mică bănuială că și ei ar face-o…

— “Huuu? Miii? Men, I don’t do that, I’m a man !… Jeeezăs. I have a girlfriend.”

Pentru ăștia masturbarea rămâne interzisă teologic, fiind un mare păcat întrucât deturnează sexualitatea de la scopul ei natural : reproducerea. Biblia o spune explicit in istoria moralizatoare a lui Onan. Masturbarea duce la cele mai sinistre dereglări ale corpului si spiritului. Creierul se usucă și se atrofiază; corpul se dereglează; bolnavii au caracter lasciv și asocial; unii mor efectuând un act sexual normal; societatea trebuie să se protejeze împotriva acestei grozave maladii morale și fizice.

În mintea lor funcționează o prelungire a credințelor antice, aceea că există un raport strâns între spermă, creier și măduva spinării, ele având aceeași natură.

Unii devin orbi, iar creierul altora se usucă atât de mult încât îl auzi cum sună și foșnește în cutia craniană; epilepsia e simptomul cel mai benign.

Am auzit că unii urmează terapii de dez-masturbare, însoțite de o dietă culinară strictă (renunță la junkfood, de pildă). Există cure colective de dezintoxicare de sex, sex addicts, asa cum unii se duc la alcoolici anonimi; de altfel, săracii, atunci cand reusesc sa nu se masturbeze uitîndu-se la pornografie într-o zi se mândresc ca sunt sober… Are you sober today? e întrebarea standard, anodină,  în asemenea terapii de grup, expresie luată din limbajul alcoolicilor anonimi (ideea principală este că bolnavii trebuie să reziste un număr de zile sau luni fără să privească sex online).

 

Plângea săraca atât de necontrolat că nici n-a știut să-mi spună ce se întâmplase.

— E definitiv? am întrebat-o, strângând-o în brațe, suferind odată cu ea.

A început să bocească și mai tare.

— Vrei să merg eu să vorbesc cu el?

Nu știu ce mă apucase să propun asta.

 

Am ieșit, am urcat la volan, deși o roată era pe jumătate dezumflată, și am condus prudent, pentru că băusem, până la apartamentul ticălosului.

Nu mai fusesem la el, nu mă invitase, deși o terfelise pe fiică-mea vreun an. Am sunat, acolo la etajul nouă, a deschis și iată-l. Chiar și în interior purta eșarfă scumpă. Ah, ce-i detest pe îmbuibații ăștia. Dacă aș fi om invizibil, aș achiziționa mai întâi și mai întâi o forfecuță nevăzută și-aș deveni teroarea tâmpiților cu eșarfe somptuoase, ăia care le aranjează faldurile grijuliu, să fie eticheta de pe franjurii cârpei pe dinafară, mereu la vedere.

Din neantul minții lor ar țâșni deodată forfecuța justițiară: “harrrșșș”… a căzut eticheta Kenzo, tâmpitule.

Deocamdată am cumpărat o lupă, din aia mare de medic legist, și când văd unul, mă apropii și cer voie, în puține cuvinte, să examinez eticheta. Simt deseori reticență.

 

După ce mă invită să mă așez și îmi servește un pahar de whisky dintr-o grea sticlă de cristal, remarc cu dezgust că are unghii lungi. Când văd bărbați cu unghii efilate, din alea cu jumătate de centimetru de dungă albă îngrijită, îmi vin porniri de Ginghis Han hohotitor.

— Aduceți-i la mine, unul câte unul… Unde-s cleștii? Nu ăștia am zis. Ăia ruginiți, ca după ce le smulg să facă și gangrenă.

Cum? Cleștii pot fi înroșiți în foc, da, însă îi doresc mai ales ruginiți. Mai vreau și bara aia de fier pentru spart falange.

 

— E disperată, îi spun. Ce-are fata mea care nu-ți convine? Splendoarea aia pe care am crescut-o ca pe ultimul ursuleț Panda de pe planetă. De ce n-o mai vrei? E așa de fragilă și delicată că puteai să trăiești cu ea fără s-o simți.

Și-a dres vocea. S-a ridicat. A mers la un dulap din lemn scump și a luat de pe raftul de sus o cutie mare de carton, pe care scria Kenzo și în care fuseseră probabil cizme, cizme cu care îmi călărise fata.

 

Lăsându-l să deschidă misteriosul chivot am privit pe fereastra deschisă, prin care se vedea Atomium, acea construcție metalică din Bruxelles, echivalentul turnului Eiffel, amintire a Expo 1958, când belgienii expuseseră și negri congolezi în țarcuri, însă fără să-i căznească sălbatic așa cum aș face-o eu cu maimuțoiul ăsta mustăcios și cu eșarfă, care deodată îmi zice:

— Domnule, dumneata știi cât m-a costat fata dumitale?

Văzând cum examinam incredul cutia de carton umplută ochi cu facturi, bilețele și cioturi de extrase de cont, a început metodic, scoțând prima hârtiuță:

— Dumneata știi cât m-a costat fata dumitale? Uite, am dovada aici, să începem: când a sosit în Bruxelles anul trecut, am mers să o iau de la aeroport cu taxiul. Nu vă ascund că până la aeroport eu am mers cu trenul, dar la întoarcere am luat împreună taxiul. Poftiți: 40 de euro.

 

Cutia era burdușită cu bilețele, păstrase tot, unele erau chiar prinse cu niște agrafe, structurate pe zile: note de restaurant, tichete de muzeu și cinema, facturi de electricitate.

M-am uitat împrejur în apartament, nemaiascultându-l, în vreme ce el tot enumera cum a dus-o la mare la Ostende, dar pentru că a plouat tot timpul au trebuit să stea mai mult prin cafenele, în loc să mănânce tartine pe plajă. Uite facturile.

Pereții apartamentului erau decorați cu cutiuțe de sticlă care expuneau somptuoși fluturi exotici.

— Vă pasionează entomologia? îl întreb pe neașteptate, ceea ce a avut darul de a-l descumpăni.

— Da, mi-a răspuns, revenindu-și, când am ceva loisirs, mă reped în Africa și încerc să prind cât pot.

Am dat din cap. Un asemenea contabil hapsân trebuie neapărat să fie un colecționar maniac. Categoria celor care nu dorm decât în pijama călcată.

— Știați că Nabokov a fost un pasionat entomolog? l-am întrebat, anticipând figura goală a armăsarului tânăr și îmbuibat care nu știe cine a fost Nabokov.

— Da, da, am continuat. Nabokov a colecționat și clasificat și desenat, chiar, multe lepidoptera. A botezat chiar o serie de fluturi, de pildă Lycaeides melissa samuelis, și a studiat organele genitale ale fluturilor.

 Îi zâmbeam suav.

— A studiat organele genitale ale fluturilor, m-a îngânat, ca un ecou stupid și moale.

— Vă masturbați des? l-am întrebat, văzând cu deliciu cum îi cade maxilarul.

M-am ridicat și m-am întins, trosnindu-mi oasele.

Am luat cutia cu facturi și bilețele și de la fereastră le-am aruncat în adierea de afară, făcând să plece zburătăcind în aerul vesperal sutele de papioni, și papioane și fluturași.

S-a repezit spre mine și mi-a smuls cutia goală din mâini, deși nu-i mai folosea la nimic.

— Ce faceți, ce faceți?

Am apucat fără să mă grăbesc greaua sticlă de cristal și am izbit în prima cutiuță de pe perete.

Apoi am spart-o pe a doua, apoi am pocnit-o pe a treia și am continuat în vreme ce mă privea paralizat.

— Futu-ți fluturii mă-tii, i-am zis calm.

 

Când am ajuns jos cu ascensorul și am ieșit din imobil, lumea se adunase în jurul maimuțoiului cu eșarfă care se strivise de la etajul nouă. Ploaia de bilețele și facturi de pe trotuar era o dovadă limpede că se omorâse din amor, zburând ca o molie de lux.

Am plecat cu sufletul ușurat. Știusem că un asemenea tâmpit narcisist care nu se interesează de ceilalți nu mă va întreba de ce port mănuși vara.

Fantasme cu grași fără centură de siguranță

283385_228950923805420_1835377_n

Când în sfârșit am găsit bani să merg în România la Eva, prima întâlnire și prima noapte în garsoniera ei au fost un nebănuit amestec de familiar înspăimântător și imprevizibil liniștitor. Comunicaserăm doar pe Facebook, iar aterizat în București am sunat-o pentru prima oară și m-am topit auzindu-i vocea copilăroasă.

Mi-a spus: — Vai, tremur toată, nici nu știu cum să mă îmbrac.

I-am răspuns: — Ca o curvă.

Nici eu nu știam cum să mă îmbrac. Aveam puține haine, oricum. In general, port aceleași tricouri gri și blugi vechi, cumpăr sistematic aceeași marcă. Marcă scumpă, dar eu tai etichetele, nu vreau să fac reclamă gratuită. Problema este însă cu chiloții. De la o vreme, se fabrică doar chiloți pe care trebuie să se vadă marca pe o bandă împrejur: Cerruti, Dolce & Gabbana etc. Nici nu mai știi ce să pui când mergi la prima întâlnire, ajungi să regreți chiloții ăia comuniști gri, anonimi, pufoși și egalitari.

Am dat șoferului de taxi adresa ei, într-un cartier din București pe care îl știam plin de blocuri muncitorești din era comunistă. Un fel de Solnțevo din Moscova, dar unde racketul e mai puțin violent.

Când Eva mi-a deschis, m-a surprins cât era de înaltă, de parcă asta ar fi fost ceva nepotrivit cu fața ei copilărească și obrajii rotunzi, plini, cu pomeții înalți. În lumina crudă a becului din hol, i-am văzut de aproape părul de animal pe antebraț când a ridicat mâinile să mi le pună pe umeri și să fie sărutată. Gura imensa, bărbia mare, copilăroasă, fină, înaltă cât mine.

Sărutându-mă, îmbrățișându-mă, mi-a cerut ferm din prag să mă descalț, ceea ce a fost primul moment de șoc. O femeie cu care ai să te terfelești în puține minute, prilej cu care te vei dezbrăca oricum, îți cere să te descalți la prag. Ea se îmbrăcase provocator, da, însă era în papuci. Acum, cât de glamoroasă te-ai crede tu, papucul tot emană napalm afectiv. Privitorul e hăpăit imediat în sufocanta nebuloasă a lui “păpică”, “iubi” și “pornache”. In realitate, nebunia romantică începe cu aruncatul papucilor de la balcon, hohotind suveran, dar cum era să-i spun asta din prima noapte?

In pat am căzut foarte natural, după ce am vorbit un pic, ea sporovăind fără oprire, ciripind, uneori cotcodăcind adorabil, de parcă ar fi vrut să-și ascundă tulburarea, eu făcând pe intelectualul dur și cinic, dar bun la suflet și răbdător. S-a dus să se schimbe în ținută de noapte, am auzit-o trebăluind în baie și a venit înapoi foarte calmă, surâzând, desculță și cu o cămășuță de noapte prin care i se vedeau sânii mici, așa cum mă anunțase și așa cu o văzusem de atâtea ori în răsculătoarele clipuri pe care mi le trimisese pe mesageria FB, cu fesele ei în formă de pară pe care ți le imaginezi desfăcute prin gangbanguri cu miros de sulf ars și minereuri.

I-am vorbit de obsesia lui Alexandre Dumas cu orgiile, Dumas pe ale cărui urme aveam să mergem în Moscova și Caucaz.

– Și mie îmi plac orgiile, mi-a susurat. Mă uit numai gangbangs violente, mă excită mult să văd femei delicate terfelite de grași.

— Ai făcut vreodată în trei, cu doi bărbați?

— Nu, dar aș vrea, mi-a zis pe un ton natural. Am iubit odată pe unul căruia i-am propus, dar s-a supărat, prostul. N-a priceput că tocmai atunci când iubești pe cineva ești gata să încerci orice. E ca un cadou pe care i-l faci, ca să te iubească și mai mult.

Am urmat instrucțiunile pe care mi le detaliase anterior în mai multe rânduri. Strânsul de gât și palmele sunt prea banale. Mult scuipat în ochi, umilire, trasă de păr. Da, și câteva palme. Iar luată pe la spate din picioare, izbită un pic cu fruntea în perete. Nu violent, nu trebuie vânătăi, bleuri, are expoziție peste trei zile la galeria aia de artă pentru care lucrează.

Noaptea, când m-am trezit lângă ea, am auzit că sforăia ușurel. Apoi a scrâșnit din dinți. Mai întâi m-am înduioșat, dar am simțit un început de iritare. Scrâșnea din dinți, în somn, de parcă o furnică gigantică își freca mandibulele sau labele din față, sau cum naiba le zice, poate nu labe, dar uscăciunile alea articulate cu care își înhață prada.

Împerecherea fusese paradisiacă. Mi-am spus că așa avea să fie mereu, fără plan. Ea fusese impecabilă și minunat de împrăștiată, maleabilă și sigură de sine. Femeie adevărată, lărgită pe un divan unde punctele cardinale se cam flutură.

Am să te iubesc toată viața, curvă astrală, i-am șoptit, pe când scrâșnea din dinți.

— Te iubesc, a fost primul lucru pe i l-am șoptit dimineața, sărutând-o

— Nu-mi spune că mă iubești, mi-a răspuns, mohorându-se. Sunt cuvinte mari, greu de dus, care mă sperie.

 

Dimineața, după sex, a bâțâit din funduț spre bucătărie, cu ibricul de cafea în mână, iar pe când discutam goi în bucătăria impecabilă, bând în picioare, avea să se repeadă să șteargă repede pe jos când gesticulând am făcut să zboare câțiva stropi de șampanie răsuflată rămasă din seara precedentă.

— Șampania nu pătează dalele, i-am spus mirat, privind cum freca în patru labe, cu spatele la mine, vulva ușor dilatată de la sexul prelungit și o frunză de canabis tatuată pe fesa dreaptă.

Când m-am întors din baie, unde mersesem să fac duș primul, ca să îi las ei timp mai mult după aceea, m-a întrebat cu ce prosop mă ștersesem.

— Cu ăla care e acum ud, i-am spus, ascunzând un început de iritare. Ne-am futut toată noaptea, am schimbat lichide, iar tu vrei să știi ce prosop să nu atingi acum?

Când m-a condus la aeroport, cu mașina ei, a cărei marcă îmi era indiferentă, am făcut gestul de a-mi pune centura de siguranță.

— Ce faci? a hohotit. Marele aventurier se leagă cu centura?

Ea nu avea centură și nici nu piuia semnalul ăla iritant și culpabilizant pe care îl difuzează ritmic tabloul de bord al mașinilor noi când nu te legi pe scaunul din față. M-am rușinat și am renunțat să mi-o pun, după care a urmat o oră de slalom dement și depășiri pe dreapta, ea flecărind despre haine și întrebându-mă despre originea limbilor și despre popoarele caucaziene.

 

Dățile următoare, în care m-am ruinat în bilete de avion cumpărate sistematic în ultimul moment, căci nu nu se potrivea niciodată momentul,  ba era câte un summit european la Bruxelles, ba venea Putin la NATO, Eva a fost mai puțin fierbinte și în cele din urmă mi-a recunoscut că în tot timpul ăsta s-a mai culcat și cu alții.

— Dar m-am culcat cu ei numai pentru sex, să știi. N-a fost nici o tandrețe. Oricum cu tine vreau. Ești singurul om de la care învăț ceva.

Noaptea care m-a marcat cel mai mult a fost cea în care mi-a spus că o excită grașii.

Mă privea fix, în puțina lumină din zori ce intra de afară, cu ochi reci, inteligenți, parcă neprietenoși. Părea amuzată, deși nu zâmbea. Făcuserăm amor neconvingător, dar mult si lung. Era mai degrabă achitarea unei datorii. Mă topeam în continuare după ea, iar sexul, deși cam plat, nu îi displăcea.

Părea deodată o frumusețe respingătoare, isprăvită în tot, buze, păr, picioare, degete, bărbie, dinți… Fără bijuterii, fără pretenții, strângea în brațe adevărat, nesimulat, simțeam că-i place, deși nu se căznea s-o arate… O singură dată s-a lăsat dusă, s-a-nmuiat, s-a topit, a renunțat să mai controleze si am auzit-o șoptind, într-o parte, nu mie, ci așa, în întuneric:

— Ăla cu care am fost ieri era un gras, un gras cu mustață, în afară de tine mă stârnesc doar grașii.

Gemea atât de natural că m-am înduioșat și m-am oprit. Atunci n-a mai zis nimic și n-a mai mișcat, doar mă mângâia ușor pe umăr cu dosul palmei. Tăcea, nu era absentă – aștepta.

— Spune-mi de tine, i-am zis și spre mirarea mea n-a sunat fals, chiar voiam să știu.

— Ți-am zis, afară de tine mă excită așa animalic doar grașii, ți-am spus, nu? a pronunțat calmă.

— Iar pe mine bluzele pe gât, i-am răspuns, obișnuit cu dialogurile astea absurde cu fete care așteaptă să fie impresionate de fraze istețe, cu umor spontan și cinism îmbuibat.

S-a-ntors spre mine, fața vărgată fin prin jaluzele de becul de-afară.

— Cum adică bluze pe gât?

— Da, am un fetiș, o obsesie: când văd o femeie, o fată cu bluză pe gât, știi tu, cu guler din ăla cum ți se lipește la spital când ți-ai rupt o vertebră, mi se scoală pe loc, dureros…

— Aha… nu ca acum, mi-a zis înțelegătoare, și nici măcar nu era sarcastică. Am o bluză de-asta, dacă vrei mi-o pun pentru tine, deși e cald.

A tăcut, iar eu n-am insistat să-mi arate bluza, pe care mi-o imaginam sintetică și total ne-erotică.

Brusc mi-am amintit ce auzisem:

— Cum adică te excită doar grașii?

Mă privea in întuneric. Mi-a luat fața între mâini si și-a apropiat-o pe-a ei. Mi-șoptit:

— Am niște fantasme pe care nu le-aș recunoaște nici măcar pe divan la psihanalist… Poate nici la judecata de apoi.

Pentru că tăceam, neștiind ce sa zic, căutând să decriptez ce auzisem, a aprins veioza.

Lumina ne-a izbit violent, fără umbre, ca la morgă, fața ei avea urma strivită pe care o lasă luxura tristă. Buze umflate, ochi holbați, cearcăne, păr cleios după ce terminasem pe fața ei. Asta-i punea și mai mult în evidență frumusețea. De la gât în jos, cum zăcea într-un cot, cercetându-mă de-aproape, totul, curba sânului, granulația coapsei, genunchiul neted, ba chiar si faptul că al doilea deget de la picior (echivalentul arătătorului la mână) era mai lung decât cel mare, totul era de-o frumusețe respingătoare, care te pune pe fugă.

— Când vreau să mă excit în cap, sau chiar în viața reală, îmi imaginez că sunt violată de niște grași. Grași oribili, cu țâțe de femeie, coapse enorme, gâfâitori, mirositori. Unul are un maieu din plastic, cu găurele, prin care iese mult păr. Sunt transpirați și mă posedă violent. Unul mă pălmuiește. Altul mă scuipă. Când meditez la asta, intru în transă, ca în yoga, aproape că leșin. Încă n-am găsit un bărbat care să-mi producă așa ceva. Tu te apropii de asta.

Am tăcut, plin de ciudă pentru efortul meu de dinainte si acrobațiile neapreciate.

— Te-am întristat? mi-a zis, nu foarte îngrijorată, mângâindu-mă. Știu că n-ar trebui să-ți spun lucruri de-astea.

— Și-ai încercat cu mulți grași?

Și-a luat mâna de pe mine și s-a retras puțin într-un colț de umbră, lăsându-mă în violența veiozei.

— Nu. Nu. Ce prost ești. Am inventat cu grasul de ieri.

Brusc m-a enervat atâta pretenție aruncată cu avantajul luminii puternice în ochii mei.

— Păi tu ai zis că asta vrei.

M-a privit calmă, trăgând lent o pernă spre sâni.

— Am zis că-i o fantasmă. Fantasmele nu se realizează, altfel ești pierdut.

— Deci nu vrei cu grași?

— Idiotule. Chiar aștepți un răspuns la întrebarea asta?

— Da, aștept. Îmi povestești orori, eu sunt gata sa te accept și așa, ba chiar mă gândesc unde putem să găsim grași, iar tu deodată-mi zici că nu e important.

Arăta milă in ochi, ceea ce m-a enervat și mai tare. Cât încă ezitam între enervare și mărinimie s-a ridicat, recompunându-se în toată splendoarea ei, cu șolduri granulate și sâni fără aureole.

— Mă duc să caut bluza pe gât.

Am tras-o de mână înapoi in pat.

–Lasă bluza. Am inventat. N-am nevoie de bluză. Vino aici. Te ador. Mai zi-mi de grași. Vreau să-ți iubesc si fantasmele. Vreau să ți le realizezi prin mine. Spune-mi de grași.

Mă cerceta cu milă fără margini.

— Ai inventat, nu vrei bluze pe gât. Bine, o să-ți descriu fantasme cu grași. Stinge lumina.

Și a hohotit în întuneric, chicoteala aia tristă care anunță sfârșitul:

— Marele aventurier își va pune acum centura.

 


 

 

 

 

Introducere în alchimie : Misterul Catedralelor (Le Mystère des Cathédrales) de Fulcanelli și alchimia ca yoga erotică

182312_414487598585084_1604235224_n

Urcasem azi, în Paris, până lângă această gargouille, demon medieval care scuipă apă, în vârful catedralei Notre Dame, și mi-a venit să postez cum acum ceva ani am tradus in română, pentru Nemira, una din cele mai stranii carti aparute in Franta in perioada interbelicã : Misterul Catedralelor (Le Mystère des Cathédrales et l’interprétation ésotérique des symboles hermétiques du grand œuvre) este un studiu publicat în anii 1920 de un scriitor ocult — sau ocultist– ce-şi zicea Fulcanelli. Prin transpunerea ei în românǎ, am incercat atunci sǎ pun la punct un întreg vocabular ocult, care în limba românǎ, ca în multe alte limbi europene, lipseşte. Apariţia acestei cǎrţi a reprezentat, în anii ‘20, unul din momentele cele mai importante ale acelui curent simbolist francez, impregnat de ocultism, care în România a avut imitatori atît de prestigioşi cum au fost Sadoveanu sau Vasile Lovinescu.

Misterul catedralelor este un studiu de simbolicǎ ocultă medievalǎ. Autorul era un autentic erudit, iar identitatea sa dǎ naştere şi astǎzi la tot felul de speculaţii fanteziste. El expune, de-a lungul capitolelor structurate uneori ca un ghid turistic, sensul şi însemnǎtatea ocultǎ a diferitelor ornamente arhitecturale ale catedralelor gotice, pornind de la exemplul desavarsit care e catedrala Notre-Dame din Paris.

Fulcanelli era un alchimist. Nu alchimia vǎzutǎ ca o tehnicǎ primitivǎ de purificare a metalelor, ca o prechimie, ci un sistem de tehnici de perfecţionare individualǎ, un soi de yoga occidentalǎ.

In jurul lui Fulcanelli s-a nǎscut un întreg mit. Fulcanelli, se spune, a descoperit piatra filosofalǎ, mai precis: metodele de control asupra corpului prin care pot fi prelungite limitele vieţii.

Mitul lui Fulcanelli a prins contur în special dupǎ apariţia, la începutul anilor ‘60, a cǎrţii lui Jacques Bergier şi Louis Pauwels Dimineaţa Magilor.

Ceea ce poate fi spus cu multǎ certitudine este faptul cǎ autorul cǎrţii era un autentic erudit şi un scriitor ce mînuia toate registrele limbii.

Ceea ce Jung, de pildã,  nu a înţeles este faptul cǎ toate acestea sînt formule poetice care ascund o realitate simplǎ, accesibilǎ, dar codatǎ, închisǎ cu lacǎte poetice. Jung a preferat insǎ sǎ interpreteze toate acestea ca fiind fantasmele unor minţi deranjate, comparîndu-le cu dezechilibrele psihice ale pacienţilor sǎi.

Sumbrul psihanalist protestant care era Jung nu putea gusta splendoarea sonorǎ a înşiruirilor de nume şi formule cu care e împǎnat textul lui Fulcanelli. Textele alchimice sînt, în primul rînd, reţete magice, şi, în al doilea rînd, mantre și texte poetice. Este ceea ce nu a putut în nici un fel sǎ înţeleagǎ Jung, într-ale sale studii atît de serbede, atît de dezamǎgitoare despre alchimie.

Textul lui Fulcanelli reprezintǎ una din marile reuşite ale genului. Caracterul poetic al scriiturii este dat aici de înşiruirea de formule hipnotice, în care elementele şi materialele folosite în operaţiunile alchimice sînt numite rînd pe rînd Leu verde, Cîine de Armenia, Scuipat de Lunǎ sau Sǎmînţǎ Metalicǎ.

Fulcanelli ştia, de bunǎ seamǎ, cǎ etimologiile lui glumeţe sînt false: termenii de cabalǎ şicabalist nu vin nici de la Ka’aba, piatra sfîntǎ de la Mecca, şi nici de la mitica ţarǎ Saba. Etimologia termenului cabalǎ era un loc comun, cunoscutǎ de toţi autorii oculţi pe care Fulcanelli îi citeazǎ. Propunînd etimologii atît de ridicole, el nu face decît sǎ se dedea unui neînfrînat joc cu limba, spre deruta cititorului, care nu ştie sǎ mai distingǎ între informaţiile false şi cele autentice.

Pe scurt, simbolica alchimicǎ cunoaşte o serie de operaţiuni în care, prin încǎlzirea uniformǎ în vasul filozofal, materia primǎ trece printr-o serie de stadii, care, in textele alchimice, se deosebesc prin culori diferite.

Întîiul stadiu este cel al putrefacţiei, în care materia moare; acest stadiu se distinge prin culoarea neagrǎ; de aici, numele sǎu latinesc: nigredo, sau caput mortuum. În mod schematic, urmǎtoarele douǎ stadii sînt cele de albedo şi rubedo, cele distinse respectiv prin alb şi roşu. Autorii nu pot fi de acord asupra momentului apariţiei cozii de pǎun, cauda pavonis (despre care am o povestire cu păunul Heidegger în volumul Miros de roșcată amară), momentul în care materia prezintǎ irizǎri de toate culorile.

Acestea sînt, tradiţional, fazele principale ale operei, dar — lucru foarte important– ceea ce Fulcanelli nu înceteazǎ sǎ sublinieze este faptul cǎ toate acestea sînt operaţii simbolice, şi cǎ toate acestea au loc mai degrabǎ în mintea şi trupul adeptului, cǎ e vorba de arderi spirituale şi de decantǎri simbolice… sau sexuale.

M-am folosit de toate acestea în ultimul meu volum de povestiri In punctul lui rebbe G. (Polirom, 2016).

——————–

 

 

 

                       Misterul Catedralelor (Le Mystère des Cathédrales)

(Fulcanelli)

 

 

I

 

Cea mai vie impresie din copilǎrie, cea care îmi revine şi acum în minte cu limpezime, a stîrnit-o în sufletul meu fraged vederea unei catedrale gotice. Aveam pe-atunci şapte ani. Am fost pe datǎ vrǎjit, fermecat, încremenit de uimire, nemaiputînd sǎ mǎ smulg din mrejele acelei minuni, din magia splendorii, a mǎreţiei abrupte pe care o rǎspîndea acea operǎ mai mult divinǎ decît omeneascǎ.

 

De-atunci, imaginea dintîi mi-a fost modificatǎ, dar încerc şi astǎzi aceleaşi impresii. Obişnuinţa a înlǎturat spontaneitatea şi dramatismul primului contact, însǎ nu am putut niciodatǎ sǎ nu resimt aceeaşi încîntare în faţa acestor minunate tomuri ilustrate înǎlţate în mijlocul pieţelor şi care îşi deapǎnǎ pînǎ în cer paginile cioplite în piatrǎ.

 

Ce limbaj, ce semne aş putea gǎsi pentru a lǎuda aceste capodopere mute, pentru a le dovedi acestor magiştri necuvîntǎtori, lipsiţi de grai, recunoştinţa şi sentimentele de gratitudine de care îmi e plinǎ inima pentru tot ceea ce m-au învǎţat sǎ preţuiesc, sǎ recunosc, sǎ descopǎr ?

 

Necuvîntǎtori şi lipsiţi de grai ? Ce spun eu aici ? Aceste cǎrţi lapidare vorbesc nu doar prin literele lor sculptate –basoreliefuri rînduite în fraze şi gînduri în ogivǎ –,  ci şi prin duhul nemuritor ce rǎzbate din paginile lor. Mai limpezi decît mezinele lor, manuscrisele şi cǎrţile imprimate,  ele le întrec prin aceea cǎ nu oferǎ decît un sens unic, definitiv, exprimat simplu, prin imagini naive şi pitoreşti, un sens curǎţat de întortocheli, aluzii şi echivocuri literare.

 

“Graiul pietrelor vorbit în aceastǎ artǎ nouǎ, cum ne spune cu mult tîlc J.F.Colfs (J. F. Golfs, La Filiation généalogique de toutes les Ecoles gothiques. Paris, Baudry, 1884.), este în acelaşi timp limpede şi desǎvîrşit. El se adreseazǎ atît celor umili, cît şi celor învǎţaţi. Ce limbǎ zguduitoare e gotica vorbitǎ de pietre ! Atît de zguduitoare, încît nici cînturile lui Orlandus Lassus sau Palestrina, nici compoziţiile pentru orgǎ ale lui Haendel sau Frescobaldi, simfoniile lui Beethoven sau Cherubini, nici chiar, pe deasupra tuturor, simplul şi sobrul cînt gregorian, care e poate singura cîntare autenticǎ, nu fac decît sǎ aducǎ un prisos afectiv emoţiei produse de catedralǎ. Vai de cei care nu îndrǎgesc arhitectura goticǎ; aceştia meritǎ plînşi ca nişte inimi sǎrǎcite.”

Sanctuar al Tradiţiei, al Stiinţei şi Artei, catedrala goticǎ nu este atît o lucrare dedicatǎ slavei creştinismului, cît o vastǎ concreţiune de idei, nǎzuinţe şi credinţe populare, un întreg desǎvîrşit cǎruia putem sǎ-i adresǎm fǎrǎ ezitare dorinţa noastrǎ de a fi cǎlǎuziţi prin meandrele ştiinţei strǎbunilor, şi asta fie cǎ e vorba de domeniul religiei, fie de cel lumesc, filozofic sau social.

 

Boltele îndrǎzneţe, nobleţea navei, amploarea proporţiilor şi frumuseţea construcţiei fac din catedralǎ o operǎ originalǎ, de o armonie fǎrǎ seamǎn, pe care succesiunea liturghiilor nu izbutesc sǎ o umple în întregime.

 

Dacǎ liniştea şi reculegerea sub lumina spectralǎ şi multicolorǎ a înaltelor vitralii ne invitǎ la rugǎciune şi ne împing spre meditaţie, în schimb închegarea lǎuntricǎ, structura, ornamentele împrǎştie, cu o forţǎ nemaiîntîlnitǎ, nişte simţǎminte nu tocmai pioase, un spirit mai mirean şi, sǎ-i spunem pe nume, aproape pǎgîn. Aici se pot desluşi, pe lîngǎ harul arzǎtor nǎscut dintr-o credinţǎ neclintitǎ, şi miile de îndeletniciri ale mǎreţului suflet popular, concretizarea conştiinţei şi a voinţei lui, o icoanǎ a gîndirii sale în tot ca are ea mai complex, abstract, neasemuit şi suveran.

Intrǎm aici nu numai pentru a asista la slujbǎ, ori luîndu-ne dupǎ procesiunile mortuare sau dupǎ veselul cortegiu al carnavalului înaintînd în ritm de clopote, ci şi în multe alte împrejurǎri. Aici se ţin întruniri politice prezidate de episcop; se discutǎ preţul grînelor sau al dobitoacelor; pînzarii se învoiesc asupra cursului stofelor; se vine aici pentru a gǎsi mîngîiere, a cere un sfat, a se ruga de iertǎciune. Corporaţiile nu lipsesc sǎ cearǎ binecuvîntarea lucrǎturii cu care noul ucenic a fost primit în breaslǎ şi tot aici se reunesc ele, odatǎ pe an, sub proteguirea sfîntului lor patron.

 

Alte ceremonii, plǎcute mulţimii, s-au menţinut de-a lungul frumosului Ev mediu. Aşa a fost Sǎrbǎtoarea Nebunilor –sau a Înţelepţilor –, chermesǎ hermeticǎ şi ritualicǎ, a cǎrei procesiune pornea din faţa bisericii, în frunte cu propriii demnitari şi papǎ, adepţi şi mulţime înfierbîntatǎ, acea gloatǎ medievalǎ, zgomotoasǎ, zurbagie, obraznicǎ, de o energie dezlǎnţuitǎ, entuziastǎ şi înflǎcǎratǎ, rǎspîndindu-se apoi în întregul oraş … Hazoasǎ luare în rǎspǎr a clerului ignorant, supus autoritǎţii Stiinţei deghizate, strivit sub povara unei indiscutabile superioritǎţi. Ah ! Sǎrbǎtoarea Nebunilor, cu carul Triumfului lui Bachus, tras de doi centauri, mascul şi femelǎ, goi precum însuşi zeul şi pe lîngǎ care pǎşeşte marele Pan; navele ogivale sînt invadate de un carnaval obscen! Nimfe şi naiade ies din scǎldǎtoare; din Olimp scoboarǎ zeitǎţi cu şolduri neacoperite de nori sau fustiţe: Iunona, Diana, Venus şi Latona şi-au dat întîlnire la catedralǎ pentru a asculta slujba ! Si ce slujbǎ ! Compusǎ de iniţiatul Pierre de Corbeil, arhiepiscop de Sens, dupǎ un ritual pǎgîn, care-i fǎcea pe enoriaşii de pe la 1220 sǎ scoatǎ strigǎtul de bucurie ce marca bacanalele: Evohe ! Evohe !  — Pe cînd studenţii Sorbonei rǎcneau în delir:

 

Haec est clara dies clararum clara dierum !

Haec est festa dies festarum festa dierum  !

 

Mai era şi Sǎrbǎtoarea Asinului, aproape la fel de somptuoasǎ ca cea de mai nainte, cu intrarea triumfalǎ, sub arcadele sfinţite, a magistrului Aliboron, a cǎrui copitǎ rǎsunase odinioarǎ pe caldarîmul evreiesc al Ierusalimului. Dupǎ citirea Evangheliei, se cînta o slujbǎ anume spre fala acestui Cristofor, unde se proslǎvea snaga mǎgǎreascǎ, prin mijlocirea cǎreia sfînta Bisericǎ a cǎpǎtat aur din Arabia, smirnǎ şi tǎmîie din Saba. Parodie grotescǎ, pe care preotul, neputînd sǎ  o-nţeleagǎ, o îndura tǎcut, cu fruntea aplecatǎ sub batjocurile revǎrsate din gura acestor mistificatori veniţi de la Saba, care se mai spune şi Caba, de unde aceştia sînt numiţi chiar cabalişti! Aceste stranii petreceri ne sînt confirmate chiar de dalta meşterilor imaigiers, fǎcǎtorii de imagini de pe atunci. Într-adevǎr, cum scrie Witkowski (G. J. Witkowski, L’Art du profane à l’Eglise. Etranger. Paris, Schemit, 1908, p. 35.), în naosul catedralei Notre-Dame din Strasbourg “basorelieful unuia din capitelurile unui pilastru principal reproduce o procesiune satiricǎ în care se poate desluşi un purcel ce poartǎ un agheasmatar, în urma cǎruia vin cîţiva mǎgari în straie bisericeşti, maimuţe ce duc diverse însemne religioase, precum şi o vulpe închisǎ într-o raclǎ. Este Procesiunea lui Rǎnicǎ vulpoiul, sau Sǎrbǎtoarea Asinului.”  Sǎ mai spunem cǎ o scenǎ identicǎ figureazǎ într-o miniaturǎ de pe folio-ul 40 al manuscrisului n° 5055 de la Biblioteca naţionalǎ.

 

Veneau apoi acele ciudate obiceiuri, reînnoite în fiecare an, din care deseori transpare un sens hermetic neîntinat şi care aveau ca decor biserica goticǎ, obiceiuri precum Biciuirea lui Aleluia, ce avea loc în naosul catedralei din Langres, unde copiii de cor alungau din bisericǎ, biciuindu-i, nişte titirezi sforǎitori ;  Convoiul Postitorilor; Drǎcǎria din Chaumont; procesiunile şi ospeţele Infanteriei din Dijon, cel din urmǎ ecou al Sǎrbǎtorii Nebunilor, unde gǎsim o Maicǎ Nebunǎ, diplome rablaisiene şi un stindard pe care figureazǎ doi fraţi înlǎnţuiţi, dintre care unul cu capul în jos, şi cǎrora le-a venit chef sǎ-şi dezgoleascǎ bucile; ciudatul Joc cu Mingea care avea loc în nava catedralei Saint-Etienne din Auxerre şi care a dispǎrut pe la 1538, etc.

 

 

II

 

Catedrala este refugiul primitor al tuturor nefericiţilor. Bolnavii care veneau la Notre-Dame de Paris sǎ-l implore pe Dumnezeu de uşurarea suferinţele rǎmîneau acolo pînǎ la deplina lor vindecare. Erau lǎsaţi   într-o capelǎ, luminatǎ de şase candele, aflatǎ lîngǎ a doua poartǎ. Acolo îşi petreceau nopţile. Doctorii îi examinau chiar la intrarea în bazilicǎ, lîngǎ agheasmatar. Tot acolo, Facultatea de medicinǎ venise sǎ-şi ţinǎ sesiunile, dupǎ ce, voind sǎ-şi vadǎ singurǎ de griji, pǎrǎsise Universitatea în secolul al XIII-lea; rǎmase acolo pînǎ în 1454 cînd avu loc ultima sa reuniune, convocatǎ de Jacques Desparts.

 

Aici e  azilul inviolabil al celor urmǎriţi şi mormîntul rǎposaţilor iluştri. Este un oraş în oraş, miezul intelectual şi moral al aşezǎrii, centrul activitǎţii publice, apoteoza gîndirii, a ştiinţei şi a artei.

 

Prin stufoasele înflorituri ale ornamentelor, prin bogǎţia subiectelor şi a scenelor ce o împodobesc, catedrala apare ca o enciclopedie completǎ şi variatǎ a cunoştinţelor medievale, deseori naivǎ, alteori nobilǎ, dar mereu vie. Aşa se face cǎ aceşti sfincşi din piatrǎ devin nişte învǎţǎtori, dar mai ales nişte iniţiatori.

 

Acest popor de himere zbîrlite, de cǎpcǎuni, coşcodani, mǎscǎriciuni şi garguie ameninţǎtoare –dragoni, strigi şi pocitanii– pǎzesc de secole încoace strǎvechiul patrimoniu. Arta şi ştiinţa, odinioarǎ concentrate în marile mînǎstiri, au scǎpat din laborator şi s-au nǎpustit spre corpul bisericii, aninîndu-se de clopotniţe, de foişoarele faţadei, de cîte-un arc butant, agǎţîndu-se de arhivoltǎ, ca acum, populînd firidele, ele sǎ transforme geamurile în pietre preţioase, arama în vibraţii sonore şi sǎ înfloreascǎ pe portaluri într-un vesel zvîcnet de libertate şi de iscusinţǎ. Nu e nimic mai laic decît aceastǎ învǎţǎturǎ publicǎ! nimic mai uman decît aceastǎ bogǎţie de imagini originale, vii, libere, animate, pitoreşti, deseori zugrǎvite alandala, dar întotdeauna demne de interes; nimic mai emoţionant decît aceste multiple mǎrturii ale vieţii cotidiene, ale gusturilor, idealurilor şi nǎravurilor strǎbunilor noştri; şi, mai ales, nu e nimic mai captivant decît simbolica vechilor alchimişti, tǎlmǎcitǎ abil de modeştii pietrari ai evului de mijloc. În aceastǎ privinţǎ, Notre-Dame de Paris, bisericǎ filozofalǎ, este fǎrǎ îndoialǎ unul din exemplele cele mai desǎvîrşite şi, cum spunea Victor Hugo, “cel mai bun rezumat al ştiinţei hermetice, a cǎrei perfectǎ hieroglifǎ  era biserica Saint-Jacques-la-Boucherie”.

 

Alchimiştii din secolul al XIV-lea se întîlneau, tot la o sǎptǎmînǎ, în ziua lui Saturn, fie sub portalul cel mare, fie la portalul Saint-Marcel, ori lîngǎ mica Poartǎ Roşie, cea decoratǎ împrejur cu salamandre. Denys Zachaire ne spune cǎ aceastǎ rînduialǎ încǎ se mai ţinea la 1539, “duminicile şi în zilele de praznic”, iar Noël du Fail adaugǎ cǎ “adunarea cea mai de seamǎ a alchimiştilor avea loc la Notre-Dame de Paris (Noël du Fail, Propos rustiques, baliverneries, contes et discours d’Eutrapel (cap. X). Paris, 1842). Acolo, în splendoarea ogivelor pictate şi aurite , a brîielor de arhivoltǎ, a timpanelor cu figuri bǎlţate, fiecare îşi expunea rezultatul propriilor lucrǎri, sau îşi explica rînduiala cercetǎrilor. Erau rostite prepusuri; se discutau posibilitǎţi; se studia la faţa locului alegoria cuprinsǎ în frumosul volum şi adunarea trecea uneori la lucruri mult mai înflǎcǎrate decît seaca exegezǎ a misterioaselor simboluri.

 

Vom întreprinde şi noi acest pios pelerinaj, pe urmele lui Gobineau de Montluisant, Cambriel şi tutti quanti, ne vom adresa pietrelor şi le vom descoase. Dar, din pǎcate, e cam tîrziu! Vandalismul lui Soufflot a distrus în mare parte ceea ce în secolul al XVI-lea un sufler putea încǎ sǎ mai admire. Şi, dacǎ e drept cǎ arta ar trebui sǎ le fie recunoscǎtoare eminenţilor arhitecţi Toussaint, Geffroy Dechaume, Boeswillwald, Viollet-le-Duc şi Lassus care au restaurat bazilica, hidos profanatǎ de cǎtre Şcoala de Arhitecturǎ, în schimb Ştiinţa nu va mai regǎsi niciodatǎ ceea ce a pierdut.

 

Oricum ar fi, şi în ciuda acestor regretabile mutilǎri, însemnele care au rǎmas sînt îndeajuns de numeroase pentru ca o vizitǎ în catedralǎ sǎ merite timpul şi osteneala. Aşa încît mǎ voi considera rǎsplǎtit şi despǎgubit pentru oboseala depusǎ dacǎ voi fi izbutit sǎ stîrnesc curiozitatea cititorului, sǎ reţin atenţia observatorului pǎtrunzǎtor şi sǎ le arǎt iubitorilor celor oculte cǎ le-ar fi cu putinţǎ sǎ descopere sensul arcanelor sub crusta pietrificatǎ a acestui uimitor manuscript.

 

 

III

 

Înainte de a începe, e necesar sǎ spun cîteva cuvinte despre termenul de gotic, care desemneazǎ acea artǎ francezǎ ce şi-a impus regulile asupra a tot ce s-a produs în Evul Mediu şi a cǎrei înflorire se situeazǎ între secolele al XII-lea şi al XV-lea.

 

Unii au pretins, în mod fals, cǎ termenul ar veni de la goţi, de la vechii locuitori ai Germaniei; alţii au crezut cǎ aceastǎ formǎ de artǎ, a cǎrei originalitate şi ciudǎţenie a formelor scandalizau în secolele XVII şi XVIII, a fost numitǎ aşa în batjocurǎ, ca şi cum ar fi o artǎ barbarǎ; asta era opinia Şcolii clasice, îmbibatǎ de principiile decadente ale Renaşterii.

 

Dar iatǎ cǎ adevǎrul, care iese din gura poporului, a pǎstrat şi s-a folosit în continuare de expresia Artǎ goticǎ, în ciuda eforturilor Academiei de a o înlocui prin Artǎ ogivalǎ. Obscurul motiv ar fi trebuit sǎ le dea de gîndit lingviştilor, altminteri întotdeauna la pîndǎ dupǎ etimologii. Cum se face cǎ atît de puţini lexicologi s-au apropiat de adevǎr ? Ei bine, e simplu, explicaţia trebuia cǎutatǎ în originea cabalistǎ a termenului, iar nu în rǎdǎcina sa literalǎ.

 

Cîţiva autori mai perspicaci şi mai puţin superficiali, frapaţi de similitudinea care existǎ între gotic şi goetic, s-au gîndit cǎ trebuie sǎ existe o strînsǎ legǎturǎ între Arta goticǎ şiArta goeticǎ sau magicǎ.

 

În ce ne priveşte, considerǎm cǎ artǎ goticǎ nu e decît pocirea ortograficǎ a cuvîntului argotic, acesta prezentînd o omofonie perfectǎ, în conformitate cu legile fonetice dupǎ care se ghideazǎ cabala tradiţionalǎ, în toate limbile, fǎrǎ sǎ ţinǎ seama de ortografie. Catedrala este o operǎ de artǎ goticǎ, altfel spus o operǎ argoticǎ. Or, dicţionarele definesc argoul ca fiind “un limbaj specific unui grup de persoane care doresc sǎ-şi comunice gîndurile fǎrǎ sǎ fie înţeleşi de cei din jur”. Este vorba deci de o cabalǎ vorbitǎ. Argotierii, cei ce folosesc acest limbaj, sînt descendenţii hermetici ai argo-nauţilor, cei care cǎlǎtoreau pe nava Argo şi vorbeau o limbǎ argoticǎ –cum se spune la noi o limbǎ verde — plutind spre malurile mǎnoase ale Colhidei pentru a cuceri faimoasa Lînǎ de Aur. Se mai spune şi astǎzi despre un om foarte inteligent, dar şi viclean: ǎsta le ştie pe toate, înţelege şi argoul. Toţi Iniţiaţii vorbeau în argou, atît tîlharii de la Curtea Miracolelor, în frunte cu poetul Villon, cît şi Farmazonii, sau francmasonii Evului Mediu, “gazdele lui Dumnezeu”, care construirǎ capodoperele argotice pe care le admirǎm astǎzi. Sǎ mai spunem cǎ nauţii aceştia zidari cunoşteau calea spre Grǎdina Hesperidelor…

 

Chiar şi astǎzi, umilii, mizerabilii, dispreţuiţii, rǎzvrǎtiţii însetaţi de libertate şi independenţǎ, proscrişii, rǎtǎcitorii şi nomazii vorbesc încǎ în argou, acest grai blestemat, osîndit de protipendadǎ, de falsa aristocraţie, de burghezimea îmbuibatǎ şi cuviincioasǎ, lǎfǎitǎ în hermina trufiei  şi a propriei ignoranţe. Argoul rǎmîne limba unui mic grup de persoane ce trǎiesc în afara legilor stabilite, a convenienţelor, rînduielilor şi protocolului, oameni cǎrora li se spune uşchitori (“voyous”), cînd ei de fapt sînt ursitori (“voyants”), şi cǎrora li se mai zice şi Fiii sau Copiii soarelui. În sfîrşit, arta goticǎ mai e şi artǎ coticǎ (de la Xo ), arta Luminii sau a Spiritului.

 

S-ar putea crede cǎ astea sînt doar jocuri de cuvinte. De bunǎ seamǎ. Dar ce este mai important e faptul cǎ ele ne pot dirija credinţa spre o certitudine, spre adevǎrul pozitiv şi ştiinţific, care e cheia misterului religios, scoţîndu-ne din dedalul capricios al imaginaţiei prin care rǎtǎceam. Nu existǎ sub soare nici hazard, nici coincidenţǎ, nici raporturi întîmplǎtoare; totul e prevǎzut, ordonat, îngrijit şi nu ne revine nouǎ sǎ modificǎm cum ne vine voinţa nepǎtrunsǎ a Destinului. Dacǎ înţelesul obişnuit al cuvintelor nu ne-ar permite nici o descoperire care sǎ ne înalţe, sǎ ne înveţe, sǎ ne apropie de Creator, atunci vocabularul ar fi inutil. Vorba, care îi asigurǎ omului necontestata sa superioritate, supremaţia pe care o posedǎ asupra tuturor fǎpturilor, şi-ar pierde caracterul nobil, mǎreţia şi frumuseţea şi n-ar mai fi decît decît o tristǎ deşertǎciune. Or, limba, unealtǎ a duhului, are o viaţǎ proprie, deşi aceasta îi e datǎ indirect de Ideea universalǎ. Noi nu putem inventa nimic, nici nu putem crea. Totul e în tot. Microcosmul nostru nu e decît o particulǎ infimǎ, însufleţitǎ, cugetǎtoare, mai mult sau mai puţin închegatǎ, a macrocosmului. Ceea ce credem cǎ descoperim prin sforţǎrile nemijlocite ale inteligenţei noastre existǎ deja în altǎ parte. Credinţa ne face sǎ presimţim ceea ce vine spre noi; revelaţia ne asigurǎ dovada definitivǎ. Adesea trecem pe lîngǎ minune, vedem miracolul fǎrǎ sǎ-l remarcǎm, ca nişte orbi şi surzi ce sîntem. Cîte minunǎţii, cîte lucruri nebǎnuite n-am afla dacǎ am şti sǎ disecǎm cuvintele, sǎ le spargem coaja şi sǎ slobozim spiritul şi lumina divinǎ tǎinute acolo ! Isus nu vorbea decît în parabole; putem oare nega adevǎrul cuprins în acestea?

 

Chiar şi în conversaţia curentǎ, nu sînt oare echivocurile, aproximaţiile, calambururile şi asonanţele cele care îi caracterizeazǎ pe oamenii spirituali, pe cei care se fericesc cǎ scapǎ de tirania literei şi se dovedesc în felul lor a fi cabalişti fǎrǎ s-o ştie ?

 

Sǎ mai adǎugǎm cǎ argoul este una din formele derivate ale limbii pǎsǎreşti, muma şi starostea celorlalte, limba filozofilor şi a diplomaţilor. Ea este cea pe care Isus le-a dezvǎluit-o apostolilor, trimiţîndu-le duhul sǎu, Sfîntul Duh. Ea este cea care ne învaţǎ toate tainele şi care dǎ la ivealǎ adevǎrurile cele mai ascunse. Vechii incaşi o numeau Limba de curte, întrucît ea le slujea diplomaţilor, cǎrora le dǎdea cheia dublei ştiinţe: ştiinţa sacrǎ şi ştiinţa profanǎ. În Evul Mediu i se spunea Ştiinţa veselǎ, sau Gay sçavoir, Limba zeilor,ori Divina Butelcǎ. Tradiţia ne asigurǎ cǎ oamenii o vorbeau încǎ înainte de înǎlţarea turnului Babel , izvorul stricǎciunilor şi, în ce priveşte gloata cea mare, izvorul uitǎrii acestui grai sfînt. Astǎzi, în afara argoului, îi întîlnim rǎmǎşiţele în cîteva limbi regionale cum sînt dialectul picard, cel provensal, etc., precum şi în vorbirea ţiganilor.

 

Mitologia ne învaţǎ cǎ faimosul prevestitor Tiresias3 mînuia cu destoinicie Limba Pǎsǎreascǎ, pe care ar fi învǎţat-o de la Minerva, zeiţa Înţelepciunii. O mai vorbeau, se spune, Tales din Milet, Melampus şi Apollonius din Tyana4 , personaje fictive ale cǎror nume vorbesc cu multǎ elocvenţǎ în cadrul acestei ştiinţe care ne preocupǎ, ba chiar cu o limpezime suficientǎ ca sǎ le analizǎm în paginile ce urmeazǎ.

 

 

IV

 

 

Cu cîteva rare excepţii, planul bisericilor gotice — catedrale, biserici de mînǎstiri sau cele de pe lîngǎ colegiile de canonici — închipuie forma unei cruci latine întinse pe sol. Or, crucea este hieroglifa alchimicǎ a creuzetului, cǎruia i se spunea înainte cruzol, crucibilsau croiset (potrivit lui Ducange, termenul crucibulum din latina vulgarǎ vine de la cruce,  crux, crucis).

 

Într-adevǎr, în creuzet materia primǎ îndurǎ Patimile, precum Isus; în creuzet materia moare, pentru a învia dupǎ aceea, purificatǎ, spiritualizatǎ, trasformatǎ. De altminteri poporul, pǎzitor fidel al tradiţiilor orale, îşi exprimǎ încercǎrile pǎmînteşti prin parabole religioase sau comparaţii hermetice: a-şi purta crucea, a îndura un calvar, a fierbe în creuzetul vieţii sînt tot atîtea locuţiuni banale, în care regǎsim acelaşi sens sub un simbolism identic.

 

Sǎ nu uitǎm cǎ tocmai în jurul unei cruci luminoase vǎzutǎ în vis de Constantin apǎrurǎ cuvintele profetice ce puse el apoi sǎ-i fie brodate pe labarum: in hoc signo vinces, prin acest însemn vei învinge. Vǎ veţi aminti, fraţi alchimişti, şi de cele trei cuie împlîntate în cruce, cuie ce servirǎ la schingiuirea Cristosului-materie, imagine a celor trei purificǎri prin fier şi prin foc. Meditaţi şi asupra acestui limpede pasaj din sfîntul Augustin, din a sa Disputǎ cu Trifon (Dialogus cum Tryphone, 40): “Taina mielului pe care Dumnezeu ne-a poruncit sǎ-l jertfim de Paşti e închipuirea Cristosului cu care cei ce cred îşi boiesc locuinţele, altfel spus pe ei înşişi, prin credinţa ce o au în el. Iatǎ însǎ cǎ acest miel, pe care legea ne cerea sǎ-l frigem de tot, era simbolul crucii pe care Cristosul avea s-o îndure. Întrucît acest miel, pentru a fi fript, trebuie potrivit ca o cruce: o frigare îl strǎpunge dintr-o parte în alta, din jos pînǎ la cǎpǎţînǎ, iar o alta îi trece prin spinare şi de ea îi sînt legate picioarele din faţǎ (textul grec spune: mîinile, Χειρες).”

 

Crucea e un simbol strǎvechi, folosit dintotdeauna, în toate religiile, la toate popoarele, şi ar fi greşit sǎ o considerǎm un simbol specific creştinismului, dupǎ cum a dovedit-o fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ abatele Ansault (M. l’abbé Ansault, La Croix avant Jésus-Christ. Paris, V. Rétaux, 1894.). Vom spune chiar cǎ în planul marilor edificii religioase din Evul Mediu, prin alipirea la naos, dupǎ galeria corului, a unei abside semi-circulare sau în elipsǎ, s-a obţinut semnul hieratic egiptean al crucii cu toartǎ, care se citeşte ank şi care desemneazǎ Viaţa universalǎ ascunsǎ în miezul lucrurilor. O astfel de cruce poate fi vǎzutǎ la muzeul din Saint-Germain-en-Laye, pe un sarcofag creştin provenit din criptele de la Saint-Honorat, de lîngǎ Arles. Pe de altǎ parte, echivalentul hermetic al semnului ank este emblema Venerei, numitǎ şi Cypris (în greacǎ Kupris, impura), cuprul de rînd, pe care unii, pentru a-i umbri şi mai mult înţelesul, l-au tradus prin aramǎ sau tinichea. “Albeşte alama şi arde-ţi cǎrţile”, ne sfǎtuiesc toţi autorii de seamǎ. Kupros e acelaşi cuvînt cu Soufros, sulful, care la rîndul sǎu desemneazǎ îngrǎşǎmîntul, balega, gunoiul, spurcǎciunea. “Înţeleptul va afla piatra pînǎ şi în gunoi, scrie Cosmopolitul, pe cînd cel ignorant n-o va gǎsi nici printre giuvaere.”

 

Aşa se face cǎ planul edificiului creştinesc ne destǎinuie calitǎţile materiei prime, precum şi prepararea sa, prin mijlocirea semnului Crucii; ceea ce echivaleazǎ, pentru alchimişti, cu obţinerea Pietrei dintîi, piatra unghiularǎ a Marii Opere filozofale. Pe aceastǎ  piatrǎ Isus şi-a înǎlţat Biserica, iar francmasonii Evului Mediu au urmat, în mod simbolic, exemplul divin. Dar, înainte de a fi cioplitǎ pentru a sluji de temelie atît operei de artǎ goticǎ, cît şi operei de artǎ filozofalǎ, piatra nestrujitǎ, impurǎ, materialǎ şi grosolanǎ primea uneori forma satanei.

 

Notre-Dame de Paris poseda o astfel de hieroglifǎ, care se gǎsea sub catapeteasmǎ, în unghiul fǎcut cu galeria corului. Era un chip de drac, cǎscînd o uriaşǎ gurǎ în care enoriaşii obişnuiau sǎ-şi stingǎ lumînǎrile, aşa încît întregul trunchi sculptat era de-acum mînjit de funingine şi de scurgeri de cearǎ. Poporul botezase aceastǎ figurinǎ Meşterul Petre Unghiatul, nume care i-a pus întotdeauna în încurcǎturǎ pe istorici. Or, aceastǎ figurǎ, ce reprezenta la origine materia dintîi a Operei, umanizatǎ sub chipul lui Lucifer (cel ce poartǎ lumina, — luceafǎrul dimineţii), era simbolul pietrei unghiulare, al pietrei din colţ, sau mǎiastra piatrǎ din ungher. “Piatra pe care zidarii au zvîrlit-o, scrie Amyraut (M. Amyraut, Paraphrase de la Première Epître de saint Pierre (ch. II, v. 7). Saumur, Jean Lesnier, 1646, p. 27.), este de fapt mǎiastra piatrǎ din colţ, pe care hodineşte întreaga schelǎrie a clǎdirii; dar ea e şi piatrǎ de încercare şi piatrǎ pe inimǎ, contra cǎreia dînşii izbindu-se se vor nǎrui.” Cît despre cioplirea acestei pietre unghiulare, altfel zis prepararea ei, putem remarca procedeul pe un frumos basorelief din acea perioadǎ, sculptat pe dinafara bisericii, în dreptul unei capele absidiale ce dǎ în strada Cloître-Notre-Dame.

 

 

V

 

În vreme ce, în catedralǎ, cioplitorului de imagini îi era încredinţatǎ decorarea ieşindurilor, ceramistului i se lǎsa  împodobirea pardoselei. De obicei, aceasta era acoperitǎ cu lespezi, sau pavatǎ cu plǎci de argilǎ arsǎ pictate şi acoperite cu un smalţ plumbuit. Acest meşteşug devenise atît de desǎvîrşit în cursul veacului de mijloc, încît scenele închipuite foloseau o mare varietate de desene şi culori. Se mai lucra şi cu o serie de cuburi multicolore din marmurǎ, în maniera mozaicarilor bizantini. Printre motivele cele mai des folosite, se cuvine sǎ amintim labirinturile, care erau  trasate pe sol, în punctul de întretǎiere al navei cu transeptul. Bisericile din Sens, Reims, Auxerre, Saint-Quentin, Poitiers şi Bayeux   şi-au pǎstrat labirinturile. În cel din Amiens se putea vedea, chiar în mijloc, o lespede încrustatǎ cu o barǎ de aur şi un semicerc din acelaşi metal, închipuind înǎlţarea soarelui deasupra orizontului. Mai tîrziu, soarele de aur fu înlocuit cu unul de aramǎ, dupǎ care şi acesta dispǎru fǎrǎ sǎ mai fie înlocuit. Cît despre labirintul din Chartres, numit de popor leghea, “la lieue” (în loc de locul, “le lieu”) şi desenat pe pardoseala navei, el se compune dintr-o serie de cercuri concentrice care se încolǎcesc unul în altul la nesfîrşit. În mijlocul acestei configuraţii putea fi vǎzutǎ odinioarǎ lupta lui Teseu cu Minotaurul. Iatǎ aşadar încǎ o dovadǎ a furişǎrii subiectelor pǎgîne în iconografia creştinǎ şi a pǎtrunderii, odatǎ cu ele, a unui sens mito-hermetic evident. Totuşi, nu poate fi stabilitǎ nici o legǎturǎ între aceste imagini şi faimoasele construcţii ale antichitǎţii care au fost labirinturile din Grecia şi Egipt.

 

Labirintul catedralelor, sau labirintul lui Solomon, este, cum ne-o spune Marcellin Berthelot1 , “o figurǎ cabalisticǎ înscrisǎ la începutul anumitor manuscrise alchimice şi care face parte din tradiţiile magice asociate numelui lui Solomon. E vorba de o serie de cercuri concentrice, întrerupte în anumite puncte, care formeazǎ un traiect complicat şi straniu”.

Imaginea labirintului ne apare astfel ca emblematicǎ pentru întreaga pregǎtire a Operei, cu cele douǎ principale dificultǎţi: cea a cǎii de urmat pentru a atinge centrul –unde are loc apriga încleştare dintre cele douǎ naturi —  şi cea a drumului pe care artistul trebuie sǎ-l urmeze pentru  a ieşi de acolo. Aici el are neapǎratǎ nevoie de firul Ariadnei, dacǎ nu vrea sǎ rǎtǎceascǎ prin meandrele acestei fǎcǎturi fǎrǎ a gǎsi ieşirea.

 

Nu e locul aici sǎ scriem, cum a fǎcut-o Batsdorff, un tratat special întru lǎmurirea înţelesului firului Ariadnei, cu ajutorul cǎruia Teseu îşi putu atinge ţelul. Dar, sprijinindu-ne pe cabalǎ, sper sǎ pot oferi cercetǎtorilor chibzuiţi cîteva lǎmuriri asupra valorii simbolice a faimosului mit.

 

Ariane, Ariadna, este o formǎ a cuvîntului airagne (arahnidǎ, pǎianjen) obţinutǎ prin metateza lui i.

 

În spaniolǎ, ñ se pronunţǎ ca în francezǎ gn; aşa încît aracnh (arahnidǎ, airagne) se poate citi arahné, arahni, arahgne. Oare nu e ţesut trupul nostru de pǎianjenul ce se numeşte suflet? Dar acest cuvînt are şi alte origini. Verbul αιρω  înseamnǎ a apuca, a prinde, a tîrî, a trage la sine; de aici vine airnh, cea sau cel ce prinde, apucǎ, trage. Aşa avem airhn, magnetul, virtutea întemniţatǎ în corpuri pe care Înţelepţii o numesc magnezie. Sǎ purcedem mai departe. În provensalǎ, fierul e numit aran sau iran, în funcţie de dialecte. Acesta e Hiram cel din masonerie, Berbecul divin, arhitectul Templului lui Solomon. Pǎianjenul, la poeţii felibri, se spune aragno şi iragno, sau airagno; în picardǎ se spune arègni. Comparaţi aceasta cu grecescul Σιδηρος, fier şi magnet. Acest cuvînt are ambele sensuri. Şi asta nu e tot. Verbul aruv mai exprimǎ şi ridicarea unui astru ce iese din mare : de aici vine αρυαν (aryan), astrul ce iese, ce se ridicǎ din mare; αρυαν, sau ariane este, de aceea, Orient prin permutarea vocalelor. Mai mult, αιρω are şi sensul de a atrage; aruan este deci în acelaşi timp magnetul. Dacǎ acum examinǎm cuvîntul Σιδηρος, care a dat în latinǎ steaua, sidus, sideris, vom recunoaşte aici şi aran, iran, airan din provensalǎ şi αρυαν din greacǎ, soarele ce se înalţǎ.

 

Ariadna, arahnida misticǎ, a fugit din Amiens, lǎsînd dupǎ ea doar urma pînzei sale pe pardoseala navei …

 

Sǎ mai spunem cǎ cel mai celebru din labirinturile antice, cel de la Cnossos, în Creta, care a fost descoperit în 1902 de savantul Evans, de  la Oxford, purta numele de Absolum. Or, vom vedea mai pe urmǎ cǎ acest termen e înrudit cu cel de Absolut, numele prin care vechii alchimişti îşi desemnau piatra filozofalǎ.

 

 

 

VI

 

 

Toate bisericile au absida îndreptatǎ spre sud-est, faţada spre nord-vest, pe cînd transeptul, care formeazǎ braţele crucii, ţinteşte spre nord-est şi sud-vest. Este o orientare neschimbatǎ, tîlcuitǎ astfel încît credincioşii şi profanii, intraţi în templu venind dinspre apus, sǎ meargǎ drept înainte spre altar cu faţa spre partea de unde se ridicǎ soarele, spre rǎsǎrit, spre Palestina, leagǎnul creştinismului. Ei ies astfel din beznǎ şi merg spre luminǎ.

 

Datǎ fiind aceastǎ orientare, din cele trei rozete care orneazǎ capetele transeptului şi portalul cel mare, una nu primeşte niciodatǎ lumina soarelui; este rozeta septentrionalǎ, ce radiazǎ pe faţada braţului stîng al transeptului. O a doua scînteiazǎ în soarele amiezii; este rozeta meridionalǎ deschisǎ la extremitatea braţului drept al transeptului. Cea din urmǎ se aprinde în razele colorate ale asfinţitului; este rozeta cea mare, cea de deasupra portalului, care îşi depǎşeşte în lǎrgime şi strǎlucire surorile lǎturalnice. Aşa se succed, pe frontonul catedralelor gotice, culorile Operei, desfǎşurîndu-se circular de la tenebre –simbolizate prin absenţa luminii şi prin culoarea neagrǎ– pînǎ la perfecţiunea luminii stacojii, dupǎ ce se trece prin culoarea albǎ, socotitǎ a fi “la mijloc între negru şi roşu”.

 

 

În Evul Mediu, rozeta centralǎ a portalului se numea Rota, adicǎ roatǎ. Or, roata este hieroglifa alchimicǎ a timpului trebuincios pentru coacerea materiei filozofale, şi, prin extensie, a coacerii înseşi. Din acest motiv, focul domol, constant şi egal pe care alchimistul îl întreţine zi şi noapte în cursul operaţiunii este numit focul roţii. Dar, în afarǎ de cǎldura necesarǎ lichefierii pietrei filozofale mai e nevoie şi de un al doilea agent, numit foc tainic, sau filozofic. Acest din urmǎ foc, aţîţat de cǎldura de rînd, face sǎ se învîrtǎ roata şi provoacǎ diversele fenomene pe care le observǎ alchimistul în vasul sǎu :

 

Voi merge pe-acest drum cu multǎ migalǎ;

Priveşte numai la urma dupǎ roatǎ.

Şi pentru-a cǎpǎta o cǎldurǎ egalǎ

Spre cer sau spre pǎmînt nu te-ndrepta îndatǎ.

Cǎci dacǎ urci prea mult la cer te vei pîrli,

Iar de cobori, pǎmîntul întreg vei potopi.

Dar de vei şti în mijloc a rǎmîne,

Atunci calea va fi domoalǎ pentru tine .

 

Roza reprezintǎ aşadar, ea singurǎ, acţiunea focului şi durata sa. De aceea decoratorii medievali au cǎutat sǎ exprime, prin aceste rozete, mişcǎrile materiei aţîţate de focul elementar, aşa cum putem observa pe portalul de nord al catedralei din Chartres, în roza de la Toul (Saint-Gengoult), ori cea a bisericii Saint-Antoine din Compiègne. În arhitectura secolelor XIV–XV, preponderenţa simbolului flǎcǎrilor, care caracterizeazǎ cel mai bine ultima perioadǎ a artei medievale a fǎcut ca stilul acestei epoci sǎ fie numit gotic înflǎcǎrat, flamboiant.

 

Anumite roze, formînd un soi de emblemǎ a întregului, au un înţeles aparte, ce pune şi mai mult în evidenţǎ proprietǎţile acelei substanţe pe care Creatorul a însemnat-o cu mîna sa. Sigiliul magic, de pildǎ, îi aratǎ artistului cǎ a mers pe drumul cel bun şi cǎ mixtura filozofalǎ a fost pregǎtitǎ dupǎ canoane. Aceastǎ pecete, zisǎ şi Steaua Magilor, e o figurǎ cu şase raze (digamma), ce se iveşte la suprafaţa compostului, altfel spus deasupra ieslei în care doarme Isus, Pruncul-Împǎrat.

 

Printre edificiile care posedǎ roze înstelate cu şase petale, –imagine a tradiţionalului Sigiliu al lui Solomon, —  sǎ citǎm catedrala Saint-Jean şi biserica Saint-Bonaventure din Lyon (rozetele portalurilor); biserica Saint-Gengoult din Toul; ambele roze de la Saint-Vulfran din Abbeville; portalul Calendei al catedralei din Rouen; minunata rozetǎ albastrǎ de la Sainte-Chapelle, etc.

Şi întrucît acest semn era de cea mai înaltǎ însemnǎtate pentru alchimist — nu e el astrul care îl cǎlǎuzeşte şi îi anunţǎ naşterea Mîntuitorului ? — ar fi poate bine sǎ reunesc aici cîteva texte care povestesc, descriu şi explicǎ apariţia sa. Îi voi lǎsa cititorului sarcina de a stabili toate apropierile folositoare, de a coordona versiunile, de a distinge adevǎrul pozitiv de alegoriile şi legendele conţinute în aceste fragmente enigmatice.

 

 

VI

 

 

Varron, în ale sale Antiquitates rerum humanarum, aminteşte legenda lui Enea, care, dupǎ ce şi-a salvat tǎtînele şi penaţii din flǎcǎrile Troiei, a ajuns, la capǎtul unor lungi peregrinǎri, în cîmpia Laurentinǎ 1, ţelul cutreierǎrii sale. Motivul pe care ni-l dǎ e urmǎtorul:

 

Ex quo de Troja est egressus Aeneas, Veneris eum per diem quotidie stellam vidisse, donec ad agrum Laurentum veniret, in quo eam non vidit ulterius ; qua recognovit terras esse fatales. (Plecînd din Troia, Enea vǎzu zilnic şi pe luminǎ steaua lui Venus, pînǎ în momentul în care ajunse la cîmpurile Laurentine, cînd încetǎ sǎ o mai vadǎ, de unde înţelese cǎ acestea erau pǎmînturile ce-i destinase Soarta.)

 

Iatǎ acum o legendǎ extrasǎ dintr-o lucrare ce are ca titlu Cartea lui Seth şi pe care un autor din secolul al VI-lea o povesteşte astfel1 :

“Mai mulţi mi-au vorbit despre o Scripturǎ care, deşi are o origine îndoielnicǎ, nu e contrarǎ credinţei, iar înţelesul ei e plǎcut auzului. Citim acolo cǎ la Soare-Rǎsare, pe malul Oceanului, trǎia un popor ce poseda o carte atribuitǎ lui Seth, în care se pomenea despre ivirea viitoare a unei stele şi despre darurile ce-i trebuiau aduse Pruncului, iar despre zisa prezicere se spunea cǎ Înţelepţii şi-au transmis-o de-a lungul generaţiilor, din tatǎ în fiu.

 

“Şi iatǎ cǎ aleserǎ doisprezece dintre ei, printre cei mai învǎţaţi şi mai iubitori de taine cereşti, iar aceştia se puserǎ sǎ aştepte steaua. Dacǎ murea vreunul din ei, atunci fiul sau ruda sa cea mai apropiatǎ ce aşteptau aşişderea erau aleşi pentru a-l înlocui.

“Aceştia se numeau, pe limba lor, Magi, pentru cǎ-l slǎveau pe Domnul în linişte şi cu voce înǎbuşitǎ.

“În toţi anii, la încheierea recoltelor, oamenii aceştia urcau un munte ce pe limba lor se numea Muntele Izbîndei, unde se afla o vǎgǎunǎ tǎiatǎ în stîncǎ şi plǎcutǎ prin izvoarele şi pomii ce-o înconjurau. Ajunşi pe munte, ei se îmbǎiau, se rugau şi-l slǎveau pe Dumnezeu în tǎcere vreme de trei zile; acest ritual se practica la fiecare generaţie şi fiece vîrstǎ aştepta, doar-doar o apǎrea steaua fericirii. La urmǎ, ea se arǎtǎ, pe acest Munte al Izbînzii, sub chipul unui prunc şi le dǎrui efigia crucii; apoi le vorbi, le destǎinui învǎţǎturi şi le porunci sǎ plece în ţinutul Iudeei.

“Steaua îi precedǎ astfel la drum vreme de doi ani, şi nici pîinea nici apa nu le lipsirǎ vreodatǎ.

“Ceea ce fǎcurǎ dupǎ aceea e povestit mai pe scurt în Evanghelii.”

O altǎ legendǎ, dintr-o epocǎ necunoscutǎ, prezintǎ o stea cu o configuraţie diferitǎ:

“De-a lungul cǎlǎtoriei, care durǎ treisprezece zile, Magii nu se odihnirǎ, nici nu se hrǎnirǎ; dar nici nu avurǎ nevoie de acestea, cǎci rǎstimpul le pǎru de o zi. Cu cît se apropiau de Betleem, cu atît steaua strǎlucea mai abitir;  şi iatǎ cǎ ea era în formǎ de vultur, strǎbǎtea vǎzduhul şi bǎtea din aripi; iarǎ deasupra ei era o cruce.”

 

Legenda urmǎtoare, ce are ca titlu Despre cele întîmplate în Persia la naşterea lui Cristos, e atribuitǎ lui Iulius Africanul, cronicar din secolul al II-lea, deşi nu se ştie cu certitudine din ce epocǎ provine textul iniţial:

“Scena are loc în Persia, într-un templu al Iunonei (HrhV) construit de Cirus. Un preot anunţǎ cǎ Iunona a nǎscut. –Toate statuile zeilor dǎnţuie şi cîntǎ la auzul aceastei ştiri. –O stea coboarǎ şi vesteşte naşterea unui Copil care e Începutul şi Sfîrşitul. –Toate statuile se prosterneazǎ. –Magii anunţǎ cǎ acest Copil s-a nǎscut în Betleem şi-l sfǎtuiesc pe rege sǎ trimitǎ niscai soli.–Apare atunci Bachus (Dionusos), care prezice cǎ zisul Copil va goni toţi falşii dumnezei. –Urmeazǎ plecarea Magilor, cǎlǎuziţi de stea. Ajunşi la Ierusalim, ei le anunţǎ ierarhilor naşterea lui Mesia. –La Betleem, merg sǎ i se închine Mariei, pun un rob dibaci s-o zugrǎveascǎ împreunǎ cu Pruncul şi aşeazǎ cadra în hramul cel mare cu acest înscris: Lui Iupiter Mithra (∆ιι Ηλιω – zeului soare), zeului cel mare, Împǎratului Isus, aceastǎ închinǎciune de la imperiul Perşilor.”

“Lumina acelei stele, scrie sfîntul Ignaţiu, o întrecea pe cea a tuturor luminǎtorilor; strǎlucirea sa era de nedescris, iar chipul sǎu nemaivǎzut îi umplea de uimire pe cei ce o priveau. Soarele, luna şi celelalte astre formau miezul acestei stele.”

 

Huginus à Barma, în capitolul lucrǎrii sale ce trateazǎ despre Practicǎ, foloseşte aceiaşi termeni pentru a descrie aspectul materiei Marii Opere în momentul apariţiei stelei: Slujiţi-vǎ de pǎmînt adevǎrat, spune el, pǎtruns adînc de razele soarelui, lunii şi ale celorlalţi luminǎtori.”

În secolul al IV-lea, filozoful Chalcidius, care, cum spune Mullachius, ultimul sǎu editor, afirma necesitatea de a adora zeii Greciei, pe cei ai Romei, ca şi zeii strǎini, a pǎstrat istoria stelei Magilor, precum şi explicaţia pe care o dǎdeau înţelepţii. Vorbind despre o stea numitǎ de egipteni Ahc şi care prevestea nenorociri, el adaugǎ:

 

“Mai e o poveste, şi mai sfîntǎ, şi mai demnǎ de proslǎvire, care spune cǎ prin înǎlţarea unei stele se dǎduse semn nu despre molime sau moarte, ci despre coborîrea unui Dumnezeu preamǎrit, venit sǎ povǎţuiascǎ naţiile şi sǎ mîntuiascǎ cele trecǎtoare. Se spune cǎ cei mai învǎţaţi dintre Haldei, dupǎ ce vǎzurǎ steaua pe cînd cǎlǎtoreau noaptea, ca nişte oameni obişnuiţi cu chibzuirea la cele cereşti, cǎutarǎ naşterea recentǎ a unui Zeu, şi aflînd mǎreţia acelui Prunc, îl proslǎvirǎ cum i se cuvine unui Dumnezeu atît de mare. Iar astea le ştiţi voi mai bine decît alţii .”

 

Diodor din Tars se aratǎ şi mai clar atunci cînd afirmǎ cǎ “acestǎ stea nu era una din cele de pe cer, ci o anumitǎ virtute sau forţǎ (dunamiV) urano-diurnǎ (qeioteran), ce se închegase într-un astru pentru a vesti naşterea Domnului nostru.”

 

Evanghelia dupǎ Luca, II, v. 1 pînǎ la 7  /de fapt 8-14, N.N./ :

“Iar în partea locului erau pǎstori, care, mâind pe câmp, ţineau strajǎ noaptea, lîngǎ turmele lor. Şi iatǎ cǎ Îngerul Domnului a stǎtut lângǎ ei şi mǎrirea Domnului i-a învǎluit în luminǎ, iar ei s’au înfricoşat cu fricǎ mare; dar Îngerul le-a zis :

“Nu vǎ temeţi. Cǎci iatǎ vǎ binevestesc vouǎ bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; cǎ, în oraşul lui David, astǎzi vouǎ vi s’a nǎscut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul; şi acesta e semnul ce vǎ dau: veţi gǎsi un Prunc înfǎşat, culcat în iesle.

 

“Şi deodatǎ s’a fǎcut împreunǎ cu Îngerul mulţime de oaste cereascǎ, lǎudând pe Dumnezeu şi zicând : Mǎrire lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pǎmânt între oamenii plǎcuţi Lui.”

Evanghelia dupǎ Matei, II, v. 1 pînǎ la 11 :

“Iar dacǎ s’a nǎscut Isus în Betleemul Iudeei, în zilele lui Irod împǎratul, iatǎ Magii de la Rǎsǎrit au venit în Ierusalim întrebând: Unde este împǎratul Iudeilor, cel ce s’a nǎscut ? cǎci am vǎzut la Rǎsǎrit steaua lui şi am venit sǎ ne închinǎm lui.

“… Atunci Irod a chemat în ascuns pe Magi şi a aflat de la ei lǎmurit în ce vreme s’a arǎtat steaua. Apoi trimiţându-i la Betleem le-a zis: mergeţi şi cercetaţi cu deamǎnuntul despre Prunc, iar dacǎ îl veţi afla vestiţi-mǎ şi pe mine, ca sǎ viu şi eu sǎ mǎ închin lui.

“Iar ei, ascultând pe împǎratul, au plecat şi iatǎ steaua pe care-o vǎzuserǎ în Rǎsǎrit mergea înaintea lor pânǎ ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul.

“Şi vǎzînd ei steaua, s’au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casǎ, au vǎzut pe Prunc împreunǎ cu Maria muma lui, şi cǎzând la pǎmânt s’au închinat lui, şi deschizând vistieriile lor i-au adus lui daruri : aur, tǎmâie şi smirnǎ.”

 

Pornind de la evenimente atît de stranii şi neputînd sǎ le punǎ pe seama vreunui fenomen atmosferic, A.Bonnetty, frapat de misterul ce învǎluie aceste istorisiri, pune întrebarea :

“Cine sînt Magii şi ce trebuie sǎ credem despre aceastǎ stea ? Iatǎ interogaţia actualǎ a criticilor raţionalişti sau de alt soi. E greu de dat un rǎspuns, dat fiind cǎ Raţionalismul şi Ontologismul înaintaşilor şi modernilor, sisteme ce se hrǎnesc din ele însele, ne-au fǎcut sǎ uitǎm mijloacele prin care vechile popoare ale Rǎsǎritului pǎstraserǎ tradiţiile primitive.”

 

Cea dintîi menţiune a stelei o aflǎm în gura lui Valaam. Se crede cǎ acesta, nǎscut probabil în tîrgul Pethor, lîngǎ Eufrat, trǎia pe la   1477 î.e.n., pe cînd imperiul asirian se afla în plinǎ înflorire. Profet sau Mag în Mesopotamia, Valaam exclamǎ :

“Cum sǎ blestem pe cel ce neblestemat de Dumnezeu ? Sau cum sǎ osândesc pe cel ce neosândit de Dumnezeu ? Ascultaţi!… O vǎd, dar acum încǎ nu-i; o privesc, dar nu de aproape… O stea rǎsare din Iacov şi un schiptru se ridicǎ din Israil…” (Num., XXIV, 47) /de fapt :XXIII, 8 şi XXIV, 17, N.N./

 

În iconografia simbolicǎ, steaua desemneazǎ atît zǎmislirea cît şi naşterea. Fecioara este deseori reprezentatǎ nimbatǎ de stele. Fecioara de la Larmor (Morbihan), ce face parte dintr-un frumos triptic închipuind sǎvîrşirea Mîntuitorului şi suferinţa Mariei, –Mater dolorosa, — şi în care putem vedea, pe cerul compoziţiei centrale, soarele, luna, stelele şi vǎlul lui Isis, poartǎ în mîna dreaptǎ o stea mǎşcatǎ, –stella maris, — epitet acordat Fecioarei într-o cîntare catolicǎ.

 

G.J.Witkowski descrie un vitraliu ciudat, care se gǎsea lîngǎ sacristia bisericii Saint-Jean din Rouen, astǎzi distrusǎ. Vitraliul reprezenta Zǎmislirea sfîntului Roman. “Tatǎl acestuia, Benedict, sfetnicul regelui Clotar al II-lea, şi mama sa Félicité, erau culcaţi într-un pat, goi puşcǎ, cum se obişnuia pînǎ pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Zǎmislirea era închipuitǎ printr-o stea ce strǎlucea pe pǎturǎ în locul unde aceasta atingea pîntecul femeii… Marginile vitraliului, deja neobişnuit datoritǎ scenei reprezentate, erau împodobite cu medalioane care, în mod neaşteptat, conţineau figurile lui Marte, Iupiter, Venus, etc., şi, pentru ca sǎ nu existe îndoialǎ asupra persoanei acestora, fiecare zeitate purta şi înscrisul propriului nume.”

 

 

VIII

 

 

Dupǎ cum sufletul omului are cotloanele sale ascunse, tot aşa catedrala are corioarele ei tainice. Ansamblul acestora, ce se întinde sub pardoseala bisericii, constituie criptele (de la grecescul KruptoV, ceea ce este ascuns).

 

În aceste tainiţe, umede şi reci, vizitatorul încearcǎ un simţǎmînt tulbure, care îi stinge glasul: el simte împreunarea forţei cu tenebrele. Ne aflǎm în sǎlaşul morţilor, aidoma celui de la Saint-Denis, într-o necropolǎ a mai-marilor lumii, cum sînt Catacombele romane, cimitirul primilor creştini. Lespezi de piatrǎ; mausolee de marmurǎ; morminte; rǎmǎşiţe istorice, resturi ale trecutului. O tǎcere posacǎ şi îndesatǎ umple spaţiile boltite. Hǎrmǎlaia de afarǎ, ecourile deşarte ale lumii nu strǎpung pînǎ aici. Ne-am afundat oare în peştera ciclopilor ? Sǎ ne aflǎm în pragul unui infern dantesc, sau în galeriile subterane, ce s-au arǎtat atît de primitoare şi proteguitoare primilor mucenici ? –Bîrlogul ǎsta întunecat e croit din taine, spaimǎ şi tremurǎturi…

 

În jur, sumedenie de pilaştri urieşeşti, mǎtǎhǎloşi, din care unii sînt îngemǎnaţi, ridicaţi pe temelii late, tǎiate pieziş. Capiteluri scurte, teşite, severe şi bondoace. Forme aspre şi fruste, a cǎror eleganţǎ şi bogǎţie au fost delǎsate în favoarea soliditǎţii. Muşchi vînjoşi, încordaţi fǎrǎ încetare de sforţarea ridicǎrii neasemuitei poveri a întregii clǎdiri. Voinţǎ nocturnǎ, mutǎ, ţeapǎnǎ, veşnic încordatǎ pentru a nu se lǎsa strivitǎ. Forţǎ materialǎ pe care arhitectul a ştiut sǎ o rînduiascǎ şi sǎ o împartǎ, dînd tuturor suporturilor aspectul arhaic al unei turme de pahiderme fosilizate, îngrǎmǎdite unul în altul, boltindu-şi greabǎnul osos, scobindu-şi burţile împietrite sub apǎsarea unei poveri nefireşti. Forţǎ realǎ, dar ocultǎ, ce purcede în tainǎ, creşte în umbrǎ şi lucreazǎ nemijlocit din strǎfundul mǎruntaielor operei. Iatǎ simţǎmîntul ce-l învǎluie pe cel ce se încumetǎ prin galeriile criptelor gotice.

 

Odinioarǎ, camerele subterane ale templelor slujeau drept locuinţǎ statuilor lui Isis, devenite, dupǎ introducerea creştinismului în Galia, acele Fecioare negre cǎrora poporul le acordǎ şi astǎzi o veneraţie deosebitǎ. De altfel, simbolica lor a rǎmas aceeaşi; şi unele şi celelalte poartǎ pe postament faimoasa inscripţie: Virgini pariturae, Fecioarei ce trebuie sǎ nascǎ. Ch. Bigarne1 ne vorbeşte de mai multe statui ale lui Isis desemnate de aceeaşi formulǎ. “O inscripţie similarǎ, ne spune eruditul Pierre Dujols în a sa Bibliografie generalǎ a ocultismului, fusese deja semnalatǎ de savantul Elias Schadius în cartea sa De dictis Germanicis : Isidi, seu Virgini ex qua filius proditurus est2 . Aceste icoane nu au aşadar cîtuşi de puţin semnificaţia creştinǎ ce li se acordǎ, cel puţin într-o manierǎ exotericǎ. Cum spune Bigarne, Isis înaintea zǎmislirii este, potrivit teogoniei astronomice, un atribut al Fecioarei, iar cîteva figuraţii anterioare creştinismului desemneazǎ  aceastǎ ipostazǎ drept Virgo paritura, altfel zis ţǎrîna încǎ nefecundatǎ, dar pe care razele soarelui o vor însufleţi curînd. Ea mai e şi mama zeilor, cum o atestǎ o piatrǎ gǎsitǎ la Die: Matri Deum Magnae ideae.” N-am putea defini mai bine sensul esoteric al Fecioarelor negre. În simbolica hermeticǎ, ele reprezintǎ ţǎrîna primitivǎ, pǎmîntul pe care artistul trebuie sǎ-l aleagǎ pentru a-şi plǎsmui subiectul marii opere. Este materia primǎ în stadiul de minereu, ieşitǎ din zǎcǎmintele metalifere, unde zǎcea, adînc îngropatǎ sub masa stîncoasǎ. Este, cum ne spun textele, “o substanţǎ neagrǎ, grea, casantǎ, fǎrîmicioasǎ, ce are aspectul unei pietre şi se poate sparge în aşchii mici, ca o piatrǎ”. Se întîmplǎ des, aşadar, ca hieroglifa personalizatǎ a acestui minereu sǎ posede zisa culoare şi sǎ i se atribuie ca locuinţǎ subteranele templelor.

 

Astǎzi au mai rǎmas puţine Fecioare negre. Iatǎ doar cîteva, dintre cele mai vestite. Din acest punt de vedere, catedrala din Chartres e privilegiatǎ, posedînd chiar douǎ. Una, desemnatǎ cu formula expresivǎ de Maica-Precista-de-sub-Pǎmînt, e aşezatǎ în criptǎ, pe un tron al cǎrui soclu poartǎ inscripţia amintitǎ mai înainte: Virgini pariturae; cealaltǎ, situatǎ la luminǎ, numitǎ Maica-Precista-de-la-Stîlp, ocupǎ centrul unei firide umplutǎ de ex voto-uri sub formǎ de inimi în flǎcǎri. Aceasta din urmǎ, ne spune Witkowski, face obiectul devoţiunii unui mare numǎr de pelerini. “La origine, adaugǎ acest autor, coloana de piatrǎ care îi serveşte drept suport era “scobitǎ” de limba şi dinţii adoratorilor frenetici, precum piciorul sfîntului Petru de la Roma, sau genunchiul lui Hercule pe care pǎgînii îl adorau în Sicilia; pentru a o pǎzi de sǎrutǎrile prea înflǎcǎrate, în 1831 s-a instalat un gǎrduţ în jurul ei.” Chartres, cu fecioara sa subteranǎ, e considerat a fi cel mai vechi centru de pelerinaj. Cum povestesc vechile cronici locale, la început nu exista decît o anticǎ statuetǎ a lui Isis, “sculptatǎ înainte de Cristos”. Totuşi, figurina actualǎ nu dateazǎ decît de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, dat fiind cǎ cea a lui Isis a fost distrusǎ, nu se ştie cînd, şi înlocuitǎ cu o statuie de lemn, ţinînd Pruncul pe genunchi, aceasta fiind la rîndul ei arsǎ în 1793.

 

Cît despre Fecioara neagrǎ de la Notre-Dame-du-Puy — ale cǎrei membre sînt ascunse în întregime — ea are forma unui triunghi, din cauza veşmîntului încheiat pînǎ la gît şi care se lǎrgeşte pînǎ jos fǎrǎ sǎ facǎ o cutǎ. Stofa e ornatǎ cu frunze de viţǎ şi spice de grîu –simbolizînd pîinea şi vinul de împǎrtǎşanie — iar prin dreptul buricului se iţeşte cǎpşorul Pruncului, tot atît de mǎreţ încoronat ca şi maica sa.

Notre-Dame-de-Confession, celebrǎ Fecioarǎ neagrǎ din criptele de la Saint-Victor, din Marsilia, ne oferǎ un frumos specimen de statuie anticǎ, fiind suplǎ, largǎ şi grǎsuţǎ. Aceastǎ figurǎ, plinǎ de nobleţe, ţine un sceptru cu mîna dreaptǎ, iar pe frunte poartǎ o coroanǎ cu trei ornamente florale.

 

Notre-Dame din Rocamadour, faimos loc de pelerinaj, deja frecventat în 1166, este o madonǎ cu puteri miraculoase, a cǎrei origine e atribuitǎ de tradiţie evreului Zahei, şeful vameşilor din Ierihon. E instalatǎ deasupra altarului din capela Fecioarei, construitǎ în 1479. Este vorba de o statuetǎ din lemn, înnegritǎ de vreme, roasǎ de cari şi ale cǎrei bucǎţi sînt ţinute împreunǎ de veşmîntul din lamele de argint în care e învelitǎ. “Rocamadour îşi trage faima de la un pustnic vestit, sfîntul Amator, sau Amadour, care a cioplit în lemn o statuie a Fecioarei despre care se spune cǎ fǎcea minuni. Se mai zice cǎ Amadour era pseudonimul vameşului Zahei, convertit de Isus Cristos; ajuns în Galia, el ar fi propovǎduit cultul Fecioarei. La Rocamadour, acest cult este extrem de vechi; totuşi, marea modǎ a pelerinajului nu dateazǎ decît din secolul al XII-lea.”

 

La Vichy, Fecioara neagrǎ din biserica Saint-Blaise este veneratǎ “dintotdeauna”, cum scria deja în secolul al XVII-lea Antoine Gravier, un preot comunalist. Arheologii dateazǎ aceastǎ sculpturǎ din secolul al XIV-lea, şi, cum pǎrţile cele mai vechi ale bisericii Saint-Blaise, unde o aflǎm, nu s-au ridicat decît în secolul al XV-lea, abatele Allot, care ne semnaleazǎ aceastǎ statuie, socoteşte cǎ ea se gǎsea odinioarǎ în capela Saint-Nicholas, fondatǎ în 1372 de Guillaume de Hames.

La Quimper, biserica Guéodet, zisǎ şi Maica-Domnului-din-Oraş, posedǎ şi ea o Fecioarǎ neagrǎ.

 

Camille Flammarion ne vorbeşte despre o statuie similarǎ pe care a vǎzut-o în beciurile Observatorului, pe 24 septembrie 1871, la douǎ secole de la prima observaţie termometricǎ ce s-a fǎcut în acel loc în 1671. “Uriaşul edificiu al lui Ludovic al XIV-lea, scrie el, a cǎrui terasǎ îşi înalţǎ balustrada la douǎzeci şi opt de metri deasupra solului, se cufundǎ în acelaşi timp în nişte fundaţii care au aceeaşi adîncime: douǎzeci şi opt de metri. În colţul uneia din galeriile subterane poate fi vǎzutǎ o statuie a Fecioarei, aşezatǎ acolo în 1671 şi pe care nişte versuri înscrise la picioare o invocǎ sub numele de Maica Domnului de sub pǎmînt.” Aceastǎ Fecioarǎ parizianǎ, prea puţin cunoscutǎ şi care personificǎ, în capitalǎ, misteriosul subiect al lui Hermes, pare sǎ fie o replicǎ a celei din Chartres, slǎvita Maicǎ subteranǎ.

 

Încǎ un detaliu, util pentru hermetist. În ceremonialul prescris pentru procesiunile Fecioarelor negre nu se aprindeau decît lumînǎri de culoare verde.

 

Cît despre statuetele lui Isis –cele care au scǎpat creştinǎrii — ele sînt şi mai rare decît Fecioarele negre, probabil din pricina prea marii vechimi a acestor imagini. Witkowski semnaleazǎ una aflǎtoare în catedrala Saint-Etienne din Metz. “Aceastǎ figurǎ în piatrǎ a lui Isis, scrie autorul, mǎsurînd 0,43 m. în înǎlţime şi 0,29 m. lǎrgime provenea din vechea mînǎstire. Figura ieşea în relief de circa 18 cm şi reprezenta bustul unei femei goale, atît de slabǎ, încît, pentru a ne sluji de expresia plasticǎ a abatelui Brantôme, “nu i se vedea decît schelǎria”; capul îi era acoperit de un vǎl. Douǎ mamele uscate îi atîrnau pe piept, întocmai cum vedem la Diana din Efes. Pielea îi era coloratǎ în roşu, pe cînd pînza ce-i înconjura talia era neagrǎ… O statuie similarǎ exista la Saint-Germain-des-Près, iar o alta la Saint-Etienne în Lyon.”

 

Totuşi, pentru noi cultul lui Isis, Ceres a egiptenilor, rǎmîne la fel de misterios. Ştim doar cǎ zeiţa era sǎrbǎtoritǎ în fiece an în oraşul Busiris şi cǎ i se sacrifica un bou. “Dupǎ sacrificii, scrie Herodot, miriade de bǎrbǎţi şi femei îşi mortificǎ trupul. În ce mǎ priveşte, socot cǎ ar fi o mare necuviinţǎ sǎ spun în cinstea cǎrui zeu o fac.” Grecii, ca şi egiptenii, pǎstrau o tǎcere totalǎ în privinţa misterelor cultului lui Ceres, iar istoricii nu au gǎsit nimic cu care sǎ ne satisfacǎ curiozitatea. Dezvǎluirea în folosul profanilor a secretelor acestor practici se pedepsea cu moartea. Chiar şi faptul de a voi sǎ asculţi atunci cînd cineva îţi destǎinuia secretul era considerat o crimǎ. Intrarea în templul lui Ceres, dupǎ exemplul sanctuarelor egiptene ale lui Isis, le era strict opritǎ tuturor celor ce nu fuseserǎ iniţiaţi. Totuşi, detaliile ce ne-au fost transmise cu privire la ierarhia marii preoţimi ne îngǎduie sǎ credem cǎ misterele lui Ceres erau de aceeaşi naturǎ cu cele ale Ştiinţei hermetice. Ştim, într-adevǎr, cǎ un preot aparţinea uneia din aceste patru categorii: Ierofantul, însǎrcinat cu instruirea ucenicilor; Purtǎtorul de Fǎclie, care închipuia Soarele; Heraldul, închipuindu-l pe Mercur; Slujitorul Altarului, reprezentînd Luna. La Roma, Cerealiile se sǎrbǎtoreau pe 12 aprilie şi durau opt zile. În fruntea procesiunii era purtat un ou, simbolul universului, şi se sacrificau porci.

 

Am spus mai înainte cǎ pe o piatrǎ de la Die, reprezentînd-o pe Isis, aceasta era numitǎ maica zeilor. Rhea şi Cibele beneficiau de acelaşi epitet. Cele douǎ divinitǎţi se dovedesc astfel a fi înrudite şi, pe alocuri, le vom considera ca fiind doar expresii diferite ale unui principiu unic. Charles Vincens confirmǎ aceasta prin descrierea unui basorelief reprezentînd-o pe Cibele care a putut fi admirat, vreme de secole, pe faţada bisericii parohiale din Pennes (Bouches-du-Rhône), sub inscripţia: Matri Deum. “Aceastǎ ciudatǎ piesǎ, scrie el, a dispǎrut de-abia pe la 1610, dar o gravurǎ se pǎstreazǎ în Culegerea lui Grosson (p. 20).” Iatǎ o stranie analogie hermeticǎ: Cibele era adoratǎ la Pessinonte, în Frigia, sub forma unei pietre negre, chipurile cǎzutǎ din cer. Fidias a reprezentat-o pe zeiţǎ aşezatǎ pe un tron între doi lei, purtînd pe cap coroana învingǎtorilor, din care atîrnǎ un vǎl. Alteori era închipuitǎ ţinînd o cheie şi pǎrînd cǎ vrea sǎ-şi scoatǎ vǎlul. Isis, Ceres, Cibele, trei capete sub un singur vǎl.

Intro Ch. IX

 

Odatǎ încheiate aceste preliminarii, vom purcede acum la o cercetare hermeticǎ al catedralei, şi, pentru a ne limita investigaţiile, vom lua drept exemplu templul creştin din capitalǎ, Notre-Dame-de-Paris.

 

Desigur, sarcina noastrã e grea. Nu mai trǎim pe timpul lui messer Bernard, contele Trevisan, nici în vremea lui Zachaire sau Flamel. Veacurile au brǎzdat adînc faţada edificiului, intemperiile i-au sǎpat riduri lǎbǎrţate, dar ravagiile timpului sînt nimic faţǎ de cele lǎsate în urmǎ de furia umanǎ. Revoluţiile şi-au pus pecetea, tristǎ mǎrturie a mîniei plebeiene; vandalismul, duşmanul frumosului, şi-a potolit ura prin hidoase mutilǎri, iar restauratorii înşişi, deşi mînaţi de intenţii mai bune, n-au ştiut întotdeauna sǎ respecte ceea ce le scǎpase iconoclaştilor.

 

Notre-Dame-de-Paris îşi înǎlţa odinioarǎ silueta trufaşǎ deasupra unui peron cu unsprezece trepte. Un caldarîm îngust o despǎrţea de casele din lemn, de frontoanele ascuţite, cu etajele proptite pe bîrne, ea cîştigînd astfel în ţinutǎ şi eleganţǎ ceea ce pierdea în spaţiu. Astǎzi, datoritǎ reculului, ea pare cu atît mai masivǎ cu cît spaţiul în jur e mai larg, iar portalurile, pilaştrii şi contraforturile sale se împlîntǎ direct în sol; rambleurile succesive au fǎcut sǎ disparǎ, încet-încet, treptele pe care le-au înghiţit pînǎ la una.

 

În mijlocul acestui spaţiu mǎrginit, pe de o parte, de impozanta bazilicǎ, şi, în faţǎ, de o îngrǎmǎdire pitoreascǎ de case împodobite cu turnuleţe, spire, giruete, firme caraghioase sub care se deschid dughene colorate, case strînse în bîrne sculptate, pe la colţuri cu firide în a cǎror despicǎturǎ se iţesc madone şi sfinţi, dominate de gherete, de foişoare conice, de breteşe, în mijlocul acestui spaţiu, spuneam, se ridica odatǎ o statuie de piatrǎ, înaltǎ şi îngustǎ, care ţinea  într-o mînǎ o carte, iar în cealaltǎ un şarpe. Statuia împodobea o fîntînǎ monumentalǎ, pe care se putea citi acest distih:

 

Qui sitis, huc tendas : desunt si forte liquores,

Pergredere aeternas diva paravit aquas.

 

Apropie-te, însetatule, iar de lipseşte unda,

Nu uita cǎ treptat creǎ Zeiţa apele eterne.

 

Poporul îi spunea cînd Domnul Cenuşǎ, cînd Vînzǎtorul de cenuşǎ, Marele Postitor gri, sau Postitorul de la Notre-Dame.

S-au fǎcut multe înterpretǎri acestor ciudate expresii, aplicate de gloatǎ unei imagini pe care arheologii n-au putut-o identifica. Cea mai bunǎ explicaţie este cea pe care aflǎm la Amédée de Ponthieu (Amédée de Ponthieu, Légendes du Vieux Paris, Bachelin-Deflorenne, 1867, p. 91.) şi ea ne pare cu atît mai demnǎ de interes, cu cît autorul, care nu era cîtuşi de puţin hermetist, judecǎ nepǎrtinitor şi se pronunţǎ fǎrǎ sǎ aibǎ idei preconcepute :

“În faţa capiştei, scrie el vorbind despre Notre-Dame, se înǎlţa un monolit sacru cǎruia timpul îi tocise toate formele. Cei din vechime îl numeau Phoebigen , fiul lui Apollo; poporul îl botezǎ mai apoi Maestrul Petre, vrînd sǎ zicǎ Piatra mǎiastrǎ, piatra fermecatǎ ; i se mai spunea messer Gri, domnul Cenuşǎ, ştiindu-se cǎ cenuşa gri desemna focul, şi mai ales focul de grizu din minǎ, focul sfîntului Elmo…

 

Dupǎ unii, aceste trǎsǎturi informe trimiteau cu gîndul la Esculap, sau la Mercur, ori la zeul Terminus ; dupǎ alţii, ar fi semǎnat cu chipul lui Archambaud, mai-marele Palatului sub Clovis al II-lea, cel care a oferit terenul pe care s-a construit Hôtel-Dieu; alţii spuneau cǎ vǎd acolo trǎsǎturile lui Guillaume de Paris, care înǎlţase Hôtel-Dieu în acelaşi timp cu portalul de la Notre-Dame; abatele Leboeuf distinge figura lui Isus Cristos; alţii, dimpotrivǎ, figura sfintei Genoveva, patroana Parisului.

Aceastǎ piatrǎ fu înlǎturatǎ în 1748, cînd a fost lǎrgit caldarîmul din piaţa bisericii Notre-Dame.”

 

Cam în aceeaşi epocǎ, adunarea canonicilor de la Notre-Dame primi ordinul de a înlǎtura statuia sfîntului Cristofor. Statuia acestui uriaş, pictatǎ în cenuşiu, era lipitǎ de primul pilastru din dreapta, cînd se intrǎ în navǎ. Ea fusese pusǎ acolo în 1413 de Antoine des Essarts, şambelanul regelui Carol al VI-lea. O primǎ încercare de a o înlǎtura avu loc în 1772, dar Christophe de Beaumont, pe atunci arhiepiscop de Paris, se opuse cu tǎrie. De-abia la moartea acestuia, statuia fu tîrîtǎ afarǎ din biserica metropolitanǎ şi spartǎ în bucǎţi. La Notre-Dame din Amiens, blîndul uriaş creştin ce-l purtǎ pe Pruncul Isus a scǎpat de la distrugere numai pentru cǎ e vîrît în zid, fiind de fapt un basorelief. Catedrala din Sevilla are şi ea un sfînt Cristofor colosal şi pictat în frescǎ. Cel din biserica Saint-Jean-la-Boucherie a dispǎrut odatǎ cu edificiul, iar frumoasa statuie din catedrala de la Auxerre, care data din 1539, a fost dǎrîmatǎ, prin ordin, în 1768, cu cîţiva ani înaintea celei din Paris.

Asemenea fapte nu se pot explica decît prin motive extrem de grave. Deşi distrugerile ni se par de nejustificat, explicaţia lor poate fi gǎsitǎ în sensul simbolic al legendei care fusese condensat –desigur, mult prea limpede — în imagini. Sfîntul Christophor, al cǎrui nume primitiv, Offerus, ne e dezvǎluit de Jacques de Voragine, înseamnǎ, pentru mulţime, cel care-l poartǎ pe Christos (din grecescul Χριστοφορος); dar cabala foneticǎ descoperǎ un alt sens, mai adecvat şi conform doctrinei hermetice. Christophor e pus aici în loc de Chrysophor: cel care poartǎ aur (gr. Χρυσοφορος). Acum înţelegem mai lesne uriaşa importanţǎ a simbolului, atît de grǎitor, al sfîntului Cristofor. Avem aici hieroglifa sulfului solar (Isus), sau a aurului în nǎscare, crescut pe undele mercuriale şi purtat apoi, prin energia proprie a Mercurului, pînǎ la gradul de forţǎ al Elixirului. Dupǎ Aristotel, culoarea emblematicǎ a Mercurului e cenuşiul, sau vioriul, ceea ce e suficient pentru a explica de ce statuile sfîntului Cristofor sînt date cu o spoialǎ în aceste nuanţe. Un numǎr de gravuri vechi reprezentîndu-l pe uriaş, pǎstrate în Cabinetul de Stampe de la Biblioteca Naţionalǎ, sînt executate în desen liniar, cu o tentǎ brunǎ. Cea mai veche dateazǎ din 1418.

 

Şi astǎzi se mai poate vedea, la Rocamadour (în Lot), o giganticǎ statuie a sfîntului Cristofor, înǎlţatǎ pe platoul Saint-Michel ce se întinde dincolo de bisericǎ. Alǎturi gǎsim un vechi cufǎr ferecat, deasupra cǎruia e fixat în stîncǎ un grosolan ciont de spadǎ, priponit cu un lanţ. Legenda spune cǎ acest fier e frînt din vestita Durandal, spada ruptǎ de cavalerul Roland în bǎtǎlia de la Roncevaux. Oricum, adevǎrul ce reieşea din toate aceste atribute era prea vizibil. Spada ce despicǎ piatra, toiagul lui Moise care scoate apǎ din stînca de la Horeb, sceptrul cu care zeiţa Rhea a lovit muntele Dindymos, lancea Atalantei sînt una şi aceeaşi hieroglifǎ a materiei ascunse a Filozofilor, a cǎrei naturǎ e indicatǎ de sfîntul Cristofor, iar al cǎrei rezultat e închipuit de cufǎrul ferecat.

Regret cǎ nu pot spune mai multe despre aceastǎ minunatǎ emblemǎ cǎreia i se rezerva locul de onoare în bazilicile ogivale. Nu ni s-au pǎstrat descrieri precise şi amǎnunţite ale acestor mari figuri, grupuri demne de recunoştinţǎ pentru cele ce ne-au transmis, dar pe care o epocǎ a superficialului şi a decadenţei le-a fǎcut sǎ disparǎ, fǎrǎ sǎ aibǎ mǎcar scuza necesitǎţii.

Secolul al XVIII-lea, epoca aristocraţiei şi a spiritului fin, a abaţilor de curte, a marchizelor pudrate, a gentilomilor cu perucǎ, epoca binecuvîntatǎ a maeştrilor de dans, a madrigalurilor şi a pǎstoriţelor lui Watteau, veacul strǎlucitor şi pervers, frivol şi manierat, care avea sǎ sfîrşeascǎ în sînge, s-a dovedit extrem de nefast pentru operele gotice.

 

În loc sǎ continue şi sǎ dezvolte minunata şi curata creaţie francezǎ, artiştii, lǎsîndu-se tîrîţi de vîltoarea decadenţei ce sub Francisc I-ul primi numele paradoxal de Renaştere, incapabili de efortul înaintaşilor lor, ignorînd cu totul simbolica medievalǎ, se puserǎ sǎ înmulţeascǎ operele corcite, de prost gust, fǎrǎ suflet, lipsite de orice sens esoteric.

Arhitecţi, pictori, sculptori, preferînd sǎ se înalţe pe sine mai degrabǎ decît Arta, se adresarǎ modelelor antice falsificate în Italia.

 

Constructorii Evului Mediu aveau de partea lor credinţa şi modestia. Creatori anonimi de capodopere, ei lucrarǎ pentru Adevǎr, pentru afirmarea unui ideal, cǎutînd sǎ-şi rǎspîndeascǎ şi sǎ-şi înnobileze ştiinţa. Cei din Renaştere, preocupaţi mai ales de mǎrunta lor persoanǎ, umblînd sǎ se afirme, lucrarǎ pentru perpetuarea propriului lor nume. Evul mediu îşi datorǎ splendoarea originalitǎţii creaţiilor sale; Renaşterea fu renumitǎ pentru fidelitatea servilǎ a imitaţiilor sale. Aici avem o gîndire; acolo, o modǎ. Aici avem geniu; acolo, doar talent. În opera goticǎ, lucrǎtura rǎmîne supusǎ Ideii; în opera renascentistǎ, ideea e dominatǎ şi ştearsǎ. Cea dintîi se adreseazǎ inimii, minţii, duhului: e triumful spiritului; cealaltǎ se adreseazǎ simţurilor: e preamǎrirea materiei. Din secolul al XII-lea pînǎ în cel de-al XV-lea avem sǎrǎcie de mijloace dar bogǎţie de expresie; începînd din secolul al XVI-lea — frumuseţe plasticǎ, dar mediocritate în fantezie. Meşterii medievali au ştiut sǎ animeze calcarul de rînd; artiştii Renaşterii au lucrat o marmurǎ inertǎ şi rece.

 

Acest antagonism între cele douǎ epoci, nǎscute din mentalitǎţi atît de diferite, explicǎ de ce Ranaşterea nu a simţit decît dispreţ şi o profundǎ silǎ pentru tot ceea ce era gotic.

O asemenea pornire i-a fost fatalǎ operei medievale; aceasta e sursa nenumǎratelor mutilǎri pe care le deplîngem astǎzi.

 

alch

 

 

I

 

 

Catedrala din Paris, asemenea celor mai multe din bisericile metropolitane, e pusǎ sub proteguirea binecuvîntatei Fecioare Maria, sau Maica Precista. În Franţa, poporul numeşte aceste bazilici Notre-Dame. În Sicilia, ele poartǎ un nume şi mai expresiv, cel de Matrice. E vorba, cum se vede, de temple dedicate Mamei (lat. mater, matris), Matroanei în sensul primitiv, cuvînt care prin corupere a devenit Madonǎ (it. ma donna), ma Dame, Doamna mea, şi, prin extensie, Notre-Dame.

Sǎ trecem de grilajul porţii şi sǎ începem studiul faţadei cu portalul cel mare, zis vestibulul central, sau cel al Judecǎţii de Apoi. Pilastrul central, care desparte în douǎ intrarea cea mare, oferǎ o serie de imagini alegorice ale ştiinţelor medievale. Stînd cu faţa la piaţǎ –şi la locul de onoare — alchimia e reprezentatǎ printr-o femeie a cǎrei frunte atinge cerul. Aşezatǎ pe un tron, ea ţine în mîna stîngǎ un sceptru –însemn al suveranitǎţii — în vreme ce mîna dreaptǎ prezintǎ douǎ cǎrţi, una închisǎ (esoterism), alta deschisǎ (exoterism). Între genunchi şi sprijinitǎ pe piept ea ţine o scarǎ cu nouǎ trepte –scala philosophorum — hieroglifa rǎbdǎrii de care trebuie sǎ dea dovadǎ fidelii de-a lungul celor nouǎ operaţiuni succesive ale lucrǎrii hermetice. “Rǎbdarea este scara Filozofilor, ne spune Valois, iar umilinţa e poarta grǎdinii lor; cǎci Dumnezeu se va milostivi de cel care va stǎrui fǎrǎ îngîmfare şi fǎrǎ invidie.”

 

Iatǎ deci titlul capitolului filozofal din acest mutus Liber care e templul gotic; frontispiciul acestei Biblii oculte cu pagini masive din piatrǎ; pecetea, sigiliul Marii Opere mirene apǎsat pe fruntea Marii Opere creştine. Nu putea fi gǎsit un loc mai bun decît deasupra pragului intrǎrii principale.

 

Catedrala ne apare aşadar avînd ca temelie ştiinţa alchimicǎ, cea care scruteazǎ transformǎrile substanţei originale, ale Materiei elementare (lat. materea, de la rǎdǎcina mater, mamǎ). Iatǎ de ce Maica Precista, despuiatǎ de vǎlul sǎu simbolic, ne e altceva decît personificarea substanţei primitive de care s-a slujit Principiul atotcreator în plǎsmuirile sale. Iatǎ sensul, de altfel luminos, al acestei stranii epistole cǎreia i se dǎ citire în timpul slujbei pentru Naşterea Domnului din Fecioarǎ, şi al cǎrei text urmeazǎ:

 

“Eram al Domnului încǎ de la începutul cǎilor sale. Eram înainte ca el sǎ fi fǎcut toate fǎpturile. Eram de-o veşnicie înainte ca pǎmîntul sǎ fi fost plǎsmuit. Hǎurile nu erau încǎ şi fusesem deja zǎmislit. Fîntînile nu ieşiserǎ încǎ din pǎmînt; greoaia povarǎ a munţilor nu se tocmise încǎ; mǎ nǎscui înaintea colinelor. El nu fǎcuse nici uscatul, nici apele şi nici nu întǎrise lumea pe polii ei. Pe cînd pregǎtea Cerurile, eram de faţǎ; pe cînd înconjura adîncurile cu marginile lor, dîndu-le o lege de neînfrînt; pe cînd întǎrea aerul deasupra uscatului; pe cînd apele fîntînilor cǎpǎtau o scurgere egalǎ; pe cînd închidea marea între capetele sale şi punea o lege peste ape, ca ele sǎ-şi cunoascǎ hotarul; pe cînd punea temeliile pǎmîntului, eram cu el şi orînduiam toate cele.”

 

E limpede cǎ avem aici de-a face cu însǎşi esenţa lucrurilor. Într-adevǎr, cum ne învaţǎ Litaniile, Fecioara este Vasul ce conţine Spiritul lucrurilor : Vas spirituale. “Pe o masǎ, în dreptul pieptului Magilor, scrie Etteila, erau dispuse într-o parte o carte, sau un pachet de foi ori lamele de aur (cartea lui Thot), iar în cealaltǎ parte un vas plin cu o licoare astralo-cereascǎ, din care o treime era miere sǎlbatecǎ, o parte apǎ pǎmînteascǎ, iar o parte apǎ cereascǎ… Taina, misterul se gǎseau în vas.” Aceastǎ Fecioarǎ neobişnuitǎ –Virgo singularis, cum o desemneazǎ anume Biserica —  mai e slǎvitǎ, pe deasupra, şi prin epitete care pun în evidenţǎ originea sa pozitivǎ. Nu i se mai spune oare şi Palmierul Rǎbdǎrii (Palma patientiae); Crinul dintre spini (Lilium inter spinas); Mierea simbolicǎ a lui Samson; Lîna lui Ghedeon; Roza misticǎ; Poarta Cerului; Casa Aurului, ş.a.m.d. ? Aceleaşi texte o mai numesc pe Maria Locaşul Înţelepciunii, altfel zis Subiectul Ştiinţei hermetice, al sapienţei universale. În simbolismul metalelor planetare, ea e Luna, care primeşte razele Soarelui şi le pǎstreazǎ tainic în sînul sǎu. E izvorul substanţei pasive pe care spiritul solar vine sǎ o însufleţeascǎ. Aşa se face cǎ Maria, Fecioarǎ şi Mamǎ, reprezintǎ forma; Ilie, Soarele, Dumnezeu Tatǎl este emblema spiritului vital. Din unirea acestor douǎ principii rezultǎ materia primǎ, supusǎ neajunsurilor pricinuite de legile transmutaţiei şi ale dezvoltǎrii. Atunci ele devin Isus, spirit încarnat, foc întrupat în lucrurile cunoscute de pe faţa pǎmîntului:

 

ŞI CUVÎNTUL S-A FǎCUT TRUP ŞI S-A SǎLǎŞLUIT PRINTRE NOI.

 

Pe de altǎ parte, Biblia ne spune cǎ Maria, maica lui Isus, era din neamul lui Iesei. Dar cuvîntul ebraic Ies înseamnǎ focul, soarele, divinitatea. Aşadar, a fi din spiţa lui Ieseiînseamnǎ a fi din seminţia soarelui, a focului. Cum materia îşi trage izvorul din focul solar, aşa cum am vǎzut, numele însuşi de Isus ni se aratǎ în strǎlucirea sa originarǎ şi cereascǎ: foc, soare, Dumnezeu.

În sfîrşit, în Ave Regina, Fecioara e numitǎ chiar Rǎdǎcinǎ (Salve, radix) arǎtîndu-se astfel cǎ ea e începutul şi originea Întregului. “Salutare, rǎdǎcinǎ prin care Lumina strǎluce pe pǎmînt.”

 

Acestea sînt reflecţiile sugerate de expresivul basorelief care-l întîmpinǎ pe vizitator sub portalul catedralei. Filozofia hermeticǎ, bǎtrîna Spagyrie îi ureazǎ bun venit în biserica goticǎ, templul alchimic prin excelenţǎ. Întreaga bazilicǎ nu e decît o proslǎvire mutǎ, dar ilustratǎ, a ştiinţei antice a lui Hermes, din care ea a ştiut chiar sǎ pǎstreze unul din vechii artizani. Într-adevǎr, în Notre-Dame-de-Paris existǎ un alchimist.

 

Dacǎ, împins de curiozitate, ori pentru a face mai agreabilǎ plimbarea unei zile de varǎ, veţi urca scǎrile în spiralǎ ce duc în partea de sus a edificiului, luaţi-o încet pe cǎrarea, scobitǎ ca un jgheab, ce merge de-a lungul celei de-a doua galerii. Ajunşi în dreptul axei mediane a maiestosului edificiu, în unghiul reflex format de turnul nordic, veţi vedea, în mijlocul unui cortegiu de himere, uluitorul bust al unui bǎtrîn din piatrǎ. E alchimistul de la Notre-Dame.

 

Purtînd boneta frigianǎ, însemnul Adepţilor , pusǎ nepǎsǎtor pe pletele cu bucle grele, învǎţatul, învelit în mantia uşoarǎ de laborator, se sprijinǎ cu o mînǎ pe balustradǎ, în vreme ce cu cealaltǎ îşi mîngîie barba deasǎ şi mǎtǎsoasǎ.

252394_419579698075874_756371952_n

NOTRE-DAME DE PARIS

 

II

 

 

Stilobatul faţadei, care se întinde şi se lǎrgeşte sub cele trei portaluri, este dedicat în întregime ştiinţei noastre; şi acest ansamblu de imagini pe cît de stranii, pe atît de instructive, constituie o adevǎratǎ desfǎtare pentru cel ce se consacrǎ descifrǎrii enigmelor hermetice.

 

Aici vom afla numele lapidar al subiectului Înţelepţilor; aici vom asista la prepararea dizolvantului secret; aici, în sfîrşit, vom urmǎri pas cu pas fabricarea Elixirului, începînd de la prima calcinare, pînǎ la ultima coacere. Dar, pentru a pǎstra o oarecare ordine în acest studiu, vom respecta în permanenţǎ succesiunea figurilor, mergînd din afarǎ spre canaturile porticului, aşa cum ar face-o un credincios intrînd în sanctuar.

 

Pe feţele laterale ale contraforturilor care mǎrginesc portalul cel mare, vom gǎsi, la înǎlţimea ochilor, douǎ mici basoreliefuri încastrate fiecare într-o ogivǎ. Cel de pe pilastrul stîng ne prezintǎ alchimistul descoperind Fîntîna misterioasǎ pe care Trevisanul ne-o descrie în Parabola încheietoare a cǎrţii sale asupra Filozofiei naturale a Metalelor.

 

Artistul a hǎlǎduit mult; a rǎtǎcit pe cǎi strîmbe şi pe drumuri îndoielnice; dar acum e bucuros ! Izvorul cu apǎ vie curge la picioarele sale; ţîşneşte, clocotind, din bǎtrînul stejar scobit. Adeptul nostru a izbîndit. Acum, lepǎdînd arcul şi sǎgeţile cu care, aidoma lui Cadmos, a strǎpuns balaurul, priveşte unduirea apei de izvor ale cǎrei virtute dizolvantǎ şi esenţǎ volatilǎ îi sînt confirmate de pasǎrea cǎţǎratǎ într-un pom (cf. illustr.).

 

Dar ce este aceastǎ Fîntînǎ ocultǎ ? Care e natura acestui puternic dizolvant, capabil sǎ roadǎ toate metalele –mai ales aurul — şi, slujindu-se de corpurile dizolvate, sǎ ducǎ la capǎt marea operǎ în întregime? Acestea sînt taine atît de adînci, încît au descurajat un mare numǎr de cercetǎtori; mai toţi au dat cu fruntea de acest zid de netrecut, ridicat de Filozofi în jurul cetǎţii lor.

 

În mitologie i se spune Libethra şi ni se povesteşte cǎ aceasta era o fîntînǎ în Magnezia, pe lîngǎ care se mai gǎsea un izvor numit Piatra. Ambele curgeau dintr-o stîncǎ mare ce semǎna cu un sîn de femeie; aşa încît apa pǎrea cǎ ar curge precum laptele din douǎ mamele. Stim însǎ cǎ autorii din vechime numeau materia Operei Magnezia noastrǎ şi cǎ licoarea extrasǎ din aceastǎ magnezie mai e cunoscutǎ şi ca Laptele Fecioarei. Aici avem o indicaţie. Cît despre alegoria amestecului sau combinǎrii acestei ape primitive, ieşite din Haosul Înţelepţilor, cu o apǎ diferitǎ (deşi de acelaşi gen), ea e îndeajuns de limpede şi de grǎitoare. Din acest amestec iese o a treia apǎ, care nu udǎ mîinile, şi pe care Filozofii au numit-o cînd Mercur, cînd Sulf, în funcţie de faptul cǎ se gîndeau la calitatea apei, sau la aspectul sǎu fizic.

 

În tratatul despre Azoth, atribuit celebrului cǎlugǎr din Erfurt, Vasile Valentin, şi care ar fi mai degrabǎ opera Seniorului Zadith, poate fi vǎzutǎ o gravurǎ în lemn reprezentînd o nimfǎ sau o sirenǎ încoronatǎ, care înoatǎ în mare şi face sǎ ţîşneascǎ, din ţîţele sale umflate, douǎ şiroaie de lapte ce se amestecǎ cu valurile.

 

La autorii arabi, aceastǎ Fîntînǎ poartǎ numele de Holmat; ni se mai spune cǎ apa ei îl fǎcu nemuritor pe profetul Ilie (Helios, soarele). Aceşti autori plaseazǎ faimosul izvor în Modhallam, rǎdǎcina ambilor termeni însemnînd Marea întunecoasǎ şi tenebroasǎ, ceea ce aratǎ foarte bine cǎ Înţelepţii asimileazǎ Haosul lor, sau materia primǎ, cu un amestec confuz al elementelor primordiale.

 

O replicǎ pictatǎ a fabulei pe care tocmai am citat-o se afla în bisericuţa din Brixen (în Tirol). Acest ciudat tablou, descris de Misson şi semnalat de Witkowski, pare a fi versiunea religioasǎ a temei chimice pomenite înainte. “Sîngele lui Isus, ieşit din rana ce i-a fǎcut-o într-o coastǎ lancea lui Longhin, curge într-un vas; Fecioara îşi strînge sînii, iar laptele care ţîşneşte cade în acelaşi recipient. Prea-plinul acestuia se scurge într-un al doilea vas şi se pierde într-o vîltoare de flǎcǎri, în care sufletele Purgatoriului, de ambele sexe, cu piepturile dezgolite, se îngrǎmǎdesc pentru a primi aceastǎ preţioasǎ licoare ce îi mîngîie şi îi rǎcoreşte.”

 

În josul acestei vechi zugrǎveli poate fi cititǎ o inscripţie în latina de sacristie :

 

Dum fluit e Christi benedicto Vulnere sanguis,

Et dum Virgineum lac pia Virgo premit,

Lac fuit et sanguis, sanguis conjugitur et lac,

Et sit Fons Vitae, Fons et Origo boni.

 

Printre descrierile care însoţesc Figurile simbolice ale lui Abraham Evreul, al cǎror manuscris se spune cǎ ar fi aparţinut lui Nicolas Flamel, care îl ţinea expus în dugheana sa de grǎmǎtic, vom pune în evidenţǎ douǎ care se leagǎ de Fîntîna misterioasǎ şi de elementele sale. Iatǎ textele acestor douǎ legende explicative:

 

“Figura a treia. — Zugrǎveşte şi închipuie o grǎdinǎ împrejmuitǎ cu un gard şi împǎrţitǎ în mai multe postaţe. În mijloc, vedem un stejar bǎtrîn şi scorburos, la rǎdǎcina cǎruia, într-o parte, se aflǎ un arbust de roze cu frunze de aur şi cu flori albe şi roşii, ce se caţǎrǎ pe zisul stejar pînǎ unde încep crengile. Iar la picioarele scorburii zisului stejar clocoteşte o fîntînǎ curatǎ ca argintul, care se scurge în pǎmînt; iar printre cei ce o cautǎ se zǎresc patru orbi care sapǎ şi alţi patru care bîjbîie fǎrǎ sǎ scotoceascǎ, pe cînd zisa fîntînǎ e în faţa lor, iar ei nu o pot gǎsi, afarǎ de unul care o cîntǎreşte în mînǎ.”

 

Acest din urmǎ personaj formeazǎ subiectul motivului sculptat de la Notre-Dame-de-Paris. Prepararea dizolvantului în chestiune e rezumatǎ în explicaţia ce însoţeşte imaginea urmǎtoare:

 

“Figura a patra. — Închipuie un cîmp, pe care se aflǎ un crai încoronat şi înveşmîntat în roşu, ca un evreu, ţinînd o sabie scoasǎ scoasǎ din teacǎ; doi soldaţi ce ucid copiii a douǎ mame, aşezate pe jos şi plîngînd dupǎ copii; şi alţi doi soldaţi care varsǎ sîngele într-o albie plinǎ ochi cu acest sînge, în care soarele şi luna, coborîţi din cer sau din nouri, vin sǎ se scalde. Cu totul sînt şase soldaţi în platoşe albe, cu craiul şapte, şi şapte prunci nevinovaţi morţi, şi de asemenea douǎ mame, una, care plînge,  înveşmîntatǎ în albastru, îşi şterge chipul cu o nǎframǎ, iar alta, la fel de înlǎcrimatǎ, e înveşmîntatǎ în roşu.”

 

Sǎ mai semnalǎm o figurǎ din cartea lui Trismosin, asemǎnǎtoare, în mare, cu cea de-a treia din cartea lui Abraham. Poate fi vǎzut aici un stejar al cǎrui trunchi iese dintr-o coroanǎ de aur, de sub care ţîşneşte pîrîul ocult, ce se scurge apoi undeva pe cîmp. În desişul copacului zburǎtǎcesc pǎsǎri albe, afarǎ de un corb, ce pare adormit şi pe care un om, prost îmbrǎcat, urcat pe o scarǎ, se pregǎteşte sǎ-l înşface. În primul plan al acestui tablou rustic, doi sofişti, purtînd veşminte din stofe alese, preţios croite, sporovǎiesc şi argumenteazǎ asupra acestui punct de doctrinǎ, fǎrǎ sǎ vadǎ stejarul de dindǎrǎtul lor şi nici Fîntîna ce le curge la picioare …

 

Sǎ mai spunem şi cǎ tradiţia esotericǎ a Fîntînii Vieţii, sau a Fîntînii Tinereţei se regǎseşte materializatǎ în Puţurile sacre pe care le posedau, în Evul Mediu, majoritatea bisericilor gotice. Apa scoasǎ din ele era, cel mai adesea, socotitǎ a avea virtuţi vindecǎtoare şi era folositǎ în tratarea anumitor maladii. Abbon, în poemul sǎu unde cîntǎ asedierea Parisului de cǎtre normanzi, dǎ cîteva indicii care confirmǎ proprietǎţile miraculoase ale apei din puţul de la Saint-Germain-des-Près, care puţ era sǎpat în fundul altarului vestitei abaţii. La fel, apa puţului de la Saint-Marcel, la Paris, sǎpat în bisericǎ lîngǎ piatra de mormînt a prea-sfinţitului episcop, era, dupǎ spusele lui Grégoire de Tours, un leac pentru felurite boleşniţe. Chiar şi azi, în interiorul catedralei ogivale Notre-Dame din Lépine (Marne), existǎ un puţ fermecat, zis Puţul Maicii Domnului, iar în mijlocul corului bisericii Notre-Dame din Limoux (Aude), se aflǎ un puţ asemǎnǎtor a cǎrui apǎ vindecǎ, se zice, toate bolile; el poartǎ o inscripţie ce spune :

 

Omnis qui bibit hanc aquam, si fidem addit, salvus erit.

 

Cel ce bea din apa asta, dacǎ pune şi credinţǎ, se va mîntui.

 

Vom avea curînd ocazia sǎ revenim asupra aceste ape pontice, cǎreia Filozofii îi aplicǎ sumedenie de epitete, mai mult sau mai puţin sugestive.

 

Rǎspunzînd motivului sculptat ce tǎlmǎceşte proprietǎţile şi natura forţei ascunse, asistǎm, pe contrafortul din faţǎ, la coacerea compostului filozofal. De astǎ datǎ, artistul vegheazǎ asupra produsului muncii sale. Îmbrǎcat în armurǎ, cu coapsele înzǎuate şi ţinînd un scut, cavalerul nostru e proţǎpit pe platforma unei fortǎreţe, dacǎ e sǎ ne luǎm dupǎ crenelurile ce-l înconjoarǎ. Apǎrîndu-se, el ameninţǎ cu lancea o formǎ imprecisǎ (nişte raze? o palǎ de flǎcǎri ?), pe care, din pǎcate, e imposibil sǎ o identificǎm, într-atît de mutilat e relieful. În spatele luptǎtorului, un mic edificiu bizar, alcǎtuit dintr-un postament arcuit, crenelat şi pus pe patru stîlpi, al cǎrui acoperǎmînt e o cupolǎ segmentatǎ cu cheie de boltǎ sfericǎ. Sub arcul inferior, o masǎ filiformǎ şi arzîndǎ ne indicǎ destinaţia obiectului. Acest curios donjon, burg în miniaturǎ, e instrumentul marii opere, Athanorul, tainicul cuptor cu douǎ fǎcǎri –una potenţialǎ şi una virtualǎ — pe care toţi învǎţǎceii îl cunosc şi pe care nenumǎrate descrieri şi gravuri l-au banalizat (cf. illustr.).

 

Îndatǎ deasupra acestor figuri sînt reproduse douǎ scene care par a le completa. Dar, cum esoterismul se ascunde aici sub faţada sacrǎ a episoadelor biblice, le vom lǎsa deoparte pe acestea, ca sǎ nu ni se reproşeze o interpretare arbitrarǎ. Unii mari savanţi, printre vechii maeştri, n-au ezitat sǎ explice parabolele sfintei Scripturi din punct de vedere alchimic, într-atît înţelesul acestora lasǎ loc unor interpetǎri diferite. Filozofia hermeticǎ invocǎ des cartea Facerii atunci cînd cautǎ o analogie pentru prima fazǎ a Operei; multe alegorii ale vechiului şi noului Testament capǎtǎ o însemnǎtate neaşteptatǎ în contactul cu alchimia. Asemenea precedente ar trebui în acelaşi timp sǎ ne încurajeze şi sǎ ne seveascǎ drept scuzǎ; cu toate acestea preferǎm sǎ rǎmînem la scenele al cǎror caracter profan e indiscutabil, lǎsîndu-le cercetǎtorilor independenţi sarcina de a-şi exercita isteţimea asupra celorlalte.

547373_421649204535590_1482717684_n

NOTRE-DAME DE PARIS

III

 

Scenele hermetice ale stilobatului se dezvoltǎ pe douǎ rînduri suprapuse, în dreapta şi în stînga portalului. Rîndul de jos cuprinde douǎsprezece medalioane, iar rîndul de sus douǎsprezece figuri. Acestea din urmǎ reprezintǎ o serie de personaje aşezate pe socluri ornate cu caneluri de secţiune cînd concavǎ, cînd unghiularǎ, şi intercalate între coloanele arcadelor trilobate. Fiecare figurǎ ţine un disc împodobit cu cîte o emblemǎ simbolizînd una din fazele operaţiunii alchimice.

Dacǎ începem din partea stîngǎ a rîndului de sus, primul basorelief ne va arǎta imaginea corbului, simbolul culorii negre. Femeia care îl ţine pe genunchi simbolizeazǎ astfel Putrefacţia (cf. foto in josul paginii).

 

Sǎ adǎstǎm o clipǎ la hieroglifa Corbului, deoarece ea ascunde un punct important al doctrinei noastre. În coacerea Rebisului filozofal, croncanul redǎ culoarea neagrǎ, primul semn al descompunerii ce rezultǎ din amestecul desǎvîrşit al materiilor Oului. Potrivit Filozofilor, aceasta e dovada sigurǎ a izbînzii viitoare, semnul de netǎgǎduit cǎ gunoiul a fost pregǎtit cum se cuvine. Într-un fel, Corbul e pecetea canonicǎ a Operei, aşa cum steaua e însemnul subiectului iniţial.

Dar, aceastǎ negrealǎ pe care artistul o aşteaptǎ, pe care o invocǎ cu nerǎbdare, a cǎrei apariţie îi rǎsplǎteşte rugǎciunile şi îl umple de bucurie, nu se manifestǎ numai în cursul coacerii. Pasǎrea neagrǎ se aratǎ şi în alte rînduri, iar frecvenţa ei le permite autorilor sǎ semene confuzia în redarea rînduielii operaţiunilor.

 

Potrivit lui Le Breton, “existǎ patru putrefacţii în cursul Operei filozofice. Cea dintîi, în timpul primei separarǎri; a doua, în prima împreunare; a treia, în a doua împreunare, cea a apei grele cu propria-i sare; a patra, în sfîrşit, la fixarea sulfului. În fiecare din aceste putrefacţii apare şi negreala.”

 

Le-a fost uşor, aşadar, vechilor maeştri, sǎ arunce un vǎl de nepǎtruns peste arcane, amestecînd calitǎţile specifice ale diferitelor substanţe, în cursul celor patru operaţiuni care favorizeazǎ apariţia culorii negre. Asta face ca ele sǎ fie foarte greu de separat, dupǎ cum e greu de distins ce-i aparţine fiecǎreia.

Iatǎ cîteva citate care-i vor putea fi de folos cercetǎtorului şi-i vor permite sǎ-şi gǎseascǎ drumul prin acest labirint întunecat.

 

“În cea de-a doua operaţiune, scrie Cavalerul Necunoscut, artistul prudent face sǎ se condenseze sufletul universal în aurul de rînd, purificînd sufletul terestru şi imobil. În aceastǎ operaţiune, putrefacţia, numitǎ şi Capul Corbului, e foarte înceatǎ. Ea e urmatǎ de o a doua multiplicare, prin adǎugarea materiei filozofice, altfel zis a sufletului universal.”

 

Avem aici, clar indicate, douǎ operaţiuni succesive, din care prima se terminǎ, iar a doua începe odatǎ cu apariţia boielii negre, ceea ce nu se întîmplǎ în cazul coacerii.

Un preţios manuscris anonim din secolul al XVIII-lea vorbeşte astfel despre prima putrefacţie, care nu trebuie confundatǎ cu celelalte :

 

“Dacǎ materia nu e putrezitǎ şi schingiuitǎ, spune acest text, nu veţi putea extrage din ea elementele şi principiile; de aceea, pentru a vǎ îndruma, iatǎ dupǎ ce semne o puteţi recunoaşte. Şi cîţiva Filozofi au vǎzut-o. Morien spune: trebuie sǎ aibǎ ceva acrealǎ şi sǎ împrǎştie o putoare de mormînt. Filalet zice cǎ trebuie sǎ semene cu nişte ochi de peşte, adicǎ sǎ facǎ bǎşici la suprafaţǎ, ca şi cum ar da spumǎ; ǎsta e semnul cǎ materia fermenteazǎ şi fierbe. Fermentarea e foarte lungǎ, vreme în care trebuie sǎ avem rǎbdare, deoarece ea se face prin focul nostru secret, singurul agent care poate deschide, sublima şi putrifica.”

 

Dar, din toate aceste descrieri, cele care amintesc Corbul (sau culoarea neagrǎ) coacerii sînt cele mai numeroase şi mai amǎnunţite, deoarece ele cuprind toate caracteristicile celorlalte operaţiuni.

 

Iatǎ ce scrie Bernard Trevisanul:

“Observaţi cǎ atunci cînd gunoiul se umezeşte de la apa noastrǎ permanentǎ, el devine ca smoala topitǎ şi negru ca tǎciunele. Atunci mai e numit compostul şi catran, sare arsǎ, plumb topit, aramǎ tulbure, Magnezie sau Mierla lui Ioan. Cǎci atunci se vede un nor negru, care, zburînd pe la mijlocul vasului, se ridicǎ cu gingǎşie şi mişcǎri line pînǎ deasupra; iar la fundul vasului rǎmîne materia topitǎ ca pǎcura, care se dizolvǎ cu totul. Despre acest nor vorbeşte Jacques din tîrgul Saint-Saturnin, zicînd : O, nor binecuvîntat, ce-ţi iei zborul din vasul nostru ! Asta mai e şi eclipsa de soare despre care vorbeşte Raymond. Iar cînd aceastǎ masǎ se înnegreşte în acest fel, se zice cǎ e moartǎ şi fǎrǎ formǎ… Atunci umiditatea se aratǎ ca un argint-viu negru şi împuţit, de unde mai întîi era uscat, alb, înmiresmat, aprins, curǎţat de sulf prin prima operaţie şi gata sǎ se lase iarǎşi curǎţat prin a doua. Aşa îşi acest corp pierde sufletul şi odatǎ cu el strǎlucirea şi minunata strǎvezealǎ ce le avea mai întîi, ajungînd acum negru şi pocit… Boţul ǎsta negru sau înnegrit e cheia, începutul şi semnul gǎsirii mijlocului desǎvîrşit de a duce la capǎt a doua operaţiune a pietrei preţioase. Sau, cum spune Hermes, odatǎ ce vedeţi negreala, aflaţi cǎ aţi luat-o pe drumul cel bun şi pe o cale potrivitǎ.”

 

Batsdorff, presupusul autor al unei lucrǎri clasice, pe care unii o atribuie lui Gaston de Claves, ne spune cǎ putrefacţia se declanşeazǎ odatǎ cu negreala şi cǎ acesta este semnul unei munci bine îndeplinite şi conforme cu natura. El adaugǎ: “Filozofii i-au dat felurite nume, spunîndu-i Apus, Beznǎ, Eclipsǎ, Leprǎ, Cap de Corb, Moartea, Schingiuirea Mercurului … Reiese deci cǎ prin aceastǎ putrezire se efectueazǎ separarea purului de impur. Se ştie cǎ semnele unei adevǎrate putreziri sînt negreala foarte neagrǎ, sau foarte închisǎ, şi o duhoare grea şi împuţitǎ, numitǎ de filozofi toxicum et venenum, care duhoare nu poate fi simţitǎ cu mirosul, ci doar cu mintea.”

 

Sǎ oprim aici citatele, pe care le-am putea înmulţi fǎrǎ mare profit pentru învǎţǎcel, şi sǎ ne întoarcem la figurile hermetice de la Notre-Dame.

 

Al doilea basorelief ne prezintǎ efigia Mercurului filozofic: un  şarpe încolǎcit pe toiagul de aur. Abraham Evreul, care mai e cunoscut şi sub numele de Eleazar, a folosit-o în cartea care ajunsese în mîinile lui Flamel, –ceea ce n-ar trebui sǎ ne surprindǎ, datǎ fiind frecvenţa acestui simbol de-a lungul întregii perioade medievale.

 

Şarpele indicǎ natura incisivǎ şi dizolvantǎ a Mercurului, care absoarbe cu aviditate sulful metalic şi îl reţine cu atîta vigoare, încît coeziunea lor nu mai poate fi înfrîntǎ ulterior. Acesta e “viermele otrǎvit care molipseşte totul cu veninul sǎu”, despre care se vorbeşte în Rǎzboiul de demult al Cavalerilor. Aceastǎ reptilǎ reprezintǎ prima stare a Mercurului, iar toiagul de aur e sulful corporal ce i se adaugǎ. Dizolvarea sulfului, sau, altfel spus, absorbirea sa de cǎtre argintul viu, a oferit pretextul pentru felurite reprezentǎri grafice; dar, corpul ce rezultǎ, omogen şi perfect preparat, pǎstreazǎ numele de Mercur filozofic,precum şi imaginea caduceului. Aceasta e materia, sau compusul de gradul întîi, oul vitriolat care nu mai cere decît o coacere treptatǎ pentru a se transforma mai întîi în sulf roşu, apoi în Elixir, dupǎ care, în faza a treia, el devine Leac universal. “Pentru Opera noastrǎ, spun Filozofii, ajunge Mercurul.”

 

Urmeazǎ o femeie, cu pǎrul unduind ca nişte flǎcǎri. Ea reprezintǎ Calcinarea şi strînge la piept discul Salamandrei, “care trǎieşte în foc şi se nutreşte cu foc”. Aceastǎ şopîrlǎ legendarǎ nu reprezintǎ altceva decît sarea centralǎ, incombustibilǎ şi fixǎ, care îşi pǎstreazǎ natura pînǎ şi în cenuşa metalelor calcinate şi pe care Înaintaşii au numit-o Sǎmînţǎ metalicǎ. În violenţa combustiei, pǎrţile inflamabile ale corpurilor sînt distruse; rǎmîn doar pǎrţile pure, inalterabile, care, deşi fixe, pot fi extrase prin lixiviare.

 

Aceasta e, cel puţin, expresia spagiricǎ a calcinǎrii, parabolǎ folositǎ de Autori ca exemplu pentru a da o idee generalǎ despre munca hermeticǎ. Totuşi, maeştrii noştri într-ale Artei au avut grijǎ sǎ atragǎ atenţia cititorului asupra deosebirii fundamentale care existǎ între calcinarea vulgarǎ, cea realizatǎ în laboratoarele chimice, şi cea pe care Iniţiaţii o provoacǎ în cabinetul filozofic. Aceasta din urmǎ nu se efectueazǎ printr-un foc de rînd, nu necesitǎ cuptoare refractare, ci doar intervenţia unui agent ocult, a unui foc secret, care, pentru a da un indiciu asupra naturii sale, e mai mult apǎ decît flacǎrǎ. Acest foc, aceastǎ apǎ încinsǎ e scînteia vitalǎ transmisǎ de Creator materiei inerte; e spiritul întemniţat în lucruri, raza aprinsǎ, nemuritoare, închisǎ în haznaua substanţei amorfe şi reci. Atingem aici cel mai profund secret al Operei; cu mult drag am tǎia acest nod gordian în favoarea aspiranţilor Ştiinţei noastre, –amintindu-ne, vai! cum ne-am izbit şi noi de aceastǎ dificultate vreme de douǎzeci de ani, — dacǎ nu ne-ar fi oprit sǎ profanǎm o tainǎ a cǎrei dezvǎluire depinde numai de Tatǎl Luminilor. Spre marele nostru regret, nu putem face mai mult decît sǎ semnalǎm dificultatea şi sǎ recomandǎm, împreunǎ cu cei mai mari filozofi, lectura atentǎ a operelor lui Artephius şi Pontanus, precum şi opusculul numit Epistola de  Igne  Philosophorum. In acestea pot fi gǎsite indicaţii preţioase asupra naturii şi însuşirilor acestui foc apos, sau apǎ înflǎcǎratǎ, învǎţǎturi care vor putea fi completate cu urmǎtoarele douǎ texte.

 

Autorul anonim al Preceptelor Pǎrintelui Abraham spune: “Aceastǎ apǎ primitivǎ şi celestǎ trebuie extrasǎ din corpul în care se gǎseşte, care corp, dupǎ noi, se exprimǎ prin şapte litere, desemnînd sǎmînţa dintîi a tuturor fǎpturilor, nenumitǎ  şi nedeterminatǎ în casa lui Aries, pentru a naşte un fiu. Aceasta e apa cǎreia Filozofii i-au dat atîtea nume, acesta e dizolvantul universal, viaţa şi sǎnǎtatea a tot ce existǎ. Filozofii spun cǎ în aceastǎ apǎ se scaldǎ soarele şi luna, care devin ei înşişi apǎ, substanţa din care provin. Prin aceastǎ lichefiere se spune despre soare şi lunǎ cǎ mor, dar  spiritele lor sînt duse de apele acestei mǎri ce le-a devenit mormînt… Deşi se zice, fiul meu, cǎ existǎ şi alte chipuri de a dizolva aceste corpuri, reducîndu-le la materia lor dintîi, tu ţine-te de cel pe care ţi-l spun, pentru cǎ-l ştiu din experienţǎ şi aşa ni l-au transmis Înaintaşii.”

 

Limojon de Saint-Didier scrie la rîndu-i : “… Focul tainic al Înţelepţilor este un foc pe care artistul îl preparǎ potrivit Artei, sau pe care poate cel puţin sǎ-l dea la preparat celor ce posedǎ o cunoaştere desǎvîrşitǎ a chimiei. Acest foc nici nu este cald, ci e un spirit arzǎtor introdus într-un subiect de aceeaşi naturǎ cu Piatra; atunci cînd e aţîţat domol de un foc exterior, el o calcineazǎ, o dizolvǎ, o sublimeazǎ şi o reduce în apǎ uscatǎ, cum ne-o spune şi Cosmopolitul.”

 

De altfel, vom vedea curînd şi alte figuri ce trimit fie la fabricarea, fie la calitǎţile acestui foc secret închis în apǎ, care e dizolvantul universal. Şi, tocmai, materia care slujeşte la prepararea sa face obiectul celei de-a patra embleme: un bǎrbat prezintǎ imaginea Berbecului şi ţine, în mîna dreaptǎ, un obiect pe care din pǎcate nu-l mai putem identifica. Sǎ fie un mineral, restul unui însemn, o unealtǎ sau vreo bucatǎ de stofǎ ? Nu mai ştim. Timpul şi vandalismul au trecut pe aici. Totuşi, Berbecul a rǎmas, iar omul, hieroglifa principiului masculin, ne aratǎ emblema acestuia. Asta ne ajutǎ sǎ înţelegem cuvintele lui Pernety: “Adepţii spun cǎ îşi extrag oţelul de trebuinţǎ din pîntecul lui Aries şi mai spun cǎ acest oţel este magnetul lor.”

 

Urmeazǎ Evoluţia, care ne prezintǎ flamura cu trei pene, triplicitate a Culorilor Operei, pe care le gǎsim descrise în toate lucrǎrile clasice.

Aceste culori, în numǎr de trei, se succed într-o ordine invariabilǎ care merge de la negru pînǎ la roşu, trecînd prin alb. Dar, cum natura, potrivit vechiului adagiu –Natura non facit saltus — nu face nimic cu bruscheţe, existǎ multe culori intermediare care apar între acestea trei principale. Artistul nu le ia în seamǎ, pentru cǎ ele ţin vreme puţinǎ şi numai la suprafaţǎ. Ele nu fac decît sǎ arate continuitatea şi progresia mutaţiilor interne. Culorile esenţiale, în schimb, dureazǎ mult mai mult decît aceste nuanţe tranzitorii şi afecteazǎ în profunzime materia însǎşi, marcînd modificǎri profunde în structura sa chimicǎ. Aici nu mai avem tente trecǎtoare, mai mult sau mai puţin strǎlucitoare, jucînd la suprafaţa bǎii, ci culori adînc impregnate în masa solidǎ, care transpar pe dinafarǎ şi le absorb pe celelalte. Am socotit cǎ era bine de precizat acest punct important.

 

Fazele colorate, specifice coacerii în practica Marii Opere, au servit întotdeauna de prototip simbolic; fiecǎreia i-a fost atribuitǎ o semnificaţie precisǎ şi, deseori, destul de largǎ, pentru a putea exprima la adǎpostul lor anumite adevǎruri concrete. A existat astfel, dintotdeauna, o limbǎ a culorilor, intim legatǎ de religie, cum o aminteşte Portal, şi care reapare, în Evul Mediu, în vitraliile catedralelor gotice.

Culoarea neagrǎ i-a fost acordatǎ lui Saturn, care a devenit astfel, în spagirie, hieroglifa plumbului, în astrologie o planetǎ maleficǎ, în hermeticǎ dragonul negru sau Plumbul Filozofilor, în magie Gǎina neagrǎ, etc. În templele din Egipt, cînd neofitul era pe punctul de a fi supus încercǎrilor iniţiatice, preotul se apropia de el şi îi sufla la ureche aceastǎ frazǎ misterioasǎ: “Aminteşte-ţi cǎ zeul Osiris e negru !” Este culoarea simbolicǎ a Tenebrelor şi a Umbrelor cimeriene, culoarea Satanei, cǎruia i se ofereau roze negre, şi de asemenea cea a Haosului primitiv, unde sǎmînţa tuturor lucrurilor e netocmitǎ şi amestecatǎ; este samurul din heraldicǎ, precum şi emblema elementului pǎmînt, a nopţii şi a morţii.

 

Aşa cum ziua, în cartea Facerii, vine dupǎ noapte, lumina succede întunericului. Ea are ca emblemǎ culoarea albǎ. Odatǎ ce materia a ajuns în aceastǎ stare, Înţelepţii se asigurǎ cǎ ea s-a curǎţat de toatǎ murdǎria, cǎ e foarte bine spǎlatǎ şi cu totul purificatǎ. Ea se prezintǎ atunci ca nişte granulaţii solide, ori ca nişte corpusculi strǎlucitori, cu sclipiri diamantine şi de o albeaţǎ orbitoare. De altfel, albul a fost asociat dintotdeauna cu puritatea, simplicitatea şi inocenţa. Culoarea albǎ este cea a Iniţiaţilor, întrucît omul care abandoneazǎ tenebrele pentru a urma lumina ajunge de la starea profanǎ la cea de Iniţiat, de neprihǎnit. El a trecut printr-o renaştere spiritualǎ. “Termenul de Alb, spune Pierre Dujols, a fost ales din profunde raţiuni filozofice. Culoarea albǎ, cum o atestǎ majoritatea limbilor, a desemnat întotdeauna nobleţea, candoarea, puritatea. Potrivit celebrului Dicţionar-Manual ebraic şi chaldean al lui Gesenius,  hur, heur, înseamnǎ a fi alb; hurim, heurim desemneazǎ nobilii, cei albi, neprihǎniţii. Aceastǎ transcriere din ebraicǎ, mai mult sau mai puţin variabilǎ (hur, heur, hurim, heurim), ne conduce la cuvîntul francez heureux, fericit. Bienheureux, preafericiţii sînt cei regeneraţi şi spǎlaţi cu sîngele Mielului şi care sînt întotdeauna reprezentaţi cu veşminte albe. Toatǎ lumea ştie cǎ preafericit nu e decît un echivalent, un sinonim pentru Iniţiat, nobil, neprihǎnit. Iar Iniţiaţii, e cunoscut, se îmbrǎcau în alb. La fel se îmbrǎcau şi nobilii. În Egipt, Manii erau de asemenea înveşmîntaţi în alb. Phtah, Regeneratorul, se învelea, la rîndu-i, în alb, pentru a indica naşterea reînnoitǎ a Neîntinaţilor, sau a Albilor. Catarii, sectǎ din care fǎceau parte şi Dalbii florentini, erau nişte Puri (din grecescul καθαρóϛ). În latinǎ, germanǎ şi englezǎ cuvintele Weiss, Whiteînseamnǎ alb, fericit, spiritual, înţelept. Dimpotrivǎ, în ebraicǎ schher indicǎ o culoare neagrǎ tranzitorie, altfel zis profanul în cǎutarea iniţierii. Osiris cel negru, care apare la începutul ritualului funerar, zis Portal, reprezintǎ aceastǎ stare în care sufletul trece de la noapte la zi, de la moarte la viaţǎ.”

 

Cît despre roşu, simbolul focului, el marcheazǎ exaltarea, preeminenţa spiritului asupra materiei, suveranitatea, puterea şi apostolatul. Obţinutǎ sub formǎ cristalinǎ, sau ca o pulbere roşie, volatilǎ şi fuzibilǎ, piatra filozofalǎ devine penetrantǎ şi aptǎ a lecui leproşii, altfel spus a transmuta în aur metalele de rînd, inferioare din pricina oxidabilitǎţii, imperfecte, “bolnave sau infirme”.

 

Paracelsus, în Cartea Imaginilor, vorbeşte astfel despre culorile succesive ale Operei: “Deşi, cum se spune, existǎ cîteva culori elementare — dat fiind cǎ siniliul aparţine mai mult pǎmîntului, verdele-apei, galbenul-aerului şi roşul-focului — totuşi, culorile alb şi negru au un raport direct cu arta spagiricǎ, în care se regǎsesc şi cele patru culori primitive, adicǎ negrul, albul, galbenul şi roşul. Dar negrul este rǎdǎcina şi originea celorlalte culori, deoarece orice materie negrǎ poate fi refractatǎ, atîta timp cît e nevoie, astfel încît şi celelalte culori vor apǎrea, pe rînd, una cîte una. Culoarea albǎ vine dupǎ negru, galbenul dupǎ alb şi roşul dupǎ galben. Orice materie ajunsǎ la a patra culoare prin refracţie e tinctura lucrurilor ce i se asemuiesc, sau care sînt de aceeaşi naturǎ.”

 

Pentru a da o idee despre rǎspîndirea pe care a avut-o simbolica culorilor, –şi în special a celor trei culori principale ale Operei, — sǎ observǎm cǎ Fecioara este întotdeauna reprezentatǎ în albastru (care corespunde negrului, dupǎ cum o vom arǎta mai pe urmǎ), Dumnezeu în alb, iar Cristos în roşu.  Acestea sînt şi culorile drapelului naţional al Franţei, care de altfel a fost conceput de francmasonul écribouille Louis David. Albastrul închis sau negrul de pe drapel reprezintǎ burghezimea; albul e rezervat poporului, ţǎranilor, ce se mai zic şi pierroţi, iar roşul guvernoratului, sau regalitǎţii.În Chaldeea, zigguratele, care nu erau altceva decît nişte turnuri cu trei etaje, dintre care cel mai vestit fu Turnul Babel, sînt zugrǎvite în trei culori: negru, alb şi roşu-purpuriu.

 

Pînǎ acum am vorbit despre culori ca un teoretician, pentru a ne conforma doctrinei filozofice şi expresiei sale tradiţionale, aşa cum au fǎcut-o şi Maeştrii înaintea noastrǎ. Poate cǎ acum ar fi mai nimerit sǎ scriem, în folosul Fiilor Ştiinţei, mai degrabǎ ca un practician decît ca un teoretician, descoperind astfel cele ce deosebesc aparenţa de realitate.

Puţini sînt Filozofii ce au îndrǎznit sǎ se avînte pe acest teren alunecos. Etteilla, care ne semnaleazǎ un tablou hermetic aflat în posesia sa, a pǎstrat cîteva din înscrisurile marcate dedesubt; printre acestea citim, nu fǎrǎ surprizǎ, acest sfat demn de a fi urmat: Nu vǎ încredeţi prea mult în culori. –Ce sǎ însemne asta ? Cǎ vechii autori şi-ar fi înşelat dinadins cititorii ? Şi ce indicaţii, în locul culorilor pǎlite, ar trebui atunci sǎ urmeze discipolii lui Hermes pentru a gǎsi şi urma calea cea dreaptǎ ?

 

Cǎutaţi, fraţii mei, fǎrǎ sǎ vǎ descurajaţi, cǎci aici, ca şi în alte locuri obscure, va trebui sǎ depuneţi mari eforturi. Aţi citit desigur, în mai multe din cǎrţile pe care le studiaţi, cǎ Filozofii vorbesc limpede numai atunci cînd vor sǎ-i facǎ pe profani sǎ se îndepǎrteze de Masa rotundǎ. Ei descriu în mod extrem de limpede regimurile, cǎrora le atribuie culori emblematice. Dar trebuie sǎ înţelegeţi cǎ aceste observaţii atît de bine descrise sînt de fapt false şi himerice. Cǎrţile voastre sînt încuiate, ca şi cea a Apocalipsei, cu peceţi cabalistice. Aceste peceţi trebuie frînte una dupǎ alta. Sarcina e grea, o ştim, dar victoria fǎrǎ primejdii aduce un triumf fǎrǎ glorie.

 

Învǎţaţi, aşadar, nu prin ce se distinge o culoare de alta, ci prin ce un regim diferǎ de urmǎtorul. Dar, mai întîi, ce este un regim ? Ei bine, nu e decît maniera de a face sǎ vegeteze, de a întreţine şi de a spori viaţa pe care piatra a primit-o de cînd vi s-a nǎscut. Este deci un modus operandi, care nu se traduce deloc printr-o succesiune de culori rǎzleţe. “Cel care cunoaşte Regimul, scrie Filalet, va primi onorurile principilor şi ale mai-marilor lumii.” Şi tot el adaugǎ: “Nu vǎ ascund altceva decît Regimul.” Aşa încît, pentru a nu atrage asupra noastrǎ blestemul Filozofilor, dînd pe faţǎ ceea ce ei au crezut de cuviinţǎ sǎ lase în umbrǎ, nu vom face decît sǎ avertizǎm cǎ Regimul pietrei, mai bine zis coacerea sa, conţine mai multe regimuri, prin care puteţi înţelege executarea repetatǎ a aceleiaşi operaţiuni. Chibzuiţi, folosiţi analogia, şi, mai ales, nu vǎ abateţi niciodatǎ de la simplicitatea naturalǎ. Gîndiţi-vǎ cǎ trebuie sǎ mîncaţi în fiecare zi pentru a vǎ întreţine vitalitatea; cǎ odihna vǎ e indispensabilǎ deoarece ea favorizeazǎ pe de o parte digestia şi asimilarea alimentului, şi pe de de altǎ parte înlocuirea celulelor distruse de oboseala cotidianǎ. Mai mult, nu sînteţi oare nevoiţi sǎ expulzaţi frecvent anumite produse eterogene, deşeuri şi reziduuri neasimilabile ?

 

Tot aşa, piatra are nevoie de hranǎ pentru a-şi spori forţele, iar aceastǎ hranǎ trebuie administratǎ treptat, ba chiar înlocuitǎ la un moment dat. Daţi-i mai întîi lapte; un regim de cǎrnuri, mai substanţial, va veni dupǎ aceea. Şi nu uitaţi, dupǎ fiecare digestie, sǎ separaţi excrementele, ca nu cumva piatra sǎ se infecteze… Urmaţi aşadar natura şi supuneţi-vǎ dorinţelor ei cît mai fidel cu putinţǎ. Vǎ veţi da seama în ce fel trebuie efectuatǎ coacerea atunci cînd veţi fi priceput foarte bine ce este Regimul. Veţi înţelege atunci cu folos mustrarea lui Tollius cǎtre sufleri, robii literei: “Lipsiţi, plecaţi de-aici, voi care cǎutaţi cu atîta migalǎ culorile prin oalele voastre de lut. Îmi obosiţi urechile cu corbul vostru, sînteţi la fel de smintiţi ca acel ins din antichitate care, deşi era singur, aplauda în teatru, închipuindu-şi cǎ are veşnic în faţa ochilor un spectacol nou. La fel faceţi şi voi, cînd, vǎrsînd lacrimi de bucurie, credeţi cǎ aţi vǎzut prin retorte columba albǎ, acvila galbenǎ sau fazanul cîrmîziu ! Haida, vǎ zic, lipsiţi de-aici, şi mergeţi de cǎtaţi piatra filozofalǎ într-un principiu fix; aflaţi cǎ ea nu va pǎtrunde corpurile metalice mai mult decît ar trece prin zid un trup omenesc…

 

“Iatǎ ce voiam sǎ vǎ spun despre culori, astfel ca pe viitor sǎ pǎrǎsiţi aceste munci fǎrǎ rost; şi voi mai spune ceva despre miros.

 

“Pǎmîntul e negru, Apa este albǎ; aerul, cu cît se apropie de Soare, cu atît îngǎlbeneşte mai tare; eterul e cu totul roşu. Chiar şi moartea, cum se spune, e neagrǎ, iar viaţa e plinǎ de luminǎ; cu cît lumina e mai purǎ, cu atît ea se apropie de natura îngerilor, care sînt pure spirite de flǎcǎri. Nu e aşa cǎ mirosul unui mort, duhoarea de stîrv, e neplǎcutǎ şi supǎrǎ nǎrile? De aceea, pentru Filozofi putoarea grea indicǎ fixarea Operei; dimpotrivǎ, o mireasmǎ plǎcutǎ indicǎ volatilitatea, deoarece ea se apropie de viaţǎ şi de cǎldurǎ.”

 

Revenind la faţada de la Notre-Dame, vom gǎsi, într-al şaselea rînd, Filozofia, al cǎrei disc poartǎ amprenta unei cruci. Avem aici expresia celor patru elemente şi a celor douǎ principii metalice, soarele şi luna    –aceasta din urmǎ fiind teşitǎ — alfel zis sulful şi mercurul, pǎrinţii pietrei, cum ne învaţǎ Hermes.

543044_423436747690169_1468023748_n

Despre alchimie ca yoga erotică, cf. si :

Taxonomia stuprului, sau clasificarea luxurii la teologii medievali

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/14/taxonomia-stuprului-sau-clasificarea-luxurii-la-teologii-medievali/

Dez și Mr. Stockholm…

 

Picture1

— Dacă veneați o zi mai târziu, trebuia să vi-l tăiem.

Doctorul mă examina satisfăcut, mândru de el. Era același doctor, deoarece mă întorsesem la spital o săptămână mai târziu, în aceeași tură de dimineață. Mă trezisem cu genunchiul și laba piciorului total negre, și deasupra și sub ghips. Cu o săptămână înainte, aflând de moartea Marlei, băusem atât de mult că mă prăbușisem în casa scării și îmi rupsesem un os pe la gleznă, care os – nu știu, habar n-am de anatomie.

Dimineața când m-am trezit din beție cu piciorul rupt sub mine, am țopăit ca la șotron până la mașină și am condus direct până la urgențe. Am condus încet, piciorul drept, cel rupt, nu prea putea să apese pedala acceleratorului. Când mi-a văzut starea piciorului, tânărul doctor nu m-a crezut că venisem singur cu mașina.

— Vă operez imediat și vă pun o tijă de titan, mi-a spus, frecându-și mâinile, bucuros de pradă.

— Nu vreau operație, i-am spus. Vreau să se repare osul singur. Doar un ghips, vă rog.

S-a supărat.

– Dacă vă pun tijă, în trei săptămâni umblați normal. Altfel, dată fiind starea fracturii, aveți trei luni de ghips, plus trei de reabilitare după aceea.

— Vreau ghips.

Mi-a pus ghipsul, dușmănos, neglijent, împingând osul rupt la loc, și nu mi-a explicat că trebuie să dorm cu piciorul ridicat deasupra capului, ca să poată circula sângele. După o săptămână în cârje prin toate barurile din Bruxelles, mă trezisem într-o dimineață cu piciorul negru, iar sub ghips mă mânca atât de tare că, încercând să mă scarpin, scoteam fâșii de piele. Așa că doctorul mi-a zis, satisfăcut:

— Dacă veneați o zi mai târziu, trebuia să vi-l tăiem.

Schimbându-mi ghipsul mi-a transmis totuși o învățătură elementară: nu aveam gangrenă, pentru că unghiile degetelor de la picioare erau încă albe. Când intervine gangrena și e prea târziu, până și unghiile devin negre.

În ziua aceea, cu ghips proaspăt, am vrut să-mi fac borș, că asta nu prea găsești în Bruxelles, așa că am mers pe cârje să cumpăr tărâțe bio, care au costat cât o vacanță în Kosovo, iar acasă am pus tărâțele într-o găleată curată, cu niște mălai, am adăugat leuștean verde, după care am turnat apă călduță până s-a făcut un terci și am urcat la etaj, cu piciorul în ghips, să termin ultima sticlă de vodcă.

Când m-am trezit după-amiază am simțit mirosul de orori fermentate și coborând am descoperit că terciul de tărâțe se umflase atât de tare încât dăduse pe dinafară producând niște tentacule, sau ectoplasme de scârboșenii care urcaseră scara, căutând probabil să ajungă în dormitor și să mă siluiască. Am țopăit cu cârjele peste ele și am ieșit la terasa de la biserică unde am întâlnit-o pe Dez.

 

20668280_10210174724627107_1110617249_n

Dez

La terasă, am remarcat-o imediat, îmbrăcată barbar, ținută Maya, la masa de alături, unde ea scria ceva (versuri, aveam să aflu) și fredona, căci cântăreața din ea de muzică post-punk à la Cranberries nu trăia decât decupând universul în silabe și note bine rânduite.

Pe când citeam, o biluță de pâine mi-a aterizat în bere. M-am uitat și singura persoană cu pâine pe masa era Dez, care îmi surâdea radios, cu un amestec de sarcasm și timiditate.

M-am băgat înapoi cu capul în carte și o nouă biluță de pâine a aterizat în bere.

— Doriți ceva? am întrebat-o, poftind-o.

— Da, îmi place de tine, mi-a spus cu un zâmbet adorabil, rochiță, genunchi netezi și șosete cu dungi, îmi place de tine cu ghipsul ăla și degetele de la picioare negre. Cu ce le dai?

– Și ce vă spune că mie îmi place de dumneavoastră? i-am aruncat țâfnos.

— O să ne plăcem pe parcurs, mi-a zâmbit radios.

“Pe parcurs”, auzi, poftim vocabular. M-am ridicat greoi, ca albatrosul lui Baudelaire, cel cu aripa ruptă, chinuit de marinari, și am mers să mă așez greoi la masa ei, întinzându-i mâna.

— Dez, mi-a zis. Dez, de la Desdemona. Dez Gender Bender. Hahaha, pentru că io-s gendre fluid.

Suedeză parcă a zis, ceva de Stockholm. Atunci a apărut Avi.

 

Avi

Avi era, văzut de departe, una din acele bestii masculine cu mai mult păr pe piept, ieșind prin tricou, decât numărul de ore în mod vizibil petrecute la sală pe abonament scump. De îndată ce a mârâit la mine că de ce vin în cârje la masa iubitei lui, i-am spus, cu viclenie măsurată:

— Doar n-o să bateți un olog.

A râs deodată și s-a pus pe loc de mare prietenie. Mossad, mi-a zis, cu voce coborâtă. “Sunt detașat în Belgia pentru că, vorbind toate dialectele arabe din Orientul Apropiat, ajut poliția belgiană cu supravegherea în Molenbeek.”

Mi-a povestit foarte multe din nesfârșitele lui experiențe cu demascarea cârtițelor Hamasului în Israel. Dez surâdea, radioasă, ascultându-ne discuțiile.

Apartamentul lor era chiar deasupra terasei, iar începând de atunci, de câte ori Avi era plecat în timpul zilei, Dez mă striga de la fereastră, făcea cu mâna și venea să stea cu mine la terasă. Nesfârșite lucruri ne-am tot spus atunci, inclusiv cum am să-i scriu eu versuri pentru unele din piesele ei de pe albumul pe care îl pregătea și pe care voia să-l numească: “Terci”(„Porridge”). Cânta cu alte câteva fete care făceau noaptea uneori și pe escortele, la un tarif de lux, iar de ziua mea mi-a oferit două din ele. A fost exact noaptea înainte de care am mers la dușmănosul doctor să-mi taie ghipsul, piciorul revenit în sfârșit la culoare normală.

Tot în acea zi, Avi care mă condusese la spital mi-a cerut câteva sute de euro să plătească un informator marocan al serviciilor secrete. De departe l-am văzut cum îl ceartă pe adolescentul ăla bărbos și cum primește de la el, dându-i banii, un pliculeț.

Câteva zile mai târziu, stând de vorbă cu Dez, i-am zis:

— Poți să-i spui lui Avi să-mi înapoieze sutele alea?

Și văzând că nu pricepe:

— I-am dat câteva sute să plătească un informator.

A început să râdă cu capul dat pe spate:

— Un informator? Aaaah-haaa-haaa!

M-a privit apoi serioasă.

— I-ai dat bani să își cumpere dozele pe toată săptămâna. Avi lucrează la compania de apă din Bruxelles. La Hydraqua… Trăiesc provizoriu cu un junkie. Doar n-ai crezut o secundă poveștile cu Mossadul?

 

Prohodul lui Avi… sau cum se naște o religie

— Puii de aici, mi-a zis Dez, vin de la o fermă unde animalele sunt crescute responsabil, fără suferință inutilă.

M-am uitat circumspect, încercând să încasez revelația despre Avi. Pe tejgheaua de zinc erau aliniați o duzină de pui, morți teatral, cu gâtul sucit demn, toți privind în aceeași direcție.

— Nu sunt fanatică bio, să știi, chiar nu vreau să te pun pe fugă cu pretenții vegetariene, însă carnea de pui trebuie să vină de la pasăre adevărată, crescută în curte cu amor, nu oroarea aia albă, fără gust, de la supermarket.

— In mod ideal, i-am spus, fiecare pui ar trebui să aibă și un nume propriu. Zi-mi cu Avi.

— Desigur, a răspuns, serioasă. Cum îl chema pe-ăsta? l-a întrebat gravă pe vânzătorul cu șorț călcat, înfigându-și elegantul index într-una din obscenele orătănii.

Avi, am răspuns eu în locul nerușinatului vânzător.

Va pour Avi, a clamat, curajoasă. Împachetați-ni-l, vă rog.

— Stai, stai, m-am grăbit panicat. Mai are fulgi pe el, plus căpățâna.

— Vi-l decapitez eu, a susurat perfidul samsar.

— Și jumuliți-l, vă rog, am ordonat neconvingător.

— Mă tem că nu pot, Monsieur. Sunt pui bio, îi lăsăm așa, cu fulgi, ca să se vadă calitatea penajului.

— Il părpălim noi pe aragaz, a țipat entuziastă Dez. Așa, ca în preistorie, zicem că tu abia te-ai întors de la vânătoare, iar eu te aștept încrezătoare, mirosind a paie de peșteră și fum de balegă, cu tâțele puțin căzute. O să jupuim puiul pe foc domol amândoi și o să mușcăm direct din el, molfăind apreciativ “huga-huga” și pupându-ne cu gura plină, ca niște animale superioare.

— Jumulindu-l, am corectat-o. Puii se jumoaie, nu se jupoaie. Off… Se jumulesc, nu se jupuiesc, mă rog… Mă încurci. Și oricum vine Avi, nu putem face nimic.

— Se jupulesc, bine, mi-a spus, bătând din palme. Hai, nu fi pedant, că riști să fii perdant. Iar până să vină Avi eu am să plec cu Mr. Stockholm, iubitul meu dintotdeauna.

Acasă la ea și la Avi, am deschis sticla de spumante roz, durere de cap deja înscrisă anticipativ pe răbojul minții.

Ne-am pupat, iar ea m-a respins:

— Nu o să facem nimic. Vine Mr. Stockholm, ți-am spus. Iubitul meu. Dar mai întâi facem puiul. Puiul Avi a fost tovarășul de joacă al copiilor noștri. O să-l consumăm și o să-l adorăm. Va fi totemul nostru.

— Il punem în băț așa totem cum este, îl lăsăm în pace, iar eu comand pizza de la tribul vecin, i-am propus febril.

— Nu, nu, m-a respins. Trebuie să treci prin ritualul de inițiere. Am trăit cu bărbați care îmi făceau sarmale. Poți și tu să faci un pui ritualic. Nu-i mare lucru. Bărbații părpălesc vânatul. Eu stau acasă și fac terciul, „Porridge”.

Suspinând, am întors butonul cuptorului până la jumătatea cadranului, l-am deschis și-am aruncat puiul înăuntru.

Am trântit-o în pat.

O pupam, ea inertă, fixându-mă de aproape. Când ne-a atins pala de fum otrăvit, mi-a susurat:

— Trebuia să-i scoți măruntaiele. Lui Avi.

Am tras de ea în toate felurile. Nu voia și nu voia. Mi-a explicat ce e cu Mr. Stockholm. Omul aflat la originea noțiunii de “sindrom Stockholm”. Suedezul care luase ostaticii aceia într-o bancă în Stockholm, acum ceva decenii, și care i-a făcut pe acei ostatici să simpatizeze cu el și să îl apere în fața poliției. Un sindrom care apare în condiții de stres emoțional foarte mare. Ea era adolescentă atunci, îl iubise, iar acum că el era eliberat, îl aștepta în Bruxelles. Acostase cu mica lui ambarcațiune la Ostende și venea acum să o ia, liber, bogat, cu banii pitiți.

Cât îmi spunea toate astea, eu ascultând-o cu gura căscată, am auzit cum crapă geamul cuptorului și ne-a invadat duhoarea de pene arse.

M-am repezit și am stins. Prin masa de fum ce ieșea apocaliptic de acolo, puiul Avi mi s-a arătat carbonizat, o masă neagră, cărbune cristalin, din care se ițea triumfător, înfipt vertical, un copan roșcat, perfect copt și afumat, gata să traverseze veacurile, delicatesă accidentală.

Când am tras copanul, s-a desprins firesc și elegant din piatra neagră de dedesubt.

L-am învelit într-un șervețel și i l-am întins:

— Aștept la terasă, jos, dacă Mr. Stockholm va binevoi să mă salute.

 

Dez ținea copanul în șervețel ca pe un sceptru, fixându-mă, știind că nu ne vom mai vedea niciodată. Ieșind în capul scării, am văzut-o, prin ușa întredeschisă a apartamentului în care trăise cu Avi, mincinosul, impostorul, cum mușcă prudent din copan și se oprește.

— E delicios, mi-a zis, parcă forțându-se, incredulă… Cum ai făcut?

— Huga-huga, i-am răspuns și am trântit ușa, coborând scările prin fumul de divinație.

“Avi”, i-am vorbit în cap totemului, “ritualul tău nu e încă pus la punct.”

 

Mr. Stockholm

La terasă, cât o bănuiam că își face bagajele, am căutat pe internet poze cu Mr. Stockholm. Toate datau de atunci, din momentul atacului băncii, nimic recent, dar când a apărut l-am recunoscut imediat. Un septuagenar înalt și slab, îmbrăcat cu eleganță simplă, cu părul lung și alb, figură de pustnic. Puteam vedea cum a dominat în închisoare. Ce m-a surprins au fost ochii lui înfundați, plini de vacuitate, lipsiți de orice morală.

— Stimate domn cu nobilă alură, mi-a spus pe un ton coborât, vă mulțumesc pentru grija purtată lui Dez.

Dez a coborât cu o valijoară. M-a sărutat pe obraz și au dispărut. Nu am mai auzit de ei niciodată, nu știu dacă sunt în viață. Seara, Avi a apărut, de la compania lui de apă. Dez îi lipise pe frigider un post-it cu indicații despre cum să-și încălzească mâncarea la microunde.

Avi a coborât la terasă a luat prima sticlă goală, a spart-o în perete și s-a tăiat superficial pe mâini, arătând universului cum crede el că trebuie să-și secționeze venele.

Ultima viziune despre el este cea a ambulanței care îl lua, el răcnind, rănit superficial pe piele, dar cu o gaură uriașă acolo unde trebuia să-i fi fost sufletul.

I-am șters numărul din telefon. Și pe cel al lui Dez. Cât despre Mr. Stockholm, și acum mă urmăresc ochii lui înfundați, plini de vacuitate și îi fixez pe ai mei în gol când mă gândesc cum o femeie l-a așteptat atâtea decenii, trăind cu un impostor, respirând lent. Asemenea oameni au certitudini. Culoarea degetelor de la picioare le e indiferentă.

Cum mi-am uzurpat natura de drag queen

rostro_gran_masturbador_reina_sofia_mas11140_c_1306973099

Îi intrase în cap că sunt gay, iar când mi-a spus-o prima oară am râs cu poftă.

Nu că mi-ar fi păsat, dar era așa de incongruent, nepotrivit cu mine, era aiurea, ca și cum mi-ar fi spus că am stofă de fotbalist. Goi în pat, mă mângâiase pe la spate, lipindu-și țâțele de spinarea mea, ceea ce mă excitase prodigios, făcându-mă să dau din șale, moment în care ea mi-a introdus două degete în rectum.

Am început să mișc din fund, căutând să-i fac ei plăcere, prin mână, intrigat, dar după un timp ea s-a oprit și mi-a suflat, serioasă, severă, ca o mare revelație:

— Ești gay.

— Ha? m-am întors spre ea.

— Tu ai văzut cum faci?

Zăcea bosumflată pe spate, mâinile sub cap, pieptul cam moale atârnând într-o parte.

Am râs.

— Nu sunt, femeie, gay, despre ce vorbești?

Figura ei acrită și-a accentuat decepția. O dezamăgeam întruna. Insistase discret că ei îi plac bărbații cu păr pe față. Mustață, barbă, virilitate, nu un spân ca mine.

— Cum naiba să-mi las barbă? am protestat de la început. Tu nu vezi că nu se potrivește cu fața mea? Plus că mi-ar ascunde gropița.

— Faci cum vrei, mi-a zis prudentă, dar o tot vedeam cum suspina pe la poze de bărboși cu pulovere pe gât prin revistele ei de modă.

Incepând din acea seară am intrat sub supraveghere permanentă. Dacă la cinema lăudam performanțele cutărui actor, Eva mă privea zâmbind exagerat de ironic.

— Ce-ți place la el, hm? Ia zi… mã întreba, subliniind greoi toată ambiguitatea.

De câte ori făceam amor, mă cerceta hiperconștientă, actul devenind o supraveghere reciprocă în care eu evitam orice gest pe care ea l-ar fi putut cataloga ca fiind un reziduu sau semnal de homosexualitate latentă.

— De ce nu recunoști? mi-a șoptit într-o zi în care mă pupase pasionată pe sfârcuri, făcându-mă să gem voluptuos.

— Ce să recunosc?

— Că ești pe invers, mi-a murmurat, iar expresia “pe invers”, cu vulgaritatea ei pudică, m-a iritat peste măsură.

Am împins-o și m-am ridicat să mă îmbrac.

— Vezi? mi-a spus cu dojană. Refulezi, iar asta îți face rău.

Am plecat și n-am mai văzut-o vreo două săptămâni. Mi-a mai trimis ea niște mailuri la care am răspuns sec, dar în realitate îmi lipsea. Am decis să-mi las mustață pentru ea. O mustață groasă, virilă, să-i iasă din cap bănuielile stupide.

Neobișnuit cu barba, după o săptămână începuse să mă mănânce teribil pielea, în special bărbia și obrajii. M-am ras grijuliu în oglindă, acolo unde mă mânca, redând bărbiei și obrajilor o netezeală ca pielea de pe funduțul copiilor, dar lăsând mustața pe oală, care dupã zece zile îmi dădea un aspect de încrucișare între un secui cu plete și un Freddy Mercury cu perucă de Maria Antoaneta.

Am sunat-o, anunțând-o că vin să-i fac o surpriză și prevenind-o că viața noastră va fi diferită de acum înainte. Mi-am pus cel mai elegant maieu, unul cu perforații discrete și steagul Belgiei cusut discret deasupra inimii.

Când am intrat cu mustața pe oală și mi-am aruncat triumfător brațele spre ea, a deschis gura, dar mai întâi nu a ieșit din ea nici un sunet. Avea expresia aceea a copiilor pocniți brusc și care, de surpriză, își pregătesc mai întâi mușchii faciali pentru urlet, timp în care creierul lor încins caută febril cea mai stridentă frecvență a răgetului ce va urma.

— Scârbosule !… mi-a aruncat gâfâind, căutând să-și revină din apnee.

Am rămas frânt în elan, brațele întinse, neînțelegând.

— Ai văzut cum arăți? Mustața asta obscenă? Așa înțelegi tu să te dai pe față, nerușinatule? Și cu combinezonul ăsta?

Dosul de palmă i-a pornit în figură fără ca voința mea să participe în vreun fel la asta. Doar am asistat, neutru, cum mâna mea o pocnește brusc, lăsând-o fără aer.

S-a aruncat în pat, hohotind și întrebându-se, pe sine și pe heruvimii martori în tavan, cu ce-a greșit să dea de-o arătare schimonosită ca mine care nu se poate decide dacă e om sau satană.

Am coborât, lăsând-o să-și calmeze spasmele, mângâindu-mi mustața.

Jos la cafenea, înainte s-apuc să comand un whisky dublu de calmare, am remarcat ochiul amuzat al chelneriței.

— Sunt organizator la Gay Parade, am informat-o.

— V-am recunoscut, mi-a zis zâmbind larg. Doriți să pun Queen? Avem un playlist special pentru când vin ai dumneavoastră la serate.

I-am făcut iritat semn să se miște, că mi-e sete și n-am chef de muzică.

Cât așteptam, mi-a bâzâit telefonul. Un SMS de la Eva: “Măcar dac-ai fi recunoscut, ipocritule. Te-aș fi iubit oricum.”

L’Amant double: ce înseamnă un Doppelgängbänger neîmplinit

Un film de: François Ozon

Cu: Marine Vacth, Jérémie Renier și Jacqueline Bisset

O femeie merge la psihanalist, fantasmează, își dă drumul, psihanalistul o manipulează. Ea se culcă cu el.
.
Psihanalistul are un frate geamăn infinit mai malefic, cei doi se urăsc, dar și fratele geamăn o manipulează, iar femeia sfârșește prin a nu mai ști cu cine se culcă.
.

Nici noi. Filmul e atât de nesănătos că spectatorul o ia razna.

Avea Michel Tournier romanul ăla, Les Météores, unde doi gemeni trăiesc în așa simbioză încât, atunci când au impulsuri sexuale, se întind împletiți în 69, precum șarpele Ouroboros, care își înghite coada, și se sug unul pe altul, prețiosul lor lichid seminal, cel care tremură ca un scuipat de lună, fiind înghițit simultan de fiecare din ei, nepierzându-se, pompat înapoi într-un etern circuit.

Gemelitudinea a avut întotdeauna un statut aparte în mitologiile tuturor popoarelor, mergând până la oroarea recentă a gemenilor Kaczynski în Polonia, din care unul decedat într-un crash de avion încă nelămurit în Rusia. Cel rămas în viață, Jaroslaw, e pe cale acum de a distruge instituțiile democratice ale țării, din răzbunare pe univers.

Filmul acesta al lui François Ozon, un thriller erotic după un roman al lui Joyce Carol Oates, L’Amant double, este extrem de perturbant. Pune întrebări despre identitate, fler, sex, familie, fidelitate și manipulare.

Filmul e un labirint formal plin de invenții vizuale, cu efecte in oglindă, perversiuni erotice și realități științifice. Biata fată frumoasă de mori, Marine Vacth, e pierdută între cei doi gemeni malefici, de ajungi (ăsta e și scopul scenariului) să nu mai știi care din ei doi o terfelește.

Ba chiar, la un moment dar, ea îl sodomizează pe unul din ei cu mădular din latex, prins pe eleganta ei centură, dar nu vom ști niciodată care din ei doi era.

Mai avem în acest thriller psiho-erotic în care cei doi gemenii (jucați admirabil și înspăimântător de belgianul Jérémie Renier, făcut cunoscut acum exact două decenii de frații Dardenne în La Promesse) se parazitează, ba chiar ni se oferă jocuri de oglinzi peste tot, cu Jacqueline Bisset jucând toate mamele ticăloase și manipulatoare din film.

Film plin de aluzii literare și cinematografice pornografice, începând cu prima scenă care ne arată sexul deschis al actriței, cu un ochi înăuntru, amintindu-ne de Câinele andaluz dar și de Histoire de l’œil a lui Georges Bataille.

In Biblie, cei doi gemeni ai lui Isaac, Iacov și Esau, se urăsc, iar Esau își vinde dreptul de întâi-născut fratelui său geamăn pentru o ciorbă de linte.

Aici gemenii se ciocnesc pentru o femeie, dar violența pasiunii din spate e aceeași… iar noi nu vom ști niciodată care din cei doi e mortul.

Când aud “suicid” îmi vine să-mi iau zilele 

ofeliasmall
.

Suicid“!… Când aud asta imi vine să-mi pun capăt zilelor.

Ah, oribilul neologism “suicid” care ne sluţeşte limba, “suicid” în loc de sinucidere, a se sinucide, a se omorî, a-și pune capăt zilelor, etc…

Suicid îmi dă piele de găină. S-a omorât sună așa frumos și natural.

De ce suicid? Când deodată văd că s-a strecurat si în germanã: “Suizid” zic și unii nemți afectați în locul venerabilului Selbstmord folosit de Luther… ca să-mi dau seama ca e aici o nuanță fină: accentul în Suizid în germană e pus pe neseriozitate… Adica pe încercarea mimată de a comite “suicid”… cã dacã ar fi Selbstmord, ar insemna că trebuie luat în serios…

Și deodată mi-am amintit că într-un interviu dezastruos în Adevărul și Andrei Pleșu a fost întrebat odată dacă a “cochetat cu suicidul”… ”

La care filosoful moralist răspunde că: “Aş spune că am trei piedici la chestia asta. Mi se pare lipsită de umor faza aceasta…” etc.

De “suicid” il intrebi, de “chestie” si “fază” îți răspunde…

In schimb, iată ce zicea Dorothy Parker despre cum să nu-ți iei zilele:
“Razors pain you;
rivers are damp;
acids stain you;
and drugs cause cramp.
Guns aren’t lawful;
nooses give;
gas smells awful;
you might as well live.”
din “Résumé” (în sensul de CV)
—-

Grecia și noul nostru „orientalism”

EPA/LOUISA GOULIAMAKI


Am mai vorbit despre relația intimă a Greciei cu psicheea germană și cum o obsesie cu Grecia și cu Antichitatea a dus treptat la forjarea identității germane moderne.

Acum, odată cu alunecarea Greciei, sub ochii noștri, înapoi spre statutul de colonie (de astă dată a Occidentului luteranizat cu forța de Germania lui Merkel) și ținând cont și de spectaculoasele modificări ale peisajului geo-politic al Orientului Apropiat, iată că revine la modă „Orientalismul” și paternalismul superior al experților, al „orientaliștilor”.

În chestiunea „Orientului” am avut munca de salahor a lui Edward Said, care ne-a aratat că „Orientul” nu e decît un discurs cultural, o inventie europeana de dimensiuni prodigioase, atât geografice, cît si istorice, morale si culturale. In cărțile lui „Orientalism” și „Covering Islam”, dar și în nenumărate articole și conferințe, Edward Said a demontat inanitatea conceptului de „Orient” și vidul arogant al celui de „Orientalism”.

Said ne-a arătat că Orient și Orientalism sînt invenții artificiale și că este absurd să pui sub aceeași etichetă de „Orient” realități istorico-culturale atât de diverse și opuse cum sînt China, India sau Palestina. Conceptul de „orientalism” e vag și leneș.

Conceptele, deși artificiale, sînt însă tenace, întrucît trăim într-un univers simbolic prefabricat în care respirăm clișee și gândim în cărămiduțe de sens prestabilit.

Iată însă că în comentariile despre această Grecie de azi cu economia muribundă și care a ajuns să se descurce prin cash și troc, strivită de datorii, regăsim tonul călătorilor „orientaliști” de acum două secole, precum, pe la începutul sec. XIX, ambasadorul Franței la Istanbul, Choiseul-Gouffier care, traversând Grecia, scria:

„Ce dureros este să vezi starea de umilință în care au decăzut descendenții marilor oameni ai Antichității; nu poți rămâne indiferent când îi vezi [pe greci] înfeudați tiraniei. Frumosul nume al Eladei e dezonorat și terfelit. Supărat pe felul jalnic în care se lasã umiliți, am ajuns să-i judec cu mai multă asprime decât aș fi judecat alte nații. Mi-am dat seama că nu mai contează motivele pentru care au ajuns în asemenea abjecție, nu mai contează înlănțuirea de circumstanțe funeste care i-au doborât și care ar fi trebuit să-i strivească definitiv.”

Chateaubriand, la rândul lui, vizitând Grecia sufocată de dările turcești, scria:

„Știu că e foarte ușor să calomniezi niște nefericiți, să spui superior: „Dar de ce nu ies din starea asta, de ce gem neputincios?” Da, cu toții avem opinii tranșante într-o epocă în care nu mai există îndoieli.”

Alți călători n-au încetat să proiecteze asupra Greciei reale propriile lor așteptări și fantasmagorii antice, precum Lamartine, care, vizitând Grecia deja independentă, pe la 1830, a fost atât de șocat și dezamăgit de ce a găsit încât a putut scrie: „Mi se descompune sufletul.”

Alții, precum Contesa de Gasparin, au rămas dezamăgiți chiar și de faptul că în Grecia mitologică a visurilor lor locuiesc… grecii de azi:

„De ce mizeria locuințelor și a locuitorilor trebuie să distrugă poezia acestei naturi?”, scria ea cu ciudă pe la 1850.

Până și creștinismul medieval al grecilor e invocat cu regret de acești „orientaliști” care regretă, uneori explicit și anacronic, dispariția păgânismului antic și nepăsarea grecului de rând pentru ruinele printre care trăiește… sau supraviețuiește.

Că avem astăzi din nou o atitudine colonială față de greci o arată și faptul că unii au putut imagina – poate numai pe jumătate în glumă – că Grecia ar trebui să vândă niște insule pentru a-și plăti datoriile…; altfel zis: o modificare a frontierelor, precum în era otomană. Pentru că, desigur, experții „orientaliști” știu întotdeauna ce e mai bine pentru „orientali”.

Cf. și:

Grecia, datoriile și germanizarea simbolică a Europei

și

Grecia clasică este o creație germană

 

Unde se înșeală grav Djuvara în legătură cu romii

glasul_romilor
.
In cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara comite mai multe erori majore, dintre care una inacceptabilă, care merită o clarificare imediată, pentru că altfel dă apă la moara obsedaților naționaliști care ar dori ca romii să își schimbe denumirea, etnonimul, deoarece acsta ar fi, chipurile, pur și simplu furat de la numele de român.

Scrie Djuvara acolo, la pag. 69: „Din șederea lor în Romània și-au tras țiganii numele de romi, la care țin astăzi.“

…Romània fiind regiunea din sudul Bulgariei, prin care au trecut țiganii în drumul spre Balcani.

Nimic mai fals. Rom nu vine de la Romània iar țiganii își spuneau romi înainte să ajungă în Balcani și în Țările Române.

Pentru cei care au inventat recent o noua teorie a conspiratiei in scopul justificarii sentimentului lor de inferioritate: e vorba de teoria potrivit careia romii ar trebui sa-si schimbe, prin forta legii, etnonimul din “romi” in “tigani”, intrucat li s-ar fi dat voie sa-si spuna “romi” doar dupa 1989, pentru a produce o confuzie cu “românii”. Iata o serie de argumente precise, istorice si lingvistice, care le vor arata acestora de ce sint niste mofluzi inculti si frustrati:

1) ‎ Romii s-au numit intotdeauna “romi” nu doar in tarile române si in Balcani, ci si in Franta si Anglia, unde au ajuns, dupa secole de migratie din India, pe la sfarsitul Evului Mediu si inceputul Renasterii. Din acest motiv, romii/tiganii in Franta au fost numiti de catre ceilalti, alternativ, Gitans si… Romanichels. In Anglia: Gypsies si Romanies. Tiganii, in aceste tari, sint cunoscuti de secole a vorbi – in Franta: le “romanichel”, in Anglia: the “Romany language”.

2) “Rom” este etnonimul dintotdeauna, initial si propriu al tiganilor. Rom, dom, sau lom, in functie de regiuni. E vorba de o simpla omofonie incompletã si intamplatoare cu “român”. “Dom”, cum isi spun tiganii in Asia centrala, incepe cu o consoana cerebrala, proprie limbilor din India, care in graiurile romilor emigrati spre Europa a devenit R sau L… De aici diferenta intre “rom” cum isi spun ei in Europa si “lom” cum isi zic mai spre Caucaz. E denumirea lor proprie, femininul e “romni” iar limba e “romanès”… Suna ca “româneste”?… Asa e, dar e o pura coincidenta. Steagul Chadului (Ciadului) e identic cu al Romaniei… Hai atunci sa-i obligam la ONU pe acei negri sa si-l schimbe. E adevarat, tot asa, si faptul ca tiganii isi spuneau “romi” cand românii isi ziceau “valahi” sau “moldoveni”…

3) Una din primele gramatici ale limbii romilor este “Romano Lavo Lil”, a lui George Borrow, publicata in Anglia la jumatatea sec. XIX…

http://www.gutenberg.org/ebooks/2733

George Borrow (http://en.wikipedia.org/wiki/George_Borrow) folosea in permanenta “Romany” pentru tigani si Gypsies in momentul in care in principatele danubiene termenul de “român” pentru a-i desemna pe localnici nu intrase inca in uz… Pe atunci era vorba aici doar de Valahia si Moldova. Omofonia e intamplatoare.

4) In România, cine isi da osteneala sa caute prin biblioteci si arhive, poate citi gramatica limbii rom/tiganesti publicata de Kogalniceanu, cea a lui Popp-Serboianu, precum si scrierile amuzantului filolog francez din sec. XIX-lea,- Jean Alexandre Vaillant, colaborator al lui Kogalniceanu, care nu numai ca scrie in detaliu despre cum tiganii isi zic intre ei roma, in sec. 19, dar care a scris o carte intreaga -o fantasmagorie ocultista, iesita din pana unui om obsedat de tarot si alte pseudo-stiinte- prin care a cautat sa dovedeasca faptul ca, intrucat poporul Roma (tiganii) sint atat de intelepti si calatori, ei au fondat… Roma si imperiul roman!… Cartea se numeste “Les Romes, histoire vraie des vrais Bohémiens”, dateaza din 1857, si o gasiti la Biblioteca Nationala. E scrisa de Vaillant, colaboratorul francez al lui Kogalniceanu, care l-a si laudat pentru asta, fara ca distinsul filolog (Kogalniceanu), omul de stat si artizan al Unirii sa gaseasca ceva suspect in faptul ca denumirea proprie a tiganilor –rom, roma– suna ca cea a românilor… Nici nu a vazut o conspiratie aici… desi i s-a parut plauzibil ca tiganii au putut fonda Roma…

5) Argument socio-lingvistic: cei care se forteaza sa creada ca tiganilor li s-a dat voie sa-si spuna “romi” in ultimele doua decenii ignora totul despre functionarea unei limbi si a unei societati. Un etnonim nu poate fi impus din umbrã, in mod uniform, din motive conspirationiste, unor grupuri umane disparate, care nu comunica intre ele, cum sint romii. Un etnonim nu poate, de altfel, fi modificat, decat in urma unor cataclisme istorice si, oricum, niciodata in mod voit, calculat. Invers, romii nu si-au spus niciodata “tigani” intre ei, dupa cum ungurii nu isi spun “unguri”, iar grecii nu isi spun “greci” (si nici armenii – “armeni”, etc.)… Argumentul ca asa le zice toata lumea e stupid. Pe aici le spunem nemtilor “nemti”… dar nemtii nu-si zic asa intre ei. Tiganii s-au numit intotdeauna intre ei “romi”.

6) Primul congres mondial al tiganilor -Romany- a avut loc in 1971 :http://en.wikipedia.org/wiki/World_Romani_Congress#First_World_Romani_Congress … Cu acea ocazie a fost adoptat si imnul Mondial al tiganilor, “Gelem-gelem”, unde tiganii se numesc intre ei Roma:  http://en.wikipedia.org/wiki/Romani_anthem

7)Intr-a sa “Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains connus en en France sous le nom de Bohémiens”   (par Michel de Kogalnitchan, Berlin 1837), citim la pagina 2 :

Les Cigains s’appellent dans leur langue Romnitchel (fils de la femme) ou Rome(hommes).”

Mai departe, din schita gramaticala data de Kogalniceanu incepand de la pag. 30 aflam ca :

Rom, homme, acc. romes, pl. romen

Romni, femme, acc. romnia, pl. romnien

Kogalniceanu da si fraze : I puri romni weli puro rom : La vieille femme prend un vieil homme.

Etc., etc..

Iata… Sau poate Kogo si-a scris gramatica in 1837 pentru a distruge anticipativ numele românilor pe care inca nu-i unise? Ha?!…

8) În sfarsit, în perioada interbelică a apărut revista Glasul Romilor (cf. foto), fără ca regimurile ultranationaliste, de la Legionari pina la Antonescu, sa gaseasca ca romii deturneaza numele românilor.

Numele de romi nu i-a deranjat așadar pe legionari, dar îi deranjeaza astăzi pe unii mai porniți decât Antonescu si Capitanul.

Cu Djuvara sunt însă de acord în teoria sa privind cumanii :

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/28/gagauz-gagauta-basarabi-originea-cumanilor-si-din-nou-despre-teoria-lui-djuvara/

Cf. și:

— Rom, Roma, român, românesc – citeva argumente pentru lamurirea conspirationistilor…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/14/rom-roma-roman-romanesc-citeva-argumente-pentru-lamurirea-conspirationistilor/

— Mic curs de lingvistică țigănească…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/mic-curs-de-lingvistica-tiganeasca/

— Dumnezeul tiganilor e Demonul altora…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/dumnezeul-tiganilor-e-demonul-altora/

”O bucatã de humã însufleţitã“ (din nou despre Rom, Roma si țigani)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/o-bucata-de-huma-insufletita-din-nou-despre-rom-roma-si-tigani/

și

Puţinã semanticã jidoveasco-ţigãneascã…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/14/putina-semantica-jidoveasco-tiganeasca/

Mic tratat de invectivă

 

Bun, ne-am lămurit cu toții că lumea nu știe să se înjure pe Facebook. Veteranii FB își vor aminti poate de următoarea conversație nocturnă între mine și un poet astăzi improductiv (care, ca mai toți cei menționați în acest text, m-a blocat ulterior pe FB, ultimul resort al vlăguiților și lepădaților de Logos virtual):

Iaru

Acum, uite, măcar Iaru scrie public pe FB „ai mâncat căcat“ (scris „căcar“, pentru că el nu știe să bea și îi tremura probabil mâna de neputință retorică), dar exemplul e bun pentru că în legătură cu asta, am lansat acum ceva vreme un apel în volumul Dacopatia: — Oameni buni, nu mai ziceți / scrieți pe FB despre cineva că „s-a făcut de cacao“ (sau „de kkt“). Spuneți că s-a făcut de căcat. Sau măcar „căcar“, ca Iaru. Avem o limbă dârză, iar căcat este un latinism viguros. Culo cacare se spunea în vremea lui Petronius!

Cu „cacao“ și „kkt“ doar vă miorlăiți fals-pudic pe Facebook. „S-a făcut de căcat“ nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao“ este, în schimb, un clișeu afectat și obosit.

De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie vodă Ștefan când căuta să-și informeze franc boierii că sunt un neam de căcat?

Pornind de aici, mi-am propus să scriu un mic tratat de invectivă, pentru supraviețuirea pe FB. Întaine de a-l structura pe capitole mici și semne puține, pentru cei cu răgazul de atenție (reduced attention span) mărginit, un prim sfat este evitarea a tot ceea ce a făcut Iaru în disputa de mai sus. Nu folosești insulte obosite. “Pupincurist”, de pildă, este de evitat total.

Am să rescriu și am să dezvolt acest Tratat de invectivă, mai necesar ca oricând. Românul nu se pricepe să insulte. Te face repetitiv “pupincurist”, poftim. Când nu mai găsește vorbe rele te face “lăbar” (de parcă ar fi ceva rău în acea activitate autoerotică).

Arghezi, cu acel pamflet “Baroane” și verbul lui spurcat i-a făcut pe toti nevolnicii să creadă că dacă scriu măscări cum le vine la gură atunci iese un pamflet.

Așa se face, crezând că-l imită pe pe Arghezi, că până și conamnatul penal Adrian Năstase a publicat odată pe blog (pe blogul propriu, cum se spune redundant în limba de azi) o diatribă la adresa unui ziarist intitulată “Bă, jigodie”…

Cam la asta se rezuma sforțarea lui retorică a lui Năstase: “Bă, jigodie”… ”Bă, idiotule”… ”bă, gunoiule”…

Încă se mai găsesc flenduroși în creier care aplaudă efortul pentru că, spun ei, Năstase a vrut doar să imite stilul de obicei extrem de vulgar al acelui jurnalist. De parcă “Bă, jigodie” spus de Năstase ar merita un efort hermeneutic suplimentar. Românul crede că ocara are o valoare în sine, nu pricepe distincția dintre semnificat și semnificant.

Mecanismul semantic ascunde însă același lucru. Cum am auzit odată de la una în Gara de Nord: — “Îi spunem “flautul fermecat” pentru că ți-o fac eu, dar în realitate tot muie e”.

Așa încât românul, pe lângă faptul că se crede, prin definiţie, poet, a mai fost întotdeauna convins că ştie să scrie pamflete.

In realitate, eforturile retorice sub formă de insultă pură ale celor mai mulți nu pot, de fapt, răni şi nu funcţionează, pentru că sunt folosite inconsistent, în absenţa totală a unui meta-limbaj intern. În pamflet, insulta trebuie să trimită la context. Astfel, când Salvador Dali a spus despre literatura lui Proust că e “psihologia lui floc din cur tăiat în patru”, dincolo de grosolănia limbajului, el făcea aluzie la migala exasperantă a analizelor psihologice ale valetudinarului monden Proust. Când însă poetul (minor) Adrian Suciu scria plat că literatura celor din jurul lui Manolescu e „o literatură de lăbari”, Suciu dădea doar dovada impotenţei sale oratorice. Pamfletul și invectiva retorică nu se reduc la insultă şi la denunţul public al unor fărădelegi. Înşirarea plată a unor termeni golăneşti preexistenţi, precum „pupincurişti”, arată doar o dezolantă lipsă de originalitate.

Pentru a fi eficace, pamfletul trebuie să aibă o structură care să-l împingă pe cititor / ascultător spre singura concluzie logică: discreditarea adversarului. Dacă textul e doar o succesiune de invective care nici măcar nu sunt aranjate într-un crescendo al grosolăniei, cum se întâmplă cel mai adesea pe FB, atunci scopul e ratat şi discreditat rămâne autorul diatribei.

Pentru a nu fi doar o îngrămădire de invective, pamfletul trebuie să folosească şi violenţa metaforică. „Pamfletul” amintit al lui Suciu, sau jalnicul text al lui Adrian Năstase, nu doar că nu fac asta, dar apelează la o imagerie contradictorie, care distruge definitiv coerenţa mesajului. Astfel, când îi descrie pe curtezanii literari ai lui Manolescu ca fiind „dispuşi să-şi miroasă reciproc pârţurile şi şosetele nespălate”, Suciu dă o lovitură fatală simbolicii propriului său pamflet: atât în viaţă, cât şi în lumea eterată a arhetipurilor, curtezanii sunt de fapt dichisiţi şi spilcuiţi şi au şosetele excesiv de curate. Este exact pe dos: șosetele nespălate sunt apanajul creatorilor autentici, săraci şi neînţeleşi, precum Eminescu, care, se ştie – cam avea o problemă cu apa.

Evident, dacă nici metafora, nici vocabularul, nici stilul nu se aplică ţintei, atunci nu avem un pamflet. Rămâne gestul mânios al polemistului fără har, gest care se rezumă la a striga: “băi lăbarilor”. Dar „băi lăbarilor” sau „bă jigodie” nu constituie un pamflet.

Iată în schimb ce-i scriam eu aici habotnicului stângist Costi Rogozanu când mi-a spus odată imprudent și neimaginativ “sictir”:

Despre stânga românească habotnică …

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/29/despre-stanga-romaneasca-habotnica/

Mă rog, Rogozanu m-a blocat imediat pe Facebook, ca atâția nebărbați, deși mă citește de atunci de pe alt avatar, precum alcoolicii care beau în ascuns.

Și iată, în sfârșit, cum l-am lichidat odată poetic pe Stelian Tănase (m-a blocat, evident)… Tare dezagreabile si neestetice sunt stările lui sufletești ale lui Tănase. Cuvintele lui Stelică sunt puţine; obsesia lui, prin vara lui 2012 – una: Băsescu. Iată cât de sărace cuvinte folosea în momentul ratatului puci parlamentar împotriva lui Băsescu în ceea ce voia Stelică să fie un pamflet și o invectivă:

“Dar nu știu dacă Băsescu are sânge în instalație să demisioneze.”

Are sânge în instalație“… Limbaj de gangster, deşi Tănase n-ar ști să poarte grațios borsalino si eșarfă.

Indignarea forțată a lui Stelică mi-a amintit-o pe cea a maiorului Bostan de la Securitate, care la o percheziție, în vremea lui Ceaușescu, mi-a confiscat splendidul poem Bolile Viermilor Intestinali, dojenindu-mă părintește cum o amintea Luca Pițu (în volumul La cafeneaua hermeneutică (Nemira, 1998): “Păi bine, mă Dănuțule, tu nu-ţi dai seama cât rău ai face dacă ai publica asta? Vine omul frânt de la muncă, deschide frigiderul: nimic! Își bate nevasta: nimic! Deschide ziarul și vede: “Bolile Viermilor Intestinali  !“!…”

Noroc că memoria mea psihedelică l-a reținut întru rușinarea lui Tănase. Avea o formă foarte complicată, inventată de scriitorul francez Raymond Queneau (și botezată de un amărât de profesor de literatură ieșean “quennet“, adică combinând Queneau şi sonnet, pricepeți? Aflând asta, i-am spus omului că e vorba de fapt de un “queue née de lansquenet“, ceea ce a avut darul de a-i pune pe figură un zâmbet tâmp.

Forma e așa, unde majusculele reprezintă grupuri de cuvinte ce trebuie sa rimeze:

 

 

A                              A                                     B

                                 A

 

B                               B                                     C

                                 A

 

C                               C                                     D

                                 A

 

                                  M

                                  M

                                  M

                                  Q

                                  Z

                                  M

                                  M

 

W                              W                                 A

                                   A

………

                             BOLILE VIERMILOR INTESTINALI

 

Instalație petulantă            Carne dezolantă                  Sadiene smânge

                                           Vorbire înaltă

 

Stelică riscu fuge               Petulanță-n sânge               Smângă – codoşlâc

                                          Ambrazură moartă

 

Pânticele comice                Mestecări duhovnice                    Tănase

                                             Gușă spartă  

 

                                              Stelică sta lin

                                              Pântecul plin

                                                  E senin

                                                  Autotel

                                                   Epifan

                                                  Piele-ntin-

                                                   să chin

 

Mansúp izvodit                       Călcâi morfolit                          Sicofantă

 

                                                   Fantă

 

…….

Iată așadar cum l-am făcut pe Stelică… L-am făcut și stalin și esenin fără ca el să se prindă:

Stelică sta lin

Pântecul plin

E senin

 (“Fără ca el să se prindă“… și eu ştiu să vorbesc banditește, dar la mine, de ce dracu? e graţios, că aşa m-am fãcut… Eu, da, că nu pot atribui naturii o asemenea sofisticăreală).

Pentru a rezuma, de când cu democrația internetului, unde toate cuvintele înseamnă cam același lucru, anumite vocabule ies mai în evidență, pentru că sună aspru-intelectual. Așa e cu “frustrat” și “patetic”… Orice tâmpit și tâmpită căruia îi faci o remarcă de bun simț îți va arunca cu grabă indignată că ești “frustrat” sau “patetic”.

Aceia sunt fără speranță și nu au nici măcar o vagă idee despre ce înseamnă autentica invectivă. Acelora tu trebuie doar să le răspunzi alandala:

— “Bine mă, ia-le tu pe toate”… sau: — “trei chile de făină”… sau simplu: — “scroafo”.

Oricum nimic nu va schimba nimic. Eu le zic: “ursuleți de tomberon”.

E tot o formulă repetitivă, dar e a mea.


Despre stânga românească habotnică …

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/29/despre-stanga-romaneasca-habotnica/

Cum să stai capră: un mic ghid estival

14263240453424

Am găsit pe un site rusesc foarte simpla explicație din poză despre cum să stai capră.

Poziția de sus e cea bună. Cea de jos e total greșită.

Am mai spus asta odată, dar ar merita să strâng un dicționar de folclor urban, pentru că metaforele zoomorfe nu își corespund întotdeauna.

De pildă, ce numim noi a sta capră, adică a o primi pe la spate, e pentru ruși  un rac cu periscop… Foarte excitant, mai ales dacă o faci ziua în amiaza mare în scara blocului, riscând să fii surprins.

Minunatul scriitor evreu-rus Eduard Topol (Topelberg), nu neaparat un dizident, dar plecat in vest in anii 1970, ne furnizează următoarea explicație a expresiei rusesti “ебать с перископом” (literalmente: “a fute cu periscop”): în vremea comunismului, poporetul și-o trăgea rapid la intrarea blocului, în patru labe și pe la spate, ideea fiind că omul o dă, iar femeia (sau celălalt om) scoate capul prin crăpătura ușii și cercetează dreapta-stânga in vreme ce primește pe la spate. Cum se vede, în poziția corectă capul e alert, poate privi dreapta-stânga, periscop. In cea greșită, figurată jos, capul e plecat în mucuri de țigară.

Spinarea jos – capul sus, așa e corect.

Dispozitivul se numește așadar în rusește: ебать раком (a fute ca racul), periscopul fiind optional, cu variantele poziționale: дать раком (“a da racul”) și встать раком (“a sta ca racul”, în imaginarul românesc: a sta capră).

Un rac cu periscop la ușa blocului, in vreme ce ea ține capul afară, privind la gâze si pionieri.

De aici ne furnizează Topol magnificul blues urban al șoferului, șoferul (de camion, desigur) fiind un trickster prezent în toate mitologiile moderne:

Mamă, eu iubesc un șofer !
Șoferul merge c-o mașină,
Ți-o dă ca racul in cabină.
Mamă, eu am sã merg c-un șofer !

Мама, а я шофёра люблю!
Шофёр едет на машине,
Ебëт раком он в кабине —
Мама, я за шофёра пойду.

Cum să supraviețuiești în Rusia: “крыша” și “ëб твою мать”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/06/13/cum-sa-supravietuiesti-in-rusia-крыша-si-eб-твою-мать/

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

Cinci cântece de asfaltier

19866500_1915451902045092_1773247450_n

Bun, acum, după ce l-am făcut cunoscut pe “părintele ateu” și i-am aranjat apariția la editura Curtea Veche, iată un nou joc cu Logosul care merită atenție. Mi-a trimis omul ăsta, Adrian Dobre (autoportretul e al lui, căci e și pictor):

Cinci cântece de asfaltier

Stilul și ritmul mi-au amintit de îndată de cummings:

This poem is for you and for me and is not for mostpeople
… You and me are human beings; mostpeople are snobs.
(e.e. cummings)

… și de întreaga generație Beat. Ginsberg, Kerouac, Ferlinghetti (la urmă am și un link spre cronica mea despre un film, “Kill your darlings”,  despre nașterea mișcării literare beat: Ginsberg, Kerouac, Burroughs and co… cu Daniel Radcliffe/Harry Potter). E mare curaj să scrii poezie azi. În proză. Poeme în proză, formulări libere, imprecații, jocuri de cuvinte. Oarecum precum poemul Howl al lui Allen Ginsberg, care a deschis generația Beat și epoca hippie și ne-a deschis drumul spre libertățile retorice de azi. Am fost puțin surprins, nu multă lume scrie așa. I-am oferit să-l public pe blog.

——————-

Așadar: cinci cântece de asfaltier

de:

Adrian Dobre

stăteam pe scaun şi-mi scrijeleam pe palme obişnuita poezie narativă

pe peretele din spatele meu era agățat un tablou înfăţişând-o pe madame bovary care se îmbolnavea de lipsa romantismului

de față erau și nelipsiții profesori de literatură clasică

mă pândeau profesorii mă certau pentru poezia narativă mă ardeau la intelect din costumele abrazive

madame bovary avea urme de răutate la gură conversa când cu domnii când cu mine

să faci întru totul aşa cum au poruncit domnii spumega bigotic femeia din roman în spatele meu dar eu am luat o bucată de beton celular autoclavizat şi am tras o linie grosolană peste gura dânsei pe aceeaşi frecvenţă cu abrazivitatea clasicilor

domnii în costum își scoaseră batistele jelind cu osteneli academice să încetez

dar eu le-am cântat cinci cântece intime și nemaipomenite

 

Primul cântec. Asphalt Wear

sânge martor la dialogurile din colţuri își exercită obișnuita trecere prin vene într-o vineri sau într-o luneri sau într-o marțeri sau într-o miercuri sau într-o jineri sau după cum ziceam într-o vineri sau într-o sâmberi sau într-o dumineri sau în sfârșit într-o ce-o fi cu eri sau fără, dar neapărat tăiată de multe firișoare din bitum amestecat cu minerale după ce se răsucesc țintesc ireproșabil de amplu într-un cadru industrial evolutiv firişoarele astea au pătruns orice cotitură a orașului demascând umplerea venelor cu gând alterat capabil de a devora simplitatea

și

și

și se așază imaginar dar cu capacitatea ireproșabilă a unui fapt fapt 1 – fapt nesfârșit de fapt este un de jos în sus un brand hotărât spart peste mâini: Asphalt Wear

ei bine asfaltul este un martor încăpățânat în tendințe nepieritoare din care coboară o pomenire despre ghena dintre coloanele de beton din timpul naţiunii trăiască tatăl poporului în aurora securistă

tic tac tic tac tic tac

tic: moare un fetus

tac: trăiește altul de patruzeci de ani în uzină practicând printre scule ruminația cu privire cu auzire cu otrăvire cu vorbire cu gândire la un fetus refuzat că așa a vrut o fată de la țară să nu-i fie viitorul dislocat de la aripile căldicele lentate sub tălpi schizofrenate pe limbă de moarte:

de la combinat la discotecă de la discotecă la ogradă de la ogradă la consignație de la consignație la porci de la porci la cimitir un viermăt fără categorie pe limba de moarte a asfaltului

etc.

și acum în ziua de astăzi asfaltul este un așezământ prosocial explicat printr-o teorie din ansamblul asfaltier-paradigmal unde speluncile sunt universități ale papilelor gustative sfârtecate în lichide înşurubate cu grijă

în paharele spălate atent cu dero

sau altfel spus se sfârtecă papilele gustative în lichide înşurubate cu grijă în paharele din spelunci

simplu şi relaxant-democratic

produs uman + taxa de consumație = mecanică socială profitabilă

așa cugetă printre accize ființa de speluncă conform disciplinei Asfalt Wear:

exist exist exist sunt în birt exist am am prieteni și spirt frățioare sunt de neînvins

 

Al doilea cântec. Globalizare 

eu vedeam eu simțeam plictisul cum ne plescăia-ntruna pe coridoarele lungi de asfalt ale orașului

fetele pulsau fetele idealizau idolatru corpul cel mai perfect fără cumpănă

în același chip de geamăt modal sentiment puternic în gât se masculinizau eroii cu ochelari negri cu rame groase pieptănăți ca la televizor cu blugi atât de strâmți că ți se făcea subit dor de oricare pereche neimportantă de pantaloni folosită de nea vasile cumantul lui mamaia cel care avea un cal puternic bebe era maro aproape roșu care trăgea la căruță tutun paie și de toate

poate că de-asta s-a insistat secvențial și decisiv cu cisternele scuipând câmpii fixe de asfalt ca să fie totul nemaipomenit & la locul lui cu substanțialitate să fie să se unde

să fie o pistă rezistentă unde repetitiv să se fumeze chiștoace în penumbre cu voci sughițând din când în când ăsta-i hardcore gangsta rap frățioare, imitându-se lirică  fandoseală & slang gestual direct de la îngerii scandaloși

să fie un spațiu special amenajat unde să se halească fără menajamente pastila de sparți

oricare ar fi ea să fie cu efect de poveste trebăluind în ritm acadâlmic (probabil se referă la excesiv) în așa fel încât într-o zi să se rostească sever inversul efectului chill

să fie un loc unde să existe diverse povești ca în cărțile cu generația minunată a lui Kerouac despre huma de pe pereți din ferentari militari pantelimon sectorul agricol ilfov locațiile băieților care așa au fost născuți să lenteze pe câmp într-o dacie plutiformă cu ușile deschise în fața seringilor

trase pe brațe muncite de fluxul și refluxul sângelui în amestec cu hero in in in (se intonează ca la cor, pe rând, fiecare pe minunata sa voce) continuum:

in in in

inflorită în petale apogee la spital larg desfăcute sub darea de după ceafă a unuivreunui trăgător povestind cu sufletul la gură toată întâmplarea despre să fie să se unde

să fie mult asfalt unde să se producă roșcove cu pulpă halucinogenă pentru fiul rispitor

din șmenăreala unui porc de lux care ar da orice să-și recupereze sibaritul destrămat

să fie fugi fugi să fie fugi din orașul meu în alt orașul eu lui tu noi voi cu multă cuprindere de eusingur de eumulți (?)

 

Al treilea cântec. Asfaltier

o tu industria o tu industria cea care naști fără rușine asfaltier după asfaltier ajunsesem pe o stradă unde corcodușele nu erau rupte pentru a fi mâncate o tu industrie care ai născut mai întâi asfaltul apoi conceptul de două ţigări şi o fată părăsită de cavalerii sexy eram într-un cartier din care nu puteam să ies şi nu voiam şi nu voiam şi nu voiam să dau ochii cu sexualitatea volumului atletic, configuraţia muşchilor mişto de care mă temeam în corpul meu îngreunat de supradimensionare într-o poziţie arcuită în fiecare zi de lumină în fiecare zi de întuneric – suveranitatea discursului stabilit de legile interșanjabile ale asfaltierului de pe vremea când eram băieţel schilod singur atât de singur încât mă prăvăleam ca un prost în singurătatea mea ah cât cartier câtă dorință de altfelitate, iar tu industrie te prezentai atât de subţire în metalul producător al motoarelor ce aveau să pornească în sfârșit Marele Asfaltier

o tu industria o tu industria ai pornit asfaltierul în croaziera cu zone & timpuri confuze: mă credeam din bronx vedeam mame legănându-și copilașii, nu mi-a plăcut niciodată texasul doar floricelele lui însă am avut noroc norocul din coamele blonde ale băieţilor polonezi: ei îmi închinau ţigări rulate într-un cartier din Londra spunându-mi că ard mai efficient am urcat în asfaltier & l-am invidiat & l-am ridicat pe umeri în deșert. l-am dat jos lângă cişmelele sale de cuvinte ordinare obsesivhomosexuale, o tu Ginsberg conştiincios al urgiilor sunt revoltat de lubricitatea gesturilor tale literare Allen. şi bronxul a dispărut când ea a strigat: să moară familia mea! a venit dimineaţa vinul arăta odios de zvântat pe motoarele asfaltierului o tu industrie vitejie automată specializată în producția asfaltierelor ideal tip, ne-am săturat de crimele tale mecanice din cărți și poeme chiar și de cele ale generației beat exasperant de axate pe drum pe drum pe drum pe mersul ală neîndoios de bolnav din New Jersey până în Texas City

 

Al patrulea cântec. Asfalt abstract: nu se cântă copiilor

iată un cal alb galopând cu o lamă de cuțit în spinare

se sparg păsările în cerul coastelor roșii

pe asfalt stă întins un băiat cu mâinile sub cap

și fluireră dintr-un respirat

despre un cal alb galopând frământat cu o lamă de cuțit în spinare

nu sunt credibile gândurile satanice

chiar dacă-i greu de rezolvat porunca dată lui Iona cel înecat

se sparg păsări în cerul coastelor roșii

un cal alb stă răsturnat peste piciorul băiatului pe asfalt umblat

când calul alb are în spinare fluierat

când băiatul umblat lama de cuțit în fluierat

bă ești copac?

nu sunt doar un băiat care stă pe asfalt răsturnat

sub un cal alb spintecat

iată un cal alb galopând cu un gând în nechezat

se sparg academii și catedrale în gândul neumblat

întins pe asfalt stă un băiat cu mâinile sub cap gândește amestecat

despre un cal alb galopând cu un gând în nechezat

nu sunt credibile gândurile satanice

chiar dacă devine greu de publicat povestea lui Iona cel frământat

se sparg academii și catedrale în gândul neumblat

un cal alb stă răsturnat peste capul băiatului tulburat

când calul alb are un gând tulburat când băiatul are în cap un nechezat

bă ești copac?

nu sunt un băiat care stă întins pe asfalt tulburat

sub un cal alb cu un gând în nechezat

 

Al cincilea cântec. Asfalt de tot

s-a întâmplat încă din vremurile când urmăream gardurile de beton cu degetul mare unghia era foarte importantă pe cimentul deformat un loc șmecher din care se trimiteau semnale în carnea membrului superior despre zona personală încă nedevastată de vreo așa-zisă iubire fată băiat băiat fată circular cerc interior etc. etc. etc. etc. etc. (a se cânta etc punct)

îmi aduc bine aminte producția jocului serios a fost în primă instanță pe asfalt în fața blocului cu cheia atârnată de un șiret în jurul gâtului simbol al pălăvrăgelii despre viața de mai târziu din grădinile porcilor de lux care dormeau sau domneau fabulos de lucioși aproape abiotic lângă roșcovele de aur, viața ca ștreang de mai târziu

apoi evident am crescut cu corpul și mintea în corp devenea și înăuntru și afară nu cred că ne dădeam seama de rostul lucrurilor dar rostul lucrurilor se desfășura (nu știu, nu mă întrebați ce gust ce culoare, ce întindere și ce neîntindere are desfășurarea) tot pe asfalt etc. etc. etc. etc . etc. (tot așa se cântă)

mulți se lăudau la televizor cu cocaina lor, noi băgam legale rădeam apoi trăiam ca proștii fiecare în camera lui cu roșcovele pline de viermi nu era nicio larvă prevestitoare de fluture era pur și simplu un caz nemaiauzit o legumă cu viermi. roșcova producea viermi și vremurile deveneau viermurile cele multe desfătându-se burtic sedentar pe asfaltul care nu avea vreun ghid de conviețuire ci doar impresionabil de multe trasee nonformative asemănătoare cu ele însele adică flux fix turnat strâmt păzit reparat ca niciodată să nu fie stricat. am mers mult pe jos cu picoarele mele, îmi plăcea mult de ele, toată ziua mă uitam la ele și la asfalt, nu prea ridicam capul de-asta mi-am și tras o cocoașă pe gât zici că sunt un taur din corrida de toros cu mușchii lui puternici pe ceafă, bine eu am cocoașă de grăsime pot fi răpus foarte ușor etc. (se cântă la fel, dar mai repede pe ideea de răpunere)

imagini pe care nu le pot explica, aveau legătură cu anxietatea generalizată firul dezechilibrant cobora dintr-o bucată de asfalt

n-am băut mult am băut căt să nu fiu recunoscător celor din jur. oricum îi strângeam forțat la un cui. eu nu aveam serviciu nici școală eram așa mergeam zile la rând kilometri de asfalt singur cu mulți cu fete – niciodată cu animale, aș fi părut prea gangsta – așa… cu fete cu băieți cu o sumedenie și revenind îi strângeam forțat la un cui că eu nu aveam serviciu etc. în fine îi strângeam forțat la un cui cam aiurea pentru că eu mai mereu n-aveam nici bani nici cuie dar am putea înțelege îi strângeam să fumăm ceva pe banii lor știu foarte urât. la un plop, la un baston la o sticlă de lichior la o idioțenie citată țipată reiterată într-o sală de repetiții hardcorerockpunk-trash-killeverydancesingle

când inima îți bate puternic nu te gândești la creier, vrei să fii în afara pericolului ce te aruncă într-o zonă nesecurizată provocându-te să nu să nu să nu recunoști normalitatea țesută în mileul social normalitatea televiziunilor normalitatea radiourilor normatilatea internatului normalitatea cărților normalitatea locurilor viciate normalitatea porcilor tăiați de crăciun normalitatea mamelor bucurându-se la telenovele normalitatea taților țipând la alți agricultori

n-am fumat foarte mult

am fumat atât cât să tremur prefăcându-mă în ființă ubicuuă atât cât să-i înnebunesc pe ceilalți din nou singur în baie în cameră în romane necitite în brațele tuturor fetelor dubioase odios de carnale așijderea masculilor, catapultându-mi corpul în zone nepermise fetele erau dezinhibate în sfârșit emanciparea femeii se întâmpla, ele se bucarau ele se bucurau, ele mergeau chiar și la discotecă, libere inteligente în dialog

nu am produs rock am stat ore întregi pe asfalt sub becurile din ce în ce mai ceață galbenă, puneam la prăjeală repetiții instrumentale concerte după sticle și îmbrățișări stranii de bărbați declarându-și iubire de luptători rock cei stăpâni ai fermecătoarelor plete peste părți rase barba lungă aranjată furios de nezdruncintat. Și nu știu în ziua judecății care vor fi mai aspru judecați, cei care au băgat în pe nas pe gură iarbă ciupercoase ponei albi dava legale proaste, cei care s-au drogat cu sirop de tuse cu pastile dubioase care s-au spart pe ritmuri bolnave în bit, cei care au fumat iarbă până s-au trezit, cei care au fost simțitori atât de simțitori încât au explodat în neființă fără slujbă fără cărți citite fără femei un fel de călugări ai substanțelor doar băieți sparți Sau cumințeii lumii cei bine spălați pe dinți bine spălați sub unghii reci politicoși docili onorând scopul cel mare și scopul cel mic

luciu luciu luciu luciu luciu luciu

am văzut destule în afara casei Tatălui meu, mulți căutau gustul perfect al roșcovelelor de aur, acel luciu care dispare la fiecare atingere apărând mai strălucitor ceva mai încolo unde te cheamă pe tine ca să-ți spulberi voința în perfectibilul luciu roșcovan

m-am spintecat ca un bou soft & hardcore în otravurgia plăcerilor condus frumușel beton splendid de miraculos în grădini păgâne singur în blugi largi pe străzi tremurănd pe barele din metrou pe iarba din parc pe paturile unor femei cu caracteristici psihopatologice pe asfalt întins noaptea cu o fată cu părul auriu cu ochi de kurt cobain beată rangă ruptă în genunchi pe burtă pe spate țipând tot felul de traume de când era ea mai mică și sfioasă

vreau să spun că mi-am trăit asfaltul în părțile cele mai largi cele mai strâmte ticăloșit cu făpturi sparte leșinate slăbite de neșanse vinovat de tot adevărul pe care l-am amestecat cu minciuna structurii decăzute împrumutate de nu știu unde din cârligul absurd pe care poate l-am înghițit

și țipam beckettian

și țipam beckettian

și țipam beckettian la delir la luciditate la zaruri la alterare la absurditate de acord să se dea foc pretutindeni fără sens ce să ne mai amestecăm cu domnul talmeș-balmeș intraductibil dar aha ah încă undeva se mai vedea asfaltul a fost un fel de sesiune terapeutică cu efect enigmatic treptat condus în băi translucide de anxietate generalizată

am mers mult pe străzi prieteni

mult mult

scopul de a merge

spre un imens munte al depășirii de sine până când sinele mi-a râs în nas

devenind un mega lingou de iluzie corporală întrorcându-se către sine fabulos de violent

fiu rătăcitor printre roșcove și femei și bărbați și mai știu eu ce

adică etc. etc. etc. etc. etc.

etc. etc. etc. etc. etc.

etc. etc. etc. etc. etc. (nu se mai cântă)


“Kill your darlings” – când Harry Potter e homo și pupă prost…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/21/kill-your-darlings-cand-harry-potter-e-homo-si-pupa-prost/

Unde sunt Diaconu și Grapini în parlamentul UE?

Din cei 751 de membri ai Parlamentului European, doar 30 (treizeci, aproape toți ecologiști) au fost prezenți azi la plenara lunară a Parlamentului European.

Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, nu și-a mai ținut azi speech-ul despre încheierea președinției UE a Maltei și trecerea ei spre Estonia, în a doua jumătate a anului (România  o preia pe 1 ianuarie 2019, adică peste un an și jumătate).

’Sunteți ridicoli’ le-a spus Juncker europarlamentarilor, nu celor 30 de ecologiști prezenți la plenara lunară, desigur, ci celor 720 de absenți.

E ședință plenară, adică patru zile pe lună (de luni până joi, ca orice parlament), dar pe mine nu mă interesează de ce nu erau acolo azi sutele de nemți, francezi, italieni, ci de ce nu erau acolo Mircea Diaconu și Maria Grapini.

I-ați trimis la Bruxelles pe 7.000 de euro pe lună (plus diurnă și încă 20.000 euro pe lună pentru întreținerea asistentelor) să vă apere interesele, l-ați ales pe Diaconu prin caravana cinematografică cu așa patimă, de te sfâșiau babetele plecate la război pe caldarâm dacă nu te opreai să semnezi petiția în favoarea lui…

Vine acum scadența 2019, când România va prelua președinția UE, și nimeni nu suflă o vorbă…

2019 va fi un an crucial pentru locul României în Europa, dar nu vezi pe nimeni vorbind despre asta, nici măcar la anesteziații din conglomeratul artificial USR.

Va fi un moment irepetabil înainte de o generație sau două: Intre ianuarie-iunie 2019, vreme de 6 luni, România va deține pentru prima oară președinția rotativă a UE.

E un moment unic, nemaiîntâlnit, pentru că alegerile europene vor avea loc chiar atunci, însă doar în 27 de țări, pe fundalul ieșirii Marii Britanii din UE (dar între timp Scoția, ba poate chiar și Irlanda de Nord, vor organiza un referendum de ieșire din Anglia, pentru a rămâne în UE, ceea ce le pune într-o zonă legală cenușie).

România va trebui să administreze și să arbitreze toate astea, în cele șase luni, pe fundal de alegeri parlamentare europene, în condițiile în care țara ne e condusă de o mafie provincială coruptă, incultă, incompetentă, nevorbitoare de limbi, cu mentalitate de iobagi parveniți și agresivi.

Nici un om întreg la minte nu poate să și-l închipuie pe Meleșcanu pregătind summituri europene și cartografiind viitorul continentului.

Tot atunci, așadar, pe fundal de cortină Brexit, vor avea loc și alegeri pentru Parlamentul European, care vor decide dacă mai trimitem acolo arătări precum Maria Grapini și Mircea Diaconu.

Intre ianuarie-iunie 2019, așadar: Brexit, alegeri europene, un nou Parlament și o nouă Comisie UE, totul administrat de România lui Dragnea. Au rămas mai puțin de doi ani, adică e poimâine.

Ați auzit ceva de la USR în sensul ăsta? Anticipează cineva dezastrul? Nu mai e mult timp. Acum este momentul pentru o schimbare politică și un partid nou, autentic, centrist, fără fițe bucureștene, fără franțuzoaice și vedete mondene. Dar cine se ostenește?

Mircea Diaconu a cerut odată în Parlamentul European (în română, desigur, că el e nevorbitor de limbi) ca România lui Dragnea să fie lăsată să-și “găsească calea” singură.

Să-și “găsească calea”, da. Plângându-și singur de milă, Mircea Diaconu s-a numit metaforic un “infractor” în mod nedrept persecutat de justiția română sprijinită viclean de Bruxelles.

Problema nu e însă că el e un infractor, ci că e un impostor. Nu îl auzise nimeni până atunci vorbind în Parlamentul UE în trei ani, deși el e membru în Delegația Parlamentului European pentru Peninsula Arabă.

A vorbit el vreodată despre ce se întâmplă acolo? Războiul din Yemen, sprijinul saudit pentru Statul Islamic, Siria-Irak etc? Știe el câte rugăciuni fac înturbanații de acolo pe zi? Că doar de-aia îi dați 7.000 de euro pe lună plus 20.000 de euro pe lună pentru funcționarea biroului, plus diurnă când se duce la Bruxelles și Strasbourg, plus, plus…

Un europarlamentar strânge un milion de euro în cinci ani fără să fure. Iar Mircea Diaconu e așadar din 2014 membru al Delegației Parlamentului UE pentru relațiile cu Peninsula Arabă. El intervine însă în plen, cum a făcut-o azi, doar ca să le ceară celorlalți europarlamentari să lase în pace guvernul lui Dragnea.

Ca o completare: Maria Grapini e membru în Delegația Parlamentului UE pentru Coreea. E bine că nici ea n-a participat la nimic, că ăia au arma nucleară.

Când munca te face un prădător psihopat

 

Munca a devenit azi un factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un psihopat de a cărui potențială violență legea trebuie să te protejeze…

Guvernul belgian a decis recent că actele de razbunare in mediul profesional trebuie să fie considerate accidente de munca. Altfel zis, daca esti funcționar la o bancă si clientul căruia i-ai refuzat un credit scoate un topor: e un accident de munca. Esti director de banca si dimineața, cand vii sa deschizi, te asteapta un grup de mascați care îți sparg falangele degetelor cu o bară de fier ca să le spui codurile pușculiței – accident de muncă.

Ai dat afara un subordonat care a doua zi se întoarce cu o pușcă din aia cu țeava tăiată cu fierăstrăul: accident de muncă.

Practic, orice violență in cadrul muncii efectuate între orele de birou devine accident de munca. Pina acum, doar polițiștii in patrulă și militarii desfășurați în Afganistan beneficiau de o asemenea categorisire.

O dovadă că munca e primejdioasă, ar spune unii. In realitate, deși guvernul belgian s-ar păzi să spună asta, e un semn suplimentar al creșterii violenței asociate cu munca – sau cu absența ei. Toate țările Europei cunosc cazuri de asemenea violență, cazuri de răzbunare sau gesturi disperate ale unor oameni aruncați într-o transă a violenței de șocul pierderii locului de muncă, sau al neplății salariilor, sau al pierderii unui credit ipotecar, pierderea casei, a valorii de sine, sau înscrierea în fișierul național al rău-platnicilor. Oameni care vin înapoi să se răzbune. Atunci foștii lor colegi trebuie să beneficieze de regimul accidentelor de muncă.

La fel, mai intervine aici și violența razbunătoare generată de hărțuiala la locul de muncă. Odată cu generalizarea șomajului, care a atins deja cote fără precedent de la al Doilea Război încoace, se generalizează și fenomenul hărțuielii la muncă, sadismul inerent ierarhiilor funcționărești slobozindu-se în condițiile în care posturile se răresc și fiecăruia i se spune că nimeni nu e de neînlocuit.

Pînă acum, asigurările tratau asemenea incidente ca pe conflicte personale. Violența generată de hărțuiala de la muncă nu este însă datorată unui conflict personal, ci unuia profesional.

Munca – fie și în birouri- devine factor de risc. Colegul tău de birou sau de atelier – un inamic de a cărui potențială violență asigurările și legea trebuie să te protejeze…

Cine a lucrat vreodată într-un birou, sau în orice fel de structură administrativă ierarhică, știe că într-un asemenea univers trebuie să faci parte dintre prădători pentru a supraviețui.
.
„Secolul al XXI-lea va fi ipocrit sau nu va fi. Minciuna e viața. Patronii își manipuleaza angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară. Lumea aparține mincinoșilor in serie, experților in cacealmale, profesioniștilor dezinformării.”
(Corinne Maier)

Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?

atilla_the_hun_by_miguelcoimbra-d49u62a

M-a rugat un prieten să fac o scurtă prezentare a limbii maghiare, pentru a o defini tipologic și istoric și a vedea unde se situează în peisajul lingvistic planetar.

Pentru asta trebuie să începem prin a lichida miturile:

 

Mitul: maghiarii = descendenții hunilor

Acesta este un mit prin simplul fapt că nu știm de fapt absolut nimic despre limba hunilor. Nimic, zero absolut. Hunii nu scriau, contemporanii lor latini și greci nu ne-au lăsat nici cel mai mic cuvințel din limba hunilor. Când spunem așadar că nu știm nimic, este nimicul absolut. Hunii puteau la fel de bine fi turcofoni, sau o altă populație siberiană, sau chiar indo-europeni, din cei pe care îi numim convențional toharieni și care trăiau la extremitatea estică a expansiunii indo-europene, în ceea ce este astăzi XinJiang, Turkestanul chinezesc unde trăiesc acum uigurii turcofoni. Sau puteau fi și o populație iranofonă, precum sciții, sarmații și alanii (iașii) despre care vom vorbi mai jos.

Hunii nu scriau, contemporanii lor nu ne-au lăsat nici un cuvințel din limba hunilor, iar numele Attila pe care și-l dau afectat mulți unguri nu ne arată limba de origine. Putea fi o poreclă, atta = este tatăl într-un nume uriaș de limbi ale planetei. Ata, tata, mama, dada, sunt universale copilărești întâlnite din Amazonia până în China și Europa (în chineză: ma = mama). Attila nu ne spune așadar nimic, e o afectare modernă, asocierea maghiarilor cu hunii este un mit recent. Maghiarii au ajuns în Panonia la o jumătate de mileniu după acei huni despre care nu știm nimic.

 

Mitul: limbile fino-ugriene, sau uralo-altaice

Acesta datează din sec. XIX și presupune o rudenie, o înrudire genetică între toate limbile cu structură aglutinată, care ar include finlandeza-estona împreună cu maghiara, ba chiar și turca. Este un mit lingvistic la care lingviștii serioși au renunțat astăzi, după ce s-a stabilit definitiv că similitudinile structurale sau tipologice nu implică rudenie. La urma urmei, numărul structurilor lingvistice posibile este foarte limitat și se reproduce de pe un continent la altul fără ca între acele limbi să existe vreo înrudire. Există doar trei sau patru sau cinci tipologii lingvistice posibile. Există de pildă limbile tonale monosilabice, unde fiecare cuvânt e o singură silabă, iar pentru că numărul silabelor posibil de realizat fonetic e limitat, acele limbi au inovat tonurile: aceeași silabă în chineza oficială, han, ma, poate însemna cel puțin patru lucruri diferite, în funcție de ton: poate fi mama, cal, sau particula de interogație care, pusă la sfârșitul cuvântului arată că e o întrebare.

Dar la fel funcționează toate limbile din regiune, din Asia extrem-orientală, pentru că s-au influențat areal, fonetic, una pe alta, fără a fi înrudite între ele. Așadar, chineza, vietnameza, birmana, limbile thai și lao, deși NU SUNT înrudite între ele și nu există înțelegere posibilă între vorbitori funcționează pe același model. E vorba de influențe areale. (Faptul că japoneza, coreeana și cambodgiana/khmer funcționează după un cu totul alt model îi arată pe aceștia ca fiind relativ nou-veniți în regiune; la fel, tibetana a avut tonuri, dar le-a pierdut, și din cauza izolării geografice, dar probabil și din cauza învecinării, în partea celalaltă, cu limbile indo-europene din ceea ce sunt astăzi India, Nepal, Bhutan și Pakistanul).
Faptul că maghiara, așadar, este o limbă aglutinată, precum finlandeza-estona, lapona, sau turca nu înseamnă că ele sunt înrudite, ci că e vorba de trăsături areale: s-au născut in aceeași regiune în care funcționa un continuum lingvistic.

 

Ce separă maghiara total de finlandeză sau turcă

Maghiara e un caz aparte printre limbile aglutinate, cum sunt cele menționate: finlandeza-estona, lapona sau limbile turcice. Maghiara posedă articole, articol hotărât și nehotărât. Etnocentrismul nostru indo-european ne-a obișnuit atât de mult cu articolul hotărât der-die-das german, sau the în engleză, sau le-la în franceză, că ni se pare ceva natural. Majoritatea limbilor de pe planetă NU AU articol hotărât. Acesta există doar în limbile indo-europene recente (latina nu l-a avut niciodată, sanskrita și limbile indiene de azi niciodată și nici limbile slave sau baltice sau iraniene).

Articolul hotărât a fost creat în greaca veche: ho, he, to, iar ulterior în limbile romane, ieșite din latină, și in cele germanice. Nici una din celelalte limbi indo-europene nu are articol. In rusă, celovek poate fi la fel de bine om, omul sau un om, sau oamenii în general dacă te referi la umanitate. Nici o limbă asiatică, siberiană, africană sau indigenă americană nu are articol, afară de limbile semite (al– în arabă, ha– în ebraică) și limbile pama-nyungan din Australia… și maghiara. A gyerek = copilul, a gyerekek = copiii. Az ember = omul, az emberek = oamenii. (Z-ul vine înainte de vocală, de la ceea ce francezii ar numi liaison: l’homme, les hommes, dar pronunțat l-om, lez-om). Finlandeza, lapona, mongola, turca nu au articol hotărât. Maghiara e un  caz cu totul aparte aici printre limbile aglutinate.

La fel, maghiara are un caz acuzativ, ceea ce turca de pildă nu are. Acuzativul e marcat foarte clar, ca în limbile indo-europene, printr-o terminație precisă: -t.

Maghiara folosește chiar acuzativul atât cu articolul horărât, cât și cu cel nehorărât.

De pildă, pornind de la termenul ház = casă:

Látok egy házat = văd o casă

Dar:

Látom a házat = văd casa, cu articol hotărât, casa aia pe care o știam eu deja.

In ambele cazuri se folosește acuzativul în maghiară ház-at, determinarea sau indeterminarea fiind marcată prin terminația verbului: látok în cazul nedeterminat, dar: látom acolo unde e e vorba de o casă precisă pe care o cunoșteam deja. Nu există nimic asemănător în finlandeză sau turcă sau in orice altă limbă.

Maghiara e o limbă hibridă, așadar, ceea ce o face cu atât mai misterioasă. Are un uriaș fond lexical iranian (száz = 100, ezer= 1000, ambele sunt numerale iraniene) și slav, ceea ce e normal, dacă ne gândim la drumul lor spre Europa. Majoritatea maghiarilor needucați nu vor ști, de exemplu, că un termen atât de banal precum medve, ursul, e un împrumut slavon. La fel zilele săptămânii, calul, munca (munka), ba chiar și un termen atât de banal precum barát, un tovarăș sau un călugăr nu e altceva decât slavonul brat = frate. Ba chiar și atât de maghiara puszta, pusta Panoniei, nu e altceva decât slavonismul care a dat și pustiu în română.

Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, scrie în cartea ei Linguistic Diversity in Space And Time că stepa eurasiatică, cea care merge de la munții Carpați până în China, pe la sudul Uralilor, de la Bărăgan până în Turkestanul chinezesc, a fost întotdeauna controlată de o singură populație, sau de populații vorbind limbi apropiate, care s-au înlocuit unele pe altele. Indo-europenii într-o preistorie incontrolabilă, iranienii mai apoi (sciții, sarmații, alanii/iașii), urmați de mongoli, apoi de turcofoni si, mai recent de ruși (din nou indo-europeni). Johanna Nichols numește asta o “spread zone”, spre deosebire de regiuni muntoase si abrupte precum Caucazul sau Balcanii, care sunt “residual zones”.

Intr-o spread zone, cum e Siberia, care merge până în Pannonia și Bărăgan, o limbă inlocuiește pe alta. Intr-o residual zone, cum e Caucazul, sau Balcanii, limbile se adună fără să se înlocuiască una pe alta, populațiile se refugiază prin văi păstrându-și limba, iar uneori religia și obiceiurile.

Așa s-a întâmplat cu alanii/sciții/sarmații/iașii, strămoșii oseților de azi.

 

Cumanii și Alanii/Iașii

Triburile maghiare care au ocupat Pannonia probabil prin sec. X erau foarte puțin numeroase. Tipul fizic maghiar e central-european. Afară de unii secui cu ochi migdalați, vag asiatici, nimic nu-i deosebește fizic pe maghiari de cehi sau croați. Apoi, regii maghiari au permis stabilirea in Pannonia a unor masive populații nomade războinice deplasate de invazia mongolă din sec. XIII. E vorba de cumanii turcofoni și de alanii/iașii iranofoni, despre care cf. mai multe în linkurile de la sfârșitul textului.

Ambele populații s-au maghiarizat lent: cumanii (kun in maghiară) și iașii (alanii, jász în maghiară, dar în pluralul românesc iași au lăsat numele orașului moldovenesc Iași) au avut o situație privilegiată, lăsând până azi numele combinat al comitatului iașilor și cumanilor: Jász-Nagykun-Szolnok. Nagykun = Cumania Mare, tot de acolo având și noi nume de familie precum Coman sau Comănescu, echivalentul maghiarului Kun, sau localități precum Comana în România sau Kumanovo în Macedonia de azi.

O parte din cumani si din alani/iași s-au retras în Caucaz, unde îi găsim azi sub numele de kumîci și oseți. Altă altă parte din cumani și alani/iași au fugit în Ungaria. Ambele populații, cumanii turcofoni și iașii/alanii iranofoni i-au influențat foarte mult pe maghiari (cf. linkuri mai jos).

De la cumani ne-a rămas acel Codex Comanicus, un ghid de conversație medieval în cumană (turcă), iraniană și latină, iar de la alani/iași (apropo, numele occidental Alain, sau Alan tot de la aceștia vine, pentru că au ajuns până acolo).

Nici una din aceste populații nu făcea comerț, erau triburi de războinici călăreți și păstori. Sciţii, alanii, strămoşii oseţilor, au lăsat o amprentă durabilă asupra toponimiei şi hidronimiei teritoriilor din nordul Marii Negre, inclusiv în România de astăzi. De la puternicul trib scit sau alan al Iassilor, cum spuneam, a rămas numele aşezării Iaşi în România, alături de o localitate cu nume similar în Kazahstanul actual şi un întreg şir de localităţi al căror nume e format pe Jasz– în Ungaria. La fel, lingviştii români au apropiat în mod just numele munţilor Zărand de termenul oset zærond, bătrân.

Cum spuneam, sub presiunea mongolilor, au fugit in două direcții: o parte in Caucaz – oseții și kumîcii, iar o parte a primit permisiunea de a se stabili in regatul maghiar, in puszta Panoniei (puzsta, am spus mai sus, e de altfel un imprumut maghiar din slavă, ca si pustiu in română). In Ungaria, unde s-au stabilit împreuna cu cumanii, împinși de mongoli, alanii/iașii și-au vorbit limba pînă în sec. XVII, numiți în documente a aparține națiunii iasonice (natione jasonice). Regiunea e cunoscută pînă azi ca Jászság : Țara Iașilor. Există de altfel și un vocabular din sec. XVII alan-maghiar-latin.

Din alană/osetă/iasă au rămas in maghiară termeni precum aladár (sutaș, iar ca nume propriu frecvent nume de erou : Aladár, dar de la osetul aeldar, nobil); asszony, femeie (oss. aekhsin, stăpână, doamna); egész (întreg, sanatos); üveg, sticla; gazdag (bogat), de unde și gazda (stăpânul casei), care urcă, ambele, pînă la osetul qaezdyg, bogat (scris хъaeздыг în ortografia inventată de sovietici), hid, pod, care e de fapt un termen iranian imprumutat și de georgieni, cum o arăt intr-un link mai jos, sau üveg, sticlă (avg în osetă) etc… Oseta a influențat de altfel masiv și limba rusă, ceea ce e un cu totul alt subiect în care nu intrăm acum.

 

APPENDIX
Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, așadar, care se bazează pe lucrările rusului Klimov, a scris Linguistic Diversity in Space And Time, una din cele mai originale summe lingvistice de la progresele structuralistilor si de la Chomsky încoace. Singurul alt studiu global de o asemenea importanță in ultimele decenii a fost Limba Indoeuropeană si Indoeuropenii a lui Gamkrelidze și Ivanov, la rândul lor influentati de Klimov, deși fără sa o spună explicit.

Johanna Nichols aduce o teorie lingvistica globală, o interpretare a diversitatii lingvistice la scara planetara bazată pe teoria populatiilor si pe studiile areale; pe ideea (dovedita) ca diversitatea lingvistica e norma si ca diversitatea se combina istoric cu influentele areale (ducând sistematic, in anumite regiuni unde condițiile se preteaza, la fenomenul de Sprachbund, de apropieri structurale între limbi diferite genetic si tipologic).

Gradul de dificultate (complexity) al unei limbi date (dificultate absolută pentru un marțian care ar studia fără cunoștințe prealabile limbile pământului punând pe același plan franceza colocvială cu graiul ultimilor arawak) este suma valorilor absolute ale unui algoritm foarte complex care implică, printre multe altele, complexitatea morfologică si morfosintactică(adică, de pildă, daca o limba e “head-” sau “dependent marking” in cadrul frazei). Trasături tipologice precum ergativitatea nu sînt luate in seamă, pentru că se considera din start (e logic, e una din premise) ca ergativitatea nu e mai “complicată” decat construcția de tip acuzativ doar pentru ca europenii o găsesc exotică… Pentru amerindieni, basci sau caucazieni e invers, deci valoarea ei clasificatorie e zero.

Cum de asemenea fonetica este exclusă din clasificare, se ajunge la aparenta ciudatenie prin care o limba tonala precum chineza e clasată 2 (nu exista 1), iar sumeriana 15. Cu un asemenea algoritm, înțelegerea totala a gramaticii nu e necesară, e vorba mai mult de o metoda statistica.

Limbile izolate, tocmai, au un grad de complexitate coborât, iar după cele mai recente teorii si concluzii, sumeriana e o limba tipologic aglutinata, nu izolanta, iar limbile aglutinate tind sa ofere un ridicat grad de complexitate.

Si, da, exista ergativitate pură. Limbile caucaziene de nord-est (cecena si cele din Daghetan precum avara), ca si georgiana literară sînt de tip ergativ pur, fără niciun split. La fel e si tibetana clasica, din puținul pe care îl cunosc.


Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/29/fiu-haz-casa-si-cotet-pericolul-lingvisticii-amatoricesti/

Cu gazda pe pod – termeni de civilizație ce au migrat din indo-iraniană în maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/19/cu-gazda-pe-pod-temeni-de-civilizatie-ce-au-migrat-din-indo-iraniana-in-maghiara/

În chip de capiște și idolatrie – confluențe maghiaro-cecene…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/01/in-chip-de-capiste-si-idolatrie-confluente-maghiaro-cecene/#comments

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/06/prout-port-lorigine-iranienne-du-nom-de-la-riviere-moldave-prut-port-originea-iraniana-a-numelui-prutului/

Oroarea de pește, Marea Neagră si originea grecilor

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/24/oroarea-de-peste-marea-neagra-si-originea-grecilor/

și

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

Măritiș românesc la goții din Crimeea?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/28/maritis-romanesc-la-gotii-din-crimeea/

 

Cf. și:
Cum ne-au lăsat cumanii oina…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/

Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/04/un-ghid-despre-murdar-qatin-dirty-madams-prin-bordelurile-din-cumania/

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/28/gagauz-gagauta-basarabi-originea-cumanilor-si-din-nou-despre-teoria-lui-djuvara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

De unde vine cuvântul “Crăciun”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/25/de-unde-vine-cuvantul-craciun/

Cum să supraviețuiești în Rusia: “крыша” și “ëб твою мать”

russian-1

Nimeni nu poate supraviețui în Rusia fără să posede două lucruri: protecție banditească (крыша, “acoperiș”) și cunoașterea folosirii în orice circumstanțe a expresiei “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”)

Kрыша” (krîșa) e “ acoperișul”, protecția de care ai nevoie în orice situație. Krîșa e banda organizată din cartier care te apără de orice altă bandă. Prețul nu îl depășește pe cel al unei asigurări, ba chiar poate fi mai mic decât cel al unei asigurări de sănătate la stat.

Dacă deschizi un restaurant, de pildă, vor veni niște domni caucazieni, îmbrăcați foarte elegant, sau poate în trening și bascheți, în funcție de importanța comerțului tău. Îți vor explica forte politicos că în cartierul ăsta se sparg vitrinele și se dă foc la restaurante, dar că ei, contra unei mici sume lunare (ceea ce sicilienii numesc pizzo), ei îți vor asigura protecția. Te pot apăra până și de poliție, dacă e nevoie, pentru că polițiștii din cartier, mai ales în Moscova, practică uneori un racket mai vicios decât gangsterii.

La Moscova, cele mai bune forme de krîșa le asigură, în ordinea asta a eficacității de sus in jos:

— cecenii

— ingușii

— rușii din cartierul Solnțevo

— ucrainenii

— georgienii

In nici un caz nu trebuie căutată o krîșa armenească. Ăia promit, încasează și nu fac nimic. Cum o spunea și Pușkin, în violenta admonestare administrată de un tată cecen fiului său în poemul Tazit :

Dispari de-aici – tu nu-mi ești fiu,
Nu ești cecen – tu ești o babă,
Un laș, un rob, sau un armean.

Поди ты прочь – ты мне не сын,
Ты не чеченец – ты старуха,
Ты трус, ты раб, ты армянин!

Cam asta cu krîșa armenească. Despre krîșa cecenă scriu acum în viitorul meu roman, Pantere Parfumate, care se va petrece în bună parte în Cecenia.

In cap. II, Un acoperiș la Moscova, naratorul, eu, merge la o recuperare de datorii cu cecenii care îi asigură lui krîșa, protecția.

Termenul e esențial așadar pentru a supraviețui în Rusia: “Kрыша” (krîșa). Dar la fel de fundamental, și nu e aici nici o glumă și nici o exagerare, cum o știu bine și toți moldovenii de peste Prut, este să știi: “ëб твою мать” (“Mă-ta-n cur.”)

Verbul ебать (jěbati ), de unde vine ëб, iob, și care înseamnă exact a fute, extrem de vulgar, este identic în sârbo-croată și in mai toate limbile slave, vine din cea mai adâncă preistorie, pentru că exista deja în sanscrită: यभति (yabhati).

Yabhami tvam în sanscrită este corespondentul exact, peste milenii, al sârbo-croatului jebo te = te fut. Ascultați doi croați, chiar și două fete, si veți auzi că o frază din două se incheie cu prietenosul jebo te.

Sigur, dacă îi spui jebo te (te fut) unui mafiot sârb sau croat sau bosniac cu care vrei să te bați în bar, expresia va avea o semnificație deloc prietenească și sperăm că știi să te bați folosind un gât de sticlă pe care ai spart-o în prealabil cu un gest sec in perete.

Ëб твою мать”, acum. In rusă, “ëб твою мать” (“o fut pe mă-ta”/ “mă-ta-n cur”) se folosește în orice circumstanțe, poate fi o declarație de amor sau o insultă mortală, poate fi o expresie prietenească de simpatie, sau o formulă seacă de deschidere a ostilităților… sau pur și simplu o interjecție, o formulă de mirare, cum o atestă următoarea mostră de folclor urban (culeasă de mine de la scriitorul Eduard Topol, un fel de Limonov mai puțin nociv; traducerea e a mea):

Există o vorbă rusească
Cum alta n-avem, desigur.
Deși cam pare prostească
A noastră e: — “Mă-ta-n cur.”

Să luăm de pildă țăranul
La câmp ajuns în ceas obscur
Bătându-și mârțoaga cu parul,
Răcnindu-i: — “Tu-ți mă-ta-n cur.”

Sau iată, la fel, machitorul
Căzut, care strigă-n azur:
— “Murim aicea de sete,
Ei, Doamne, tu-ți mă-ta-n cur.”

———

Есть русское слово такое,
Дороже его не сыскать.
Оно хоть и очень простое, 
Но русское: “ëб твою мать.”

Возьми, например, мужичонку.
Он выехал рано пахать
И крикнул своей лошаденке:
“Ну, трогай же, ëб твою мать.”

Вот пьяный лежит под забором, 
Проснулся и начал рыдать:
“Неужто помру тут с позором?
О, Господи, ëб твою мать!…”

Așa că atunci când închei un pact de “kрыша” (krîșa), de “acoperiș”, protecție, cu mafioții din cartierul tău moscovit, să nu cumva să uiți, când bateți palma, să le spui: “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”) Vor fi cei mai fideli protectori ai tăi.

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

Când Parlamentul European plătește pentru o expoziție a modistei din fruntea ICR

Eurodeputata PSD Viorica Dăncilă a organizat astăzi, miercuri, 7 iunie, la Parlamentul European, în colaborare cu Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, evenimentul ”IA – simbol al comunităților românești din Europa”.
.
Evenimentul, plătit din banii Parlamentului European (adică ai noștri) și de ICR (adică ai noștri) a constat dintr-un bufet cu sarmale și o expoziție a unor ii despre care am fost informat, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că ar proveni din colecții private ți că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.
.
Expoziția se numea Zestrea de Acasă.
.
Zestrea este colecția de ii a președintei ICR Liliana Țuroiu. Iat-o aici:
 
si
Programul a fost simplu, terminat cu un bufet.
.

Dar, hei!: Parlamentul European și ICR s-au transformst în sucursale publicitare (care și plătesc pe pe deasupra pentru asta) ale casei de modă a doamnei Liliana Țuroiu? Chit că am fost informat, cu spuneam, din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, că iile ar proveni din colecții private și că nu ar fi create de șefa ICR, modista Liliana Țuroiu.

Aduc așadar această completare din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. Nu putem decât să-i credem.

Șibolet/shibboleth și o minciună a lui Delavrancea în “Domnul Vucea”

 

Domnul-vuceaAcum o să vorbim despre cel mai misterios shibboleth / șibolet din literatura română – o minciunã a lui Delavrancea,

Ce este șibolet, în primul rând?

E transcris shibboleth în engleză, în primul rând, pentru că B-ul, beth, beta, era pronunțat dublu (în mod normal, de la școala masoreților încoace, lui beth i se pune un punct înăuntru in cuvantul ãsta, altfel poate fi pronunțat și V).

שיבולת

 

BB-ul dublu de acolo era pronunțat oarecum ca în italiană: Babbo! Tata!…

sau ca in numele ziarului

La_Repubblica_logo_wordmark

… cu un BB dublu, iar tau final, ת, era fie pronunțat aspirat, fie o sibilantă dentală, ca -th- în engleză, ceea ce înseamnă că termenul șibolet/shibboleth era greu de pronunțat. 42.000 de oameni au murit din cauza asta:

Galaadiții au pus mîna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Și cînd unul din fugarii lui Efraim, zicea: ,,Lasă-mă să trec!“ bărbații Galaadului îl întrebau: ,,Ești Efraimit?“ Dacă răspundea: ,,Nu,“, atunci îi ziceau: ,,Ei bine, ia spune: Șibboleth.“ Și el zicea: ,,Sibolet“, căci nu putea să-l pronunțe bine. Atunci bărbații Galaadului îl apucau, și-l jungheau lîngă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci și două de mii de bărbați din Efraim.

(Biblia, Jud. XIII)

De acolo vine așadar termenul de șibolet/shibboleth.

Acum, în Domnul Vucea (nuvelă fără mare har de altfel, doar noi sîntem complezenți, că așa ne-a învățat școala), descrie Delavrancea următorul șibolet:

«– Cum deosebeşte românul pe grec de român?
– Îl pune să zică: “retevei de tei, mirişte de mei”.
– Şi cum zice grecul?
– Pițigăindu-şi buzele, pelticind şi stropind, zice: “retavela tela tin de la miliste mela”.»»

Am încercat experiența (o recomand) cu toți grecii pe care îi știu… Rezultatul a fost sistematic:

Retevei de tei, miliste de mei…”

Miliste” pentru ”miriște”, da, acolo Delavrancea se apropie oarecum de realitatea fonologicã. Nimeni in schimb nu zice “tela tin“, am verificat suficient, chiar dacă empiric.

Delavrancea a inventat, asdar. Singurul punct unde are dreptate este că grecii intr-adevar își pițigăie buzele, se pelticesc și stropesc. Dar de ce, oh de ce, a trebuit sã ne mintã cu “tela tin”?

Șiboletul mă-tii, Delavranceo.

hqdefault

After Midnight’s Children: the “just” Sadiq Khan, the mayor of London whom Trump calls “pathetic”

h_53353032.jpg

At least one of the killers in the latest terror attack in London was a Pakistani, and the mayor of London is a Paki.

it was very easy for Donald Trump to take on the Mayor of London, Sadiq Khan, because he is a British Muslim, a child of that old “empire where the sun never sets”. Trump somehow blames him for being soft on terrorists.

Sadiq Khan is one of the only three Muslim mayors in Western Europe. Another one is the mayor of Rotterdam, in the Netherlands, the Moroccan Ahmed Aboutaleb, the Woody Allen of politics (cf. a portrait underneath, the man who tells Muslims to fuck off if they don’t like living there), and the Turkish Emir Kir, mayor of my neighbourhood of Saint-Josse in Brussels.

Sadiq Khan. In Muslim theology, a “sadiq” is a righteous man, a “just”, the exact etymological and historical equivalent of the Jewish “tzadik”.

Sadiq Khan, Labour’s surprise winner of London’s 2016 mayoral elections in May, is a human rights lawyer, son of a Pakistani bus driver and of a seamstress, who grew up in a tower block, on a council flat, in Tooting, south London. Tooting remained his constituency up to his being elected to the Commons in 2005.

His was a family that seemed to descend from Midnight’s Children, Salman Rushdie’s first successful novel. Eight siblings, seven of whom are boys. He was born right in the middle: three older brothers, three younger ones. All eight went to universities, all seven brothers are into boxing, as a pastime, or professionally, as trainers.

“Ahmed Sinai liked to be asked nicely for money, to have it wheedled out of him with caresses and sweet words until his table napkin began to rise in his lap as something moved in his pajamas; and she didn’t mind, with her assiduity she learned to love this also, and when she needed money there were strokes and ‘Janum, my life, please…’ and’.. .Just a little so that I can make nice food and pay the bills…’ and ‘Such a generous man, give me what you like, I know it will be enough’… the techniques of street beggars and she’d have to do it in front of that one with her saucer eyes and giggly voice.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

De ce e familia română tradițională similară cu cea indiană sau pakistaneză (de unde succesul vechilor filme indiene):

“Lui Ahmed Sinai [tatãl naratorului] îi plăcea ca mama sã-i ceară frumos banii, prin milogeală, cu mângâieri și vorbe dulci până când șervetul din poală începea să se umfle de parcă-i mișca ceva în pijama; iar mamei nu-i păsa, prin practică învățase să-i placă și asta, când avea nevoie de bani veneau atingeri și “Dragoste, iubire, hai…” și “dă numai un pic, ca să fac păpică și să plătesc facturile” și “cât ești tu de darnic, dă cât vrei, c-o sã ajungă”… tehnici de cerșetori pe care trebuia să le aplice holbând ochii și miorlăindu-se.”

(Salman Rushdie “Midnight’s Children”)

Those were good times, in his youth: three bedrooms, subsidised rent. No-one was expecting the present crisis. The West, and especially London and the United Kingdom, were still deep in the utopia of infinite progress. In this, Sadiq Khan is more a character out of Hanif Kureishi’s Buddha of Suburbia. He was born in London, not in Pakistan, which is all to the credit of multicultural London, as opposed to, let’s say, Paris. One would hardly imagine in France a Muslim-born citizen a candidate for the town-hall of Paris.

Sadiq Khan was first the winner, in September 2015, of Labour’s inner election to select a candidate, simultaneously with the Tory election of the Jewish millionaire golden-boy Zac Goldsmith. One would hardly imagine two more different candidates to lead London. Sadiq Khan is the total opposite of Zac Goldsmith. Running initially neck and neck, with 29% of voting intentions each, they had surprisingly similar programs. Housing was a main priority for both, although the discourse behind the promises is quite different. Both also opposed the extension of Heathrow airport.

Sadiq Khan’s personality is puzzling at times even for his own followers. In 2006, he was one of the MEPs who wrote an open letter to Labour prime minister Tony Blair criticising the UK foreign policy. At the latest Labour internal election, he put Jeremy Corbyn on the leadership ballot, but he ostensibly didn’t vote for him. He said he wanted to encourage debate inside the party.

His dry, no-nonsense humour is also not to everybody’s taste. How shrewd he is could be seen from the simple fact that he managed to run Ed Miliband’s winning campaign as Labour leader against his own brother, David, when David was the main favourite.

Sadiq Khan was also the first ethnic, non-British figure, in a shadow cabinet (shadow lord chancellor and justice secretary). In 2009 already, as minister of state for transport, he became both the first Asian and the first Muslim to attend cabinet.

In April 2010 it was revealed that the “just” Sadiq Khan had repaid wrongly-claimed expenses on two occasions, when Christmas, Eid, and birthday cards worth thousands of pounds were sent to his constituents. Under House of Commons rules, pre-paid envelopes and official stationery can only be used for parliamentary business. Khan’s claim for the greetings cards was initially rejected, but he presented a new invoice no longer identifying the nature of the claim, and this was accepted. He attributed the improper claim for the cards to “inexperience” and error and apologised for breaking the expenses rules.

Although Islam is practically never present in his official discourse, he has been accused of being soft on Islamic terror, a hot topic nowadays. During his legal career he specialised in actions against the police, employment and discrimination law, judicial reviews and crime, and was involved in a number of important cases. As a lawyer, he represented people indicted for terror offences. In 2008, he was even bugged by the anti-terror police when he visited in jail a constituent, Babar Ahmad, accused of raising funds for the Taliban.

Also, as the weekly The Observer once wrote about him in the introduction to an interview: — He can sometimes talk in such a way that he could be “boring you into submission”.

From Davos this year, he confronted Theresa May’s ‘hard Brexit’ decision, after she said that not reaching a deal with the European Union would be better than concluding a bad exit deal for Britain.

In December, Sadiq Khan appointed former EU Trade Commissioner Peter Mandelson to a panel of business and financial leaders advising on Brexit which also includes the City of London’s policy chief and the head of the London Stock Exchange.

—————————————————

Ahmed Aboutaleb,  the Woody Allen of politics

Aboutaleb1-1

Woody Allen can make politically incorrect jokes about Jews, or so it is accepted. He is Jewish and a permanent object of study for psychoanalysis (he makes politically incorrect jokes about women as well, as a matter of fact). Well, it seems then that Ahmed Aboutaleb can make jokes about Muslims.

Last year, the re-elected mayor of Rotterdam, who is Moroccan-born, told Muslim immigrants who do not adapt that they can ‘fuck off’. Mayor Ahmed Aboutaleb, who arrived in the Netherlands when he was 15, said thus that Muslims who ‘do not like it here can pack their bags and leave’.

Netherlands is changing its policy on migrants, and in July last year the European Court of Justice decided the country has the right to impose on nationals from non-EU countries immigrating to join their spouses to pass cultural and language tests, in order to help them assimilate into society.

The Dutch tests are hard to pass, sometimes even for nationals, but Ahmed Aboutaleb would pass them all.

He has been the Mayor of Rotterdam since January 5, 2009. He is the first mayor of a large city in the Netherlands who is of both immigrant descent and of the Muslim faith; Aboutaleb is of Riffian Berber ancestry and a dual citizen of both the Netherlands and Morocco.

He grew up as a son of a Berber peasant who, in spite of being almost illiterate was imam of a small village in the Nador Province, Rif region. Together with his mother and brothers he moved to the Netherlands in 1976, when he was 15 years old. Aboutaleb had already noticed how he differed from other kids. As he said in an interview: ‘I was so different, such a school dork. I wanted to learn, I wanted to know everything.’

When he arrived, as a teenager, he couldn’t speak one single word of Dutch. He learned not only Dutch, but also English, practically the second language in the Netherlands.

His position inside the Labour Party (Partij van de Arbeid; PvdA) helped him become mayor of Rotterdam, the second city in the Netherlands and Europe’s biggest port. For an immigrant (and a Muslim to boot) to be at the head of such a metropolis was something unseen yet in the Netherlands, and indeed in Europe. His election was a clear proof of Dutch openness, even if the national model of integration is being more and more criticized. It was also a logical process, given that in Rotterdam immigrants and Dutch citizens stemming from the immigration represent more than half of the population.

Rotterdam was the city of Pym Fortuyn, the assassinated nationalist politician, who was succeeded by the far-right Freedom Party of Geert Wilders. Wilders even shouted in public, in 2009, that “To name a Moroccan mayor of the second city in the country is as crazy as to name a Dutchman mayor of Mecca.”

Aboutaleb is also a great fan of poetry, especially Arabic poetry. He translated into Dutch the poetry of Adonis, the most famous living poet of the Arabic language, and an atheist. He praises the project of a European brand of Islam, open, liberal and tolerant.

He is not afraid of controversy, on the contrary he thrives on it. “I am the first jihadist in Rotterdam”, he likes to joke, reminding that the main definition of “jihad” is to combat one’s self in order to become better.

He remains a major target of Al-Qaeda in the Netherlands and he dreams of becoming prime minister. He meets young radicalized Muslims and keeps telling them to make a choice, not to stay at home watching radical preaches on YouTube. “If my example incites other immigrants to become active citizens, I would be very happy”, he says.

So: ‘You don’t like it here – then you go fuck off’ told Aboutaleb other Muslim immigrants. “Rot toch op” is the expression in Dutch, and it was put on music in a rap hit. Nice example of real integration.


Cum românii îl înțeleg mai bine decît vesticii pe Salman Rushdie

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/30/gabriel-ingerul-musulmanilor-si-cum-romanii-il-inteleg-mai-bine-decit-vesticii-pe-salman-rushdie/

O “lună de zile”: cazna mea “de ani de zile” împotriva călăilor limbii

Ieftae își sacrifică fata pentru Iehova, după ce a lăsat-o să hălăduiască “două luni de zile” prin munți. (Judecători, 11, 38)

Nimic nu îmi e mai urât decât necreativii lingviști, doar parțial instruiți și cu obsesii ucigătoare de simetrie a limbii, care au pus stăpânire pe monopolul dicționarelor și al limbii, confirmând butada lui Roland Barthes: — «Limba e fascistă »… (« La langue est fasciste »).

« La langue est fasciste »… Mă bat cu asta de ani de zile. Mă pricep la fascismul gramatical, așa că identific imediat când e rău orientat spre o simetrie nefirească.

Astfel, expresia veche românească o “lună de zile”, sau “ani de zile”, criticată hohotitor de toți călăii limbii, nu are nimic pleonastic, deși o tot văd batjocorită, prin DOOM și prin tote torșoanele inculților Academicieni. Cică: cum să spui o “lună de zile”, doar luna e făcută din zile, nu? Ei bine, expresia o “lună de zile”, sau “un an de zile”, provine în realitate din limba veche și frumoasă a cronicarilor, e inspirată din greaca veche și bizantină, iar din greacă a intrat în egală măsură în română (o lună de zile) și în sârbo-croată (mesec dana).Nu e o grosolănie românească, ci o veche moștenire culturală elino-balcanică.

Iată așadar frumoasa origine și minunata istorie a delicatei expresii o “lună de zile”:

In Cartea Judecătorilor (ספר שופטים /  Κριτές) din Septuagintă, care se știe că este doar Torah evreiască, vechiul Testament ebraic tradus în limba greacă a secolului III înainte de Hristos, găsim expresia: μήνας ημερών = o lună de zile, pentru a spune simplu: o lună. Cu trei secole înainte de Hristos, grecii traduseseră așadar din Tora evreiască folosind expresia μήνας ημερών.

E vorba de episodul:

“Ieftae i-a răspuns [fiicei lui] : — “Du-te!” Si i-a dat drumul două luni de zile (δύο μῆνας ημερών) i.Si ea s’a dus împreună cu suratelei ca sä-și plângã fecioria prin cei munți.” (Judecători, 11, 38)

δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”, apare, subliniat de mine în roșu, în notele variantelor manuscrise ale acestui Vetus Testamentus ex versione Septuaginta interpretum, Vatican 1709.

Dar mai găsim expresia lună de zile (μήνας ημερών), pentru a spune simplu o lunã, o găsim ulterior și în alți autori greci, precum Galen, medicul Galenus, care a scris pe la 150 după Hristos:

 

Acum, e foarte posibil ca δύο μῆνας ημερών pentru ebraicul din cartea Judecătorilor  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  să fi fost o simplă interpretare a terminației de dual יִם- ca reprezentând ziua: יום‎‎ . LA urma urmei ebraica nu mai era vorbită atunci, ci doar aramaica și feniciana (cartagineza, punica), iar în aceasta din urmă zi se scria (și probabil se pronunța) ים

יום‎‎ era o grafie și o pronunție dispărută, așa încât traducătorii elinofoni ai Septuagintei au putut considera că terminația de dual din  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  (două luni) conține cumva termenul “zi”/יִם  și au tradus δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”.
.
Fapt e că, așa cum vedem prin medicul antichității tardive Galen, expresia s-a transmis, prin Bizanț, creștinismului balcanic și că românescul “o lună de zile” are un corespondent perfect în sârbescul mesec dana (месец дана): o lună de zile.
.
.
Sub influență bizantină, mesec dana, lună de zile, a intrat și în sârbo-croată, mesec dana, o lună de zile, unde este și azi absolut banală, ba chiar nici nu se poate spune altfel. Iată o publicitate contemporană:

Nu e așadar un pleonasm sau o eroare de logică sau lingvistică să spui “o lună de zile“, ci o veche formulă, cu parfum din cronicari, sau din traducerea Bibliei așa cum o făcea acel faur al limbii române care a fost Gala Galaction (părintele Grigore Pișculescu, vezi aici mai mult despre traducerea lui a Bibliei și mai ales a Cântării Cântărilor).

Formulele astea vechi, precum “se așterne drumului”, cu un dativ bizar, pentru “a porni la drum”, au frumusețea lor si nu trebuie judecate după chinga Academiei și a dicționarelor recente, moarte și rău croite.

P.S. Cu ăștia cu regulile noi aș mai avea eu multe răfuieli. DOOM-ul a introdus reguli absurde chiar şi în morfologie. Imperativele prohibitive de la a zice şi a face sunt de fapt: nu zi ! şi nu fă !…iar nu monstruoasele, impuse astăzi, nu zice! şi nu face! aduse de noile reguli. Limba naturală a poporului a spus întotdeauna „nu zi hop până n-oi sări“. Nimeni n-a auzit vreodată „nu zice hop“. În:„Ce ţie nu-ţi place / Altuia nu-i face“,

„nu-i face“ e acolo doar pentru a rima cu „place“, altminteri spunîndu-se „nu  aşa!“.

 

Sau, la Eminescu:

 

„Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.”

 

Nu zi ba de te-oi cuprinde, spunea Eminescu, iar nu monstruosul: Nu zice ba!… Din noile convenţii nu accept decît nicio scris legat; e mai logic şi coerent decât nici o. Din moment ce vreo (vreao) se scria deja legat, o logicăelementară ar cere ca şi nici o să se scrie legat.

Călăii limbii, cei care o golesc de orice frumusețe reziduală și de orice asperitate exotică nu fac așadar decât să confirme ceea ce ne avertiza Barthes: « La langue est fasciste », îmi spun asta de ani de zile.

“Zarnacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

și

Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“
 și alte fantezii lingvistice românești

Arhipelag beteag, sau cum tu, intelectualule român Pol Poți mai mult

3BB6B4F200000578-0-image-a-22_1483101155805
Fotografie neautentificată de țărani care în timpul foametei organizate de Stalin în Ucraina, holodomor, vând în talcioc presupuse resturi umane pentru consum.
 ————-
.
Iată că acum Patapievici compară ceea ce el numește “corectitudinea politică” cu stalinismul.

Eh, Gulag fără cheag… Cum adică stalinism? După “reductio ad Hitlerum” (cf. mai jos) a lui Băsescu, dăm acum de “reductio ad Stalinum” a lui Patapievici.

“Corectitudinea politică” nu este stalinism. Corectitudinea politică nu bea mustăcios, nu se desfată în orgii criminale cu pantaloni bufanți și vipușcă, ba chiar el însuși, Patapievici, nu se dovedește deloc corect politic atunci când compară o simplă retorică manieristă cu un flagel genocidar, stalinismul. Asta nu mai e dezbatere de idei.

Cred că pe Patapievici îl deranjează mai mult corectitudinea semantică, cea care pufnește când îl aude pe el zicând:

— „N-am nimic cu Islamul, dacă mă chestionați, eu știu multe despre islam, am citit Coranul, deci nu pot fi acuzat de islamofobie decât dacă sunteți corecți politic”.

Patapievici a citit Coranul și știe multe despre islam! Restul e doar stalinism și corectitudine politică.

Atunci uite o reducere ad Hitlerum/Stalinum pe gustul lui:

— „Chestiunea care stă in centrul lumii de astazi este problema terorismului musulman, islamic, care se revendica dintr-o interpretare a Coranului si a traditiei, o interpretare care, din pacate, nu e periferica pentru ca majoritatile nu o resping, iar atunci cand ‘radicalizatii’ – cum se numesc azi – isi termina treaba, gasesc intotdeauna un consens, o scuza sau un adapost in majoritatile care, nu-i asa, corect politic este sa le distingi cu grija de extremistii care fac rele. In momentul in care critici aceste lucruri, stigmatul este pregatit, esti islamofob, esti rasist.
(Patapievici, discurs la Casa Universitarilor-Colegiul Academic din Cluj, cu ocazia conferinţei sale “Dumnezeu şi experienţa modernităţii”)

— “Problema e că Talmudul iudaic nu este o carte care să îl pregătească pe om pentru lumea de dincolo, ci doar pentru o profitare manipulare a vieții de aici… etc, etc.” (Hitler, Mein Kampf)

Și Hitler spunea că citise Talmudul în detaliu și că știa multe despre religia iudaică. Și Patapievici a citit Coranul.

E grotescă apropierea? Desigur, am făcut-o forțat și lesne, ca să arăt ce ușor este să folosești vorbe mari precum:
— “corectitudinea politică” este un fel de stalinism.

Dar nu așa dezbatere de idei dorim, venind mereu cu Stalin și Hitler. Tu, intelectualule român, Pol Poți mai mult.

La fel, Argumentum ad miserum de la Traian Băsescu…

Traian Băsescu a dat în populismul cel mai josnic. Nu doar că îl laudă pe Trump, dar vorbește pe Facebook (cf. link aici) despre “o Europă dominată de Germania, care ne poate aduce aminte cu uşurinţă de dezastrul secolului XX, marcat de două conflagraţii mondiale”.

Recunoști un spirit nevolnic atunci când invocă nazismul într-o argumentație… Adică, potrivit lui Băsescu, Germania lui Merkel, cea mai pacifistă țară de pe planetă, ne poate duce într-un război mondial.

Băsescu e atins așadar de acea maladie a spiritelor inferioare numită de Leo Strauss “Reductio ad Hitlerum”…

Ideea din “reductio ad Hitlerum” e că într-o înfruntare verbală prelungită, cel mai stupid și violent dintre cei care argumentează va sfârși prin a-și compara adversarul cu Hitler, sau, dacă sunt mai mulții, cu naziștii. Sau va pretinde că adversarul te poate atrage într-un război genocidar. Nu, nu Trump, ci Merkel, potrivit lui Băsescu.

Argumentum ad miserum…

Iar despre Andrei Pleșu mai spusesem, și el cu o bizară diatribă, ca și Patapievici și Băsescu, cu o ofensivă împotriva “corectitudinii politice”, sau impotriva a ce imagineză ei că e aia.

În cazul lui Pleșu, care scrie în Adevărul, în “Noua limbă de tinichea”, despre corectitudinea politică americană și englezirea limbii române (două fenomene total diferite, dar hai să trecem), ar fi fost bine ca cineva să-i verifice mai întâi cunoștințele de engleză și dubioasele exemple ale “corectitudinii politice”americane pe care le dã el, căci se vede că Pleșu nu prea știe limba engleză. Zice el:

— “ [In SUA] nu e frumos să mai spui tablei pe care scriu elevii şi profesorii din clasele gimnaziale, „blacktable”. Sună rasist! De ce „neagră”? Cum s-or simţi tinerii de culoare, cînd aud acest perfid epitet discriminatoriu? Să-i spunem mai bine „chalktable”, adică tabla pentru cretă.”

Domnule Pleșu, tabla de scris din clasă s-a numit întotdeauna alternativ “blackboard” (iar nu “blacktable”, care nu e decãt o masă de culoare neagră) sau “chalkboard” (iar nu “chalk table”, aceasta fiind o măsuță pentru copii. Copiii învață să scrie cu cretă pe o “chalk table”, o măsuță scundă la care ei stau așezați, unori făcând caca. Chalk table nu este o “blackboard” și nici o “chalkboard”.

Iar “chalkboard” pentru tabla din clasă se spune de pe timpul lui Faulkner, care era departe de a fi corect politic. Pe vremea lui Faulkner exista segregare rasială, dar până și atunci un elev nigger scria în clasă tot pe “chalkboard”.

Cu spuneam, nu așa dezbateri de idei dorim, simpliste abuziv, venind mereu cu Stalin și Hitler. Tu, intelectualule român, Pol Poți mai mult.

18700050_1495081723858994_4857020270007351376_n

Copii americani scrijelesc pe o “chalk table”, neștiind cât de aspru îi judecă Andrei Pleșu…

Cf. și:

Trădarea clericului Pleșu…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/ 

“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

și

Sunniți – șiiți: două religii diferite…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/06/sunniti-siiti-doua-religii-diferite/

Arci și indo-europeana : din nou depre un posibil contact preistoric în Caucaz

archi-w

Femei arci din Daghestan…

Am mai scris despre probabilitatea, ușor de dovedit lingvistic, ca leagănul limbilor indo-europene să fie estul Anatoliei și Caucazul.

Din perspectiva identificării leagănului proto-indo-europenei e mai mult decât intrigantă o comparație cu formarea termenilor de rudenie într-o limbă cum e limba arci din Daghestan.

Regiunea muntoasă a Daghestanului e un caz unic de fărimițare lingvistică, familia de limbi nakho-daghestaneză (din care fac parte cecena, avara sau lezghina) prezentând, pe un teritoriu cât cel al Olandei, o diversitate la fel de mare cat toată aria indo-europeană, care e extinsă de la Atlantic la Pacific și a cunsocut în ultimele secole o expansiune planetară.

Arci este o limbă din această familie nakho-daghestaneză vorbită de doar 1.000 de persoane, într-un singur sat și câteva cătune vecine. Clasificarea ei in interiorul stufoasei familii de limbi nakho-daghestaneze e dificilă din pricina masivei influențe pe care a exercitat-o asupra ei limba vecină și dominantă care e cea avară. Toți vorbitorii de arci sînt cel puțin bilingvi arci-avar, practicand, pe lângă alte limbi neînrudite cu a lor, dintre care principala e rusa.

Ca toate limbile nakh-daghestaneze, arci prezintă un sistem de genuri gramaticale similar cu cel din limbile indo-europene. Unele limbi, precum avara, posedă doar trei genuri gramaticale, ca în indo-europeană : masculin, feminin, neutru. Cecena are însă cinci genuri gramaticale (numite în literatura de specialitate “clase nominale”), iar arciposedă opt: patru principale și patru secundare.

Arci mai e deosebită și prin aceea că, precum în indo-europeană, termenii de rudenie apropiată se formează printr-un sufix special, rezervat acestor lexeme : el e –tu pentru masculin și –tur pentru feminin (-r final e cel mai adesea marca femininului), însă în vorbirea curentă și unele masculine pot avea –tur, iar unii termeni fundamentali precum fiuuštur, au -r din oficiu.

Ca și în indo-europeană, in multe din aceste limbi, inclusiv în arci, genul unui substantiv e marcat cel mai adesea pe adjectiv, printr-un sufix de clasă, indiferent de forma aparentă a substantivului determinat.

.

Astfel avem in latina :

agricola novus (un nou țăran)

dar :

domus nova (o casă nouă)

Agricola, deși terminat în -a, e masculin (precum nauta/marinar etc.), pe când domus, deși terminat în -us, e feminin (precum manus/mână etc.)

La face și arci (dar și avara și alte limbi ale familiei) marchează genul pe finalul adjectivelor.

05196026

Cum se știe, toate limbile indo-europene au format termenii de rudeni printr-un sufix folosit doar în acest caz :

ma-ter

pa-ter

bhra-ter

duh-ter

.

in unele limbi vocalizat in a :

.

ma-tar

pa-tar

bhra-tar

duh-tar

.

Iata termenii de rudenie apropiata in arci :

ey-tur – mama

ob-tu – tata

uš-tu – frate

uš-tur – fiu

doš-tur – fiica, sora

.

Aici intră și :

nus-tur – logodnica, nora

lakh-tu – sclav

lakh-tur – sclava

Ca in indo-europeană, sufixul –tur se foloseste în arci numai cu această clasă de substantive. E de remarcat identitatea formală între indo-europeanul duh-tar și arci doš-tur.

Faptul că arci doš-tur desemnează atât fiica, cât și sora, e comparabil cu faptul că în persana modernă, limbă indo-europeană, duhtar e folosit pentru orice fată nubilă, la fel cum madar poate desemna orice femeie in vârstă. La fel, moteris in lituaniană e o femeie de orice vârstă, iar albaneza are motra = soră (!).

E de remarcat de asemenea că arci uš-tu – frate și uš-tur – fiu trimit la o indeterminare inițială la fel de mare ca cea care face ca arci doš-tur să fie și fiica și sora. La fel, în greaca antică phrater desemna indistinct orice tânăr dintr-o phratrie, pentru frate de sânge folosindu-se un termen compus care însemna din aceeași matrice : a-delphos.

La fel, nus-, rădăcina de la care se formează nus-tur, nora, e identică cu nus– din indoeuropeană pentru a desemna același personaj și grad de rudenie prin alianță. Nimic nu s-ar fi opus ca si in into-europeana sa fie nus-ter, sau nus-tar, la cum cum s-au format nu doar termenii fundamentali, dar și alții precum eina-ter (nevasta cumnatului)

.

Mecanismele de formare a termenilor de rudenie sînt astfel identice în arci si indo-europeană. Adăugînd sistemul de genuri gramaticale (clase nominale), coincidențele sînt suficient de intrigante pentru a necesita un studiu comparativ sistematic.

.

 Image

.

Despre nustur, nora sau logodnica, în arci si indo-europeană am mai scris aici :

De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

și

Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Și, in engleză:

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

“Noaptea se lasă La Mahala / Și câinii latră a pustiu”: trip culinar bucureștean II…

La Mahala

Calea Rahovei 147-153 (Palatul Bragadiru), București

Carul cu Bere

Str. Stavropoleos 5, București

Restaurant Korean Seoul

Str. Aviator Mircea Zorileanu, Nr.89, Sector 1

China Town

Str. Viitorului 98

Continuând periplul culinar bucureștean, după ce am scris despre restaurantul lui Dinescu și am lăudat Zexe, am mers La Mahala și la două restaurante exotice (chinez si coreean). Mă rog, am mers eu la multe, dar despre astea aleg să scriu acum.

— Carul cu Bere: Moartea finală a fabricii numită Carul cu Bere în București: au introdus sistemul industrial turistico-capitalist cu “două servicii”. Arătarea pulpoasă, dar rea, care te duce la masă și mai că nu-ți ia amprentele și o mostră de ADN, îți aruncă din prag:

— Avem o masă pentru serviciul 1 (unu). Intre orele 18.00 – 20.00.

— Ce inseamnă asta? o întreb fals naiv.

— Inseamnă că trebuie să eliberați masa până la orele 20.00, căci vine serviciul următor de la 20.00 până la orele 22.00.

— Desigur, o mint somptuos. Ce Riesling aveți din crama regală?

Când vine ora plecării, cu a doua sticlă pe jumătate în frapieră, eu nu plec și zac acolo și citesc și mă uit din când în când lăbărțat și rău la suflet la coada de turiști ținuți în frâu de frumoasele fete în costum popular care m-ar asasina, doar că ele nu știu că engleza lor americanizată e ridicolă pentru turiștii britanici.

In engleza din Anglia (spre deosebire de US) “iron” rimează și se pronunță la fel ca atomul, sau molecula, “ion”…

“Ion like a lion in Zion”… Dar du-te și explică-i asta plasatoarei de la Carul cu Bere.

— La Mahala este un alt restaurant care, ca și Zexe, sau cel al lui Dinescu, combină mâncărurile tradiționale cu fantezii fusion, gen spumă de castraveți, și cu un decor drăgălaș (cf. foto mai sus), dar total aiurea. Un zid e pictat cu rune. Pe altul sînt tot felul de satăni și muțunachi. Ansablul e cromatic plăcut, dar scaunele sînt din plastic.

Nu ne interesează ce reviews au ei pe Trip Advisor, asa cã hai să vedem direct.

Primim din partea casei un bol mic cu “icre de pește” total neconvingătoare, mai mult o pastă albă de ceva. Nu conteazã ce fel de ceva.

Luăm ca antreu, printre altele, momițe cu sos de vițel și susnumita spumă de castraveți… 38 de lei.

Am tot spus că văd sumedenie de oameni întregi la minte care confundă momițe și fudulii. Ei bine, fuduliile sînt testiculele de animal, într-adevăr, dar momițele, care nu se mai gãtesc decât în puține locuri la noi, sînt timusul, ganglionii din gîtul vițelului; seamănă cu o bucată de măduvă, au aceeași consistență, si se fac trași la tigaie în unt pînă prind o crustă. Dacă nu-s bine curățați, au salmonelă și poți muri singuratic, în meritate chinuri atroce.

Momițe am luat, așadar, trei bucăți bine trase în tigaie, cu consistență convingătoare, nu prea făcute. Iar spuma de castraveți, care imita un pic bucătăria moleculară, era delicioasă.

Prietenul meu ia pateul de pui care vine într-un borcănel elegant, iar doamna din mijlocul lui un antreu de brânză cu costiță. Bune.

Acum: atitudinea chelnerilor e minunată: nici servili, nici superiori și disprețuitori, răbdători și gata să explice.

Minusuri La Mahala:

Vinul extrem de scump, cea mai ieftină sticlă de rose, la 90 de lei, sosește cu dop de tablă care se deșurubează.

Și, hell !   scaune de plastic?

Au colivă la desert, dar nu am cerut, pentru că aveam parastas a doua zi, cum am spus aici.

FELURILE aici în notă:

Altminteri, pe latura exotică, recomand fără rezerve un restaurant chinezesc și unul coreean:

Cel chinezesc este:

China Town

iar cel coreean e:

Restaurant Korean Seoul,

unde pe lângă felurile de mâncare tradiționale coreene cu amestec de kimchi (varză fermenttă picantă, ingredientul național), primești din partea casei tot felul de gustări delicioase care te umflă și fac să nu mai poți mânca după aia. Prețul e moderat față de cantitate-calitate. Nota e în foto de mai jos, de comparat cu cea de La Mahala.

Acum, ce a fost uimitor a fost că în toate aceste restaurante (mai puțin turisticul Car cu Bere, desigur) am fost singurii clienți. Ne întrebăm cum supraviețuiesc acești antreprenori culinari, mai ales că restaurantul coreean e situat într-o zonă, pe la Aviatorilor, unde nu există pietoni și unde trebuie să te duci cu SUV, sau să faci parte din Parada Armatei ca să ajungi până acolo. “Noaptea se lasă în mahala / Și câinii latră a pustiu”…


 La coreeni…

Cf. și:

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/05/01/lacrimi-si-sfinti-dupa-amiaza-unui-faun-la-restaurantul-lui-dinescu/

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

După atâția ani de ignorare distantă, am zis să merg și eu la restaurantul lui Mircea Dinescu, în centrul vechi din București, crâșma cu nume furat obraznic din Cioran, Lacrimi și Sfinți.

Am mers în trei, subit, fără nici un fel de pregătire socio-afectivă, demersul fiind următorul: oricât de mult l-am detesta pe tristul lacheu al lui Vântu, fost poet, Mircea Dinescu, dacă găsim că e foarte bun să scriem că e foarte bun, iar dacă e foarte prost să scriem că e foarte prost. În realitate nu e nici una nici alta.

Sigur, Dinescu, cu traiectoria lui încâlcită, e un personaj ciudat și trist. Poet de care se îndrăgosteau toate liceenele în vremea lui Caușescu (Proprietarul de poduri), a apărut la revoluție dând ochii peste cap în FSN, iar după aia a devenit argatul lui SO Vântu și proprietarul unui debarcader la o moșie pe Dunăre. Și-a făcut restaurant în București cu nume luat din Cioran. Dar și Gérard Depardieu are restaurant și podgorii. Hai să vedem cum e la Dinescu.

Mai întâi, din start, primirea nu e prietenoasă. Aici însă, după ce ne-am așezat, am avut o lungă discuție între noi trei, cobaii vizitatori, eu argumentând că bieții chelneri, toți tineri, băieți și fete, sunt atât de dresați și obișnuiți cu aroganța posacă a parveniților bucureșteni încât a te arăta arogant și posac este pentru ei un semn de normalitate liniștitoare.

În realitate, a merge la un restaurant necunoscut în București e ca un blind date. Atmosfera și contactul sunt artificiale din start, dar după un timp vă obișnuiți, iar dacă sunt afinități poate chiar faceți glume.

Aici gluma a fost când după primul rând de țuici ca aperitiv chelnerul ne-a spus că nu mai este. A spus-o atât de convingător că am avut un moment de panică. De fapt mai era, dar el primește un punct suplimentar pentru modul sever și convingător în care a spus-o, la fel cum dăm note bune decorului (kitsch minimalist de bun gust, cu berze și porci din Lego pe pereți) și numelor mâncărurilor, de genul: Barza torturată (mulțumesc Mirela).

Acum, pentru a nu detalia culinar prea mult, să spunem din start că Lacrimi și Sfinți nu se compară cu Zexe. Ce surprinde la crâșma lui Dinescu este că deși mâncărurile propuse sunt îndrăznețe și ar merita încurajate, ele sunt cam toate fade.

Piftia de cocoș, de pildă. Bună, dar fără un pic de usturoi (am cerut noi câțiva căței de usturoi, iar chelnerul ne-a adus, e drept).

Platoul de mezeluri luate ca antreu era de asemenea bun, dar fad. Aici trebuie să te întrebi ce se întâmplă cu furnizorii, căci mezelurile alea nu sunt fabricate de restaurantul lui Dinescu. Cum poți să faci cârnați picanți nepicanți și caltaboșul bun dar fără gust? Mister.

Salata de boeuf = da, bunuță. Și un antreu cald excepțional: brânză telemea in foi de viță picante. 16 lei – trei bucăți, chiar și acum mă gândesc la ele. Alea merită deplasarea.

Vinul alb a fost un dezastru. Am comandat doar vinul lui Dinescu, desigur, doar de pe podgoria lui. Am insistat să fie un alb sec. Chelnerul a recomandat o tămâioasă care s-a dovedit demi-sec spre demi-dulce. Chiar ne-am certat un pic, noi trei, exploratorii, dacă e demi-sec sau demi-dulce, dar nu era oricum de băut. L-m lăsat așa, ba chiar l-m plătit la urmă și l-am înlocuit printr-un roșu decent, dar scump, tot al lui Dinescu.

Felurile principale? Tigaia cu măruntaie, momițe, creier, nu știu ce (numită Brigada Moravuri) a reușit să fie extraordinar de fadă, uleiaată, fără nici o fantezie. Măcar un pic de sare de-ar fi avut (știu că poți să-i adaugi, da). Somnul cu spanac? La fel de insipid, dar spanacul era bun. Tot așa cârnații de gâscă cu capră și nu mai știu ce… Buni, dar varza fleșcăită și fără gust… Apoi, la un restaurant din ăsta să nu faci tu cafea la ibric? Nu, nu facem cafea la ibric. Păi espresso din ăla cu gust metalic beau oriunde, chiar și în metrou.

Iar vișinata de la urmă a fost doar un sirop infect, cu vagi urme de alcool.

Verdictul, așadar: Lacrimi și sfinți e cu mult sub Zexe. Singura originalitate: telemeaua în foi de viță picante.

Detaliile meniului în poza de mai jos.
.

.

My beautiful laundrette…

.

Când cade noaptea, ușa unei spălătorii publice te atrage cu viclenia reclamelor de bâlci, și-i vezi acolo cum șed, mijind ochii în golul iluminat violent de neon, mâinile pe genunchi, ascultând de o oră bâzâitul chivotului învârtitor.

Câte un băiat trist, sau o fată răzleață, stingheri, neprivindu-se, de-ți vine să le oferi câte un volum de poezii, ca măcar, prefacăndu-se că citesc, să nu-și mai ferească privirile.

Așa, ea pretinde că scrie sms-uri, telefonul mobil având funcția, neprevăzută inițial, de voal pentru stânjeneală în public.

Când intră un negru beat, fără sac de rufe, doar așa, să se așeze și el o vreme undeva, atmosfera se mai destinde.

Mașina lui se oprește, el sare și o deschide grăbit, ea aruncă o privire furișă spre ce scoate el, care se căznește să acopere hubloul cu spatele spre ea.

O pereche de chiloți alunecă, negrul se repede să o culeagă și să i-o dea, sperând să primească de-o bere. Când negrul îi întinde zâmbitor slipul gri, uzat, găurit, ținându-l delicat, ca pe o perucă scoasă dintr-un torent, o rază de neon trece ca un laser prin steaua rupturoasă. El mimează uimire la vederea găurii, ia slipul și îl aruncă demonstrativ la coș.

E stacojiu acum, neonul nu cruță, iar ea s-a încovoiat și mai mult, bătând frenetic imaginare sms-uri. El iese mândru, cu sacul în spate, fără să zică bună seara.

Negrul merge la mașina lăsată deschisă și scoate de acolo un ciorap uitat de băiatul în fugă rușinoasă. Ridică șoseta și își vâră arătătorul prin gaura din călcâi. Iese și el, mormăind, admirându-și trofeul.

Când ea bagă telefonul în buzunar și se ridică ușurată, cu spatele drept, pricepi că și mașina ei era oprită de mult, dar că așteptase să plece el.

O lași acolo, singură, să-și strângă nimicurile găurite, însă impecabil pliate, precum îi e sufletul.

“Fake news” și pamfletul în era Internet

Văd tot mai multe lume care preia și difuzează, de pe site-uri obscure sau ale unor tabloide anti-UE, articole cu predicții de falși experți, în toate limbile, care anunță că Le Pen va câștiga în Franța.

Unii o fac cu voluptate, alții cu oroare, dar o fac intens, de parcă nu s-ar fi învățat lumea cum e cu “fake news” și cum funcționează propaganda difuză, menită să descurajeze. Odată ce Facebook și Internetul sunt înecate de asemenea articole, ele se acumulează și, evident, aduse la cunoștința prietenilor francezi, sau chiar traduse pe site-uri în Franța ele produc apatie și abandon. Ce să mai mergem la vot în ziua aia?… Oricum câștigă Le Pen, o spun atâția experți străini.

E ca și cum în „satul planetar” al informației totale se revine astfel la comunicarea difuză și aluzivă.

Sau, să lluăm altă tehnică: cea a unui montaj foto extrem de lesne de făcut și difuzat. Din cateva clickuri, se combină două poze: a) barca pneumatică a unor disperați fugari africani în largul mării, gata de orice ca să ajungă în Europa, și b) liderii care în ianuarie 2015 au mers braț la braț câțiva metri prin Paris, pentru a protesta împotriva asasinatelor de la Charlie Hebdo.

Acesta e montajul foto care atunci a făcut înconjurul lumii pe Internet: François Hollande și toți ceilalți lideri care s-au dus ostentativ la Paris în ianuarie 2015 să-și afișeze sprijinul pentru libertatea presei, unii venind însă din țări extrem de represive. Cu toții stau îngrămădiți pe barca pneumatică, ținându-se de mâini parcă pentru a nu aluneca în apă.

Iată, demonstrația e făcută în acest montaj foto: totul e ipocrizie în politică. Liderii s-au mobilizat atunci fățarnic pentru o mână de morți europeni, dar acum, confruntați cu drama repetată a ilegalilor înecați în cimitirul marin al Mediteranei, nu mișcă un deget, în vreme ce Europa anunță doar măsuri represive, de pază a frontierelor, ba chiar plănuind să scufunde bărcile traficanților de sclavi.

Oare? Un montaj foto poate fi mai convingător decât zece discursuri mincinoase.

Ideea sugerată de fotomontaj nu e justă, iar cele două realități suprapuse vizual nu au nimic în comun, însă rapiditatea cu care s-a propagat fotografia trucată si numărul de internauți care au preluat-o și difuzat-o mai departe arată – daca mai era nevoie – că Internetul nu e folosit neapărat pentru exactitate si informare, ci pentru a combate creativ, printr-un bruiaj sistematic si permanent al tuturor codurilor.

Să luăm acest fotomontaj. Ce înseamnă el? Că ar trebui să-i punem pe politicieni pe-o barcă și să le dăm drumul pe apă, cum se făcea în Evul Mediu cu ceea ce se numea Corabia nebunilor, când o comunitate urca toate persoanele inutile grupului pe o barcă și-i dădea drumul pe gârlă, lăsându-i, literalmente, în „plata Domnului”?

E foarte probabil că autorul fotomontajului n-a vrut să sugereze ceva atât de radical, ci doar o nemulțumire difuză față de felul în care merge lumea. Odată însă slobozit pe Internet, mesajul nu mai e controlabil.

Or, cu asemenea ostilitate difuză se confruntă astăzi guvernele și autoritățile politice tradiționale. Simplul fapt că mesajul e confuz, iar acuzațiile vagi, ar trebui să-i facă pe strategii politici să inventeze forme noi de comunicare. Iar publicul să nu mai răspândească aiurea texte viclene și obscure care o dau deja câștigătoare pe Le Pen. Cum spuneam: în „satul planetar” al informației totale s-a revenit la comunicarea difuză și aluzivă.

Stan și Bran în helter skelter…

Am fost întrebat de ce filmele cu Stan Laurel și Oliver Hardy au apărut în România sub titlul Stan si Bran… OK, Stan e Stan Laurel, dar de unde Bran? În franceză, până la urmă, cei doi sunt cunoscuți simplu ca Laurel et Hardy. Sau în spaniolă el gordo y el flaco: Grasul și Slabul.

E foarte simplu: cineva, primul traducător al dialogurilor, probabil, a căutat instinctiv o aliterație, procedeu balcanic și levantin.

Ba chiar oriental în general, dacă nu chiar universal. Talmeș-balmeș, harcea-parcea, du-te-vino, aliș-veriș, get beget… E un procedeu de asonanță care cădea firesc în limbă în vremea aceea. Stan și Bran a venit la fel de natural cum mi-a spus mie odată un imam afgan de la care luam lecții de paștună că vrea atâția (puțin contează suma) dollar-mollarDollar știu, dar când l-am întrebat ce înseamnă mollar a fost nedumerit. Nu înseamnă nimic. E un fel de a vorbi prin aliterație: dollar-mollar.

Asta m-a făcut harcea-parcea.

Procedeul urcă în Orient până în noaptea timpurilor. In Biblie, in Torah, in primele versete, aflăm că universul înainte de creație era tohu-bohu, sau tohu-va-bohu (תֹ֙הוּ֙ וָבֹ֔הוּ).

Stan și Bran, așadar. La fel ca de-a tura-valea, etc. Lucruri care nu înseamnă nimic, dar marchează conversația. Motiv pentru care și maghiarii au preluat numele duo-ului Stan és Pan.

Helter skelter cum cântau Beatles-ii.

Așa că acum eu o iau lipa-lipa, făcând-o lungă-scurtă… Sunt procedee poetice instinctive și iraționale. Nu trebuie căutată aici vreo logică. Stan și Bran vor rămâne în România etern cu numele ăsta. Stan és Pan la unguri.

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul…

Comoara, cămara, camera, chimirul și jambonul… Aceste cuvinte în română (și toate derivatele lor) au la origine aceeași etimologie, chiar dacă vin din surse diferite, împrumutate în epoci diferite.

Rădăcina indo-europeană *kam– sau *kamb– redă ideea de curbură, de ceva îndoit sau cu boltă, de unde sensul de cameră, ca în greacă și latină: kamara/καμάρα, camera (chambre).

În română, camera e un neologism, împrumut din italiană în sec. XIX (aveam turco-arăbeștile odaie sau iatac înainte) în vreme ce cămara (același cuvânt cu cameră) este cel moștenit, cel mai probabil direct din latină. O știm pentru că ne-o arată fonetismul său: în română (ca și în portugheză sau catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călaremamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuțăneaccentuat devine automat Ă. Verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. Camara (sau grecescul kamara, καμάρα), cu trei silabe terminate în -a și cu accentul pe a doua silabă nu putea da în româna veche decât cămară. A accentuat din silaba a doua rămâne A, celelalte două se închid natural în Ă.

Comoara în schimb, care e același cuvânt, ne vine din slavona de biserică, unde grecescul καμάρα a dat, în mod regulat: komora. Acest slavon komora, care desemna camera trezoreriei, haznaua (sensul inițial de cameră boltită dispăruse), a fost împrumutat de români din slavă suficient de devreme pentru ca un o din komora să devină diftong: oa, comoară. La fel cum latineștile porta și morte(m) au dat poartă și moarte, komora a dat comoară. Împrumut vechi, așadar, vorbitorii nerealizând, desigur, că e același cuvânt cu cămarăCămară, comoară, iar în sec. XIX am împrumutat din italiană același cuvânt: cameră.

În alte limbi, ideea aceasta de curbură, de boltă, din rădăcina *kamb- a făcut că de acolo avem grecescul  kampē, καμπή, dar și camba, sau gamba în latină, curbura pulpei piciorului, de unde jambe, și jante, janta, dar și jambonul, spaniolul jamòn. Șunca din pulpa curbată.

Dar, dar…

Dar kamara, care în greacă mai desemna și curbura boltei cerului, în avestică, persana arhaică, în limba textelor lui Zarathustra, texte la fel de vechi ca și Iliada și Vedele, desemnează, pe lângă cer, precum în greaca veche, și o centură. Kamar: tot ceva curbat. Cerul, dar și un brâu. Și noi spunem poetic brâul cerului, echivalent cu bolta cerului.… De la acea curbură. De aici kamar = centură, curea în persana modernă, care, preluat de turci și cu pronunție turcească, a dat la osmanlâi kemer, de unde chimirul nostru, adus de arnăuți. Nici nu știam noi că la persanii vechi, chimirul era brâul sau bolta cerului, înrudit cu bolta unei camere, cămări sau comori.

Chimirul haiducesc are așadar aceeași origine semantică și istorico-culturală și vine de la aceeași rădăcină indo-europeană cu camera, cămara, comoara, gamba, janta și jambonul.

Să te curbezi de mirare, nu alta. Să te gondolezi ca un cocoșat.

Despre cocoașă și curbura ei, cf. și aici:

— Curcubeu, castraveți, cocoșați și cucurbitacee…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/07/despre-curcubeu-castraveti-cocosati-si-cucurbitacee/

Despre alte denumiri ale camerei:

— Fiú, ház, casă și coteț – pericolul lingvisticii amatoricești

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/29/fiu-haz-casa-si-cotet-pericolul-lingvisticii-amatoricesti/

Despre hazna:

Hazna și rahat – când româna confirmă elucubrațiile lui Freud

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/13/hazna-si-rahat-cand-romana-confirma-elucubratiile-lui-freud/

Suprarealiștii, Camus și terorismul islamic ca operă de artă

 

„Actul suprarealist cel mai simplu”, scria André Breton, „este să ieși în stradă cu pistolul în mână și să tragi la întâmplare, cât poți, în mulțime.” (André Breton, Second manifeste du surréalisme, 1929)

Nici un biograf nu s-a priceput vreodată să spună dacă André Breton chiar gândea acest gest, sau era sub influența cine știe căror substanțe când scria, faptul este că exact asta au făcut teroriștii islamici în Paris și Bruxelles, în noiembrie 2015 și martie 2016, ba chiar și acum pe Champs-Elysées în Paris… și că masacre de civili la întâmplare riscă să se reproducă. Ba chiar, experții militari și ai serviciilor secrete recunosc cu jumătate de gură că ele sunt inevitabile.

Se pune acum întrebarea deranjantă: de ce îndemnul lui Breton de a ieși în stradă pentru a trage la întâmplare în mulțime trebuie văzut ca un genial act de provocare artistică, suprarealistă, destinat a șoca burghezul, in vreme ce gestul efectiv al islamiștilor sinucigași se înscrie în oroarea absolută?

Câtă vreme se așează întrebarea în minți, iată un alt exemplu: Histoire de l’Oeil/Povestea ochiului a lui Georges Bataille, text emblematic al unei întregi generații interbelice, se încheie cu asasinarea exuberantă și juisivă a unui preot în biserica în care oficia… Cuplul criminal din poveste îl torturează pe preot înainte de a-l ucide (nuvela e o culminare literară a anticlericalismului francez), ba chiar îi scot un ochi, pe care femeia îl folosește în scopuri de nenumit (de aici titlul: Histoire de l’Oeil).

Ceea ce la Bataille era un gest provocator aplaudat de generații (asasinarea preotului din plăcere și anticlericalism, act gratuit) a fost pus in practică într-o biserică în Franța, tot anul trecut, de către doi tineri islamiști născuți acolo, care au asasinat un preot în plină slujbă.

Oricât de deranjantă ar fi comparația, ne aflăm în situația în care gesturi literare și artistice provocatoare odinioară aplaudate, pentru că rămâneau la stadiul scriiturii abile, sunt deodată puse în practică și se arată a fi gesturi de neînțeles, de un nihilism fără margini. Anumite texte pe care le credeam limpezi capătă astăzi o cu totul altă consistență.

Și iată că dacă ne întoarcem, pentru a înțelege ce se întâmplă, spre un gânditor precum Camus, găsim că el, după război, în studiul său de morală Omul revoltat (1951), analizează fenomenul terorismului și al crimei aparent gratuite cu o detașare care astăzi ni se pare iresponsabilă.

Departe de a ne reconforta, Camus ne înspăimântă prin felul în care, în Omul revoltat, decortică și explică binevoitor fenomenul terorismului și al crimei de protest, pe care el le înscrie sub eticheta: nihilism. (Nihilism, pentru că epoca lui Camus nu reușise încă să se desprindă de influența exaltantă a lui Nietzsche.)

Camus nu își poate ascunde admirația filozofică și morală în fața teroriștilor și anarhiștilor ruși, din cei pe care ni i-a făcut pe vecie familiari Dostoievski în Demonii. Camus se oprește îndelung asupra acestui fapt pe care astăzi am dori să-l uităm, și anume că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer a făptașului odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de europeni, de anarhiștii revoluționari ruși și balcanici.

Camus îi admira, dar exact asta fac astăzi teroriștii islamici, se aruncă în aer odată cu victimele. Iată o întrebare căreia trebuie să-i găsim răspuns pentru a putea decripta epoca în care trăim și pentru a ne cartografia viitorul. Iar dacă ni se răspunde că revolta islamistă e absurdă, pentru că oprimarea presupusă a Islamului de către Occident, care le alimentează acestora mânia, e o construcție fantasmagorică, suntem obligați să constatăm că pentru Camus în Omul revoltat faptul că revolta e justificată sau nu este total irelevant. Ceea ce contează pentru el este gestul revoltei, iar nu consecințele lui: Omul revoltat e cel care spune nu, insistă Camus.

Justificarea terorismului islamic de către Camus este poate ultimul lucru la care ne-am fi așteptat, însă incomodul adevăr este că teroriștii de astăzi se înscriu perfect în definiția nihiliștilor revoltați așa cum îi analiza, cu admirație fățișă, Camus.

Camus și teroristul – „om revoltat”

Qu’est-ce qu’un homme révolté ? Un homme qui dit non. / „Ce este omul revoltat? Un om care spune nu.”

„În vremuri de negație”, scrie Camus în Omul revoltat, „ar trebui să ne punem problema sinuciderii. In timpul ideologiilor, trebuie să ne împăcăm cu crima. Dacă asasinatul are o rațiune, atunci și noi îi urmăm consecințele. Dacă nu o are, atunci suntem în plină demență și nu avem altă soluție decât să-i găsim o consecință sau să ne îndepărtăm.”

Camus încearcă astfel să definească nihilismul (manifestat prin terorism) și ajunge la concluzia că nu poți fi nihilist pe jumătate. Altfel zis – crima derivã de la sine.

Dar ce înseamnă acel nu pe care îl opune nihilistul/teroristul societății?

Zice Camus: „Inseamnă de pildă că el spune «situația asta a durat prea mult», «până aici, mai departe nu se poate», «ați mers prea departe», sau, «există o limită pe care nu o puteți depăși». Astfel, mișcarea de revoltă se sprijină pe refuzul categoric al unei intruziuni sociale socotită intolerabilă și pe certitudinea de a avea dreptate, sau, în cazul revoltatului, impresia că el «are dreptul să…». Revolta nu funcționează fără sentimentul de a avea dreptate.”

După Camus: terorismul modern s-a născut în Europa

Terorismul modern, ideologic și practic, s-a născut in Europa, la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Anarhiștii ruși si cei balcanici, bulgaro-macedoneni, cei din asa-numita Organizație Revoluționară Macedoneană (VMRO) mai cunoscuți si ca „Komitagi”, au asasinat regi si generali, bancheri si oameni politici, ba chiar asasinarea de catre un terorist sârb a Arhiducelui austriac Franz Ferdinand a dus la declanșarea Primului Razboi Mondial.

În anii de prosperitate si credința ferma într-un progres infinit al Occidentului, după al Doilea Război Mondial, terorismul a fost de asemenea practicat activ în Europa de către mișcările de extrema-stângă, Brigãzile Roșii în Italia, Action Directe în Franța sau die Rote Armee Fraktion în Germania Federală.

Tot în Occident, apoi, a fost practicat după război un terorism de un tip aparte, care a fost cel politic, practicat de independentiștii basci și irlandezi, în Spania și în Marea Britanie. (O mențiune aparte ar merita aici și terorismul naționaliștilor algerieni împotriva Franței, atât în Algeria propriu-zisă cât și pe teritoriul Franței metropolitane și care nu avea câtuși de puțin o dimensiune religioasă, musulmană, ci era o simplă mișcare de eliberare națională care folosea metode teroriste.)

Tot în Europa mai trebuie menționate nerezolvatele cazuri de terorism atribuite unor mișcări niciodată identificate, de extrema dreaptă, care căuta să destabilizeze anumite guverne. Așa a fost atentatul de la gara din Bologna, in Italia, din 1980, care a făcut 85 de morți, sau masacrele comise de așa numiții Asasini din Brabant, în Belgia, care între 1982 și 1985 au ucis cel puțin 30 de persoane.

Rămâne un fapt că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de anarhiștii ruși și balcanici. La fel, a existat si continuă sa fie practicat un asemenea terorism sinucigaș de catre asa-numiții Tigri tamîli, din India si Sri Lanka (Ceylon). O vreme s-a crezut chiar, memoria fiind scurtă, că acest tip de terorism, privit cu indulgență din afară, ar fi fost o specificitate exotică locală.

Chiar si după al Doilea Razboi Mondial, terorismul sinucigaș, asa cum il cunoaștem astăzi, nu a fost câtuși de putin practicat in lumea musulmană, primul caz în Occident fiind masacrul atleților israelieni la jocurile olimpice de la München din 1972 de către un comando de teroriști palestinieni.

A urmat apoi terorismul cecen, care a venit cu totul neașteptat, pe fundalul celor două războaie distrugătoare duse de Rusia în Cecenia. Pentru prima oară, cetățenii unor state foste comuniste, care în timpul înșelător numitului Război Rece nu cunoscuseră niciodată oroarea unui autentic război, s-au întâlnit cu lipsa de reguli în violență, cu această metodă neconvențională de a ucide fără discernământ, printre cei lipsiți de apărare, tocmai pentru a răspândi teroarea.

Brigãzile Roșii, în Italia, puteau pretinde că sunt mânate de idealism, de dorința de a crea o societate mai bună, sau chiar o societate perfectă, dar același lucru l-au pretins întotdeauna toți teroriștii. Teroriștii islamici afirmă, de asemenea, că urmăresc să creeze o societate perfectă. In realitate, nimic nu este mai distrugător decât un terorism utopic convins că operează pentru binele viitor al umanității.

Se va mai citi cu folos:

— Teroristul musulman: perdantul radical

— Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

— Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

————————————

Ielele și cum “dumnealor se cam bețivesc”… Despre politețea sarcastică

Nymph

Numele Ielelor, demonicele creaturi feminine din folclorul român care dansează goale prin pădure, echivalentul nimfelor și hamadriadelor ale vechilor greci, a fost corect interpretat ca fiind pur și simplu pronumele personal feminin de persoana a treia: ele, însă transcris fonetic: iele.

Forma aceasta de respect magic, cvazi-religios, care se manifestă prin folosirea persoanei a treia când te adresezi cuiva, sau folosirea pronumelui când îl menționezi persoana a existat dintotdeauna. În secta mistică a lui Pitagora, El, învățătorul, era menționat doar ca: Autos = El !…

La fel se explică și pronumele personal de politețe spaniol Usted. În ciuda interpretărilor diferite și a neconvingătoarei etimologii tradiționale (vuestra merced), Usted vine limpede de la ustad din arabă, termenul care desemnează un maestru, un specialist în ceva, devenit pronume personal. Așa cum italienii spun dottore sau ingegnere când ți se adresează popular-politicos. Ustaz este dumneavoastră și în Afganistan, de pildă, în dari și paștună, moștenire din arabă și echivalentul perfect, la capătul celălalt al vechii arii musulmane, al spaniolului Usted.

Chiar și germanul Sie = dumneavoastră (domnia voastră) nu e altceva decât pronumele personal plural de persoana a treia: ei!

Ei, așa cum maeștrii sufi din Asia Centrală au fost numiți întotdeauna, în persană: Ishan (ișan) = Ei, așa cum Pitagora era numit Autos = El.

De aceea, multe nuanțe fals politicoase, o anume zeflemea manierată, se pierd în traducerea spre limbi care nu posedă asemenea mecanisme de politețe. În Maestrul și Margareta al lui Bulgakov există o scenă care sună fals în mai toate limbile, pentru că dialogul, cu toate nuanțele lui, se pierde. In capitolul 7, Stiopa se trezește dintr-o adîncă beție ca să descopere demonii în jurul lui în apartament, printre ei și sinistrul motan gigantic Behemot.

Aici vine comicăreala: căci Behemot îl examinează pe Stiopa, așa cum zăcea el în pat în stupoare alcoolică, și pufnește, adresându-se celorlalte satane:

Hm, dumnealor se cam bețivesc.

Nu mai știu cine a tradus Maestrul și Margareta în română, citez din memorie, dar acest dumnealor adresat nefericitului Stiopa care își vede moartea cu ochii trece minunat în română, însă se pierde practic în orice altă limbă.

— Dumnealor, mai ales în ultima vreme, se porcesc cumplit. Se bețivesc, umblă cu femei, folosindu-se de importanța lor, nu fac nici pe dracu, dar nici n-ar putea face ceva, întrucât nici nu se gândesc la ce li se cere.

(– Они, они! – козлиным голосом запел длинный клетчатый, во множественном числе говоря о Степе, – вообще они в последнее время жутко свинячат. Пьянствуют, вступают в связи с женщинами, используя свое положение, ни черта не делают, да и делать ничего не могут, потому что ничего не смыслят в том, что им поручено.)

Și Ielele sunt așadar tot un fel de dumnealor, numai că în cazul lor respectul rătăciților prin pădure era adevărat, amestecat cu spaimă tot atât de reală.

Despre o altă traducere ratată din rusă, tot despre politețe și alcool, cf. și aici:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

beh