Skip to content

Un suflet întru Domnul…

image
Era de o frumusețe stranie, hieratică, cu rochița ei cu buline roșii și părul strâns într-un coc cuminte, cum au femeile Amish, mâini cu unghii tăiate scurt, obraji rozalii. Bea fără sa ridice degetul mic in fața unui bărbos care îi zâmbea cu tandrețe.

Terminându-mi sticla, m-am ridicat si, alunecând spre ieșirea terasei, am încetinit lângă ei si le-am aruncat:

— Sunteți un cuplu atât de frumos ca îmi dau lacrimile.

— Luați loc, mi-a zâmbit el larg. Nu suntem un cuplu, suntem veri.

Am căzut pe bancă lângă el și în fața ei, topindu-mă in figura ei radioasă. Mă examina, calmă, zâmbind si ea. A ridicat paharul într-un cin-cin silențios. M-am întors si am făcut semn sa ni se mai aducă o sticlă.

— Veri, da? am insistat, ca să fiu sigur.
— Veri, au confirmat simultan.

M-am uitat iar atent la ea si sub privirea ei fixă m-am topit. Mă cerceta cu un râs mic, aproape inaudibil.

— Domnișoară, sunteți atât de frumoasă ca nu pot decât sa va ofer pe loc o lungă viață de beții, întretăiată de orgii coregrafiate după fantezia dumneavoastră.

S-au privit si au chicotit blând.

— L-ați întâlnit astăzi pe Domnul? m-a întrebat ea.

Iar el:

— Suntem misionari pocăiți.

Au rîs văzând cum mi se deschide tâmp gura.

Am privit sticla lor de vin si iar au rîs.

— Domnul a zis: Acesta e sângele meu, luați si beți.

— Domnișoară, am insistat. M-ați lăsa sa trăiesc cu dumneavoastră știind că sunt ateu? L-am întâlnit pe Domnul, da, si mi-a zis să rămân cum sunt, pentru că nu mă vrea fățarnic.

— Hai sa ne tutuim, mi-a spus ea. Da, am putea trăi împreună. Doar că eu nu mă fut.

Rămânând fără glas, m-am întors spre vărul bărbos, care râdea tăcut. Mi-a făcut semn cu bărbia spre ea, îndemnându-mă sa continui si arătându-mi ca nu mă va ajuta si că-s singur stăpân pe destinul meu.

— De ce nu te fuți? am întrebat-o pe radioasa creatură. N-ai pizdă?

A rîs:

— Am vreo patru, inclusiv una in gură. Doar ca nu mă interesează sexul.

— Dar din bunătate creștinească nu te-ai lăsa terfelită de mine? Nu trebuie să faci nimic, tu te rogi – eu te fut. Si pe față și pe dos.

— Nu, mi-a răspuns ferm, calmă. Nu vreau. Dar dacă te amuză, vin cu tine pe plajă la agățat.

— Ți-o spune serios, mi-a confirmat varul bărbos.

Am ieșit, se înnoptase cu totul si am luat-o de mână. Vărul venea in urma noastră, fredonând. Psalmi, probabil.

La barul de pe plajă, ea și-a desfăcut părul și l-a scuturat.

— Două gin-tonic, a comandat autoritar.

Vărul dispăruse.

— Stai cu mine in noaptea asta, am implorat-o.

A scuturat din cap că nu.

— N-o să facem nimic, i-am promis mincinos. Vreau doar să te țin de mână si să te miros.

A scuturat iar din cap.

— Te cred că nu mi-ai face nimic. Dar nu vreau.

— Trăiește cu mine, am insistat. Nu-ți promit ca mă voi converti, dar n-am sa te mint niciodată. Și cunosc toți profeții, inclusiv pe cei minori.

— Ești un om bun, mi-a zis, mângându-mă ușor, aproape tristă, pe obraz. Nu insista. N-am să dorm cu tine. Si nu vreau sex. Doar îmi place aura ta. Bucură-te de asta.

Am făcut semn barmanului sa ne mai dea gin-tonic. Am văzut-o cum caută prin buzunarele rochiței după bani.

— Lasă, i-am spus, găsind pretextul să-i pun mâna pe mână si sa o pipăi. In cultura mea de macho balcanic si feminist bărbatul e cel care plătește.

— Așa si trebuie, a aprobat liniștită. Si să mă aperi.

M-am îndrăgostit din nou, disperat, de ea.

— Lasă-mă să-ți pun mâna pe țâțe, am rugat-o.

S-a întors spre mine, sorbind, cu paiul in gură si vârful limbii vizibil printre buzele întredeschise si mi-a prezentat pieptul.

I-am pus mâna pe un sân, ferm si rotund sub rochița cu buline, si l-am frecat si strâns.

— Ce fel de femeie ești? am gemut.

— Un suflet întru Domnul.

— Vreau si eu acolo. Vreau cu tine. Stai cu mine in noaptea asta. Vreau sa trăiesc cu tine, nu înțelegi?

A scuturat din cap, trist.

— Uite, te strâng de țâțe, am gâfâit, sub privirea severă a barmanului. Nu-ți produce nimic asta?

— E doar piele.

— La fel va fi si dacă te fuți cu mine. E doar piele. Îmi faci un bine creștinesc.

— Eu nu mă fut.

Am comandat iar de băut si i-am spus:

— Am o faptă foarte urâtă pe suflet. Iarna asta, a fost câteva zile foarte frig in Bruxelles. Minus -15 era intr-o noapte, am ieșit să-mi iau cartofi prăjiți de la chioșcul de lângă biserică… Iar acolo, in noapte, s-a ridicat din niște preșuri întinse pe treptele bisericii o fată care mi-a cerut doi euro. In lumina mașinilor, am văzut cât era de frumoasă. Belgiancă, nu țigancă sau imigrată. Mi-a spus ca fugise de-acasă pentru că o bătea taică-su. I-am întins banii si ascultând-o mi-am dat seama că dacă o las afară o să moară înghețată acolo pe treptele bisericii. Când a luat banii i-am văzut mâinile cu unghii lungi negre si i-am simțit, sub frumusețea tremurândă, mirosul greu, acru, de carne nespălată si sudori reci stratificate. M-am gândit o secundă că dacă o iau acasă, poate mă omoară in timpul nopții sau pleacă cu computerele si am lăsat-o acolo, in vânt, pe treptele bisericii. Mă obsedează de atunci ce am putut să fac.

Mă fixa cu ochii mari, zâmbetul îi pierise si deodată a început sa bocească necontrolat.

— De ce mă faci să plâng? De ce?

A fugit in noapte printre dansatorii de pe plajă.

Am privit lung după ea, holbându-mă in întuneric printre trupurile țopăitoare, sperând un timp ca s-a dus după varul bărbos, dar nu a mai venit.

M-am întors nedumerit spre barman, care a ridicat din umeri, frecând un pahar:

— Dacă umblați cu bețive…

Oedip / Șchiopilă : Enescu si refuzul psihanalizei

oedipus

Oedipe al lui Enescu e inocent. Se împlinesc 80 de ani de la premiera, la Paris, a operei Oedip a lui Enescu.

Deși nu e subiect de sâmbătă seara de scris la Bibi în Vama Veche, merită amintit, pe fundalul orgiilor copilărești de pe plajă (ăștia tineri nu știu să bea, iar fetele lor tatuate își fac unghiile în culori sumbre bizare), că libretul operei lui Enescu refuză în mod remarcabil orice compromis cu psihanaliza, care domina deja peisajul intelectual al vremii lui Enescu, prin insistența pe mincinosul “complex Oedip”.

Edificiul fumisteriei psihanalitice s-a bazat de la început pe superstiție, spirit de sectă și abuz de încredere, dar și pe superficialitatea adepților. Succesul psihanalizei este explicabil doar prin influența exersată de doctrinele sectare faptul că nu a fost încă expusă în mod sistematic principala falie a acestei escrocherii intelectuale care a dominat secolul XX.

Acea principală falie și fractură (metodo)logică e faptul că psihanaliza nu s-a preocupat niciodată de limbaj și lingvistică, nu a analizat în niciun fel funcționarea limbajului altfel decît prin dogme ridicole și elucubrații cvazi-mistice impuse autoritar. Exemplul “complexului lui Oedip” prezentat truncheat si mincinos e unul din cele mai elocvente.

Teoriile lui Freud despre limbaj sînt doar niște vagi înlănțuiri de platitudini pretențioase. Secta psihanalitică nu are nici o explicație pentru deconectarea totală dintre metoda lor de “vindecare” bazată pe vorbă și discurs (sigur, ca în orice sectă ți se spune că scopul terapiilor nu e de a te vindeca, ci de a lua cunoștință de natura răului) pe de o parte – și absența oricărei reflecții serioase asupra naturii și funcționării limbajului pe de alta.

Elucubrațiile unuia ca Lacan (si complezențele lui grafice, precum faptul că scria legat lalangue) nu au nimic de-a face cu o reflecție asupra limbajului. Sînt doar jocuri de cuvinte nedemne de atenție altfel decât ca o curiozitate istorică în analizarea derivelor ideologice și ca o bizarerie intelectuală franceză ce a produs clowni discursivi precum Slavoj Žižek.

Lipsind din start o apreciere globală asupra limbajului, nu e de mirare că mitul fondator al psihanalizei, cel al complexului lui Oedip, se dovedește lipsit de orice bază filologică.

Trecem peste faptul că Oedip nu e deloc un simbol universal cum a vrut să îl prezinte Freud și că e limitat la cultura Europei occidentale, dar el a fost prezentat total eronat (probabil intenționat) de escrocul Freud. Un intelectual onest precum Claude Lévi-Strauss în Antropologia structurală (1958) are grijă să analizeze mitul pornind de la semnificația reală pe care o avea personajul Oedip pentru greci :

Oedipus / Οιδιπους (Oidipous) are o etimologie foarte simplă și care le era transparentă grecilor : “picior umflat“, de la οιδεω (oideo) “a se umfla” and πους (pous). Pe când Oedip era prunc, tatăl său Laios îi străpunsese gleznele cu o țepușă, punând apoi să fie abandonat în pustietate. Oedip era așadar șchiop, precum întreaga lui ascendență masculină blestemată. Labdacos înseamnă tot “șchiop”, iar Laios, tatăl lui Oedip, are un nume ce poate fi interpretat ca “stângaciul”, ceea ce era văzut tot ca o infirmitate. (Termen înrudit cu latinescul laevus.)

gustave_moreau_005

Oedip / Șchiopilă era așadar un infirm, și el și neamul lui, ceea ce, în virtutea mecanismului simbolic simplu al oricărei mitologii îl face în același timp un infirm moral. Automat, fiind un infirm atât fizic cât și moral, el nu poate fi un exemplu uman universal, monstruozitatea lui fizică fiind secundată de o monstruozitate morală și afectivă. Asta însemna Oedip pentru greci.

Escrocheria lui Freud (printre atâtea altele) a fost de a ascunde si de a estompa adevărata natură a personajului și de a-l impune ca reprezentând o tendință universală… Dacă aceea există, ea ar fi trebuit dovedită și ilustrată altfel decât prin deturnarea mincionoasă a unui mit ce poartă un cu totul alt mesaj. Mesajul autentic al lui Oedip ne apare limpede prin piesa lui Sofocle, ba chiar pînă și readaptarea lui Cocteau La machine infernale, ca sã nu mai vorbim de opera lui Enescu, prezintă un Oedip mai aproape de realitatea mitului decît rescrierea abuzivă a lui Freud.

Cît despre extremele la care a putut ajunge escrocheria psihanalitică e suficient de amintit cazul lui Françoise Dolto… Atît de grotesc, pe fond de incultură crasă, a adaptat această distrugătoare de copii, Dolto, preceptele magice ale lui Lacan, încât ajunge —ca și Freud de altfel— să inventeze cazuri pentru a-și sprijini stupizeniile. Astfel, în foarte rău scrisa L’échec scolaire (Eșecul școlar) Dolto pretinde că a psihanalizat un copil repetent în serie care nu putea să citească (lire). A “descoperit”, zice ea, făcându-l să vorbească, unde era trauma : copilul își surprinsese părinții făcând amor în patul conjugal (au lit). De ce acest copil nu “citește” (ne lit pas)? Pentru că e traumatizat de lit (“pat”)…

Ajunsă la nivelul ăsta de magie (oare cum s-ar aplica zisa traumă la restul planetei, unde “citește” și “pat” nu sînt omofone?), nu e de mirare că psihanaliza a ignorat întotdeauna lingvistica și că se comportă față de ea precum o ideologie totalitară cum e islamul fundamentalist, care de asemenea refuză studiul lingvisticii, întrucât ea dovedește rudenia strânsă între arabă și ebraică.

Interesant e că la Pasolini coloana sonoră a filmului, sunetele de atmosferă, e compusă din înregistrări de ciobani romani… Enescu făcuse un Oedip la fel de istoric si înșelător linear ca si Pasolini. Enescu se arăta surprinzator de imun la toate interpretările epocii lui ale mitului lui Oedip. Libretul lui ar fi mai degrabă de comparat cu interpretările unui Jean Anouilh, cel care ne-a rescris Antigona în timpul ocupației naziste a Parisului.

La Jean Anouilh, in Antigona lui, nu există nici o urmă psihanalitică. Conflictul este unul pur moral si politic, iar piesa ieșise si fusese jucată in timpul ocupației Parisului de Germania lui Hitler.

Așa încât, ca să încheiem, în această sâmbătă seara, cu Oedip din Vama Veche, pentru că se împlinesc 80 de ani de la premiera lui Enescu, el face un Oedip la fel de eliberat de psihanaliză ca și cel din filmul lui Pasolini, trei decenii mai târziu.

Tare ne mai inspiră Vama. Bacantele desculțe cu unghii în toate culorile care dansează pe plajă la Stuf nu știu că e sexy să zici și despre Oedip al lui Enescu, acum la 80 de ani.

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

Sieranevada

Contrar opiniei generale, filmele lui Cristi Puiu chiar au scenariu, scris grijuliu, pe multe pagini, cu dialoguri frumos marcate și indicate, scenariu elaborat, pus în pagină cum trebuie, ba chiar vreo 200 de pagini de fiecare dată.

Cum o pagină de scenariu echivalează cu un minut de film, faceți socoteala la trei ore. Am citit scenariul de la Aurora (cf. link și cronică mai jos) cu mult înainte să facă el el filmul și am înghețat, gândidndu-mă cine o să joace rolul ăla… Până la urmă a jucat tot el, Cristi Puiu, un an întreg căznindu-se să nu mănânce și să bea un an de zile ca să “fie racord”, zicea el.

Bun, filmului îi spune Sieranevada, dar nu are nici ce mai importanță cum îi zice. Și cărțile lui Boris Vian aveau nume aiurea, ca să nu mai vorbim că în Trainspotting nu sunt nici trenuri și nici spotting, iar Reservoir Dogs nu are câini.

Filmul începe hîd, pe o stradă în București, prin unul din acele plans-séquence de șapte-opt minute. Limita e de 11 minute parcă, dacă filmul e turnat în peliculă, atât durează o bobină de Super 16 mm.

Spre surprinderea mea, după primul plan-séquence filmul are muzică. Un vals, sau ceva așa, pe genericul negru.

Apoi, filmul, turnat cu camera la umăr, cum e marca românească, e montat, acolo unde nu sunt secvențe întregi în plan continuu, prin ceea ce se numește “jump cut”. Adică montaj în aceeași axă, sărind de la o frază la la alta a aceluiași personaj.

Despre ce vorbesc personajele? Dialoguri pline de prostii conspiraționiste și de fraza magică: — “Caută pe Net”. Niște oameni odioși.

Totul se petrece într-un apartament de bloc, în jurul unui parastas, unde se etalează întreaga oroare familială românească: nostalgie ceauștistă, curvăsărie între vecini, un militar trimis in Kosovo, un popă, un grăsuț student la teologie, reproșuri cu absența sexului oral, muieri schelălăitoare, promiscuitate morală, ranchiună dospită: — “Familii, vă urăsc” (Familles, je vous hais, cum răcnea Gide, care din fericire n-a avut copii).

Peste toate plutește figura placidă și binevoitoare a lui Mimi Cornel Branescu, fără de care filmul ar fi fost o etalare de oroare pură. Femei design posace, babe vicioase, o croată vaporoasă, un copil absent și un popă tranzitoriu.

Așadar, de ce nu e iubit noul val al filmului românesc (Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu) în România? Pentru că am fost deformați de ideologia artificială a pieței și a spectacolului de divertisment. Așa că românul se plictisește repede…

Nu i-a învățat încă nimeni pe români că filmul nu e doar entertainment, sau o pildă pedagogică filmată, ori un simplu divertisment, ci că este artă și o reflecție asupraimaginii, reprezentării și vizualului.

In asta, românii arată aceeași goliciune spirituală ca și majoritatea americanilor. Acolo, in SUA, când încă se mai negociau acordurile comerciale GATT cu Europa, acordurile care au dus la crearea Organizației Mondiale a Comerțului, americanii insistau ca europenii să nu mai finanțeze cinematografia, în numele concurenței.

In SUA nu există CNC sau finanțare de la buget a filmelor. Există doar Hollywood, pentru că filmul e considerat o simplă marfă. Se produce doar ce se vinde.

A trebuit să intervină Franța și să obțină “excepția culturală” pentru ca cinematografia europeană să continue să fie subvenționată de stat, deoarece în Europa filmul nu este considerat o marfă, ci artă. Iar arta nu e supusă regulilor comerțului.

Apoi, în timpul festivalului de la Cannes de anul ăsta, Le Canard Enchaîné deplângea felul în care unele filme originale precum “Sieranevada” al lui Cristi Puiu au fost înlăturate de la premii la Cannes în favoarea unor opere mult mai convenționale.

Le Canard compara conferința de presă finalã a juriului de la Cannes cu un prohod, o înmormântare, într-atât de mulți membri erau nemulțumiți de alegere și de palmaresul neașteptat de convențional, în comparație cu calitatea novatoare a multora din filmele neglijate.

Cristi Puiu n-a primit nimic, deplângea Le Canard, pentru “Sieranevada“, un film liber și euforizant, o “psihodramă familială și politică turnată în lungi secvențe nemontate (plans-séquences), pline de întorsături și crize conjugale din care eroul se scoate printr-un rîs contagios”.

Semnele erau însă acolo, ofta Le Canard: — “pe 13 mai, in pavilionul american, se beau rîuri de bere SUA marca Sieranevada. O spectatoare i-a întins o sticlă lui Cristi Puiu. Regizorul român a găsit gluma bună (oare și berea?) și s-a pozat cu sticla. S-au auzit pufnete:

— “O să vedeți că ăsta-i singurul trofeu cu care se întoarce de la Cannes!”…”

Cf. și:

Aurora (Cristi Puiu) – oroarea cotidiană…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/
sieranevada-876383l

 

Double M… despre misionarism culinar în Vama Veche

image25

Așa…

Ești prins într-o dublă constrângere când te rogi să nu ajungă Vama Veche în circuitul turistic alternativ al falșilor aventurieri occidentali (ăia care umblă cu The Rough Guide după ei, căutând în mod contradictoriu în carte locuri neumblate), dar pe de altă parte te gândești că unele locuri puțin știute chiar merită sprijin, pentru că o oferă o experiență culinară atât de ieșită din comun, încât îți lipsesc superlativele.
Așa am descoperit în Vamă locul puțin cunoscut și unde n-aș fi intrat niciodată (motiv pentru care oamenii și închid în toamna asta, cine vrea să meargă prinde acum ultimele zile) numit Double M.
Bun, restaurantul Double M. O întreprindere familială cu mâncare atât de gândită, nu doar papilar, dar și estetic, încât am rămas în transă câteva ore.
Oamenii care țin crâșma mi-au spus din start că ei vor închide curând și definitiv, pentru că s-au săturat de muncă ingrată, grosolănie, comenzi neonorate și nerecunoștință.
Uite ce am luat:
— supă cremă de linte cu semințe de dovleac… Aboslut divină, voi fraierii neștiind ce înseamnă desfătare lichidă altfel decât bere Ciuc. Supă cremă de linte cu semințe de dovleac a fost desfătare.
Au urmat (eram patru oameni) aceste feluri paradisiace: o tochitură moldovenească și o ciorbă de fasole roșie, ambele cu carne ținută macerată în untură, minunăție care se topește în gură, însoțită de murături făcute în casă, care murături zăceau în moare autentică. Am băut moarea aia și am întinerit instantaneu cu cinci ani, motiv pentru care mi-a și revenit loveburn de când mă lăsase o proastă cu orgasmul inferior.
Spaghetti cu ciuperci de pădure și-a luat cineva… Scoici în usturoi (mule, cum ziceți voi cu gurița făcută ca târtița găinii: muuuule….).
 .
Și, dumnezeule… credeam că știu tot despre papanași, dar oamenii ăștia au reinventat bomba calorică dându-i gust și fantezie și corp crocant din griș bio și dulceață de vișine adevărate.
Plus cea mai bună țuică veche pe care am băut-o anul ăsta în România… iar țuica mă știe pe mine.
Bref, eu nu fac reclamă la crâșme, mai ales în Vamă. Aici însă, la Double M., am dat de o vocație. Păcat că închid. Mergeți în astea două săptămâni. Un meteorit culinar care a trecut neobservat.

Portretul unei manipulatoare

12322560_1042447359122435_2106617801335124384_o

Cel mai mândru eram de ceremonia din Pakistan… Imi luase zile de pândit printre  coloanele de pârjol vertical ale moscheei-templu, ca deodată să surprind cremonia dervișilor. Știau cu toții că dormisem acolo, pe un covoraș prăfuit, dar se abținuseră de la dansul lor nupțial, de parcă m-ar fi provocat, ațâțându-mă din calcul, până în momentul în care s-au slobozit într-o împletire ritmată cum nu-mi imaginasem decât în orgii mitologice, cu o figură cristică dansând în mijlocul gloatei extatice, religie sincretistă ce se situa dincolo de islam, sau hinduism, sau de ce alte încărcături grele de sens moșteniseră ei în măduvă încă din vremea expedițiilor lui Machedon.

Le-am developat în primele zile în care o cunoscusem pe Elle.

— Tocmai m-am întors din Pakistan, i-am aruncat radios.

— Bravo, mi-a spus plat, cu tonul de: “eh,  ce să spun”.

Își sugea creionul, ținând caietul pe genunchi. Nu bătea la computer decât după ce își mâzgălea jumătățile de versuri pe hârtie. Fată de arhitect, crescută cu cultul planșei, al migalei, cu obișnuința banului și convingerea că bărbații din jurul ei sunt acolo ca s-o admire pe ea, iar dacă nu, atunci trebuie pedepsiți și abandonați în chinuri, după care tu te îndepărtezi fredonând nepăsător. “Am semnat noi vreun pact?” e în general formula ei de lepădare de responsabilitate.

In apartamentul ei decorat ascetic și cu enervant bun-gust, am intins pozele peste tot, pe scaune, pe mese, în picioare pe polițele bibliotecii.

Era dimineața de după a doua noastră noapte, mai derutantă decât prima, când Elle fusese supusă și urlătoare, ba chiar o pocnisem în plină figură, ceea ce îi dublase orgasmul. De data asta însă se arătase pe față nemulțumită când a doua oară îmi venise înaintea ei.

— Te gândești numai la tine, imi aruncase, înainte să-mi întoarcă spatele ca să adoarmă.

Dimineața, pe când își bea cafeaua scriind, am etalat fotografiile și am așteptat în fața ei triumfător.

M-a privit, mi-a zâmbit și s-a intors cu capul în caiet.

— Nu te uiți? am întrebat-o cu un început de nesiguranță.

— Ce să mă uit? a făcut, cu un ton de mirare sinceră. Ah, la pozele tale.

S-a ridicat, goală, tăcută, s-a plimbat prin fața lor și a plecat la bucătărie.

Am așteptat, examinând vârfurile copacilor de afară care urcau până la etajul ei.

După un număr decent de minute, m-am dus la bucătărie. Spăla ceștile, cu umerii încordați, concentrată. M-am apropiat, am luat-o în brațe și i-am prins sânii în palme.

— Nu-mi spui nimic? i-am șoptit, din ce în ce mai tulburat.

— Ce să-ți spun?

Am tăcut.

— Ce să-ți zic?

S-a întors cu o farfurie udă în mână și o meșă în ochi.

— Păi… despre imagini.

— Ah, astea ale tale? a făcut iritată. Da, ce să-ți spun? Niște poze.

In sufragerie m-am îmbrăcat și mi-am strâns cartoanele lucioase. S-a întors, tot goală și luminoasă, pe când le vâram în geantă, îndoindu-le.

— De ce faci figura aia? Of, ai fi vrut să cad în extaz de la niște clișee. Data viitoare să faci tirajele pe hârtie mată. Asta lucioasă e vulgară și nu lasă loc imaginației. Fotografia nu este doar meșteșug.

Am ieșit, știind deja că voi abandona meșteșugul ăsta și închizând ușa cu grijă, ceea ce m-a enervat pe mine, căci deși cu sufletul în zdrențe puteam măcar să o trântesc.

Introducere în Tarot (cap. 1): Ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land…

pendu398173_483565495010627_1055142380_n

Întrucât viitorul meu volum de povestiri, În punctul lui rebbe G., care va apărea la Polirom, e structurat pe jocul de Tarot, e poate utilă o introducere, arătând cum mari esteți ai Logosului precum T.S. Eliot au putut să lase deoparte deliberat simbolica autentică a Tarotului, ruinându-și astfel întreaga construcție metaforică.

Despre Tarot am mai pomenit in multe locuri in Miros de roșcată amară. Cum spune personajul din Tarot si ciorbă de pui:

“– Știu să dau în Tarot, i-am susurat. Tarotul din Marsilia, ăla, singurul autentic. Toate celelalte sunt pretenții mincinoase, inventate recent. Nu există Tarot țigănesc, egiptean, budist… Numai cel din Marsilia, încrengătură de simboluri violente… A fost îmbogățit doar de kabaliștii creștini ai secolului. XIX, cu corespondențe precise și eficace între cele 22 de arcane majore și cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, însă joaca cu ele nu e recomandată începătorilor. Hai, vino.

– Ești tare, frate. La câte ai mai povestit chestiile astea?

– Două’ș’două, ți-am zis. Exact câte arcane sunt. Dar de câte ori dau de una ca tine elimin retroactiv o fraieră trecută, așa că o arcană e permanent disponibilă: jokerul, arcana nenumerotată… Le Mat… Nebunul, vagabondul, misticul. Are valoare zero sau infinită. E arcana ta. Poate fi prima sau ultima, și e liberă acum. Hai, vino să-ți dau în cărți…”

Joaca cu ele nu e recomandată începătorilor”… Tocmai, T.S. Eliot a folosit scandalos de nepăsător simbolica Tarotul în poemul lui The Waste Land /Țara Pustie, ăla care începe:

“Aprilie e luna ticăloasă,
Când iese liliacul morților, amestecând
Amintiri și pofte, zgâlțâind
Rădăcinile inerte cu ploaie de primăvară…
Iarna ne-a încălzit, învelind
Pământul în zăpadă de uitare, hrănind
Viață puțină cu rădăcini uscate.“

April is the cruellest month,
Lilacs out of the dead land, mixing 
Memory and desire, stirring
Dull roots with spring rain…
Winter kept us warm, covering
Earth in forgetful snow, feeding
A little life with dried tubers.

Căutând niste date pe Wikipedia despre the Waste Land, citit azi doar de înspăimântători literați și de snobi, mi-au ieșit ierarhic

1) “Wasteland” – a science fiction role-playing video game
2) “Waste Land” – a feature documentary film that premiered at the 2010 Sundance Film
3) “The Waste Land” – a long poem written by T.S. Eliot.

.

Mi-a plăcut asta cu “long poem” pe locul 3…De curiozitate, m-am mai uitat atunci pe coloana cu alte limbi… Doar în română, cel sau cea care a scris două rânduri a greșit total sensul titlului și in mod sigur nu a putut citi poemul, căci îi zice Țara pierdută… probabil că omul, luand waste in sensul de a pierde, nici nu s-a uitat la italianul :
.
La terra desolata
sau francezul:

La Terre Gaste

căci e vorba de Țara Pustiită (Das wüste Land e în germană) prin care trec cavalerii Graalului, când merg să se întâlnească cu Regele Pescar, Waste Land e doar o traducere a frantuzescului vechi Terre Gaste luat din romanele de cavalerie, iar primul vers, Aprilie e luna ticăloasă (traducerea mea a lui cruellest month) vine din Chaucer. Eliot aduce acolo o întreagă simbolică ocultă și alchimică, așa cum arăt mai jos.

Acum… Acum… Tot așa, ce au făcut ăia de la Deep Purple, in piesa  “April”, care  cu orchestră simfonică adăugată a devenit Concerto for Group and Orchestra, ce au făcut ei din versurile lui T.S. Eliot?

Asta au făcut :

April is a cruel time
Even though the sun may shine.

după care șabada, șabada cu orchestră, chitară și solo de tobe…

Au înțeles și ăștia tot… Dar si T.S. Eliot merită să fie interpretat așa, și prin cruel time șabada, și prin Țara Pierdută, căci la rândul lui și el a încurcat, fără păs și arogant, întrucât o ignora cu totul, simbolica Tarotului pe care a folosit-o pe larg în poem, jucându-se cu semnele așa cum poftea.

Acum… despre Tarot:

In notele lui la Waste Land, T.S. Eliot se joacă cu o lungă serie de simboluri luate la întâmplare din cărțile pe care le citea atunci, prins cum era în ideologia grupării ocultiste Golden Dawn (din care făcuse parte împreună cu Yeats).

În the Waste Land, Eliot folosește imageria jocului de Tarot, menționând unele cărți (arcane), printre care Spânzuratul (Le Pendu, arcana XII) :

Blestemate cărți. Uite, asta, îi zise ea

E cartea ta, Piratul Fenician

(Perlele astea îi erau ochii. Vezi?)

Iar aici Mătrăguna, Stăpâna Stâncilor, Doamna ocaziilor.

Ăsta e omul cu trei bastoane, aici e Roata,

Iata neguțătorul chior, iar cartea asta,

Goală, este bocceaua lui din spate,

Dar nu mi-e dat s-o privesc. Și nu văd

Spânzuratul. Teme-te de apă și înec.

.
A wicked pack of cards.  Here, said she,
Is your card, the drowned Phoenician Sailor,
(Those are pearls that were his eyes.  Look!)
Here is Belladonna, The Lady of the Rocks, The lady of situations.
Here is the man with three staves, and here the Wheel,
And here is the one-eyed merchant, and  this card,
Which is blank, is something he carries on his back,
Which I am forbidden to see.  I do not find
The Hanged Man.  Fear death by water. “
.
Acum, Eliot (căruia Ezra Pound îi zicea, Osiris știe de ce, “old Possum“) aruncă nota asta de subsol:
.
“Nu cunosc exact cum e structurat jocul de Tarot, dar e evident că m-am indepărtat de simbolica lui adaptând-o nevoilor mele. Spânzuratul, o figură din pachetul tradițional, îmi este util în două feluri: pentru că e asociat în mintea mea cu Zeul Spânzurat și cu Frazer (cel cu Creanga de Aur) și pentru că îl asociez cu personajul încagulat ce apare in calea apostolilor in drum spre Emmaus.  Ceva mai târziu apar Piratul Fenician și Neguțătorul; la fel, “mulțimile” și “apa și înecul”. Omul cu trei bastoane (o figură autentică a jocului de Tarot) e asociat de mine, cu totul arbitrar, cu Regele Pescar.”
.
3 of Wands
 .
Ce avem aici este o confesiune extrem de arogantă și narcisistă a unui om care nu și-a dat osteneala să învețe simbolica elementară a arcanelor Tarotului (ba chiar folosește verbal “associate” de trei ori în doar trei rânduri de text: because he is associated in my mind with the Hanged God of Frazer, and because I associate him with the hooded figure in the passage of the disciples to Emmaus.” and: “I associate all this, quite arbitrarily, with the Fisher King”!). Evident, nu există nimic din tote metaforele lui leneșe în jocul de Tarot. Tot ce pune Eliot în poem despre simbolica Tarotului e în discordanță totală cu codul real, ba chiar omul recunoaște candid că nu-i pasă de semnificațiile tradiționale.
.
Rușine, Eliot! Nimeni nu se poate juca cu simbolurile cum poftește. El însuși, Eliot, ar fi aruncat imediat cartea de versuri a unui poet — să zicem — japonez care ar ignora total simbolica elementară a creștinismului și care ar scrie fără rușine: “Nu cunosc exact simbolica panteonului creștin, dar iată ce îmi sugerează mie figurile alea !…”
.
Simbolurile nu sunt cărămiduțe de Lego spiritual care să fie combinate după chef și fantezie. Simbolurile sunt unelte puternice. Ele sunt piesele unei structuri coerente și își pierd total valoarea și funcționalitatea când sunt scoase de acolo și combinate aiurea.
.
Prietenul lui Eliot, Ezra Pound, căuta cel puțin să înțeleagă grilele culturale atunci când aborda o cultură străină, fie ea poezia japoneză, sau lirica trubadurilor.
Dar, iată, muncitorul Pound nu a primit premiul Nobel pentru literatură… Eliot insă, da, în 1948… între altele și pentru Waste Land.

O mai scurtă variantă în engleză a textului:

Basking in the ignorance of the symbol: T. S. Eliot and the Tarot cards…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/29/basking-in-the-ignorance-of-the-symbol-t-s-eliot-and-the-tarot-cards/

Despre viitorul meu volum xe povestiri, care va apărea la Polirom:

In punctul lui rebbe G.

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/19/in-punctul-lui-rebbe-g-3/

Despre un guru al mișcării Golden Dawn, din care făcea parte și T.S. Eliot:

Dumnezeu e chel – un alchimist britanic, Leonardo Sciascia, și secretul refuzat de Mussolini

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/09/dumnezeu-e-chel-un-alchimist-britanic-leonardo-sciascia-si-secretul-refuzat-de-mussolini/

Despre delicata simbolică a lui Ezra Pound, cf:

Despre traducerile care modifică paradigma culturală a originalui:

Dumas în Caucaz. Cap. I: Dinți de aur și pantere parfumate

St-Basil's

Privind, cu inima strânsă și mațele împletite de angoasă, coada de turiști din fața bisericii Vasili Blajenîi, coadă ce se întindea acum până la Mausoleul lui Lenin, îmi repetam în cap frazele învățate pe deasupra:

E visul unui spirit bolnav realizat de un arhitect dement. Toată biserica, pe care-s cocoțate nu știu câte cupole bulboase, e pictată în cele mai țipătoare culori, unde domină verdele tandru și roșul violent. Toate bisericile rusești sunt construite la fel: au întotdeauna cinci cupole, patru mici și una mare; unele sunt mai mici, altele mai mari, mai aurite sau mai scorojite; asta-i toată diferența.”

Asta spunea Alexandre Dumas despre catedrala Saint-Basile-le-Bienheureux din Moscova. Stătuse, ca mine, în fața ei, ca mine nesimțind nimic. Despre ruși, a scris lucruri odioase. Violența lui din monstruosul jurnal de călătorie cu care s-a întors îmi arăta cât de angoasat trebuie să fi fost în  acea perioadă. Dumas fugea de datorii, de creditorii din Paris, și miza pe ce avea să aducă din lunga călătorie. Amanetase totul ca să-și plătească voiajul, rugându-se pentru succesul cărții, iar ca să a o asezoneze spre picanteria fezandată, trebuia să exagereze în permanență și să scrie, de pildă, despre ruși:

“Ce se poate face cu ei? Va trebui ca cineva, cu fierul și focul în mână, să pună ordine în păturile astea suprapuse de sclavi, movilite una peste alta.” 

Da, în 1858, Dumas, aflat in culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să efectueze un lung voiaj în Rusia și în posesiunile sale din Caucaz în speranța de a câștiga o sumă importantă publicându-și jurnalul de călătorie.

Genul ăsta de literatură, corespunzând reportajelor de azi, era foarte la modă și atrăgea un mare număr de cititori. Dumas pleacă, așadar, având deja aproape 60 de ani, intr-o călătorie de aproape un an prin Rusia și Caucaz, prin acel Orient “riche, pittoresque et sale“, ca să respire, cum se exprimă el elegant, ” stătutele și mefiticele miresme ale Asiei”.

Jurnalul a fost un mare success și l-a salvat, dar documentarul meu va putea să mă salveze? Vânat de albanezii care mă căutau prin Bruxelles și cărora nu le puteam restitui datoria cu care terminasem de plătit casa, casă căreia, cum mă amenințau zilnic, aveau să-i dea într-o noapte foc, mizasem totul pe un documentar ficționalizat (docu-fiction) prin Rusia și Caucaz pe urmele lui Alexandre Dumas.

 

— Vii cu mine, i-am spus adorabilei Eva, într-una din puținele și ciudatele nopți pe care le petrecusem cu ea la București, în cămăruța de deasupra galeriei de artă din care trăia. Te duc într-o călătorie de vis: în Caucaz, să vezi piscul lui Prometeu și să bem ceai kalmâc sărat și cu mult seu de oaie.

— Scutește-mă de seul de oaie și vin.

Cât îi explicam proiectul, mă cerceta ezitând, cu delicioasa ei gură puțin întredeschisă.

Prospectasem deja totul, de-a lungul anilor, înainte să cad în mizeria actuală. Aveam să mergem la Moscova și Kazan, în Tatarstan, pentru a coborî Volga în vaporaș până la Astrahan, la nisetrii din Caspică, unde i-am promis că am s-o frec cu caviar de contrabandă și am s-o mănânc până va hăuli în agonie, doritor fiind eu să aud, mereu și mereu, urletele ei de care știau toți vecinii din imobilul galeriei.

De acolo, Dumas se oprise în stepa kalmîkă, la mongolii budiști al căror han îi ospătase; eu aveam să-i ofer Evei ospitalitatea micului dictator local, Kirsan Iliumjînov, obsedatul de șah care transformase arhitectura mizerabilei sale capitale Elista în tablă de șah, disciplină predată în școli și pe care miniștrii trebuiau obligatoriu s-o practice.

Apoi Cecenia în revoltă împotriva Rusiei, unde Dumas a căutat să se întâlnească cu Imamul Șamil, dar eu aveam s-o prezint pe Eva lui Șamil Basaiev, cel mai căutat terorist din tot muntele, iar dincolo de munte pe urmașii lui Gamsahurdia, președintele georgian asasinat prin care îmi făcusem inițierea în cele caucaziene. Vreo jumătate de an avea să ne ia călătoria. Eu am să filmez totul, folosind drept comentariu exclusiv textul lui Dumas lipit peste imagini, text violent, grosolan, rasist și înfiorător de actual. Avem să ne îmbogățim cu documentarul ăsta, Cannes, Tribeca și dineuri cu staruri.

 

— Vând galeria și vin cu tine, mi-a spus simplu Eva.

— Am eu bani, am mințit cu mațele strânse, gândindu-mă circular la albanezii din Bruxelles, la Rexhepi și Pandeli Șehu, dar mai ales la Ylber Mysafiri, cel cu pomeți șerpești și mâna ținută mereu sub brațul stâng.

Evident, nu asta fusese explicația pe care i-o dădusem când propusese să vină la Bruxelles să stea o vreme cu mine, dar i-am explicat că deocamdată  casa e de nelocuit din pricina unor reparații.

Mă aflam acum singur la Moscova, cu o cameră de filmat încă funcțională, deși microfonul era capricios, iar Eva nu-mi mai răspunsese la telefon de două zile, de când mă anunțase că mai stă o săptămână în București, pentru nu știu ce formalități cu vânzarea galeriei. La spaima mea de cuțitul albanezilor, care aflaseră de la vecinii din Bruxelles că fugisem la Moscova, se adăugau palpitațiile pe care mi le dădeau gândul că Eva se terfelește noapte de noapte cu tot felul de artiști. Avea o sexualitate cu totul dezinhibată, o poftă de mădular cum nu mai văzusem decât la eroinele marchizului de Sade și o candoare totală în a recunoaște că se culcă și cu alții în lungile perioade în care nu ne vedeam.

De multe ori mă mințise, pe când eu eram la Bruxelles, ba că a fugit cu mașina până la Constanța cu telefonul neîncărcat și a dormit acolo un weekend întreg izolată, fără internet, ba că a venit noaptea târziu și obosită la chilioara din galerie și s-a culcat dormind 20 de ore cu telefonul stins, dar când o întrebam la telefon dacă nu cumva s-a culcat cu altul îmi răspundea sincer că da.

— Sunt curioasă, mi-a zis odată cu un zâmbet care m-a făcut să mă topesc.

Mă excita inițial să mi-o închipui mototolită de alții, pe toate părțile, ea răcnind așa tulburător cum o făcea, însă acum, pierdut în Piața Roșie, tremuram la gândul că n-o să vină, că până la urmă e mai lesne să te îndrăgostești de un tâmpit dar vânjos coleg pictor cu situație stabilă decât să vină pe coclauri cu mine, care aveam de două ori vârsta ei și mă îngrășasem, precum Dumas, din aceleași motive: stress, prea mult alcool și kilograme excesive de la îndopat compulsiv din pricina angoasei.

mid_dumas_painted

Simțind cât de mult ajunsesem să semăn cu Dumas, cel puțin fizic, mă holbam la catedrală întrebându-mă ce-aveam să fac o săptămână singur în Moscova, obligat să beau zilnic cu Ali și ceilalți ceceni care trebuiau să ne regăsească în Caucaz, după etapa kalmîkă, pentru a ne duce la Șamil Basaiev. Șamil îmi promisese pe email că mă va lăsa să filmez o decapitare, pe care s-o folosesc pentru comentariul lui Dumas după ce se dusese noaptea cu niște cazaci la “vânătoare de ceceni”, într-un adevărat safari uman. Dacă nu îmi ieșea un documentar artistic, aveam să obțin măcar un snuff movie.

Pe Ali, pe care ceilalți îl porecleau Dinți de Aur, îl știam de la episodul Gamsahurdia, înainte de primul război cecen. Iarna aia a fost tare ciudată. Zăpăda cădea flasc, în pachete, și nu se mai găsea alcool, ceea ce îi făcuse pe localnici foarte nervoși și puși pe rugăciuni chincite. Cecenia tocmai se declarase independentă de Rusia, înțelegând literalmente îndemnul aruncat la beție de Ielțîn republicilor sovietice: “Luați cît de multă suveranitate puteți.”

Eram primul străin ajuns în munții Ceceniei, după ce vreme de trei sferturi de secol zona fusese considerată strategică și accesul la ea interzis de sovietici. Am ajuns acolo cu un coșciug pe roți închiriat în Daghestanul vecin, deoarece nici un avion nu zbura spre Groznîi, capitala Ceceniei. 

Citisem în autorii vechi că acolo, în Daghestan și Cecenia, în Caucaz, traiesc panterele parfumate ale lui Apollonius din Tyana, care pretindea ca le-a vazut (adulmecat) prin muntii care cad spre Derbent…

Cecenii m-au lăsat să filmez absolut orice voiam, inclusiv ceremoniile lor mistice, ceremonii sufi de transă colectivă. Am avut atunci prima doză de misticism autentic, popular, am învățat tehnici de hiperventilație, am aflat despre respirația circulară și despre Kunta Hagi, sfântul derviș al cecenilor care va reveni la Judecata de Apoi, suflând sufletele oamenilor ca pe niște candele.

dumas

Alexandre Dumas în costum cecen…

——

In jurul Ceceniei devenite independentă haosul era și mai mare. In Georgia, primul președinte non-comunist, Zviad Gamsahurdia, tocmai fusese răsturnat de o coaliție (în aparență) neverosimilă de gangsteri, bandiți mistici (Mhedrioni, „Cavalerii“) și structurile KGB-ului local controlate de Moscova. Georgia era din nou sub controlul Rusiei.

Gamsahurdia era un “protocronist“ georgian desăvârșit. Credea în misiunea adamică, cosmică, a Georgiei, scrisese cărți despre Sfântul Graal, despre influența cavaleriei medievale georgiene asupra celei occidentale, despre originea caucaziană a legendelui lui Arthur si ale Mesei Rotunde; despre Caucaz ca centru inițial si inițiatic al civilizației planetare; citindu-i fierbințelile logotetice, mintea mea adăugase alte straturi de mit vârtos: panterele parfumate și oile mâncătoare de pește -ichtyphagoi- pe care Apollonius le-a văzut cînd a traversat Caucazul pe o cămilă albă dar teribil de proastă.

Și Apollonius voise să verifice dacă mai închid muntele porțile de fier turnate acolo de Machedon pentru a ține în partea cealaltă haitele semi-umane de războinici cu ochi migdalați care se hrănesc cu lapte de iapă și sîngele menstrual al femelelor lor cu țîțe de lupoaică.

Gonit de la putere, Gamsahurdia dispăruse, dar eram convins că se ascundea în Groznîi, pitit de președintele cecen Djohar Dudaiev, care îl păstra poate pentru a-l folosi ca pe un joker. Eram trist pe atunci și plângeam, ca și astăzi, cum probabil mi-e soarta, după o toantă cu orgasmul șovăielnic dar distins. Aveam mare nevoie de un scoop jurnalistic.

Tare bine mi-ar fi prins un interviu cu unul din oamenii cei mai căutați de pe planetă… dar cecenii îi dădeau înainte că nu știau unde dispăruse dementul scriitor-cavaler.

După cîteva săptămâni de dansat mistic în piața mare a orașului, chiar și scepticii din guvern și-au dat însă seama că pînă la urmă ar fi poate util dacă fugarul Gamsahurdia ar da un interviu presei străine, altfel risca să fie uitat, așa că brusc mi-au zis: –“„Ia-ți echipa (filmam cu doi belgieni – cameraman și inginer de sunet) și în noaptea asta te trecem granița în Gruzia ca să-l intervievezi pe Gamsahurdia în ascunzătoarea lui.“

Scoop-ul total, visul aproape împlinit… Un bandit cecen independentist avea să ne treacă granița în Georgia, noaptea, peste Caucaz. Dar eram prin ianuarie sau februarie… Munții Caucazului sînt mai înalți decât Alpii, deja greu de trecut vara, însă iarna pe o singură șosea controlată de ruși…

gold65020_497034616997048_1095751739_n

Ali, călăuza și supraveghetorul nostru, arăta ca o caricatură de asasin cu simbrie dintr-un coșmar exotic… doar că el era real. Mustața și borsalino ca în filmele cu gangsteri interbelici, avea un zâmbet profesional pe care îl efectua fără a mișca mușchii feței, înspăimântător prin faptul că dinții din față fuseseră înlocuiți cu o bară masivă de aur. Purta un kalașnikov neglijent pe umăr și cîteva grenade atârnând cochet la brâu. Conducea o Lada cu frâne capricioase în care ne-a pus să ne întindem după ce ne-a legat la ochi și ne-a susurat că dacă ne vom uita la drum va fi încântat să ne împuște în cap și să ne consume ficații.

Zăcând unul peste altul în mașină, legați la ochi, Golden Teeth ne-a bălăngănind vreo cinci ore prin noaptea de iarnă, depănându-și obsesiv ideile lui din altă lume despre parizience. Era convins că sînt o rasă aparte, ieșită dintr-un laborator american, pentru că altfel nu-și explica cum de au pistrui atât de eleganți.

Ascultându-i delirul în întuneric, am realizat repede că de fapt nu traversam muntele. Nu simțeam deloc înclinarea mașinii care urcă pante de munte în iarnă… Mergeam de fapt pe drumuri de câmpie, probabil făcând cercuri.

Nu puteam bănui cât de grotescă era realitatea, dar iată că pe la miezul nopții mașina s-a oprit în curtea de ciment a unei case înconjurate de ziduri înalte. Iar înăuntru, într-o cămăruță cu perdele de plastic, trase strâns, și tapet ieftin pe pereți, aștepta Gamsahurdia!…

 

gams

L-am filmat, am simpatizat cu el, mi-a oferit cartea lui despre panterele parfumate din Caucaz, am vorbit despre Graal, iar ulterior am inserat în filmul documentar pe care l-am facut atunci secvența in care acest ocultist patetic citeste un lung, dezesperant comunicat despre Ieltîn si Rusia, cerand ajutorul mai-marilor planetei… dar pe cand filmam, foc pârâit de mitraliere a inceput in jurul casei. Golden Teeth si ceilalti ceceni au iesit din camera răcnind… cameramanul belgian a făcut preparative pentru a leșina… Ne-am zis că rușii descoperiseră ascunzătoarea luiu Gamsahurdia…

Adevărul era altul… Casa unde fusese ascuns Gamsahurdia se afla foarte aproape de barăcile ultimei garnizoane rusești din Cecenia, chiar atunci atacată de un grup de ceceni înarmați aparținând altei grupări decât celei a președintelui Dudaiev, așa încât noi nu eram în realitate în pericol. Totusi, toată lumea a ieșit să se repeadă să tragă în garnizoană, în vreme ce Golden Teeth i-a ordonat aproape lătrând unui gras în trening să ne ducă înapoi la hotel.

Cu un chiștoc moale în gură, grasul, care nu avea nicio opinie personală despre parizience, s-a trîntit la volan și cam în vreo cinci minute eram la hotel, unde chiar am descoperit că mai aveam o sticlă de vin în frigider… și că Golden Teeth ne trambalase, legați, vreo cinci ore în jurul orașului.

A doua zi, precum amanții mincinoși care s-au înșelat unul pe altul și care se prefac că într-adevăr cred aiurelile celuilalt, și noi, și Golden Teeth, și ceilalți oficiali ceceni am pretins în cor că expediția georgiană fusese un mare succes și am mulțumit tuturor pentru efortul de a ne face să trecem muntele în condiții atât de grele, în plină iarnă pentru un minunat interviu cu eroicul Gamsahurdia. Cîteva zile după aceea, leorpăind prin noroiul dintr-o mahala, am și recunoscut de departe casa în care se ascundea cavalerul Graalului, cavalerul creștin ținut ostatec de salvatorii săi musulmani.

Gamsahurdia avea să dispară la puțin după aceea, versiunea oficială fiind că a murit în luptă încercând să se întoarcă în Georgia cu un mic contingent pentru a recuceri puterea. S-a sugerat chiar că s-ar fi sinucis, gest străin caucazienilor. Am fost întotdeauna convins că a fost lichidat de salvatorii săi ceceni, poate chiar de prietenosul Golden Teeth, pentru că, perdant definitiv, începuse să devină stânjenitor politic, cu panterele lui parfumate cu tot. L-au stins ca pe o candelă.

 

Am sunat-o iar pe Eva și deodată a răspuns.

— Unde ai fost în astea două zile și două nopți? i-am țipat.

A tăcut câteva secunde…

— Sunt curioasă, ți-am zis, mi-a susurat la telefon.

(VA URMA)

 

chech183900_189496127750900_4114058_n

Mic breviar cecen…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/22/mic-breviar-cecen/

Am pus mai multe extrase din filmări din Cecenia pe YouTube :

https://www.facebook.com/dom.pernety

Despre “Machealã cosmicã în Georgia” :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/despre-macheala-cosmica-in-georgia-sau-cum-am-aflat-ca-sunt-un-nimeni/

Perfumed panthers and golden teeth : the backstage of a scoop…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/08/perfumed-panthers-and-golden-teeth-the-backstage-of-a-scoop/

10483619_774157899284717_1673336049145061175_n

„Magdalena, de ce minți?”

tatouage-jartiere-tattoo-5.jpg

 

— Oi fi eu țigancă, dar nu-s proastă.

Acolo, la sediul județean al poliției, comisarul o fixase cu un amestec de surpriză și iritare. Prima lui reacție, când ea îi spusese: — „Eu vreau să-mi deschid agenție”, fusese: — „Ce agenție? De escorte?”

Magdalena l-a examinat atunci calmă, zâmbitoare.

— Nu. De detectivi.

— Ah. De detectivi. Câte sunteți?

— Deocamdată doar eu.

Comisarul a privit-o în ochi strivindu-și țigara și i-a spus:

— Băi femeie, tu ești țigancă din Rămăieni. Aicea-i Bărăgan. Cum ceara mă-tii vrei tu aicea agenție de detectivi?

Magdalena i-a recitat:

— Posed studii medii, am absolvit liceul sanitar, am îndeplinit funcţia de lucrător în cadrul unei instituţii publice cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. Sunt aptă medical, iată certificatul. N-am fost niciodată condamnată pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. Atâta zice textul de lege pentru deschiderea unei agenții de detectivi.

— Ești o țigancă tâmpită. Ar mai lipsi să ceri și permis port-armă.

— Solicit, într-adevăr, un permis pentru procurare, deţinere, port şi folosire a armelor şi muniţiilor letale, a confirmat calmă Magdalena. Îmi trebuie adeverința dumneavoastră ca să le pot obține.

Comisarul a înțepenit.

— De ce, muiere?

— Pentru că la noi, la țigani, numai o femeie cu pistol poate să ancheteze în crime de viol și dispariții de persoane. Posed și aviz psihologic.

S-a așezat o scurtă tăcere grea.

— Măi femeie nebună, eu nu te-ajut pe tine să iei autorizație port-armă doar ca să-ți lichidezi tu cine știe ce rudă te-a violat când erai puradel.

— La noi se zice „șava”. „Puradel” e un cuvânt de-al vostru. Noi nu spunem nici puradel, nici șatră, nici bulibașă.

— Mânca-mi-ai ciricliul, să știi că poate-ți dau aviz favorabil.

— Trec peste clișeele dumneavoastră și vă rămân recunoscătoare pentru respectarea legislației în vigoare.

פפפ

Așa se întâmplase când Magdalena solicitase și căpătase avizul poliției județene.

— Da, părinte, i-a rezumat ea duhovnicului Pahomie, la spovedanie, după primirea licenței și după ce și-a pus pe ușă placa cu „Agenția de Detectivi «Șucar»”. Am în geanta care-am lăsat-o la intrare aicea la sfântul lăcaș un pistol Cugir 2.000, mai cunoscut ca Luger semiautomat.

— Magdalena, fata lui Dumnezeu, tu pui acum un hotar între viața trecută și cea viitoare. Îți administrez Sfânta Mărturisire.

פפפ

Da, învârtea Magdalena în capul ei, fredonând versurile acelei romanțe despre un viol sătesc anunțat, așa e. Cânta odinioară vecinul ei:

Țărăncuță, țărăncuță,

Cu bujori în obrăjori,

De ce-mi cauți tu pricină?

Vrei să uit că-mi ești vecină

Când îmi ții calea-n grădină

Noaptea când e luna-n nori?

 

Adică, gândea Magdalena, tot amărâta-i de vină că i-a ieşit înainte brutei, mergând seara după apă. Iar el:

 

De data asta, măi fată,

Zi bodaproste c-ai scăpat

Dar de te prind eu altă dată

Să știi că intru în păcat.

 

Violul anunțat, pre-programat, ante-disculpat, pentru că – nu-i așa? – el o prevenise, însă ea i-a „ținut calea-n grădină, noaptea când e luna-n nori”… „tocmai când e luna-n nori”.

Își mai amintea Magdalena și cum venise-n sat echipa de filmare din Belgia, pentru un documentar despre exotica și amărâta lor viață.

Cât erau belgienii acolo și interacționau zilnic cu sătenii, mergeau și pe la casele oamenilor, ba chiar cu ei împreună la mat. Și, bând într-o seară cu trei din sătenii filmați, inginera de sunet a străinilor, o bosniacă refugiată în Belgia, fusese solid și traumatic violată de cei trei rămăieni, după închiderea bufetului.

Pentru că mersese cu ei la crâșmă, o scoseseră din sat și o încălecaseră în câmp la drum de seară și o umpluseră nenatural cu grosolana lor sămânță, cum văzuseră ei pentru prima oară în filme porno pe casete VHS, luând drept bună etimologia latinească a lui coireco-ire = „împreună-mergere”.

Atât de traumatizată fusese microfonista, încât nici nu voia să depună plângere. Socioloagă umanistă și proastă ce era, fugită din Sarajevo ca să scape de violurile sistematice la care se dedau toate taberele de acolo, sfârșise mototolită, străpunsă și bătută în câmp de rapiță și tutun prin Bărăgan.

— Nu, bocea ea cât încă o mai durea aprig peste tot… Ce plângere, la ce folosește? Să le mai distrug și familiile?

La tribunal, sala era plină de familiile violatorilor: veri cu lanț de bicicletă din aur la gât, nepoți mucoși, neveste și surori indignate.

Când a intrat victima, bosniaca violată, toate femeile clanului au început să-i strige:

— Huooo, curvo!

Judecătoarea (căci armăsarii provinciali avuseseră nenorocul să dea de-o femeie) a cerut milițienilor să golească sala, după care și-a aprins o țigară și s-a pus să asculte.

Privind la unghiile ei false și la pantofii cu perle, modestei Magdalena îi plăcuse acea judecătoare. Avea o privire de lichidatoare din mitologia greacă cea mai sinistră, chip fardat ca o mască rânjitoare, din cele cu orori buclate în păr și mâini veșnic umede de-o substanță care de la distanță pare un amestec de bale și măduvă. Dar zâmbitoare și fumând.

Obosită de repetiția tărăgănată a acelorași argumente ale avocaților violatorilor (aceștia din urmă tremurând necontrolat din cauza sevrajului din arest), Magdalena ieșise să cugete la ce se întâmplă.

Când s-a întors, după vreun ceas, tribunalul era gol, iar judecătoarea fuma pe culoar, cu spatele în zid, ținându-și un picior îndoit adolescentin, ca o barză, cu tocul în perete.

A recunoscut-o pe țigancă, dar nu și-a schimbat expresia gânditoare.

Magdalena s-a dus direct la ea și a întrebat-o ce verdict dăduse.

— Șase ani la fiecare, a pronunțat calm judecătoarea, scuturând nonșalant scrumul țigării. Le-am dat la fiecare șase ani. Câte doi ani de gaură.

Minerva împerlată și-a stins țigara în zid și a plecat, țăcănind simetric din tocuri. Fusese singura oară în viață când Magdalena se frecase de Justiție.

פפפ

În poarta lui Lae, Magdalena s-a uitat mai întâi rapid în dreapta și stânga.

Înăuntru, i-a arătat lui Lae legitimația.

— Domnul Lae, am fost angajată de domnișoara Sarealbă care-ați violat-o la drum de seară cum mi-ați pus-o și mie, și pe față și pe dos, acum ceva ani, de-am rămas nefemeie și neom și n-o să am niciodată „puradei”, cum zic dumnealor de la oraș care nu știu cum vorbim în realitate noi țiganii.

— Păi să ți-o mai pun o dată, a zis Lae, ridicându-se amuzat.

— Cred că nu realizați gravitatea situației dumneavoastră și faptul că, spre deosebire de mine, domnișoara Sarealbă a solicitat după viol o prelevare de probe ADN din lenjeria intimă și că veți fi convocat pentru analiză și o confruntare cu victima.

—  Preluare de abonament? Ți-o dau acum pe față și pe dos de-o să-ți treacă abonamentul prin pielea neagră, ursăreaso, a zis Lae, mergând să blocheze zăvorul ușii.

Două în piept și unul în frunte i-a tras Magdalena lui Lae, după care a șters pistolul și l-a lepădat acolo.

פפפ

— Da, părinte, asta am făcut, iertați-mă că m-am întors, și aș dori să-mi mărturisesc acum căința și durerea pentru c-am luat suflet de creștin, căci era om câinos, care-a violat pe multe.

— Pistol cumpărat cu chitanță? a întrebat părintele Pahomie.

Magdalena a înclinat capul, tăcută.

— Ți s-a furat acea armă, Magdalena, cum îți lași tu geanta peste tot. Trebuie să sunăm imediat și să anunțăm furtul și pierderea. Cei de la poliție sunt vinovați de-a fi dat unei făpturi slabe și păcătoase ca tine o unealtă de ucis pe care, neștiind s-o îngrijești, ai pierdut-o prin slăbiciunea duhului și neatenția făpturii tale.

Magdalena l-a privit calmă, dură.

— Părinte, nu e nevoie să faci asta, i-a spus șoptit.

— Tu ai fost azi cu mine la spovedanie, Magdalena… Ai stat aici toată ziua. Iar noi nu citim ziarele. Ești doar o țigancă din Rămăieni.

ףףף

Cărțile te fac sexy (mai ales în Vamă)…

eu

Ce poate fi mai frumos și tulburător decât o femeie care citește la terasă? Câte o rupturoasă sofisticată cu Chomsky la vedere, sau, hai, Pokorny și ceva lingvistică indo-europeană, cu craci design (bronzata tatuată, nu Chomsky) și probabil străpunsă cu tije metalice prin locuri nebănuite și încă inaccesibile ție.

De ce Chomsky și nu Alain de Botton? Pentru că în Vamă îl urâm pe Alain de Botton, așa cum îl urâm sănătos și pe Octavian Paler, sau, în muzică, specia lui André Rieu.

Iată ce morfolit scrie Alain de Botton:

— “Am recunoscut in ea femeia pe care o cautasem cu stangacie toata viata, o fiinta ale carei calitati mi se prefigurasera in vise, al carei zambet si ai carei ochi, al carei simt al umorului si al carei gust in materie de carti, ale carei spaime si a carei inteligenta se potriveau perfect cu idealul meu. ”
(Alain de Botton, Eseuri de indragostit)

Un tâmpit mohorât autentic, un guru pompos pentru farmaciste. Concentrat ascetic pe meșteșugul căznit al scriiturii lui (traducătorul a vârât din răutate acolo și un “mi se prefiguraseră”), omul nu-si dã seama cã a terminat-o definitiv cu alea mai șleampete, care au țîțele floppy, neștiind să le ridice prin bluză cand le e frig, alea deștepte care tremură nervos când aud siropoșenii în genul: “idealul meu”.

Se vede că arătarea cu Visa cadmium n-a mai fost de mult cu o femeie adevărată.

Alain de Botton e doar un chelios la modă, mai insipid și decât Paler, pe care femeile inteligente știu să-l evite. Rafturile din librării cu cărțile lui sunt radioactive.

sayyaf

In Vamă, acolo la Șoni, de pildă, lumea citește lucruri adevărate. Chiar și chelnerițele aleea unguroaiece, de care nu te poți apropia, problema lor fiind că sunt frumoase. A doua problemă e ca daca lucrează la bar sînt automat deștepte. Majoritatea au diplomă de psihologie, doctorat si sunt actrițe si poetese, ceea ce nu le folosește la mare lucru, căci pe limba lor, nu-i așa?, na…

Unguroaicele de la Șoni nu vorbesc cu “bă” si nici nu spun “ce pula mea”. Profesionalism suprem, pe una am văzut-o surazand larg, ba chiar cu ceva bunătate, cand un domn odios a încercat sa-i comande “aripioare de pui”.
.
“Nu avem decat mâncare ardelenească”, l-a informat. “Mamaliguță?” a continuat arătarea umană. “Ficăței?” — “Nu, că la noi nu se fac”…
.
S-o ai in față pe Ava Gardner si s-o intrebi de ficăței, cred ca numai un nerușinat de moldovean e capabil.
.
Bref, la Șoni e o faună din cea care in literatura de calitate se numește “felliniană”. Dive fardate arogant, tatuați cu privire vidă, plozi cu animale de companie, bătrâni neobrazați care cred ca mai e cool sa poarte fes uzbek (ba mai si mănâncă cu el pe cap, probabil ca sa acopere o dizgratioasa chelie).
Dar citesc.

Ah, spuneam de André Rieu… Il urâm și pe pe André Rieu, da.

Generația mamei mele l-a avut pe Richard Clayderman pentru vomat în lift, pianistul care dădea amețeli la supermarket… Generația de azi a ieșit însă cu André Rieu, ciborgul olandez cu valsuri pentru cucoane.

Orice revoltă e binevenită în fața unui asemenea asalt, inclusiv recursul la manele. Măcar maneaua stârnește ură reală, pe când kitschul vienez al lui André Rieu e bun doar ca pedeapsă de difuzat în celula lui Breivik, asasinul manierat…

11988581_999453760088462_5503967973182336461_n

Apoi: Octavian Paler.

Am părăsit toate femeile pe care le-am surprins citind Paler.

Unele nu se pot opri și o fac în ascuns, precum alcoolicii gravi… într-atât e de nociv acel omuleț, chiar și după neinteresanta sa moarte.

Nici măcar fermitatea pedepsei nu folosește, lectura lui e ca drogul ăla rusesc ce roade pe dinăuntru, krakadil… Alea care citesc Paler, acel Kahlil Gibran chel, dar mai fad, se cred ființe normale, însă trecătorul le vede oasele și interiorul creierului cu șănțulețe anapoda.

mahom

In povestirea Chomsky la sciapozi din Miros de roșcată amară am următoarea scenă de seducție prin cărți, la terasă:

Anorexică arătare, sugerând grație agasantă și creier doldora. Cine-a mai văzut muiere să citească Chomsky? Melissa zăcea zilnic la terasa talciocului citind ostentativ, neuitându-se la mine, deși vedeam că nu-i scapă nimic împrejur. Când mânca ceva, mesteca exasperant de sonor și solemn. Luase literalmente principiul yoga potrivit căruia, atunci când – din păcate – ești obligat să mănânci, trebuie să rumegi până ajungi să-ți bei alimentele și, tot așa, să-ți mesteci apa.

Odată am numărat că a mușcat de treizeci de ori dintr-un măr, rupând lent cu dinții din față carnea fructului, care crăpa sfâșiată umed-crocant. La sfârșit a ronțăit tacticos și cotorul, după care, preț de vreun sfert de ceas, s-a holbat în gol cu codița verde între buze.

Când citea, Melissa lăsa să-i cadă sandalele și își freca picioarele goale. Avea nasul mare, buze rele și călcâiele fisurate, globuri cu cartografii din falii fine, obscene, indicând demonstrativ că umbla mult desculță, ca o bacantă etruscă.

koba

În ziua aia s-a nimerit lângă mine, la masa din dreapta, iar eu adusesem dinadins o carte din alea într-un alfabet prelins și nevocalizat, de citit de la dreapta la stânga. Coperțile se sfidau una pe alta, a mea spre dreapta – a ei invers.

În cele din urmă, s-a scuturat brusc și a aruncat o privire scurtă spre cartea mea.

— Nizami, am informat-o prompt. Nizami din Ganja, „orașul comorii“, ăla care a scris Majnun și Laila. Asta-i o Alixăndrie în 10 000 de distihuri, hăhă.

M-a măsurat dând o pagină, deși nu o terminase pe precedenta, și mi-a întors profilul, băgându-și nasul mare în carte. A dat altă pagină și am remarcat cu satisfacție rea că își umezește buricul degetului. Ador femeile cu imperfecțiuni.

— Am cumpărat cartea asta chiar acolo în Ganja, în Caucaz, unde începe Daghestanul, am urmat vorbind visător, fără s-o privesc. Am fost prin văile alea unde și în Antichitate se vorbea un regiment de limbi, de spune Strabon că romanii, când le venise în cap să verifice dacă în creierii munților mai existau porțile de aramă ale lui Alexandru, aveau nevoie de 70 de tălmaci.

Am depus cartea și am lăsat Logosul să mă traverseze: — 70 de tălmaci, mai mulți decât numărul bucătarilor și femeilor ușoare ce veneau în urma armatei cu bagajele și cățelușii de companie pe care un trântor de sclav creștin îi botezase, nu se știe de ce, Gog și Magog; tălmaci utili pentru ca oștirea să se poată tocmi de la o vale la alta pentru poame, nuci, rodii, dar și surcele de încălzit cazanul consulului, care cazan servea când pentru supa oștirii, când pentru baia ibovnicelor trimisului împărătesc cu inel pe care scria SPQR…

Își închisese și ea cartea și privea drept înainte.

nit

— Deseori întâlneau tabere de sciapozi, creaturi umanoide din deșert, cu un singur picior cu laba enormă, picior-umbrelă care, atunci când ei avansează țopăind, îi ajută să nu se scufunde în nisip, iar când e prea cald dumnealor se întind pe spate și-și ridică deasupra laba cu degetele rășchirate, făcându-și astfel umbră, de unde le și vine în greacă numele de scia-pozi, „umbră cu piciorul“…
.
Am mai tras un gât de bere și am urmat:
.
— Au înfățișare umană și cântă duios, iar carnea lor e foarte prețuită de nomazii turcomani, care, atunci când nu-i consumă ori nu-i siluiesc, îi obligă să piardă la șah.
A început să râdă, s-a întors spre mine și mi-a zis să comand ceva de băut.
.
Când ne-au venit cele două whiskey-uri duble, am ciocnit și mi-a spus că urăște bătrânii.
.

— Ai părul cam alb și mă temeam. De mică am dușmănit bătrânii găunoși și pretențioși a căror înțelepciune se reduce la: „Păzește-te de anturaj“ sau: „Din bucata mea de pâine / Am hrănit un om și-un câine…“ Ori: „Cine n-are bătrâni să și-i cumpere“…— Așa e, da, i-am spus grăbit. Adevărata apocalipsă chinuitoare ar fi să te trezești supraviețuind lepădat printre vampiri molfăitori din ăștia, care se hrănesc din „respectul“ tău… un fel de Planeta Momâilor condusă de clone ale lui Chomsky.

pich

M-a privit cu un reproș rănit ce merita pupat.
— Colegii mei de generație din presă încep să devină așa anoști cum spui, da, am completat. Se mai miră lumea că am ajuns să beau…
— Ești drăguț, mi-a zâmbit plat. Dar suntem amândoi de-o sofisticăreală atât de mare, că nu prea avem ce ne spune. Ca să nu mai zic de-o împerechere.

— Ne-o tragem mut, i-am propus. Ne futem tăcut.

— Nu-mi plac bărbații, mi-a spus calmă.

— Sunt un bărbat special, am asigurat-o. Pot să stau în cap… Știu turcește. Am degete comice la picioare și unghii cu versete gravate în limbi încă neinventate. Pot să pronunț cinci feluri de h, plus cel etrusc…

…și am mai comandat două whiskey-uri. Am tras un gât mare, pentru curaj, și i-am spus:

— Dacă vrei, mergem împreună la femei.

 

Urmarea e în Miros de roșcată amară

PS 1. Pe plajă e altceva, poate citi tâmpenii ca o provocare, cum fac eu când imi cumpăr ostentativ Formula AS.

PS 2. Apropo, am văzut un text sinistru care circulă, preluat hulpav de pe blogul unui Paler al zilelor noastre, despre “femeile misto” (fără diacritice)…

Textul spune: “Femeia misto nu se plictiseste in cuplu! De ce? Pentru ca stie sa-si aleaga un barbat misto.”

Etc. Femeia misto isi alege barbat misto. Ca lumea și mergi pe burtă.

Femeile misto care preiau stupizenia asta trebuie să fie în primul rând foarte proaste.

Misto va fi consolarea creierului lor nașpa.

178160_489059977794512_478709706_o

Cultura pe mâna unui moralist vedetă: Alain de Botton și muzeul din Amsterdam…

“Pompon cache oreille”, decor pentru un început de povestire…

cache-oreilles-enfant

E mort afară în Bruxelles, plouă necreativ. La crâșma în care-mi țin de obicei biroul intră cei doi – el și ea. Turiști pierduți în ploaie, nații neidentificate, vorbesc engleză proastă. El: manierat și detestabil, ea: o splendidă arătare anorexică. Scrie “fetișistă” pe fața frumoasei, care nu și-a tartinat nimic peste paloarea vicioasă. Au noroc c-au găsit cafeneaua asta, în noaptea ploioasă, altfel mergeau să bea ceva cald în gară.

Ezit să-i plasez undeva între Europa de est —baltici, de pildă— sau Portugalia. Au ghidul turistic mototolit și umed aruncat în fața lor pe masă, dar de la distanța de două ferestre șiroinde nu-i aud vorbind, pentru că Marie-Jeanne, chelnerița sexagenară tatuată, a lansat un playlist de heavy metal.

El are buze glossy, lucioase, un fular de cașmir roșu învârtit până la bărbie și stupizeniile alea nemasculine ca niște labe pufoase de urs pe urechi, ca să-l apere de frig. Dacă mă făcea Domnul muiere fugeam urlând vâzând unul ca ăsta cu șoșoni pe urechi.

Ea – o golancă slabă, cu haină scurtă de piele, care îl pupă viclean uitându-se împrejur. Ce vede? Mă vede pe mine cu un platou de fructe de mare de dimensiuni mitologice și o sticlă de vin odihnind în găleata cu gheață. Îi arunc un surâs larg, pe care cretinul, zidit în lectura meniului, nu-l remarcă.

Il vede pe Pierrot la bar, violaceu, trăgând de dimineață la potire mari de beri trappiste. Le vede pe cucoanele pensionare înfipte demn pe scaun la două mese lipite, care joacă poker sorbind half-en-half (amestec de vin alb și spumos). Îi vede pe polițiștii flamanzi pitiți un moment de ploaie, care sorb un pahar cu cotul pe bar, chipiul în mână și pistolul bine la vedere în coburele de la brâu, lângă măciuca electrică.

Belgia e una din puținele culturi în care se bea la volan, la cinema, la prânz și oriunde și unde polițiștii de cartier intră în crâșmă când fac o pauză din plimbat, își scot chipiul și trag câteva beri la bar, înainte de-a-și relua rondul.

— “Dar sunt înarmați”, mi-a șoptit odată gâtuit o ziaristă estonă, asistând la scenă.

Da, da-s oameni și ei, i-am zis, privind înduioșat cum cei doi robocopi erau bătuți pe spate de alți consumatori la bar. Asta e la urma urmei cultura care ne-a dat noțiunea de chermeză și pe Bosch și Bruegel.

Dar cei doi… Ce-mi place când văd câte un imbecil care aduce o splendidă creatură feminină la restaurant, iar el se instalează în colț, cu spatele la perete, privind satisfăcut împrejur, în vreme ce ea cade plictisită în fața lui, cu spatele la sală, nevăzându-l decât pe el.

Nu, tâmpitule, femeia e cea care trebuie să stea în colț cu fața la sală, privind spre univers, în vreme ce tu o protejezi întorcând spatele Statului Islamic care intră să ne hăcuie pe toți în crâșmă. Așa e în lumea reală.

După ce comandă plat du jour (steak-frites) și câte un pahar de vin (da, un pahar, iar nu o sticlă) impostorul îi explică frumoasei tot felul de lucruri despre care nu are habar, fără să vadă că ea îl ascultă învârtind paharul gol între degete.

Figura ei de fată săracă dusă în vacanță all-inclusive de unul cu cutiuță de cremă Nivea în buzunar arată că moare după alt pahar. Că tare-ar vrea acum pe loc o bere, iar după bere ar pofti chiar o carafă de vin roșu cum are în față grasul de Momo, care citește ziarul de ieri sub o fotografie înrămată cu Johnny Holliday.

Nătângul care târăște prin ploaie frumoasa obraznică și care o va terfeli la hotel și pe o parte și pe alta, înainte s-o ducă mâine cu trenul la Bruges, unde vor mânca un sandwich în fața catedralei, ei bine, el nu vede nimic din toate astea și comandă acum două ceaiuri.

El ar dori de mentă, dar Marie-Jeanne îl informează nerăbdătoare că n-are decât pliculețe Lipton de tizană, tei sau mușețel.

Frumoasa se descompune, aruncând ocheade disperate împrejur… Vita protectoare din fața ei îi zâmbește cu buze lipicioase, iar la un moment dat, vorbindu-i cu voce joasă, scoate un stick mic ce seamănă cu un supozitor (strugurel îi spunea odinioară) și-și mai lipește un strat protector pe buze, ca să nu-i fie frig, după care se-apleacă spre ea și îi depune un pupat cast pe gură.

Cum steak-urile rămân mâncate doar pe jumătate, Marie-Jeanne îi întreabă căznit: “Paquet? Pack? Manger maison, paquet”?…

Idiotul fără nume își privește escorta gotică ezitând o secundă, nu descifrează nimic in ochii ei si decide: — Oui, allez, împachetați ce-a rămas, dar nu și cartofii.

La plecare, amândoi ținându-se cu mâini moi, ea cam strânsă în spate, se opresc în prag, iar cât timp el deschide umbrela, punga cu mâncare în mână, ea se întoarce și mai aruncă o privire spre paradisul artificial pe care îl traversase. Une nuit fauve qui s’annonce.

 

După ce dispar în ploaie, îl întreb pe grasul Momo:

— “Cum se numește oroarea aia pufoasă, ca niște căști, cum avea ăla pe urechi”?

— “Pompon cache-oreille“, îmi spune calm matahala stacojie, întorcând paginile ziarului vechi, “dar gagica chiar era hămesită”.

 

ךךך

In punctul lui rebbe G.

carti de decupat

Următorul meu volum de povestiri, In punctul lui rebbe G., va apărea după vacanța de vară la editura Polirom.

In punctul lui rebbe G. este o carte-concept care, continuând ceea ce am inceput cu limbajul erotic si exotismul din Roșcata amară, va adăuga elemente care în România nu au fost suficient exploatate — ocultism, tarot, pasiunea pentru istoria ascunsă si pentru legionari, alchimie, erotism. Toate astea împărțite în 22 de povestiri.

Pe scurt: 22 de povestiri care corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic si celor 22 de carti / lame / arcane majore ale jocului de Tarot.

Fiecare din cele 22 de lame de Tarot, pastrand desigur simbolica jocului, va trimite, la câte una din povestiri, care conțin, ascunse inițial de perspicacitatea cititorului, elemente de Tarot, ocultism și alchimie.

La desenul tradițional al Tarotului din Marsilia voi adăuga, pe fiecare carte a jocului, litera ebraică și trimiterea la povestirea care îi corespunde.

Cum o spune rebbe G., rabinul hasid din povestirea care dă titlul volumului:

sofer%202

— Arcanele aiestea majore din Tarot sunt în număr de 22. Exact câte litere are alfabetul nostru kabalistic. Douăjdoi, zecimea plus duodecimea. Fiecărei cărți de Tarot i se potrivește o literă ebraică. Dacă la 22 de cărți, câte sunt, adăugăm cele 10 sephiroth, sferele universului din Kabală: 22 + 10, obținem 32: numărul dinților ființei umane, dar și ai Adamului cosmic, omul perfect, Adam kadmon. Dublată cifra = 64: numărul căsuțelor de la jocul de șah… sau al hexagramelor din Yi King, sistemul chinezesc de divinație, care decurge din aceeași înțelepciune ca și Kabala, doar că pervertită de mizerabilele arătări ce sunt chinezii. Fiecare lamă de Tarot, fiece arcană majoră corespunde așadar unei litere ebraice și ne spune o poveste, o istorie fixată definitiv, iar simbolica lor se modifică în funcție de amestecul infinit al lamelor. Schimbând ordinea cărților de joc și ordinea literelor, se modifică și narațiunea ansamblului. Dacă noi am fi acum personaje de poveste, destinul nostru ar fi fluid, în funcție de entitatea superioară care trage și întinde cărțile jocului. Orice frază formulată în ebraică va reprezenta așadar o succesiune de litere, deci o succesiune de cărți de Tarot… și viceversa.

— Altfel zis, l-am întrerupt: dacă noi am fi acum personaje într-o carte cu 22 de povești, fiecare poveste corespunzând unei lame de Tarot și unei litere ebraice, de câte ori am citi istoriile în altă ordine, sau combinând o parte din ele, am genera un alt discurs, un alt Logos și o altă Facere?

lemat

— Da, îmi spuse sever rebbe Ghelerter, întrerupându-mi deriva. Dar, mai mult de atât, trăgând cărțile pot să intru în contact cu dybbuk-ul tău.

— Ce e aceea? întreb.

— Un duh răuvoitor pitit în tine într-un anume punct inaccesibil neinițiaților și care s-a ascuns acolo în urma unei erori morale pe care ai comis-o și pe care eu o pot dibui.

— Să fi comis eu vreo eroare morală fără să știu?

— Toți săvârșim erori. Eu, de pildă, îmi las nevasta nesupravegheată.

— Și de ce-ar fi asta o eroare morală? l-am întrebat cu un început de stânjeneală.

— Pentru că ea mă roagă să n-o fac, să n-o las singură. Femeia e slabă, de aceea o căznește un dybbuk mai puternic decât al nostru. Supraveghind-o, o ajuți să nu sufere, o faci să-și mențină umanitatea.

M-a cercetat fix, sever:

— Pot, mi-a zis, dibuindu-ți dybbuk-ul, să îți imit orgasmul.

— Pardon?! m-am înecat, necrezându-mi urechilor.

— Ordinea în care vei trage cărțile și dispoziția lor atunci când le voi întinde pe masă, totul combinat cu forța literelor, îmi vor îngădui accesul la punctul în care se ascunde acel dybbuk care te căznește. Punctul prin care eu voi pătrunde în tine, te voi citi, te voi restructura și îți voi reproduce orgasmul.

Mi-a întins pachetul. Am tras o carte:

Picture1

A examinat-o:

— Aha, Șarlatanul… Prima carte a jocului, litera Aleph, א. Le Bateleur. Mereu la masă gratis, cu cuțit, pahar și farfurie pregătite, la bufet fără să plătești, scamator cu turpitudini mici, nedemne, un coțcar metafizic. Tot ce cauți e să te fofilezi de câte ori poți pentru o tură gratis în Roata Morții.

M-a scrutat.

— Ai aerul iritat. Crezi că spun platitudini, ca o țigancă.

Am roșit stângaci.

— Trage iar, a ordonat.

I-am întins cartea trasă: Picture2

— Beth, a clamat. ב, La Papesse. Te lași dominat de femei rigide, manipulatoare, sacerdoate care te încalecă fără chef, într-atât ești pradă lesnicioasă. Beth, da. Ce faci, îmi dai toate cărțile în ordine alfabetică? Fii mai inventiv, e destinul tău.

Am tras atunci, iritat, o carte fără număr și literă ebraică pe ea:

lemat

— Aha, a pufnit satisfăcut. Le Mat. Asta-i cea mai importantă, cea mai puternică. Poate fi prima, dar cel mai adesea e ultima din joc. Vezi tu vagabondul ăsta? Ăsta ești tu, e cartea ta, ești un om fără legături, cu fața mânjită, malahie în ochi, suflet cu franjuri… Dânsul, Le Mat, Nebunul, este eternul vagabond. Privește la el: chiar în clipa asta un dulău celest îi sfâșie curul fudul.

Dar simbolurile acestea, îl întrerup din ce în ce mai tulburat și trecând peste grosolănia vorbelor lui, sunt ele independente de noi? Sunt ele un fel de spumă de heruvimi?

M-a privit și deodată fața i s-a crispat.

Spuma de heruvimi s-a isprăvit, a șuierat scrâșnind. Uite cum e orgasmul tău.

Și schimonosindu-se și scoțând limba și lăsând să-i curgă din gură o cantitate prodigioasă de bale, fața lui rebbe G. a devenit deodată a mea, vizibilă leit sub barbă și codițe. Și-a arătat albul ochilor, a deschis gura, i-a fremătat omușorul și a scos un hârâit dezagreabil cum știam că fac eu când mă cuprinde epilepsia orgasmului.

alch

גגג

(VA URMA)

Ce este islamul turc și cum îl distruge Erdoğan (cu extrase video, ceremonii sufi și multă transă)…

hier271022_230072250359954_3873465_n
Fotografiile și clipurile video din text sunt ale mele, captate de-a lungul anilor în Turcia, Balcani și Caucaz.

 

Islamul lui Erdoğan nu este islamul turc tradițional, iar ceea ce se joacă acum în Turcia este statutul laicității. Turcia e o țară laică prin Constituție, una din puținele țări declarate laice de pe planetă, alături de Franța, o țară unde religia nu are ce căuta în sfera publică.

Așa cum în Franța dacă ești funcționar public (polițist, profesor, amploaiată la ghișeul de la impozite) nu ai voie cu cruciuliță la gât, la fel în Turcia nu ai voie cu batic sau barbă ostentativă.

Asta se joacă acum acolo, laicitatea, nu soarta unui dictator obsedat de religie și glorie otomană apusă.

Erdoğan este un mare dușman nu doar al laicității, dar și al islamului turc tradițional, pe care, dacă vrem să-l înțelegem, trebuie să ne uităm la islamul balcanic, așa cum a fost practicat sub Tito și până astăzi.

Privit din afară, e drept, ar părea că piosul și autoritarul președinte turc Erdoğan caută să restaureze grandoarea trecută a religiozității otomane, din vremurile când sultanul turc era și Calif al tuturor musulmanilor (al musulmanilor sunniți, se înțelege, șiismul putând practic fi considerat o altă religie, în măsura în care nu există decât prin opoziție și rivalitate cu sunnismul).

Islamul turc și otoman

In realitate, islamul arid și intolerant practicat de Erdoğan și pe care el și apropiații lui ar dori să-l introducă în Constituție, rupând cu laicitatea impusă de Atatürk, se situează foarte departe de islamul otoman. Imperiul otoman era tolerant religios, în ciuda a ceea ce ne spun manualele de istorie și miturile naționale din Balcani. El a continuat să fie practicat în Balcani după introducerea prin masacre a valorilor republicane de către Atatürk, în special în Iugoslavia lui Tito. Tito, pentru a impresiona marile țări musulmane “nealiniate” cu care el coopera, Egiptul lui Nasser si Indonezia lui Suharto, a permis perpetuarea în Iugoslavia a sectelor și confreriilor sufi, moștenire otomană, care și-au păstrat locurile de cult, dinastiile de șeici, ritualurile și cimitirele. In Sarajevo, Skopje sau Prizren, în Bosnia, Macedonia și Kosovo, confreriile sufi, dervișii, au continuat să-și practice ritualurile sub comunism, în vreme ce erau interzise în Turcia (cf. videouri mai jos, precum și un film complet).

Intrucât e vorba de dinastii de derviși, mulți șeici de confrerii în Balcani sunt și astăzi etnici turci, în Macedonia, Kosovo sau Bosnia, în vreme ce majoritatea discipolilor sunt albanezi, torbeși (slavi convertiți) sau țigani.

Islamul practicat de Inalta Poartă era așadar de natură sufi, pietistă și contemplativă. El avea de altfel solide elemente șiite, iar majoritatea confreriilor sufi din Balcani sunt și astăzi cripto-șiite, așa cum sunt cripto-șiiți și acei alevi, aleviții din Turcia, care formează probabil cam un sfert din populație (majoritatea fiind kurzi). Până la răspândirea, cu sprijin occidental, inițial britanic, a islamului wahabit, cel care a dat fundația ideologică a Arabiei Saudite, întreaga lume islamică era penetrată de sufism. Chair și convertirea unei părți a albanezilor și slavilor balcanici la islam s-a făcut nu cu forța, ci în urma activității misionare a unor predicatori sufi precum acel Sari Saltuk, despre care se crede că ar fi îngropat la Babadag.

zarcone_mystique_rectoAșa cum a scris-o bunul meu prieten Thierry Zarcone (de la EHESS în Paris, el s-a specializat doctoral prin arhivele din Istanbul, eu am rămas la stadiul de Master’s Degree cu un studiu despre sufismul cecen) în cartea sa Mystiques, philosophes et francs-maçons en islam, sultanii turci erau în mod automat membri ai unei confrerii de derviși, ai unei tariqat, dar majoritatea au făcut parte chiar din mai multe în același timp. Sultanii erau automat membri ai unei confrerii de derviși după cum erau inițiați și în franc-masonerie. Ceremoniile de transă colectivă ale dervișilor erau frecvente și banale în palatul Topkapi al sultanilor.

Ba chiar, în imperiul otoman au luat naștere unele confrerii sufi cu specific turc. Una, cea fondată de afganul Jalaluddin Rumi, care fugise de invazia mongolă până în sultanatul turc de la Konya, a devenit, deși bazată pe texte în limba persană (așa-numitul Mathnawi al lui Rumi), o confrerie pur turcă: cea a dervișilor învârtitori, Mevlevia. Fiind o confrerie pusă pe poezie, muzică și arte, mulți sultani au făcut parte din ea.

Călătorul și turistul poate vizita și astăzi loja dervișilor învârtitori, în vârful dealului Galata din Istanbul, acolo unde începe bulevardul Istiklal. Loja (tekke) e acum un muzeu, pentru că ateul Atatürk a interzis confreriile de derviși, așa cum a interzis și partidul comunist sau francmasonii sau orice formă de asociere care nu poate fi controlată.

O a doua confrerie fondată în imperiul otoman a fost cea a ordinului Bektași, care era ideologia corpului de elită al armatei otomane: ienicerii. Un sincretism între sunnism și șiism, ba chiar cu elemente creștine, bektașismul a devenit practic o religie națională albaneză, deoarece spre sfârșitul Imperiului o majoritate a ienicerilor erau albanezi. După interzicerea ordinului Bektași de către Atatürk  membrii confreriei s-au refugiat în Albania, unde sunt și astăzi prosperi și influenți.

12375962_1042447359122435_2106617801335124384_n

Elemente sufi au și învățăturile predicatorului Fethullah Gülen, cel mai mare dușman al lui Erdoğan, refugiat în SUA, și pe care Erdoğan ar dori să-l vadă extrădat, deoarece îl acuză că ar fi fost la originea puciului eșuat.

In schimb, islamul practicat de Erdoğan, care a ajuns în școli și care începe să domine astăzi prin moschei, este un soi de neo-salafism diluat, o versiune edulcorată a aridei doctrine saudite care, ajutată de petrodolari și de pasivitatea politică generală în occident a ajuns să se identifice cu esența însăși a islamului, când la origine era doar doctrina unei obscure secte și a unui trib de pe lângă Mecca pe care britanicii l-au finanțat și încurajat să se răzvrătească împotriva… Imperiului Otoman.

Este o mare ironie, așadar, că atât Atatürk odinioară, cât și astăzi Erdoğan au persecutat islamul tradițional de tip sufi al Turciei, primul din motive politice de modernism impus, cel de-al doilea din motive religioase, anacronice, în numele unei doctrine importate.

Coda: cum funcționează sufismul astăzi

Sufismul exista peste tot in Islam. Iata aici o ceremonie de transa colectivă pe care am filmat-o in Cecenia in anii 1990 :
.
.

Sufismul balcanic

In afara de chestiunea identitară a bosniacilor, care nu sint altceva, istoric, decât sârbi islamizați,  Islamul nu a jucat nici un rol ideologic in Balcani. Niciun rol, de pildă, in Albania sau in mersul kosovarilor spre independenta. Identitatea albanezilor nu a fost nicicând de natura religioasa, iar miscarile lor nationaliste nu au luat niciodata in seama factorul religios.
.
image
Desigur, majoritatea kosovarilor sunt musulmani. In realitate, cei mai multi dintre ei, precum si albanezii din Macedonia sau din Albania propriu-zisa, apartin acelei branse tolerante a Islamului care se numeste sufism. In sate, majoritatea barbatilor albanezi intra inca foarte de tineri intr-una sau alta din confreriile sufi mostenite din timpul imperiului otoman.
sheik582408_510263185674191_1289782773_n
Islamul practicat de majoritatea albanezilor, si care este cel care a fost incurajat intotdeauna de catre sultanii otomani, este asadar un islam contemplativ si tolerant. Șeicii locuiesc in general intr-un soi de manastire musulmană, care poarta numele de teqe in albaneza (teke in restul Balcanilor).
tekke407946_510185992348577_482378923_n
Mormant sufi in Babadag, Dobrogea
Asemenea manastire este in acelasi timp un loc de pelerinaj. In curtea manastirii sunt ingropati mai- marii confreriei. Fiecare confrerie are propria sa manastire, dar majoritatea localitatilor poseda mai multe asemenea teqe, al caror numar poate urca pana la 10-12, cum e cazul in orasele cu vechi traditii cum sunt Prizren, Gjakova si Peja (toate trei in Kosovo).
Kosovo002
Ritualul transei colective pe care il practica acesti sufi, sau dervisi, cum li se mai spune traditional, difera foarte mult de la o confrerie la alta. Unele confrerii practica un ritual muzical, altele pun accentul pe posturi corporale care nu difera de cele adoptate in anumite variante de yoga. Ritualul poate de asemenea implica dansul, sau diferite miscari ritmice si tehnici de folosire a respiratiei (ajungandu-se la fenomenul cunoscut in medicina drept “hiperventilatie”) si o cunoastere aprofundata a anatomiei si fiziologiei umane.
.
.
Garcon color
Departe de a fi niste fundamentalisti islamici, membrii confreriilor sunt deseori respinsi de musulmanii care adera la cultul musulman oficial. In functie de confrerie, discipolii sufi impartasesc un Islam mai putin rigid decât cel al lui Erdogan sau difuzat în Turcia de astăzi si care nu aplica multe din preceptele fundamentale ale Coranului si ale practicii islamice. Ei nu se simt obligati sa faca cele cinci rugaciuni cotidiene, pot bea alcool, ba chiar pot consuma alimente interzise in Islam.
.
Dervisii nu merg la moschee, ba pana si pelerinajul la Mecca este deseori pentru ei mai putin important decat pelerinajul la mormantul fondatorului confreriei lor.
.
Departe de a exercita o influenta nefasta asupra guvernului noului Kosovo independent, confreriile musulmane de tip sufi reprezinta, dimpotriva, o garantie impotriva implantarii in Kosovo a Islamului fundamentalist, de tip wahabit sau salafit. Invers, o dovada si mai clara a faptului ca Islamul nu a jucat niciun rol in independenta Kosovo este si faptul ca atunci cand albanezii insisi au jucat rolul opresorilor, fortand de exemplu zeci de mii de romi sa-si paraseasca locuintele si sa emigreze, asta s-a petrecut in ciuda faptului ca totalitatea romilor din Kosovo au fost, si raman, musulmani de rit sufi.
.
.
Ritual
Confreria cu ritualul cel mai impresionant este fara indoiala Rifaiya. Aceasta confrerie, prezenta peste tot in Kosovo si in Macedonia, ceva mai putin in Albania, foloseste un ritual care impresioneaza prin aparenta sa violență :
.
.
Dupa o etapa in care are loc pregatirea psihologica a discipolilor, prin cantece in cor si miscari ritmice, dervisii incep sa se strapunga cu arme ritualice, care poarta nume metaforice (“rubin”, “tacâm” etc.). Este vorba de sabii, cutite, piroane si multe alte unelte taioase si decorate cu clopotei. Ceea ce este socant in acest ritual, asemanator in aparenta celui practicat de musulmanii siiti, este faptul ca in ciuda dimensiunilor impresionante ale lamelor si celorlalte instrumente folosite in timpul ceremoniei, aceasta are loc fara ca discipolii care practica strapungerile sa arate vreo suferinta, ba chiar fara ca ranile lor sa sangereze.
pike224760_209961975704315_795044_n
.
Absenta sângelui, chiar si in cazurile in care lamele sunt introduse prin organe extrem de irigate sanguin (strapungerea limbii, de pilda), indica o lunga cunoastere a acestor tehnici, transmise in taina, din tata in fiu. Dervisii Rifai au vazut intotdeauna in ritualul lor un mijloc de convertire, de propaganda pasnica, de raspandire a propriei lor confrerii in detrimentul celorlalte si in detrimentul islamului oficial, al Islamului moscheilor.
Concluzia rămâne cea de mai sus: este o mare ironie că atât Atatürk odinioară, cât și astăzi Erdoğan au persecutat islamul tradițional de tip sufi al Turciei, primul din motive politice de modernism impus, cel de-al doilea, Erdoğan, din motive religioase, anacronice, în numele unei doctrine importate.
—–

PS.  Nu creștinismul ne-a salvat de islam

Celor care tot ii dau cu religia – esența neamului și cum religia a salvat Țările Române de otomani trebuie să le răspundem că zic o tâmpenie cât Patriarhia de mare.

Puteam să fim cu toții islamizați de secole și tot ne-am fi războit cu turcii. Cuceririle turcilor nu se duceau in vederea răspândirii islamului, ci erau hrăpărețe ocupații militare și invazii pentru putere și bogății.

Au ocupat otomanii regatul musulman al Egiptului? L-au ocupat. Până in sec. XX. Țară musulmană, ca a lor, da?

S-au măcelărit turcii sunniți ai lui Baiazid cu turcii sunniți ai lui Tamerlan (Timur Lenk)? Da, s-au măcelărit… Și unii și alții de aceeași credință.

Cu cine s-au hăcuit turcii vreme de secole, in asa măsură că au fost cei mai mari dușmani și au rămas până azi? Cu Persia, cu Imperiul vecin al Iranului.

Fără ostilitatea permanentă cu Iranul, s-ar fi extins turcii până in Afganistan și India.

lawr

Au ocupat turcii locurile sfinte si au oprimat triburile arabe sunnite, de aceeași religie, până in sec. XX? Da, le-au ocupat. De aceea s-au infiltrat acolo britanicii, prin T. E. Lawrence, spionul orientalist, aventurierul care a scris “Seven Pillars of Wisdom” (1922), și care e unul din cei vinovați de actualul dezastru planetar. Pentru a stârni o revoltă împotriva Imperiului Otoman în 1916–18, Anglia a încurajat și finanțat cele mai obscure și sectare triburi de la Mecca, mai întâi Hașemiții, ca mai târziu Occidentul să împingă tribul Saud, cel cu doctrina sectară wahhabită devenită azi planetară, dar care pe atunci era doar crezul extremist al unui obscur și reacționar trib din deșert, departe de exuberanța și toleranța otomană.

Complicitatea occidentului, felul în care a fost lăsat să se răspândească wahabismul până astăzi, toate acestea au modificat definitiv fața islamului, fărâmițat de altfel la fel de definitiv, după ce Califatul a fost abolit… tot de Ataturk și de Turcia republicană. ISIS, Statul Islamic (Daesh) e o consecință directă a acelei iresponsabilități criminale

Dar, pentru a încheia cu legenda că virtuțile creștine ne-au salvat de islam, merită amintit doar ce scria Cantemir despre moldoveni:

”Numai osebita si nemarginita pronie cereasca a facut ca Împărăția mare a turcilor nu a silit un norod atat de prost si fara putere.”
(Descrierea Moldovei, cap. XVI)

.

Filmul Howling for God

In filmul meu Howling for God analizam funcționarea (uneori chiar pe o notă ludică) a unei confrerii sufi de inspirație otomană din Balcani astăzi.
Iată ce spune fișa filmului (turnat de altfel în peliculă, Super 16 mm:
Iubiţii Domnului” (fr. Les Amoureux de Dieu / engl. Howling for God, 1999, 63 min.) abordează Islamul şi funcţionarea sacrului, în general, într-o manieră originală: regizorul Dan Alexe se implică personal, interacţionând cu personajele. Decorul este Macedonia de după destrămarea Iugoslaviei, o Macedonie subterană, nebănuită: cea a confreriilor de dervişi, mistici musulmani cu ritualuri colective şi tehnici arhaice ale extazului. Dervişii Rifai, în a căror confrerie se petrece filmul, practică un fel de yoga islamică, însă o yoga violentă, în care practicanţii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge. Regizorul, care a frecventat de-a lungul anilor 1990 această comunitate, învăţând limbile locale, construieşte o parabolă a sacrului modern. Conflictul dintre cei doi şeici care îşi dispută supremaţia asupra confreriei este prezentat cu mult umor – un ingredient rar în filmele documentare.
Image
—-
Linkuri spre noi dezvăluiri despre sufism :

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)…

Sfîntul derviș din Babadag…

(Sarî Saltuk, unul din islamizatorii Balcanilor, e o altă ipostază a lui Nastratin)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

Sfânt și profet cămătar într-o nuvelă egipteană de netradus : o nouă privire spre Hagi Tudose…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/07/sfant-si-profet-camatar-intr-o-nuvela-egipteana-de-netradus-o-noua-privire-spre-hagi-tudose/

Mai multe despre sufism în Balkani în zilele noastre:

The influence of Sufi Islam in the Balkans

Allah e un gospodar (citind “Sufism and Taoism” in croatã)…

Despre sufismul cecen :

Mic breviar cecen…

Linkurile de mai sus au și sublinkuri… Filmul complet Howling for God poate fi văzut aici :

Howling for God

Sufism in Afghanistan : surviving even under the Taliban…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/10/sufism-in-afghanistan-surviving-even-under-the-taliban/

Despre poezia sufi:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Cf. despre progresul istoric al occidentului în comparație cu islamul:

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

————

A săruta / a saluta… Cum se pupau în “Cantar de Mio Cid”…

270291_226095247424321_2891351_n

Cu ocazia Zilei Internationale a Sărutului, iata o revelație despre etimologia verbului “a săruta”:

Româna şi franceza au înlocuit, în mod independent, latinescul basiare, a săruta, prin verbe cu transfer metaforic: embrasser şi a săruta.

În celelalte limbi neo-latine, basiare a rămas: italiană baciare, cu substantivul bacio, sărut; spaniolă besar şi beso; sardă (una din limbile romane cele mai arhaice) basare. Și, desigur, în aromână bashu.

În română nu e atestat, iar în franceză baiser a deviat deja în epoca de după Renaştere spre sensul de a fute. Baiser a devenit treptat foarte vulgar, făcând că deja la Molière să fie ambiguă fraza: Baiserai-je, mon père? care îi făcea pe toţi să râdă pe atunci.

Baiser ca verb a dispărut din limba îngrijită, devenind unul din cele mai vulgare cuvinte din franceză, dar lăsând în urmă. în mod straniu, normalele baiser (substantiv) = sărut, şi baisemain = sărutul mâinii. În schimb baise (= futai) e un cuvânt de o violenţă excepţională… exemplu că oamenii nu au putere asupra limbii şi că ea e cea care ne vorbeşte.

Aşa că franceza a înlocuit verbul baiser prin fadul embrasser (literalmente: a îmbrăţişa)… Aşa e paradoxul, ca limba amorului prin excelenţă să fie săracă în termeni amoroşi şi să aibă acelaşi verb pentru a săruta şi a îmbrăţişa, care nu se disting ca sens decât în funcţie de context.

Ce a făcut însă româna? Româna are nicio urmă a lui basiare… Are “a săruta”, a cărui etimologie e limpede: toate dicţionarele ne spun -corect- că vine din latinescul “salutare“, a saluta, prin întărirea lui L în R, precum în sol > soare şi caelum > cer…

… dar ce surpriză să descoperim că şi în spaniolă medievală verbul saludar era pe cale urma o evoluţie similară… În Cantar de Mio Cid, Cidul, după ce declară credinţa regelui Alfonso, se ridică şi…

“levos’ en pie e en la boca l’ saludo”!…

E en la boca’l saludo – şi pe gură-l sărută!…Salutaţi-vă fără limită!…

Beeeesameeee… Beeesame muuucho…

Ah, da, iar în rusă un “French kiss” (французский поцелуй), care la englezi e sărutul cu limba în gura celuilalt şi schimb de lichide, ei bine în rusă “French kiss“ înseamnă, naiv: un blow job.

(fragment din Dacopatia și alte rătăciri românești, Humanitas 2015)

603089_655054251195083_1182305931_n

 

Krishna mă-tii

 

muladhara 

— Ha-ha, mâine e ziua ta, o să mergem la balet experimental, m-a avertizat, înspăimântându-mă, Macha. O să-l vedem și pe Walter. Spectacolul e conceput de el.

Doamne, balet! Cum să-i spun lui Macha că n-am fost niciodată la balet, că nu suport, sunt reacționar, că despre balet am doar fantasme de coapse îmbrobonate, vulve strivite sub tutu, și subsuori mirosind a ceapă puțin fermentată?

M-am lăsat însă târât, căci Macha nu glumea cu cultura și nu voiam să primejduiesc precarul echilibru erotic pe care-l găsisem cu ea. Începuse să mă plictisească, e drept, cum aștepta ea, previzibil, de fiecare dată, s-o pocnesc și s-o trag de păr și s-o sugrum până devenea stacojie, dar avea un fel de-a strânge mușchii vintrei, ca și cum o mână fermă te prindea acolo, încât uneori mă întrebam dacă ea nu e de fapt un automat, un cyborg cu un omuleț pitit înăuntru care controlează mecanismul ansamblului. Precum femeia robot din acel tulburător roman, Viitoarea Evă a lui Villiers de l’Isle-Adam, o femeie mecanică atât de abil finisată, încât păcălește pe toată lumea. Te aștepți ca înăuntru să fie tupilat un pitic care te strânge când te înfigi acolo.

 

— Fă pe mine, horcăia Macha. Scuipă-mă. Vreau să fiu otreapa ta.

Eram al ei încă de prima oară, când, după ce intrasem în ea, își închisese deodată mușchii bortei în jurul mădularului meu de parcă l-ar fi strâns cu o mână suplă care mă trăgea în gheenă, sub picioarele murdare ale lui Dumnezeu, cu răutate implacabilă și nepăsătoare, ca statuia Comandorului venită să-l tragă pe Don Juan spre binemeritata-i caznă.

— Cum faci? am gemut. Cum faci?

A zâmbit pierdută, difuză, încălecându-mă, strângând. Am pălmuit-o în plină figură și i-a venit un orgasm urieșesc.

În romanul acela al lui Villiers de l’Isle-Adam cyboarga se dovedește un companion perfect… până când începe, treptat, să capete apucături de femeie autentică.

La început e minunată: are o splendidă piele sintetică sub care simți carne caldă și sportivă, vorbește de pe niște discuri fine, gravate, ce i se-nvârt în pieptul delicat și care funcționează ca un tonomat-miniatură și se preface că mănâncă și bea, alimentele mestecate fiind colectate într-un săculeț ascuns în pântecul plat. Acumulează limbaj din ce în ce mai complex și perfecționat. Face amor cu nesaț convingător, altfel zis prezintă nurii și calitățile unei femei de vis, ireale, până în ziua când când eroul o scoate la un restaurant select, iar ea îl cicălește brusc pentru că el isprăvise ce mai rămăsese în sticla de vin. La plecare, enervat, el golește ultimul fund de pahar, iar ea îi aruncă:– „Nu bea ca disperatul”, îi spune acru. „Mai lasă puțin în pahar. Vrei să creadă chelnerii că suntem niște sărăntoci, sau prost crescuți?”

חחח

Macha mai era și credincioasă, ba chiar obsedată de ocult, Kabală, Tarot, yoga, ceea ce m-a înfuriat pe loc, ca o trădare. Astrologie, feng shui și corp astral se învârteau de-a valma în mintea ei, iar când m-a întrebat de zodie am mințit-o că sunt Scorpion.

A emis pe loc o frenezie de analize, cum c-ar fi știut ea de când m-a văzut că sunt posesiv și veninos cu grație și că dacă-i spun și ascendentul, atunci ea mă va decripta și mai bine…

— Ce ascendent ești? zice.

— Nu-ți spun, ca să nu mă controlezi, i-am răspuns enigmatic, dându-mi seama că de fapt nici n-am habar la ce oră m-am născut.

— Tipic pentru scorpioni, a exclamat ea îmbujorată admirativ. Știam că n-ai să-mi zici, ești tare, joci strâns.

Avea apoi un sentiment al justiției aplicat cu rigiditate de sectă, dar era și una din acele puține femei care știu să poarte codițe și bluză pe gât. Când o văzusem prima oară purta de altfel părul strâns într-o coadă. Ce poate fi așa de excitant într-o coadă împletită? Avea codița atârnând cast pe un umăr și emana vicii fără nume, poate și pentru că de departe părea a nu avea buze. Un fel de femeie-șoricioaică, slabă, scofâlcită chiar, dar cu sâni mari sub puloverul pe gât.

 

Când am văzut-o pentru prima oară, aluneca pe trotuarul din Matongé, în Bruxelles, ținându-se de șolduri cu un negru și purtând o bluză pe gât.

Acum, printre cei mai exotici fetișiști pe care i-am cunoscut vreodată a fost unul cu obsesia bluzelor pe gât. Lasă degetele de la picioare sau tatuajele. Bietul om transpira și îi tremurau mâinile când vedea o femeie cu „plover pe gât”. Dacă mai era vorba și de o bluză de culoare militară, din acelea de camuflaj, pufoasă și rulată în cercuri strânse ca un godin până sub bărbie, nefericitul începea să se bâțâie. Așezat, tremura spasmodic din genunchi și își acoperea poala cu mâinile, cu un ziar, cu farfuria de pe masă, numai să nu i se vadă umflătura.

Când i-am spus că-n franceză asemenea bluză se numește pull à col roulé, i-au dat lacrimile. Mi-a cerut să-l las singur câteva minute și îl vedeam de departe cum pronunță, cu tristețe extatică, pull à col roulépull à col roulé.

Când a murit, nevastă-sa a insistat să-l îngroape în costum cu cravată. Ea, pe de altă parte, poartă și acum numai bluze anchior. I-am explicat că „anchior” vine tot din franceză, de la en cœur, în formă de inimă, dar nu părea interesată.

Cât a suferit omul ăla!

 

Mă uitam așadar sarcastic la șoldoasa fără buze, dar cu sâni mari, Macha, care naviga pe trotuarul celălalt, prin cartierul de negri Matongé din Bruxelles, înlănțuită cu un congolez de doi metri, tatuat și în mod vizibil stupid, cu buza de jos căzută și umflată, jachetă roz și pantofi ascuțiți din piele de șarpe.

De ce, oh, de ce, dumnezeule Savaot, stăpânul oștirilor, dacă vin dintr-un sat din Bărăgan numit Rămăieni, a trebuit, peste sofisticărelile mele, să mă faci reacționar, ca să sufăr singur, chiar dacă elegant? E drept, însă, când te tragi din Rămăieni deţii cheia misterelor. Îți rămâne doar să găseşti borta potrivită ei. Cu Macha credeam însă că o găsisem, iar borta ei mustitoare și fermă mă strângea și mă trăgea înăuntru.

Se așezaseră în stânga mea, la terasă, ea fardată și neîngrijită, cu nas mare, iar negrul: monstru faraonic, de o perfecțiune fizică odioasă, cu creier vid, buze de centurion etiopian care-ți stârnesc ură, așa cum trebuie să urăști animalele ostentativ frumoase.

Cât s-a dus negrul la toaletă, Macha s-a întins obraznic ca o mâță, ridicând brațele spre tavan și miorlăind cu jumătate de voce, mulțumită de sine, strângând pumnii, ochii închiși.

Deschizându-i, i-a pironit într-ai mei, care-o fixau cu fascinație nedisimulată.

— Măreață lene, i-am spus admirativ. Sunt specialist în apatie.

— A mea e o lene aparte, creativă, m-a informat. Dacă te pricepi, atunci știi despre ce vorbesc. Apatia proștilor nu duce la nimic.

Am dat din cap, grav, gata s-o ascult.

— Bun, nici a mea, în general, a continuat ea, dar s-a întâmplat deja, fără logică, ca la finiș să-mi iasă sclipiri de geniu. Cum cu disciplina nu-mi prea merge, statistic trebuie să mă bazez pe lene.

Văzând că nu mă pricep s-o întreb rapid ceva în plus, mi-a zis, candid:

— Sunt artistă conceptuală.

Știu eu cum e cu candoarea. Candoarea e doar un procedeu retoric și o tehnică de învăluire. Mi-am scris mașinal numărul de telefon pe un șervețel, m-am aplecat peste spațiul neutru dintre mese și i l-am depus pe masă.

― Dacă vii cu mine, am să te-nvăț să trișezi în toate lucrurile neesențiale, i-am spus.

L-a privit fără să-l ia, știind că mint.

— Mi-e lene, a zis. Ca și orgasmul, lenea mea nu se repetă, e pururi nouă.

Reapăruse faraonul nubian. Părea și mai masiv, de parcă făcuse flotări în toaletă. Aveam să aflu că-l chema, absurd, Walter. Fondul reacționar a preluat pe loc controlul asupra mea și m-am văzut proiectat pe ecranul minții în șort călcat, imaculat apretat, cu cască colonială albă și baston înfierat, pedepsindu-l cu asprime pe Walter înainte de-al boteza cu forța prin imersiune în fluviu, ignorând avertismentele lătrate în kikongo ale tribului care țipă că apa e infestată cu crocodili.

Când s-au ridicat să plece, bacanta reprimată a cules șervețelul de pe masă și l-a strecurat în buzunar.

חחח

M-a sunat după câteva zile, când și uitasem de ea. Auzindu-i vocea, am palpitat necontrolat.

La terasă, purta același pulover pe gât. Mă privea, chicotind pe măsură ce mă apropiam de masa ei. Carafa de vin din față îi explica roșeața din obraji, buzele tatuate de vinul intrat indelebil în crăpăturile permanente, iar mâna ei, depusă plat pe masă, ascundea o cutiuță cu fundă la fel de rozalie ca și mutra ei zâmbăreață.

Când, după ce-am sărutat-o pe obraji, m-am așezat în fața ei, a împins pachețelul spre mine, râzând tăcut, fără zgomot, cu ochii înfipți într-ai mei.

Am desfăcut nodul, examinându-i zâmbetul larg ce îi accentua cutele, de-o parte și de alta a gurii. În păr își făcuse meșe mov.

Cutiuța conținea o pereche de cătușe cu lanț solid. Inelele din oțel erau învelite în puf roz.

— De ce porți mereu bluze pe gât? am întrebat-o, simțind cum îmi urcă fierbințeala.

A vârât un deget în guler și l-a tras lent și elastic în jos, arătându-mi…

חחח

Ar fi fost totul frumos, da, și chiar îmi plăcea uneori să o bat, dacă n-ar fi fost fandoselile ei cu ocultul. De la început mă rugasem în ascuns să nu aibă bețișoare parfumate, dar când am intrat la ea prima oară le aprinsese deja.

 

Nu cumpărase vin roșu, cum îi cerusem. Puține lucruri sunt mai neplăcute decât vinul alb uitat desfăcut și din care torni, bâhlit, ore mai târziu.

— Știi ce-nseamnă ceakra? mi-a șoptit, întinzându-mi un pahar de soma călâie. Întinde-te.

Ceakra e o vorbă de țigani.

— Ce prost ești. Înseamnă „roată” în sanscrită. Sunt centrele de energie. Eu ți le pot activa. Dacă te întinzi pe spate și te relaxezi, am să ți le trezesc unul câte unul.

Întinzându-mă, i-am spus răbdător:

— Sunt foarte relaxat. Nu-ți pierde timpul cu ceakrele de sus, trezește-o pe-aia de sub buric.

Muladhara

— Exact. Vezi că sună țigănește?

— Întinde-te invers, nu așa. Capul spre nord, că strici câmpul de rezonanță.

— Și dacă mă întind cum nu trebuie ce se întâmplă? Se ofilește Kundalini?

— Măgarule. Dacă nu te potolești nu mă pot concentra.

— Mă concentrez eu și pentru tine. Mi s-a chintesențiat în bazin, uite. În baZen.

 

S-a oprit, frecându-și mâinile uleiate esențial.

— Auzi, tu chiar nu mă iei in serios.

— Cum? Ție ți se pare glumă ce-am eu aici?

— Hai, sus. Gata, valea, adio…

M-a împins îmbufnată până în prag, în vreme ce eu protestam:

— Mi s-a activat, mi s-a activaaaat.

— Krishna mă-tii, mi-a strigat răzbunătoare, prin ușă.

 

חחח

 Dar voiam să fiu strâns iar și iar de ea, doream să-i simt menghina din vintre. Știam că pentru acea transă repetitivă toate ipocriziile îmi vor fi iertate. Așa încât, după ce m-am pocăit fățarnic și am trecut la religia yoga, m-am trezit cu invitația la balet.

În sală, când s-a ridicat cortina, câțiva bărbați în tricouri strânse și indispensabili și vreo două femei, desculțe ca și ei, zăceau unul peste altul, morman de mădulare.

— Cel de dedesubt e Walter, mi-a șoptit, abia audibil, Macha.

Tăcerea era totală în sală. Cei de pe scenă nu mișcau. Încet, lent, prudent, am întins mâna și i-am băgat-o în chiloți, dar Macha m-a respins supărată, cu profilul fără buze, într-atât le strângea dezaprobator.

Am încercat iar, dar tăcerea era atât de mare încât se auzea fâșâitul mâinii mele pe stofă. M-am temut că dacă reușesc s-o ating unde voiam o să se audă și clipocitul.

Pe scenă, după lungi minute, morții nedansatori au început să se întindă și să caște zgomotos.

— Se trezesc, i-am suflat lui Macha.

A dat din cap scurt, enervată, nu știu de ce.

Walter s-a ridicat pe un sunet de flaut care a piuit de undeva și a început să dea din umeri și genunchi ca o monstruoasă păpușă dezarticulată.

Fața lui Macha se iluminase, buzele i se umflaseră și erau deodată umede, parcă date cu sclipici.

— Tu iar visezi că ți-o tragi cu maimuța asta? am întrebat-o bănuitor, ridicând sever vocea.

S-a întors spre mine brusc și mi-a sâsâit veninos:

Șșșș!…

Pe scenă se ridicaseră acum toți și bâțâiau făcând din mâini unii spre alții. I-am examinat gânditor.

— Încetează, mi-a sâsâit iar Macha.

— Ce să încetez?, m-am întors mirat spre ea.

— E tare enervant cum îți scarpini bărbia. Produce un hârșâit neplăcut. Ești neras și se aude.

Șșșș!… a făcut cineva din spate.

— Sunt neras și se aude? am întrebat incredul.

Șșșș!… a făcut Macha.

Am pocnit-o de jos în sus sub bărbie, exact când se apleca să mă sărute, și a scos un guițat înăbușit, semn că-și mușcase limba.

 

Am așteptat-o în hol, între cele două uși mari, privind dreapta-stânga spre toate cuplurile care curgeau spre ieșire comentând extatic, dar nu am văzut-o. În sală, niște ouvreuze strângeau bilete și șervețele dintre scaune.

— Mai e vreo ieșire? am întrebat stupid.

— Doar cea a artiștilor, în spate, mi-au spus obosite.

Walter, Walter… Acasă, visând la mușchi înfășurați chinuitor în jurul mădularului, m-am strâns cât am putut de tare, ca o menghină, dar nu era la fel.

 

חחח

“Janis: Little Girl Blue” (2015) – un disperat cântec de împerechere

720x405-JANIS_JOPLIN_pearl_album_cover__

Janis: Little Girl Blue – documentar american (2015) de Amy J. Berg

Janis — un documentar modest, epurat și elegant, care nu poate intra într-o competiție a acumulării de scoop-uri cum a  fost Amy, filmul despre Amy Winehouse care a primit anul acesta (pe mare merit) Oscarul pentru cel mai bun documentar, dar care traversează (parcă fără să le remarce) toate capcanele documentarului biopic.

Spre deosebire de minunatul Amy, Janis nu are decât puține imagini de arhivă la dispoziție. Acolo unde Amy putea juca  pe contrastul estetic dintre diferitele suporturi vizuale (8 mm, 16 mm, video, telefon portabil, HD etc.), în Janis nu avem decât imaginile alb-negru ale epocii (color la Monterey și Woodstock), arhive TV (alb-negru) și interviuri luate azi cu foști iubiți și o fostă iubită (doar vocea), căci Janis era bi-sexuală când își revenea din stupoare.

Moartă la 27 de ani, așadar, ca mulți alții din generația ei de Flower Power, cu un caracter care îl anticipa pe cel al lui Amy Winehouse: încăpățînată, narcisistă fragilă, onestă, disperată după amor adevărat pe care, în cercul vicios de auto-distrugere în care a intrat nu îl mai poate găsi.

Suflet de fetiță și nepăsare totală pentru toate convențiile, inclusiv pentru feminism, obsesia epocii. Intrebată de un reporter de ce nu are nici o femeie printre muzicienii grupului, Janis spune: — “Arătați-mi o femeie toboșar bun și o angajez pe loc”.

Filmul seduce prin înșelătoarea sa simplitate: ca și la Amy, nu sîntem iritați și sufocați de vreo voice-over care să toarne informații în ureche și ce trebuie să deducem din ce vedem. Și ce vedem? Vedem că fiecare din aparițiile publice și fiecare din cântecele lui Janis era un disperat cântec de împerechere.

Nu numai că se culca cu primul venit și cu oricine, doar-doar o găsi puțină afecțiune reală, dar transa ei forțată în acele împerecheri repetitive și morocănoase se împrăștia în urlete necontrolate în coit, căci Janis, cum ne mărturisește unul din foștii muzicieni care au lucrat cu ea, era “cam zgomotoasă”… și de îndată ne închipuim jena și atmosfera nocturnă prin hotelurile acelea sordide din provincia americană, cu un etaj, rampă interioară și camere cu pereți din placaj.

Chiar și pe scenă, părea că ar căuta doar să-și forțeze un permanent orgasm din ce în ce mai trist, căci pe măsură ce urcă în tine știi că e neutentic, pentru că ți-l provoci, îl cauți, e mincinos și te lasă mai gol ca înainte. Atunci trebuie mărită doza și exagerat urletul, doar ca să uiți.

Moartă la 27 de ani, dar la 25 părea deja de 50… “Love”… “ball and chain“… atât putea să cânte, dar dragostea pentru ea era doar din cea care îți rupe carnea și mațele, o durere care te izbește cu fața în dușumea și te lasă mut, cu plânsul sec.

Printre bonusurile filmului se mai numără și apariții de camee cu Melissa Etheridge și Kris Kristofferson astăzi, precum și, pitită abil în genericul final, o neașteptată apariție a lui John Lennon (flancat de sinistra Yoko) care destăinuie că Janis îi propusese o colaborare.

Simplicitatea aparentă a construcției filmului ascunde si interogații sociale majore: generația aceea a lui Woodstock în America și mai 1968 în Franța, când se fuma în direct în studiourile de TV și se predica amorul liber, acea generație avea convingeri profunde, generozitate, optimism și exuberanță. Astăzi nu mai avem nici una din toate acestea, ci doar morală burzuluită și secăciune sufletească. Problemele de echilibru psihic și afectiv ale lui Janis erau de pus, în bună parte, pe seama conflictului cu mediul profund conservator din care ieșea ea, din clasa de mijloc albă a Texasului de după război. Astăzi, tinerii, noua generație, nu doar că sunt departe de revoltă, dar seamănă în mod deprimant cu părinții lui Janis.


— Amy (2015): — I cheated myself

și un documentar extrem de prost:

— Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar

— “The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/15/the-salt-of-the-earth-2014-wim-wenders-escrocul-servil/

Despre una din cele ami rușinoase manipulări din istoria documentarului (autorul fiind și azi o vedetă în țara lui, Franța):

— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/08/02/filmul-antropologic-intalnirea-cu-salbaticii-si-o-manipulare-rusinoasa/

Despre problemele deontologice care se pun în conceperea și realizarea unui documentar:

— O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/

și

La Athos cu Becali – varianta ciné-vérité

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/23/la-athos-cu-becali-varianta-cine-verite/

Filmul meu Howling for God în versiune completă:

Howling for God / Les Amoureux de Dieu

http://www.cultureunplugged.com/play/2873/jsSendInvitation.php

Extrase din alte documentare pe canalul meu de YouTube:

https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

Brexit și falsa democrație…

Brexit referendum anti leave result demonstrationFoto: EPA/SEAN DEMPSEY

Tot așteptând eu marți seara, în sala de presă a Consiliului European din Bruxelles, în bunkerul de granit Just Lips (Justus Lipsius), momentul în care Merkel și toți ceilalți i-au spus unui Cameron distrus și tremurând, că nu se mai poate da înapoi, am trecut în revistă bucuria dreptei neocon vest- și est-europene de după Brexit.

Jubilează ei că poporul britanic și-a “exprimat suveran” dorința de a se rupe de mașinăria birocratică UE. (UE fiind în realitate cea mai pașnică și reușită construcție transnațională din istorie și care finanța în bună parte regiunile sărace din Anglia.)

52% din votanți (din care o bună parte regretă acum, pricepând vag catastrofa) au bifat LEAVE.

Realitatea este foarte nuanțată: deceniile de presă controlată de Murdoch (echivalentul lui Berlusconi sau Voiculescu sau Vântu) au îndobitocit o populație cu un nivel scăzut de instrucție și care nu se hrănește intelectual decât din tabloide și TV.

Campania în favoarea Leave s-a făcut pe baza unor minciuni crase, deformări ale realității și mituri urbane. Poporul tâmpit și mințit de presa manipulatoare nu e doar în România, ci și în Anglia, Italia, Ungaria etc.

Dar, dincolo de asta, inițiativa lui Cameron de a propune un referendum cu vot majoritar absolut (adică tot ce e peste 50% e decisiv) era idioată. In condițiile în care nici mulți oameni instruiți nu înțeleg funcționarea instituțiilor și construcției europene, a pune la mezat soarta Angliei și a continentului, lăsând-o pe mâna gloatei cu majoritate de două procente manipulate de presa populară agresivă a fost un act de sinucidere politică și inconștiență criminală.

O chestiune atât de complexă trebuia votată în mai multe etape, punând un prag al participării și votului foarte ridicat. Sau nu trebuia pusă la vot.

Ce s-a întâmplat nu e democrație, ci inconștiență. Nu e nimic elitist sau disprețuitor pentru bunii oameni muncitori in a spune asta. La urma urmei, dacă după același principiu i-ai pune să voteze în chestiunea reintroducerii pedepsei cu moartea, rezultatul ar fi cunoscut dinainte: DA. La fel dacă șomerii ar trebui puși cu forța la munci publice: DA, etc.

E o falsă idee a democrației să dai pe mâna mulțimii, cu două căsuțe DA sau NU, chestiuni atât de complexe, pe care după aceea mulți din votanți recunosc că nu le-au înțeles.

Asta nu e democrație, ci dictatura mediocrității și a instinctelor manipulate.

Am scris, pentru rubrica mea Hubris and the City portretele (în engleză) principalilor actori din Brexit: – Cameron, Boris Johnson, Farage, Nicola Sturgeon, Sadiq Khan, Zac Goldsmith etc… Iată-le:

— David Cameron: the man in a dead-end alleyBoris Johnson: London calling

Lumea ca spoială și înfometare…  

320140429213422001_6333870_ver1.0_640_480

Aaa…

 Tresar și deschid ochii: bumbac în creier, gura înfundată cu puf lepădat în urmă de minusculii demoni kabalistici ce m-au traversat în timpul nopții. Aaah-ha… oroarea cutiei de cafea goală. Scormonesc în coșul de gunoi după filtrul conic, rece, aruncat ieri dimineață. Îl dibui, mi-atârnă fleșcăit și greu în palmă, ca sutienul răposatei bunici Mama Raia care, după ablațiunea de sân, purta un harnașament masiv, bine chibzuit, cu o singură cupolă gigantică și cataramă încrustată în partea cealaltă, „ca amazoanili”, glumea ea cu accent basarabean, deși la ce șolduri avea i-ar fi trebuit să călărească mamuți, iar nu delicați bidivii de stepă neînvățați să care mumii cu cancer. Zațul refiert e odios, are gustul ploii dușmănoase de-afară la care mă holbez ascultând în transă După-amiaza unui Faun pe un CD zgâriat, care sare…

 

Așa căznit și pretențios aș scrie și eu dacă m-aș forța să țin un jurnal.

Întotdeauna am detestat afectații care pretind că țin spontan un jurnal. Totul e de fapt inventat acolo. Rubricile nu-s scrise la data pretinsă (de pildă, ieri a fost frumos în Bruxelles, 22 grade C, și n-a plouat deloc), iar acasă am stocat cafea pentru a rezista cu săptămânile la asediul gealaților de la Belgaz, ca să nu mai zic că detest Debussy și toată melasa aia sonoră a simboliștilor băutori de absint. Muzică pentru farmaciste cu ochelari, creaturi predispuse, cum se știe, la susurări oculte.

Apoi, dizgrațioasele arătări insistă că țin acel jurnal pentru folos strict intim, ba chiar te imploră, când mor sub ochii tăi în zvâcnete nedemne, să îl arzi. E de recomandat atunci s-o faci pe loc, ca să te amuzi chicotind când deodată le dispare agonia și sar din feșe să-ți smulgă bricheta din mână.

 

De câte ori a căutat una să se mute la mine și am prins-o cu jurnal la controlul vamal, am repatriat-o prompt, fără recurs. La mine se vine pentru obliviune și luxură hieratică, precum în templele etrusce. Dacă dorești jurnal, du-te înapoi la ăla de la ING care te adora neimaginativ, dar sincer.

În ajun, mă eclipsasem fără să plătesc de la terasa bâlciului. Grivèlerie se numește delictul ăsta în franceză. Chelnerița fusese minunată, avea umor, mi-a oferit primul pahar din partea casei și chiar flirtasem cu ea. Apoi, după ce am mâncat buffet à volonté, umflându-mă ca o iapă și privind cu zâmbet absent și superior comediile de bâlci, ba chiar comandând desert și bând o găleată de vin, m-am ridicat vulpește și m-am prelins în mulțimea din intersecție cât lipsea frumoasa dusă la bucătărie cu ceva comenzi.

 

Toate astea din cauza îngerului lui Israel și a unui belciug în nas. Cel mai greu e să lupți cu tine însuți. Ăsta e sensul cabalistic, alchimic și mistic al încleștării biblice a lui Iacob cu îngerul (de-aia-i și zice lui Iacob, în Cartea Facerii: Israel = „Cel care luptă cu El”, cu Dumnezeu).

Cu ce înger mă bătusem eu în ajun? Cu cel din mine al sarcasmului reacționar când, la aceeași terasă, am schimbat priviri cu o tatuată care desena ceva la masa de alături, aruncându-mi ocheade furtive – frumusețea ei senină pocită de un belciug în nas.

 

Am tot căutat să pricep de unde-mi venea iritarea, ridicându-mă și plecând în cele din urmă abrupt… ca deodată să-mi dau seama că nu-i suportam belciugul nazal.

 

Din cartilagiul perforat care desparte nările îi atârna un inel metalic. Flăcău de la țară, nu mă pot despărți de imaginea porcilor și scroafelor cu inel în rât. Toată copilăria am ținut porci în curte, iar bunicul le înfigea în bot câte o brățară masivă, pentru a-i împiedica să scormonească sub gardul vecinilor.

 

Ca să simpatizez cu îmbelciugata ar fi trebuit să-mi înfrâng reacționarul înger țărănesc valah. Am avut revelația asta și m-am rușinat. Dacă eu sunt așa, mi-am zis, ce să mai spunem atunci de cei care se lasă încălecați de îngeri discreționar malefici și intoleranți din capriciu?

Am fugit înapoi ca s-o informez că de fapt și eu sunt aventuros și exuberant, că mă pricep să bag broaște și râme în gură, că pe când eram copil îmi dezinfectam plăgile cu nămol și pânză de păianjen, dar dispăruse.

 

Din scrumieră am cules un șervețel mototolit pe care mi-am găsit, desenat de ea, profilul. Atunci m-am trântit la loc și, de necaz, am comandat de mâncat și de băut copios, făcându-mă apoi vinovat de grivèlerie.

 

אאא

 

M-am trezit cu remușcări. Trebuia să dispar din casă înainte de 8 dimineața, ora la care vin buluc gealații de la Belgaz cu hârtie de la tribunal să-mi taie căldura și lumina neplătite de trei ierni, doar că în țara asta unde contorul se află întotdeauna în interiorul imobilului iar legislatorul garantează inviolabilitatea domiciliului, neferii de la Belgaz n-au alt recurs decât să te asedieze când au ghicit că ești tupilat înăuntru. Un permanent război al nervilor; uneori momâile îți bat tare și prelung cu pumnul în ușa de la stradă, căutând să te rușineze în ochii și urechile vecinilor și vocalizând gâlgâit c-au venit să-ți taie curentul, ca s-audă tot cartierul.

 

Odată mi-au văzut fremătând perdeaua, căci mă chiorâsem afară imprudent, și au așteptat toată ziua în mașina parcată în fața ușii din stradă, mâncând sandvișuri aduse de acasă și bând bere la cutie de la băcănia turcului din colț, simțind cu ciudă neputincioasă că în cazul meu dăduseră de un specialist în guerilă administrativă și război al uzurii.

 

În ziua aceea, cu inima grea de grivèleria din ajun, am ieșit din casă la limită, exact când soseau ei, un pic mai devreme de ora 8. „Uite-i cum fac ore suplimentare”, i-am blestemat în gând, fluturându-le un salut grăbit cu mâna și alunecând după colț, zâmbet larg și burtă goală, căci strategia săracului e întotdeauna păguboasă. Cu cât mănânci mai mult și gratis în ajun, disperat să-nfuleci ca să poți traversa postul forțat ce știi că va să vină, cu atât stomacul se dilată și va pretinde să-i dai la fel de mult, sau și mai abitir, a doua zi.

 

Mare pedeapsă adusă omului sofisticat și bun în zilele noastre este bufetul à volonté. Acolo, presupus fiind tu a plăti un forfet la sfârșit, dai de coline de minunății mirositoare, dealuri de tapas din jambon afumat, limbi de ciocârlie în aspic (lark tongues in aspic) și iazuri de vin în multe culori care plescăie viclean spre tine: „Încearcă-mă”…

 

…și deși ai mâncat imprudent de mult și ieri, descoperi zigurate de fâșii de somon și caltaboși cu trufe și mișelii fără nume care țipă la tine: „Ia-mă! Mă dau ție.”

 

Iar în timp ce greblezi în farfuria prea plină, trec pe lângă tine chelneri de etnii și culori armonioase purtând tăvi încrustate caloric, care îți susură suav: „Monsieur, un copan de waka jawaka”? – „Sir, o cupiță de grog puterea calului?”

 

Oh, Doamne, de ce te amuză să ne amintești că-n alte vieți ne-ai făcut scroafe? Acum înțeleg de ce în limba noastră veche stomac se spunea în glumă ramazan, aidoma postului de-o lună al agareenilor. Mă taie la ramazan obișnuia să zică un creștin înfometat, iar burduful meu gol din pântec cerea acum să fie umplut la fel de meticulos ca la brunch-ul din ajun.

 

Fiind luni dimineața, bâlciul se arăta mort, închis, comediile stinse. La 8.30 a.m., mi-am strecurat ramazanul în restaurantul de la parterul hotelului de lux din capăt, a cărui rânduială internă mi-era temeinic cunoscută.

 

Mă mai îndopasem în zori acolo. Dacă ești mototolit și neras, dar somnoros-arogant, chelnerițele te iau drept unul dintre artiștii conceptuali sau creatori de modă care zac în hotel cu săptămânile, în suite ciclopice cu instalații în baie din topaz, fandosiți cu cămăși strâmte și sexualitatea incertă care dimineața la micul dejun comandă o cireașă maraschino și vârfuri de sparanghel. Tu însă te fofilezi acolo și te duci țintă la bufet, umplându-ți arhitectural farfuria cu salamuri și somon și danish pastry, iar personalul va considera că ai o dimineață proastă.

 

M-am prelins spre bufet și mi-am încărcat dezinvolt platoul, meșteșugind un Turn Babel în spirală precum cel al lui Bruegel, foișorul acela precar în care din fericire ni s-au stricat limbile, moment din care omul seductor a căpătat o unealtă suplimentară de fraierire a semenilor săi prin vocabule abil îmbinate.

 

M-am trântit pe canapea exact acolo unde radarul bine reglat îmi spunea, fără să trebuiască să mă întorc, că-n stânga zace o creatură tăcută și lihnită.

 

Acolo și ședea delicat arătarea cu inel în nas. Turnul Babel din farfuria ei era mai mic decât al meu și prăvălit doar pentru că ea îi pornise demolarea de ceva vreme. Am cercetat-o rapid, solicitând cu împrumut sarea. Avea cearcăne mov, aproape negre, de vicioasă. Îmbrăcată aiurea, în șalvari ieftini, cu șlapi. Frumoasă, hămesită, brună, slabă, avea două cute adânci de-o parte și de alta a gurii și o gropiță lucioasă în bărbie, de la uleiul scurs din cârnații cu care-și încercuise arhitectura culinară. I-am atras discret atenția că de belciug îi atârna puțină omletă.

 

S-a crispat imperceptibil când în fața ei s-a proțăpit matahala de șef de sală, cu papion matinal și servilitate amenințătoare.

— La ce cameră sunteți, domnișoară? a întrebat-o rânjind bănuitor, sigur de el.

— E cu mine, i-am aruncat dezinvolt, mimând puțină iritare. E cu mine, dar ne-am certat cumplit ieri noapte și ne-am pus la mese diferite până ne trece.

 

M-a examinat ca omul cu experiența bluff-ului și am văzut o fracțiune de secundă cum vrea să-mi ceară și mie numărul camerei, dar mi-a zâmbit larg, a piruetat și a pornit țintă spre ușa pe care scria Réception.

 

M-am întors spre arătarea scofâlcită, ne-am privit în ochi și într-o clipită eram amândoi afară pe trotuar, fugind spre bâlciul imobilizat.

 

Hohotind, pierzând șlapii, mi-a dat mâna și mi-a strigat că e fata patronului comediilor, un clan de forains, gitans. Nomazi cu rulote Mercedes. Taică-su e pornit pe ea pentru că refuză să se mărite cu vărul care ține circul Le Bateleur —poate-am auzit de ei— iar ea evadase dimineața din rulotă luându-și lumea în cap, însă pentru că i-am arătat atâta abnegație nesolicitată îmi oferă acum o tură în Roata Morții.

 

Nu era nimeni prin bâlci, aleile dintre barăci se lăbărțau presărate cu hârtii unsuroase și cotoare de bilete. La Roata Morții m-a prins în chingi, s-a dus repede în cabină unde a bătut un cod pe niște butoane, s-a închinat larg și generos și a venit fuga înapoi, sărind în comedia care decola smucit și scrâșnind. S-a legat lângă mine și mi-a vârât mâna în poală, pe sub centură, căutându-mi prietenos mădularul și zâmbindu-mi lat.

 

Comedia a-nceput să se rotească trasând în cer bucle care se intersectau formând un imaginar semn al infinitului, iar când ea s-a aplecat în poala mea, trăgându-mi fermoarul pantalonului, capsula s-a răsturnat și eu am vomat tot ce acumulasem în acea dimineață, proiectând un jet de supernovă care a împroșcat circular gheretele și ferestrele din jur.

 

— În trei minute se oprește singură, m-a liniștit, ținîndu-mi fruntea. Te ador. N-am mai văzut bărbat așa de natural.

 

La oprire, m-a ajutat să cobor.

— Mergem la tine, mi-a ordonat.

 

אאא

 

Ajunși la colțul străzii, am văzut de departe, ușurat, că mașina de la Belgaz nu era acolo.

Pândeau însă viclean după alt colț, căci au năpădit să sune și să izbească în ușă imediat după ce noi intraserăm și ne pupam, lepădându-ne cămășile.

— Vino să-ți arăt ceva la beci, i-am suflat panicat, sperând că n-aude sau nu pricepe natura furtunii de pumni din ușa de la stradă.

 

În pivnița izolată sonor, sub scară, unde păstrez, unul peste altul, piticii de grădină, i-am spus că am acolo, neștiut de nimeni, un punct cosmic aidoma Aleph-ul lui Borges. Un cot al zidului, o combinație între fanta din chirpici și colțul scării, un cotlon în care se-mpletesc liniile de fractură ale Universului. Dacă ea se întinde acolo, pune capul pe ultima treaptă și uită de sine va întrezări rabini kabaliști și lame de Tarot și alchimiști din Avignon și amorezați la cercul polar și legionari români pe frontul din Majadahonda.

 

— Întinde-te aici, i-am șoptit, și, dacă închizi ochii și îți astupi urechile, vei vedea tot ce-a fost vreodată și, din nefericire, tot ce va fi.

 

Trăgându-i șalvarii, mi-am amintit că citisem pe un site al tinerilor ortodocși, la rubrica sfaturilor sexuale pentru bunele creștine, că epilarea integrală este un păcat urât lui Dumnezeu. Aveam dovada că nici dogma nu greșește chiar în toate.

 

Am întins-o și am desfăcut-o și am sorbit-o, vorbindu-i calm, bând-o, lingând-o și frământând-o, indicându-i tot ce trebuia să vadă și să simtă, în vreme ce deasupra, într-un alt eon, continuau înăbușit valurile de sonerii, bufnituri și ocări de afară.

 

Orgasmul a făcut-o să urle urieșește, proiectând un muget smuls din foalele pământului. Intensitatea și vibrațiile răgetului ei au făcut liniște în stradă.

 

M-am ridicat îmbrobonat, cercetând-o cu respect și oroare sacră.

 

S-a sculat la rândul ei, mi-a șters fruntea examinându-mă atent, a urcat goală scara beciului, nu montant un escalier, iar deasupra, la parter, a deschis larg ușa din stradă și s-a arătat despuiată celor doi amploiați în uniformă, cu cutia lor de unelte, prezentându-le borta ei întunecată și șiroindă și rânjindu-le ridat, accentuându-și cutele.

 

Dușmănoșii au luat-o la fugă și le-am auzit imediat mașina demarând.

 

S-a îmbrăcat tacticos, gânditoare. M-a mângâiat pe frunte în momentul în care a deschis iar ușa de la stradă, m-a mângâiat ca să mă liniștească și să o las să iasă.

 

— Mulțumesc, mi-a spus simplu. Acum suntem chit.

 

Gol, m-am pitit după ușă, să nu fiu văzut de-afară, și i-am strigat:

 

— Hei !… De fapt n-ai nici o legătură cu bâlciul, nu-i așa? Ai inventat toate poveștile cu gitans, forains și comedii.

 

Mi-a zâmbit larg, radioasă, și mi-a făcut adio cu mâna.

 

— Cum te cheamă? am răcnit, dar traversase deja și dispăruse după gigantica reclamă din colț, cea care anunță reduceri la panourile solare.

 

Panouri solare în colțul ăsta al lumii, poftim ironie.

 

אאא

 

La bruiteuse, sau Carla cu șaua în fantă

Picture1

Când m-am întors din turnajul în care filmasem singur pentru prima oară, eu cu mâna mea și ochiul meu, în țara aia cu multe turbane și seu de oaie topit la micul dejun, producătorul s-a enervat cumplit descoperind că-mi lipseau mai toate sunetele importante.

— Îți dai seama cât o să ne coste foley?

— Ce-i aia foley? am întrebat nătâng.

Neștiința mea l-a scos din minți.

— Efectele de sunet, a răcnit. Îți lipsesc pași, scârțâituri, păsări, lătrat de câine. N-ai înregistrat nici un sunet de atmosferă. Trebuia să deschizi microfonul și să trântești uși de taxi, să înregistrezi rugăciuni la megafonul minaretului, să mergi desculț prin noroi, captând clefăieli cu piciorul, căci altfel ce sunete o să punem pe imaginile astea? O să trebuiască să angajăm un bruiteur, un sunetist, la multe sute de euro pe zi.

― Îmi intrase mâl în microfon, am mormăit. Și seu de oaie.

 

…și așa a apărut Carla, bruiteusa, sunetista.

O știam de la supermarket, o văzusem deja cu căruciorul prin cartier, împingându-l cu vigoarea cu care se dă impuls unui berbece de asalt. Îmi spusesem pe loc că dacă se râde de bărbați că nu-și controlează țâșniturile de adrenalină când se trezesc cu o armă bine uleiată în mâini, echivalentul la femei este căruciorul blindat. De câte ori, pe trotuar sau în vreun magazin, n-am avut cu toții în față câte una care vine frontal, cu figură dușmănoasă, fălci încleștate, împingând spre tine căruța Merkabă din vedenia lui Iezechiel, tancul lui Rommel în pustiul Libiei, atacând direct, ață, implacabil și fără să-ți arunce vreo privire când tu plonjezi într-o parte, lăsând-o să treacă triumfal cu chivotul pe roți în care o arătare stacojie urlă modulat ca sirena pompierilor. Piedica discretă poate fi atunci riposta, încoronată de un remake al scenei scărilor din Crucișătorul Potemkin.

Mai dădusem apoi de ea și la supermarketul din mall. Cele mai nesimțite femei de pe planetă sunt cele care se învârt impasibile lângă tine într-un spațiu public, împingând o bestie dilatată și urlătoare în cărucior. Timpane perforate împrejur, oameni ce-și descoperă impulsuri de ucigași în masă, dar silfida acră se plimbă imperturbabil și lent printre aleile magazinului, indiferentă la arătarea mucoasă care-și modulează răcnetul între Godzilla, sirene de poliție și pisici în călduri.

Carla se fâlfâia posac și elegant printre rafturi, împingându-și tacticos odrasla violacee care bâțâia din brațe spre cutii inaccesibile. În situații din astea, de câte ori pot, când nepăsătoarea e cu spatele, îi vâr arătării urlătoare câte ouă Kinder îi pot intra în gură, cu surpriză cu tot. Îi înfund ouăle cu poleiala pe ele, știind că aia va suna la ieșire. Așa mi-am reparat karma pe multe cicluri viitoare. Am acum liber la amoral în viața asta.

Aveam însă să descopăr că ea lăsa dinadins copilul să urle, nu doar pentru a-l face să-și dezvolte plămâni sănătoși, ci și pentru că – ingineră de sunet fiind, talibană a calității reale a sonorului la cinema – Carla înregistra totul, acasă, pe stradă, în toaletă, dar mai ales când făcea amor. Instalase un microfon pe cărucior. Avea microfon în pat. Sunete ce trebuiau să-i folosească la montaje viitoare, universul ei rezumându-se la horcăitul nimerit în secunda potrivită.

 

ייי

Venise la studio pe bicicletă, având două valize cu accesorii prinse cu o curea în coșul în care altele țin cățelul, copilul sau bidoanele cu acid, cumpărate de la magazine diferite ca să nu dea de bănuit. Așa cum călărea bicicleta, crăcănată nonșalant, părea că are șaua înfiptă în fantă. Sub fesele ei desfăcute se învârtea o roată a norocului, cea pe care urci și cobori, urci și cobori, presupus a fi tu să nu te bucuri de exaltarea urcușului, pentru că va veni teroarea prăbușirii.

În studio, a cerut mai întâi un pahar de vin roșu. Când i-am pus să vizioneze macheta mută a filmului, a enunțat de la început că descoperă acolo un dezastru vizual, dar că realizează acum că asta nu-i treaba ei, ea fiind plătită doar pentru sunet.

A scos un lighean și a bocănit niște tinichele în el pentru a acoperi sonor locul în care în film se răsturna un rastel cu arme. A scârțâit uși imaginare și a pocnit în masă cu un ciorap umplut cu boabe de orez; știa să plescăie din gură ca un crap care țâșnește din apă și imita galopul cailor atât de convingător încât m-am surprins ferindu-mă de ei.

Când personajul din film iese din casă și pleacă, târșind picioarele, ieșind din cadru pe o alee betonată, scenă mută pentru că, filmând, uitasem să schimb bateriile microfonului, Carla a scos din valiză o marionetă de Charlot cu ațe și bocanci grei de cerșetor pe care a făcut-o să meargă pe masă în ritmul personajului de pe ecran, imitând pași greoi de bătrân sărac.

Am înțeles atunci cum este în realitate cu sunetul de la cinema. Plescăiturile de acolo nu redau de fapt realul. De atunci mi-a rămas fobia molfăielilor amplificate din filme. Ce mă irită și mâhnește azi cel mai mult într-un montaj sonor sunt plescaiturile când, de pildă, personajele mănâncă (sau „servesc” ceva, cum se spune în româna contemporană). S-a decis, o dată pentru totdeauna, că în montajul sonor trebuie să auzi clefăituri și sorbituri și cum se învârte bolul alimentar în gură și cum alunecă apoi dezgustător în esofag… presupus fiind că asta va suna real și convingător. Doar că nu sună real și convingător, nu, deloc. Sună doar pornografic. Realitatea nu este o sumă de borborigme din gât și măruntaie.

În prima noapte Carla a răcnit pe toate tonurile, înregistrându-se, fugărindu-mă prin pat cu microfonul. Mersesem la ea acasă, sperând că va fi lăsat copilul în arendă undeva. Dimpotrivă, când am intrat tocmai îi dădea sânul, făcând în același timp dublajul sonor al unui film porno. Mașinuța vie de urlat, mânjită cu iod roșiatic pentru a încetini nu știu ce boală care în trecut ar fi fost mortală, sugea tăcută din ea, rotind din ochi și degete dolofane, în vreme ce Carla horcăia și gemea foarte natural și convingător, sincronizându-se cu nesfârșitele și nefireștile împerecheri de pe ecran, timp în care-i dădea sânul copilului. Avea la îndemână, pe două mese stânga-dreapta, tot felul de obiecte moi, cârpe si străchioare cu clei pentru a produce plescăituri și bolboace sonore.

A exilat în cele din urmă plodul adormit în altă cameră, lăsându-mă scurtă vreme să admir în picioare un gangbang silențios pe ecranul cât un perete, după care s-a întors, s-a așezat cu capul la înălțimea bazinului meu, mi-a tras autoritar fermoarul în jos și a înregistrat natural sunetele cu bolboace ale multor felații, pretextând chiar că la unele din ele trebuia să avem mai multe prize: take one, take two, take five… M-am oferit să particip la banda sonoră, dar Carla a decis că ce fac eu din gură nu e convingător.

A doua zi dimineață era morocănoasă.

— Nu pricepi o iotă. Dacă m-ai iubi, am avea orgasm în același timp, mi-a aruncat acră.

Am răsturnat-o, am intrat în ea cu dușmănie văzând cum iar declanșează butonul mașinăriilor, înregistrându-ne horcăiturile.

Din nou, nu ne-a venit orgasmul în același timp. M-am îmbrăcat și am plecat îmbufnat. Mi se revelase deodată caracterul totalitar al religiei orgasmului simultan.

ייי

Totul era programat la Carla, în anticiparea orgasmului, printr-un ritual greoi. Ritmul respirației, mișcările din bazin, gesturile hieratice, pupatul bălos și holbatul în întuneric cu pupila cât colacul, hâcniturile de fiare mute, marioneta Charlot lângă pat, pe care din când în când ea o înhăța de ațe și o făcea să ne calce mărunt în picioare, totul trebuia să ducă la un orgasm simultan.

Precum târfele de lux, am înțeles atunci că va trebui ca eu să simulez. În noaptea următoare, la mine acasă, unde ea venise călare pe roata norocului, cu valijoara de efecte în coșuleț, am strâns ochii și șoldurile, mi-am controlat respirația și gimnastica, m-am forțat să uit, prin vid mintal, că fac amor cu o femeie și că nu experimentez tehnici yoga sofisticate și, nesimțind nimic, atunci când am priceput că i se apropie orgasmul, am început să mârâi lent, ceea ce deodată i-a decuplat ardoarea.

Am urlat împreună, simultan, sincronizat, ea răcnind și nechezând ca o iapă explodată pe dinăuntru, eu hăulind excesiv și fals și neconvingător.

Dimineață și-a strâns grijuliu toate catrafusele în cele două valijoare. Lighenașul a fost învelit în folie de aluminiu. Ciorapul cu orez avea un buzunar special, cu copcă. Charlot trebuia întins într-un coșciug mic, a cărui cataramă se închidea cu un pocnet elegant, care mi-a sugerat o împușcătura înregistrată de la distanță.

Și-a înhățat ambele valize cu sunete, și-a îndreptat spatele, demnă, și mi-a anunțat, cu voce filtrată și egalizată profesional:

— Te părăsesc, pentru că felul în care te-ai lăsat dus în noaptea asta m-a speriat. Cred că te îndrăgostești de mine, iar asta m-ar împiedica să creez. Adio. Pentru factură, producătorul are toate coordonatele.

M-am uitat după ea pe fereastră. În curte și-a legat valizele în coșul bicicletei unde altele țin copilul sau bidoanele de acid. N-am auzit bine sunetul cataramei cu care le-a fixat, dar știam că era chibzuit estetic și sonor.

Și-a aruncat gambeta lungă peste bicicleta cu cadru bărbătesc și s-a îndepărtat, cu șaua în fantă, făcând prin trafic exerciții vocale de călugări tibetani.

 

ייי

Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar

wheretoinvadenext


In primul rând, ar trebui să fie limpede pentru toată lumea, de multă vreme, că Michael Moore nu (mai) este astăzi un autor de filme documentare, ci un grotesc ideolog și un neguțător al propriei sale imagini.

Michael Moore nu mai este un autor de documentare de la acel nerușinat manifest manipulator care a fost Fahrenheit 9/11, pentru care juriul de la Cannes, condus de Tarantino, i-a acordat o nemeritată Palme d’Or în 2004.

Ce face el în noul său film de două ore Where to Invade Next? Se pune în scenă traversând Atlanticul cu un întreg transport de steaguri americane pe care le împlântă în toate țările Europei pe care le cucerește pentru a le lua ideile cele mai lăudabile și a le duce în America.

Filmul e o odă prelungită adusă sistemelor sociale și statului-providență de tip european, comparat în permanență și apăsat cu violența, cinismul și egoismul izolaționist din SUA. De la lungile concedii plătite din Italia până la învățământul superior gratuit mai peste tot, trecând prin libertatea de a avorta și de a consuma droguri ușoare, totul e mai bun și mai drăguț în Europa.

Sigur, nu că Michael Moore n-ar avea dreptate în mare, dar felul naiv și repetitiv în care alege doar ce îi convine din fiecare țară europeană sfârșește prin a agasa profund, mai ales că cel mai adesea persoanele care au acceptat (sau au fost plătite) să joace, joacă într-adevăr, iar asta se vede, atât prin atitudinea lor, cât și prin montajul demonstrativ și școlăresc. Faptul că totul e jucat stângaci și subliniat de muzică greoaie și mult-căutată de fiecare dată obosește repede și înlătură orice spontaneitate construcției, care oricum pleacă în toate direcțiile, ba spre felul în care islandezii și-au aruncat bancherii în pușcărie, ba spre drepturile femeilor în Tunisia (însoțit și de o lecție despre revoluția democratică tunisiană).

O succesiune amorfă de viniete pioase care pun de îndată problema a ceea distinge un documentar cu pretenții de cinematografie de un vulgar manifest rău construit în favoarea statului providență (welfare state) de tip european pe care americanii (și mai recent românii și toți est-europenii) îl confundă cu socialismul sau, mai rău, cu un cripto-comunism).

Un reportaj de propagandă

Michael Moore ne oferă aici, prin acest Where to Invade Next, un reportaj de propagandă împopoțonat estetic și prelungit groi până la durata unui film SUA de vizionat în sală (două ore).

Luate în sine, detaliile sunt reale. Da, italienii au 13 salarii plătite pe an, al 13-lea fiind bani de vacanță, dar la fel e situația în multe alte țări europene, de la Belgia până în Grecia (cel puțin până la criză). Da, legea americană, ca și cea a Coreei de Nord, oferă zero zile plătite de vacanță. Dar, cum o spune și Michael Moore în film, unii în SUA își negociază cu patronii o săptămână-două de concediu, că altfel n-ar fi existat nicăieri mitul turistului american.

Unele mizanscene sunt dincolo de grotesc, ca lunga secvență într-o școală săracă din Franța unde bucătăria e de nivelul a 3 sau 4 stele, iar copiii refuză să bea Coca Cola, sau n-au băut niciodată.

invade-2-web

Pe deasupra, ansamblul e înțesat de erori factuale. In episodul cu halucinantul confort din închisorile norvegiene Michael Moore ne spune în off că Breivik a ucis 55 de oameni, când oricine știe că au fost vreo 80 (77, mai precis). Doar un exemplu.

La fel fusese cazul și cu Fahrenheit 9/11. Sigur, cu toții îl detestăm pe odiosul Bush și suntem convinși, fără a fi conspiraționiști, că administrația lui a făcut totul pentru a nu implica Arabia Saudită în atentatele de la New York din 2001, aruncând toată responsabilitatea pe iluminatul Bin Laden și pe talibanii care îi erau gazde. Dar de aici până la a accepta un manifest atât de grosolan manipulator cum a fost Fahrenheit 9/11  e cale lungă. Totul era rău îmbinat acolo, pe modelul propagandei celei mai nerușinate.

Desigur, când ești milionar și conduci o mare casă de producție (Dog Eat Dog, compania lui, care a produs și acest torșon ideologic, care a trebuit să coste cât invazia Irakului, ca Moore să filmeze cu lunile pe vechiul continent și să se întâlnească cu președintele Sloveniei și liderul partidului islamist Ennahda din Tunisia) e ușor să te înfigi în față la Trump Tower cu un panou: We are all Muslim.

michael-moore-documentary

Indoielile vizavi de arta lui ar fi putut însă să ne vină deja de la Bowling for Columbine (2002), care, deși pornea, ca de obicei la el, din simțăminte bune (criticarea culturii armelor de foc în vânzare liberă din SUA și a rezultatului său direct care a fost masacrul de la liceul din Columbine, temă atinsă cu totul altfel de Gus Van Sant în Elephant), felul în care se încheia Bowling for Columbine, cu lunga secvență penibilă în care regizorul îl încolțește pe senilul Charlton Heston (actorul de dreapta, președinte al National Rifle Association) era dincolo de orice deontologie a documentarului.

tiros-em-columbine-michael-moore-charlton-heston

Sigur, se va spune, Michael Moore a decăzut pe măsură ce devenea tot mai bogat și obez și histrion repetitiv,  dar vom avea întotdeauna minunăția lui de film de debut din 1989, Roger and Me, filmul în care regizorul, originar din Flint, Michigan, orașul industrial sinistrat după ce General Motors își delocalizează uzinele în Mexic. Acolo, Michael Moore se pune frumos în scenă, cum a făcut întotdeauna, încercând de-a lungul filmului să obțină un interviu cu directorul General Motors.

Aceea este însă o glorie doar în ochii celor care ignoră istoria recentă a documentarului de autor, căci Michael Moore nu a făcut acolo decât să adapteze (ca să nu spunem să fure) metoda mai puțin cunoscutului cineast documentar britanic Nick Broomfield, care întotdeauna se punea în scenă, încurcându-și intervievații.

Și eu am folosit metoda asta, atât în Howling for God (care poate fi văzut integral aici), cât și în Cabală la Kabul, evitând însă manierismul care constă în apariția regizorului în imagine (Nick Broomfield obișnuia să țină prăjina cu microfonul, pretinzând că el este inginerul de sunet).

Ce este un film documentar?

Faptul că sprijini o idee lăudabilă, ca în acest Where to Invade Next, unde mai toate lucrurile arătate sunt reale, dar ansamblul e șchipătând și nu merită atenție, ei bine asta nu justifică manipularea cea mai grosolană pentru a-ți face acceptat mesajul.

Un film documentar este mai întâi cinema, o construcție cinematografică non-ficțională. Este așadar în primul rând cinema. Filmul documentar, spre deosebire de reportajul TV, are un autor identificabil și o identitate estetică. Un reportaj TV nu are autor, sau, mai degrabă, autorii de reportaje sunt interșanjabili, ei urmăresc linia editorială a televiziunii care i-a angajat sau căreia vor să-i vândă reportajul.

Un autor de documentare, in schimb, are o viziune estetică, un discurs narativ propriu și nu face concesii pentru a vinde unei televiziuni mai mult decât ar face un scriitor autentic pentru a-și vedea publicat manuscrisul. Documentarul de autor este, pur și simplu: cinema fără actori.

Ultimul film al lui Michael Moore este însă doar un manifest de tip reportaj cu actori (proști). Chiar dacă suntem de acord cu conținutul și mesajul.

Despre unul din cele mai frumoase documentare ale ultimilor ani, Oscar 2016:

— Amy (2015): — I cheated myself

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/

Despre unul din cele mai proaste documentare ale ultimilor ani:

— “The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/15/the-salt-of-the-earth-2014-wim-wenders-escrocul-servil/

Despre una din cele ami rușinoase manipulări din istoria documentarului (autorul fiind și azi o vedetă în țara lui, Franța):

— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/08/02/filmul-antropologic-intalnirea-cu-salbaticii-si-o-manipulare-rusinoasa/

Despre problemele deontologice care se pun în conceperea și realizarea unui documentar:

— O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/

și

La Athos cu Becali – varianta ciné-vérité

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/23/la-athos-cu-becali-varianta-cine-verite/

Filmul meu Howling for God în versiune completă:

Howling for God / Les Amoureux de Dieu

http://www.cultureunplugged.com/play/2873/jsSendInvitation.php

Extrase din alte documentare pe canalul meu de YouTube:

https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos
————————————

Krigen (Războiul, 2015): cum “Dogma” daneză ne vâră nasul în dileme morale

Krigen

De: Tobias Lindholm
Cu: Pilou Asbæk si Søren Malling 

Afganistan – militari danezi în forțele NATO sînt prinși într-o ambuscată într-un sat ostil în teritoriu taliban. Filmul pune o solidă dilemă morală, precum în American Sniper al lui Eastwood sau Zero Dark Thirty al lui Kathryn Bigelow. Pentru a salva viața unui camarad rănit și muribund și pentru că erau încercuiți, ofițerul danez (Pilou Asbæk) cere sprijin aerian pretinzând că a identificat clădirea din care se trăgea asupra lor. Rezultatul bombardamentului: 11 civili morți, majoritatea copii, iar el e trimis acasă, la nevastã si copii, ca să fie judecat pentru ceea ce echivaleaza cu o crimă de război.

2839a478c7d78df7c35f08aeedaa3992eb16e6a6

Turnat cu militari danezi adevărați în Turcia, Krigen a fost nominalizat la Oscaruri anul acesta în categoria Cel mai bun film străin, dar a fost respins în favoarea tăvălugului la limita manipulării morale Son of Saul.

Tobias Lindholm a scris scenariul de la The Hunt al lui Thomas Vinterberg si a realizat minunatul Kapringen, cu același  Pilou Asbæk, un film despre niște ostateci occidentali în mâinile piraților din Somalia, un film infinit mai palpitant decât hollywoodianul Captain Philipps (cu Tom Hanks, un film cu pirați moderni, sindicaliști și binele care triumfă) cu subiect identic.

Colaborând cu Thomas Vinterberg (Festen), cel mai cunoscut și interesant discipol al lui Lars Von Trier, Tobias Lindholm provine în ultimă instanță din astăzi repudiata mișcare Dogma, o chingă formalistă ucigătoare pe care o impusese o vreme manipulatorul Lars Von Trier, înainte de a o încălca chiar el. Desigur, rostul acelor reguli estetice era de a fi învățate temeinic pentru a putea fi transgresate, iar aici în Krigen regizorul combină un turnaj în stil documentar cu un surprinzător clasicism scenaristic.

348546-opbakningen-til-krigen-i-afghanistan-daler--

In general, prin formalism estetic, toți acești elevi ai lui Lars Von Trier redau formalismul moral sufocant al societății daneze, ipocrizia manierată sub care se ascunde rapacitate, lipsă de solidaritate socială și derive sexuale criminale (toate redate magistral și în registre diferite în Idioții lui Lars Von Trier, și Festen și The Hunt ale lui Vinterberg).

La Tobias Lindholm văsuserăm deja lipsa totală de scrupule și empatie a CEO-ului danez din Kapringen care trebuie să negocieze cu pirații somalezi. Aici, ]n Krigen, avem o procuroare de o răutate vicioasă mai mare decât a talibanilor și care, acasă în Danemarca, urmărește să-l condamne cu orice chip pe comandantul în pielea căruia se află spectatorul tot timpul.

Clasicismul părții a doua a filmului contrastează din păcate violent cu prima jumătate (Afganistanul filmat ca într-un documentar). Finalul ne satisface moral, dar de ce, oh de ce? a trebuit regizorul să ne servească la urmă o insuportabilă și lungă secvență cu pescăruși? Să sperăm că nu pentru că văzându-i îndepărtându-se pescărușii ar căuta să ne facă să ne gândim la o escadrilă de avioane.

Ah și, desigur, pentru adversarii intervenției din Afganistan nu e inocent faptul că pentru a scoate personajul din ghearele legii, acasă în Danemarca, e nevoie de o nouă entorsă morală… pe care, neobișnuind fiind eu să produc spoilere, nu o voi dezvălui.

Iată și prezentarea detaliatã a Oscarurilor din ultimii ani:

— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema (cu considerații despre The Revenant și Son of Saul)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

și un alt film cu Pilou Asbæk, tot de Tobias Lindholm:

— Kapringen (Highjacking, 2012) – cartografia fricii

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/20/kapringen-highjacking-2012-cartografia-fricii/

Apoi:

— Despre cum Dogma sectanților pieței nu explică mecenatul cultural

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/20/despre-cum-ue-sprijina-la-cannes-depresivii-danezi-si-sau-cum-dogma-sectantilor-pietei-nu-explica-mecenatul-cultural/

Cateva detalii in plus despre “excepția culturală” europeană si cum caută UE, presată de SUA care consideră asta o “industrie” sa-si păstreze dreptul de a subventiona filmele si audio-vizualul, pe Europa Liberă :

— UE sprijină la Cannes depresivii danezi

http://www.europalibera.org/content/article/24990878.html

Un alt bizar film cu Mads Mikkelsen a fost :

— “Michael Kohlhaas” – îngerul exterminator : un western medieval metafizic ratat …

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/15/michael-kohlhaas-ingerul-exterminator-un-western-medieval-metafizic-ratat/

Stânjenei, iriși și o mitologie războinică slavă

iris1

tumblr_mg2malkrvK1rhc4ngo1_500

Am fost întrebat cum a ajuns sa se cheme irisul in românește “stânjenel” ? Adică are floarea vreo legatură cu “lungimea”? Sau ne stânjenește ea, altfel zis are ceva cu faptul de “a căzni, a oprima, a stânjeni”?

Nici cu una nici cu alta. Ce legătură ar avea irisul cu măsura lemnului sau comprimarea?

Cel mai probabil avem acolo o adaptare botanico-mitologică de la slavii de sud, din Balcani. La slavii balcanici stânjeneii (irișii) sunt numiți perunike (la sârbo-croați), de la zeul păgân slav al furtunii și fulgerului și trăsnetului: Perun.

Perun era la slavii pre-creștini o combinație de Zeus și Ares. Piorun desemnează și astăzi fulgerul în poloneză. Perunike sunt stânjeneii la sârbo-croați.

Slavii credeau că irișii (stânjeneii) cresc pe locuri lovite de fulgerul sau trăsnetul lui Perun, de aici întreaga terminologie războinică în jurul morfologiei florii.

La sârbi și croați, multe denumiri regionale ale frunzelor și florii de iris, de stânjenel, derivă de la arme, de la nomenclatura militară a zeului respectiv precreștin: sabljarka (săbiuță) sau, în Istria, atât la croați cât și la istro-români: špade (spade în românește de la nord de Dunăre). Stânjenei = špade în Istria.

iris1

Planta trebuie văzută în ansamblu, așadar, nu doar floarea, ci împreună cu frunzele ei în formă de spade și cu mitologia slavă din spate.

Am avea atunci în română o simplă omofonie cu unitatea de măsură stânjen (doar dacă nu cumva stânjen a putut desemna și o suliță, precum la Homer dru desemna în același timp lemnul în general, dar și sulița, lancea dintr-un singur trunchi) și, știind că stânjenul botanic se spune regional și stângen, ar trebui să ne o orientăm mai degrabă spre termeni precum, de pildă, ștangă (din germana medievală, termen intrat și în sârbo-croată și care desemna atât o armă, cât și membrul viril, la români ca și la sârbi).

Doar o ipoteză, însă româna nu trebuie văzută izolat în asemenea cazuri, ci din perspectiva simbiozei cu slavii balcanici. Diminutivul din stânjenei (cel mai adesea la plural) reflectă diminutivul sârbesc din sabljarka (săbiuță) și, la fel, e relevant că špade (stânjenei în Istria) e cel mai adesea la plural.

Și, de asemenea, nu există nici o legătură între stânjen (unitate de măsură a lemnului) și verbul a stânjeni. Ambele vin din slavă, da, însă din rădăcini diferite.

Și, in sfârșit, să nu uităm că înrudita gladiolă își trage numele tot de la sabie: gladius în latină (de aici: gladiator), tot datorită formei frunzelor ascuțite și lungi.

Van Gogh: Vază cu gladiole

vincent-van-gogh-vase-with-gladioli-1369511839_org

Ce înseamnă Rifai, cine este Denise R. și ce vrea ea

621790_349695731794591_1505367657_o

denise-rifai_invitatie-ponta

Fotografiile și extrasele video din text sunt realizate de mine de-a lungul anilor în Balcani.

Nu știm multe despre Denise Rifai afară de faptul că e obraznică și nu pricepe cum funcționează un cutremur și nici că asasinii fanatici din al-Qaeda sunt musulmani.

Pentru fanii ei exaltați vom spune, calm si metodic următoarele lucruri:

— e probabil levantină sau turcoaică, dar în nici un caz tătăroaică. Rifai este un nume de familie musulman frecvent în Orientul Apropiat și Balcani, vine de la confreria de derviși Rifaia, dervișii urlători, cea mai veche din islam, creată de primul sfânt sufi, Ahmed al-Rifai, care e îngropat in sudul Irakului și care a creat, pe la anul 1150, prima asociație de derviși ce s-a perpetuat pana astăzi; dervișii Rifai sînt atât de prezenți în Balcani deoarece Tito i-a lăsat să practice, pentru a-și arăta toleranța în fața țărilor nealiniate (Egiptul, Indonezia), în vreme ce în Turcia dervișii erau persecutați, asimilați, după Atatürk, cu francmasonii și comuniștii.

Denise o fi numele franțuzesc (Denisa noastră), dar pare și o fantezie grafică pentru numele feminin turcesc Deniz, marea, the sea, la mer… Deniz e marea in turcește, Kara Deniz este Marea Neagră.

— numele Deniz Rifai ne arată așadar o musulmană după tată dintr-o familie (siriană sau turcească) ce a avut de-a face în trecut cu confreria de derviși Rifai, cea mai veche din Balcani dar și din lumea musulmană în general. Numele e foarte frecvent în Siria și Irak, iar dervișii Rifai sunt prezenți și astăzi peste tot în Balcani, din Macedonia pana in Bosnia, trecând prin Kosovo si Albania.

Confreria Rifai este de asemenea foarte prezentă în Siria-Irak, unde se confundă adesea cu Qadiriya. Fondatorul, Ahmed al-Rifai, este de altfel îngropat acolo.

hier271022_230072250359954_3873465_n

— faptul ca numele familiei este cel al confreriei Rifai ar putea indica și (dar nu neapărat) o origine romă. Într-adevăr, romii din Turcia și din Balcani au fost întodeauna musulmani si au format grosul confreriilor de derviși, intrucat apartenența la aceste confrerii le asigura un substitut de ascensiune socială. Confreria Rifai, dervișii urlători, era una din cele mai prestigioase datorită ritualului său exceptional de transă colectivă. Turcii, care formau noblețea locală în Balcani, nu aveau nevoie să-si ia ca nume de familie denumirea confreriei de derviși din care făceau parte (Rifai). Pentru romii musulmani însă situația era diferită, a te numi Rifai indica de îndată o apartenență socială indiscutabilă și avea o nuanță de prestigiu de substituție.

Ar putea însă fi la fel de bine de origine siro-irakiană, întrucât fondatorul dervișilor urlători, Ahmed al-Rifai, provine de acolo. Numele e inexistent în alte zone ale islamului, în afara ariei Orientul Apropiat-Turcia-Balcani.

garcon-color

Stiu toate acestea pentru că am stat ani de zile prin confrerii Rifai (dar si altele) in Balcani si le-am studiat ritualurile si istoria. Rifai sunt cei mai impresionanți. Erau cei mai populari si mai apreciați de mase tocmai pentru că tehnicile lor de transă si de control asupra corpului erau atat de spectaculoase și convingatoare.

Dervişii Rifai, în a căror confrerie se petrece filmul meu Iubiții Domnului (Les Amoureux de Dieu / Howling for God) practică un fel de yoga islamică, însă o yoga violentă, în care practicanţii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge.

Confreria cu ritualul cel mai impresionant este așadar această Rifaia, dervișii urlători. Confreria, prezenta peste tot in Kosovo si in Macedonia, ceva mai putin in Albania, foloseste un ritual care impresioneaza prin aparenta sa violență :

.

.

Dupa o etapa in care are loc pregatirea psihologica a discipolilor, prin cantece in cor si miscari ritmice, dervisii incep sa se strapunga cu arme ritualice, care poarta nume metaforice (“rubin”, “tacâm” etc.). Este vorba de sabii, cutite, piroane si multe alte unelte taioase si decorate cu clopotei. Ceea ce este socant in acest ritual, asemanator in aparenta celui practicat de musulmanii siiti, este faptul ca in ciuda dimensiunilor impresionante ale lamelor si celorlalte instrumente folosite in timpul ceremoniei, aceasta are loc fara ca discipolii care practica strapungerile sa arate vreo suferinta, ba chiar fara ca ranile lor sa sangereze.

pike224760_209961975704315_795044_n

Ritualul transei colective pe care il practica acesti sufi, sau dervisi, cum li se mai spune traditional, diferă însă foarte mult de la o confrerie la alta. Unele confrerii practica un ritual muzical, altele pun accentul pe posturi corporale care nu difera de cele adoptate in anumite variante de yoga. Ritualul poate de asemenea implica dansul, sau diferite miscari ritmice si tehnici de folosire a respiratiei (ajungandu-se la fenomenul cunoscut in medicina drept “hiperventilatie”) si o cunoastere aprofundata a anatomiei si fiziologiei umane.

Absenta sangelui, chiar si in cazurile in care lamele sunt introduse prin organe extrem de irigate sanguin (strapungerea limbii, de pilda), indica o lunga cunoastere a acestor tehnici, transmise in taina, din tata in fiu.

Dervisii Rifai au vazut intotdeauna in ritualul lor un mijloc de convertire, de propaganda pasnica, de raspandire a propriei lor confrerii in detrimentul celorlalte si in detrimentul islamului oficial, al Islamului moscheilor.

621790_349695731794591_1505367657_o

Cf. și:

Sfîntul derviș din Babadag

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

Iată aici și un film întreg, Iubiții Domnului / Les Amoureux de Dieu / Howling for God

http://www.cultureunplugged.com/play/2873/jsSendInvitation.php

Și o serie întreagă de extrase din alte ceremonii pe care le-am filmat de-a lungul anilor, pe pagina mea de YouTube:

https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos

“Astăzi a murit mama”

312541_266210110079501_148998349_n

mantegnaptg

Zilele trecute, slujba de priveghi pentru mama în biserica aceea din Buzău a curs foarte frumos și neteatral, popii oficiind netulburați, deși fuseseră anunțați că noi suntem atei în familie și că facem acum priveghi și înmormântare, cu sacerdoți nepompoși și răbdători, doar pentru că mama ar fi dorit-o.

La ieșire, pe trepte, unul din preoți s-a oprit și mi-a spus zâmbind:

— “Astăzi v-a murit mama.”

— “Nu astăzi, ieri”, l-am corectat nedumerit.

Cum mă examina, surâzând blând, am înlemnit pricepând deodată că el îmi cita de fapt din prefața lui Radu Paraschivescu a cărții mele Miros de roșcată amară. Scrie acolo Paraschivescu:

“ Prima mea amintire cu Dan Alexe scoate capul din anul când satisfăceam stagiul militar, pe când el, mizerabilul, nu ne satisfăcea defel. Îl văd că se apropie cu un aer de inocenţă adamică, îşi împlântă ochii în ai mei şi-mi declară fără inflexiuni în glas:

— Astăzi a murit mama.

Dau să-l consolez, dar ceva mă opreşte. Nu pare dărâmat, deşi e la vârsta la care un atare necaz sapă adânc. Mă căznesc să respir normal, iar el adaugă:

— Sau poate ieri. Nu mai ţin minte.

Hotărât lucru, ceva e în neregulă aici. Habar n-are pe ce lume trăieşte, bietul băiat. Dar cum naiba o fi trecut de vizita medicală de la comisariatul militar? Însă chiar în secunda când mă decid să îngân o formulă de condoleanţe, mă graţiază cu un surâs de carnasieră sătulă:

— Aşa începe Străinul lui Camus…”

— “Da, v-am citit cartea”, mi-a confirmat surâzând tânărul preot.

— “Și nu v-au scandalizat cele de acolo?”

— “Lumea aceasta e un perpetuu scandal”, mi-a aruncat, ca formulă de despărțire, părintele.

Atâta naturalețe m-a lăsat gânditor. Nu suficient ca să trec la credință, dar îndeajuns ca să admir un om tânăr atât de abil.

Iar coliva era delicioasă.

Despre Lautréamont și cum n-avem habar ce înseamnă violența reală în literatură

full

“Maldoror trecea cu buldogul său și iată că vede o fetiță ce doarme sub un platan. Crezu mai întâi că vede o roză. Se dezbracă repede, ca omul care știe ce va face. Gol ca o piatră, se aruncă pe fetiță, smulgându-i rochia… în plin soare!

Nu insistăm pe neplăcerile cauzate. Nemulțumit, Maldoror se îmbrăcă la loc rapid, privind spre cărarea prăfuită de unde nu venea nimeni, și ordonă buldogului să gâtuie cu colții fecioara sângerândă. Ii arată dulăului unde să muște locul prin care încă respiră victima mursicată și se retrage, ca să nu vadă cum intră dinții în venele rozalii. Porunca îi păru prea severă buldogului. Fiara crezu că i se cerea ceea ce se făcuse deja, așa încât acel lup cu botul monstruos violă la rândul lui delicata copilă.

Din pântecul ei sfâșiat sângele îi curge de-a lungul picioarelor, în iarbă. Gemetele ei se amestecă cu plânsul animalului.

/…/

Maldoror aude agonia durerii, mirându-se că victima era atât de tare încât încă nu murise. Se apropie de altarul sacrificiului și, văzând că buldogul se dădea unei josnice împerecheri, cu capul ridicat deasupra capului fetei, ca un naufragiat deasupra valurilor și furtunii, îi dădu un picior în bot care îi sparse câinelui un ochi. Buldogul o luă la fugă pe câmp, trăgând după el, pe o bucată de drum ce pare întotdeauna prea lungă, trupul fetei.

/…/

Stăpânul câinelui scoase un briceag ca un scalpel și, văzând că gazonul încă nu dispăruse sub sânge, despică, fără să pălească, vaginul nefericitei copile. Din gaura lărgită extrase organele interne: mațele, bojocii, plămânii, ficatul și în final inima, toate aduse la lumina zilei prin gaura înspăimântătoare.

Sacrificatorul vede atunci că fetița era moartă de mult, ca un pui de găină golit de măruntaie…”

Fragment din “Cântecele lui Maldoror” de Lautréamont, monument al literaturii franceze…

Doar așa pentru că ne întoarcem la o mentalitate prudă și temătoare, iar în România se reproșează unor autori că ar exagera în descrierea sexualității și a violenței.

Mi s-a spus și mie recent la o editură.

Si, da, Lautréamont era mult mai violent si nociv chiar si decat Sade. Oare ce ar fi crezut și înțeles Tagore, să spunem, dacă ar fi citit Sade și Lautréamont ?


Despre Lautréamont si Sade am mai scris aici:

Surrealist bestiality avant la lettre (not for the fainthearted)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/05/surrealist-bestiality-avant-la-lettre-not-for-the-fainthearted/

La masă cu pelicanul, sau când Cantemir restabilește un adevăr biblic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/13/la-masa-cu-pelicanul-sau-cand-cantemir-restabileste-un-adevar-biblic/

Cum am fost Marchizul de Sade…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/14/cum-am-fost-marchizul-de-sade-2/

 

Despre băut și scriitura de scenariu

419030_344212038945974_837027854_n

Orice film și orice scenariu care plasează ca decor România autentică, în special cea de dinainte de 1989, trebuie să aibă alcoolismul ca fir conducător și liant al societății.

Copilăria mea e dominată de decorul în care tata și bunicul zăceau în curte, în satul nostru din Bărăgan, bând vin direct din găleată, din care scoteau și turnau cu ibricul.

Bunicul era țârcovnic, bătea toaca la biserică, prieten cu milițianul și veterinarul din sat. In scenariul meu, după un indispensabil viol în cimitir vine, ca în James Bond, cursa cu camionul de borhot (saci cu șroturi chimice cu care se fertilizau câmpurile încă de atunci și care făceau să miroasă Bărăganul a Armaghedon de farmacie de țară). După care avem explozia gunoiului de grajd din cisternă.

In cultura alcoolului din care am ieșit, tata mi-a dat câteva sfaturi foarte prețioase, unele confuze, altele inventate, însă unul extrem de solid și de urmat în viață: într-un maraton de machit, niciodată să nu bei băuturi mai slabe după ce-ai tras în tine orori mai tari. Orice amestec poate fi neutralizat dacă se merge crescendo în tărie. Bând invers, mai slab după mai tare, îți asiguri o nedorită mahmureală metafizică.

E o mare știință și disciplină aici. Băutul autentic este un ascetism, iar băutura trebuie să meargă crescendo în tărie, niciodată invers.

De câte ori mi se laudă viața la țară și traiul sănătos și produsele de acolo, îmi amintesc cum toată copilăria, în satul nostru, îi urmăream intrigat pe țărani, milițian și popă cum aduceau în permanență căruțe cu saci de zahăr de la fabrica din târg.
 
Tata era activist de partid. Toată lumea trafica și bea absolut orice, iar orice lucru nesănătos era consumat, traficat și vândut, mai ales dacă era un produs chimic colorat.

Într-o zi, când, cum spuneam, tata bea in curte cu milițianul, veterinarul și popa, acesta din urmă, care avea stupi și vie și care ne furniza mierea și vinul (in acel moment într-o găleată sub masă, din care tata lua cu un ibric ca să toarne în pahare), popa așadar s-a ridicat ca să ia in primire niște saci cu zahăr de la un țăran, care furase acel zahăr de la fabrica din Buzău la care lucra, popa scuzându-se că are nevoie urgent sa preia zahărul pentru a fabrica miere și țuică.

La întrebarea mea de ce varsă saci de zahăr în miere și în butoaiele cu vin și țuică, popa m-a privit mirat și mi-a spus, surprins dar răbdător:
— “Ca să iasă mai multă, băiețel”.
 
După care a ciocnit cu milițianul. Ca să iasă mai multă și ca să bem mai mult, ăsta a fost principiul vieții la țară, nu calitatea idilică a produselor. 
.
Tocmai in legatura cu alcoolismul ăsta balcanic am auzit odată un foarte pertinent comentariu, de la un chelner din Bruxelles care m-a vazut citind o carte despre masacrul de la Srebrenica, din Bosnia. Mi-a zis: “Domnule, am citit undeva ca războaiele astea din Iugoslavia au fost razboaie intre tarani. Pai ascultati-ma pe mine, ca si eu vin de la țară: daca sunt razboaie de țărani, pai atunci sunt razboaie între alcoolici!”.
Cf. și:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului

Baby, you can drive my car

car_on_beach-890273

Citeam cu uriașă satisfacție pe Mediafax cum un imbecil a fost amendat cu 20.000 de lei după ce a intrat cu maşina pe plajă în Vama Veche.

Asta înseamnă o amendă de 4.500 euro, ceea ce e puțin pentru maimuța cu jeep.

N-am să uit desfătarea cu care am admirat, acum ceva ani, în Vama Veche, următoarea scenă:

Acolo, pe plajă, în capăt de tot, aproape de bulgari, este o faleză mică unde vezi uneori că stă câte un grănicer plictisit pe un scăunel.

Pe plajă, jos, aproape de apă, intrase un rebut uman cu SUV, cu vehicol din ăla de safari, pe care-l lăsase acolo, pe nisip. Cât mersese el să mănânce afectat cu nevasta împerlată și cele două splendori de fete ale lui, roțile jeepului intraseră atât de adânc în nisipul umed că nu mai puteau ieși. Pe deasupra, Marea Neagră are prostul obicei de a veni la intervale regulate  cu o mică maree, așa că merțanul era acum spălat de valuri.

Intors de la crâșmă, cretinul cu plăci de Prahova, țăran cu Rolex de la munte, își obliga acum femelele (nevasta și fetele) să ridice cu niște lopățele un dig din nisip în vreme ce el la volan dădea disperat din cheie și pedală…  dar inutil… iar marea venea.

Toată plaja privea scena cu satisfacție imensă, grănicerul se uita și el de sus, de pe faleză, fumând.

Inutil efort, desigur, nu am stat să văd dacă au venit să scoată jeepul de acolo cu macaraua… dar am avut plăcerea nesperată de a vedea cum idiotul (vârsta mea, vreo 50 de ani, dar cu eșarfă de mătase la gât vara) cere ajutor împrejur.

L-am privit, sorbind tacticos un Ursus, și am făcut:

Ntzzz

Mi-a zis:

Nu-mi dați și mie o mână de ajutor?

I-am spus:

Fuck off.

Cum stătea cu gura căscată, neștiind dacă să sară la bătaie, i-am zis pe românește, ca să fiu sigur că înțelege și grănicerul:

Te fut.

Mi-a rămas însă imaginea suferindă a uneia din cele două fete ale lui. Extraordinar de frumoasă, deși boită și cu unghii vulgar de lungi, dădea biata inutil la sapă și lopată lângă taică-su, simțind pironite asupra ei sutele de priviri sarcastice de pe plajă.

Aia dacă nu joacă acum prin producții germane cu gangbang sado-maso înseamnă că i-a lichidat elegant pe toți din familie, fără urme. Mai rar am văzut atâta ură pitită, cu ochii în jos, săpând inutil, bocind.

Prapuri, măruntaie si gândire 

mg_3799

Drobul de Paște nu se face fără prapuri, fără membrana aceea, pielița din burta mielului care învăluie stomacul și intestinele, peritoneul.

Acum, toate dicționarele romanești, fără excepție, s-au lasat întotdeauna inșelate de o omofonie cu slavonul prapor, steag, drapel. Ceva logică ar fi fost acolo, aparent, desi nu foarte convingător,  deoarece pielița respectivă, prapurii, poate fi văzută, forțând analogia, ca un stindard… dar nimeni n-a stat să chibzuiască la ceva atat de mărunt.

De unde vin prapurii mielului ni se revelează însă imediat dacă luam ca sursă a prapurilor grecescul prapides, membrană, diafragmă.

Prapides, prapuri. Un plural și in romană (pentru pielița din burta mielului cel mai adesea se folosește pluralul), care nu se explică deloc plecând de la slavonescul prapor, steag.

Prapides, in greacă, e un termen plurifunctional care desemnează încă din antichitate diafragma, măruntaiele dar și inima și sufletul.

Că e vorba de o simplă omofonie o vedem de altfel în folosirea ezitantă a pluralului. Când e vorba de steaguri, limba veche folosea pluralul prapurile, nu prapurii, cum sunt cei ai mielului.

La fel, a rămâne cu falsa etimologie din slavonă nu ne explică de ce vulgar, argotic, prapur desemnează și vaginul, ca în: “a sparge prapurele” cuiva.

Prapis (πραπίς) există încă de la Homer, iar pentru antici, dată fiind nesiguranța în legătură cu sediul, cu vizuina sufletului, prapis putea desemna atât mațele cât și inima sau sufletul însuși, putând fi folosit ca sinonim pentru ψυχή.

Eschil îl folosește în sensul de inimă; la Euripide, prapis e locul în care e tupilată inteligența umană. Intotdeauna, la toți autorii, prapis / prapides e folosit metaforic, sensul de bază rămânând cel de mațe, măruntaie.

Dată fiind influența bizantină asupra creștinilor romanofoni balcanici, e ușor de văzut cum prapis /prapides putea da prapuri… membrana din mațele mielului, dar și vaginul (“a sparge prapurele”). Nici o legătură, așadar, altfel decât omofonia, cu praporul, steagul slavonesc… care la rândul lui ar putea deriva, independent, din greacă cu sens mult mai restrâns. Etimologia lui slavonă nu e limpede.

Pentru greci, eul interior, ego, nu era altceva decât eul organic: sufletul era o adunătură de mațe: prapis / prapides. Știind așadar că mielul e un simbol cristic (Mântuitorul e Mielul, întrucât s-a jertfit pentru noi), prapurii cu care învelim drobul capătă deja o dimensiune mistică și metafizică: mâncând drob, consumăm sufletul Domnului.

MysticLamb-feat

La început a fost Cuvântul…

Sexy-Jesus-Tattoo-For-GirlἘν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος.

Nu trebuie să fii credincios, ba chiar până și un ateu pasionat de limbaj și Logos poate să vadă că discursul nostru de astăzi, felul în care folosim limba și întreaga noastră literatură occidentală au fost fasonate și determinate și puse în forma actuală de retorica Evangheliilor.

Armenii, georgienii, goții, slavii și-au pus pentru prima oară în scris limba prin traducerea literală a Evangheliilor.

Greaca apostolilor a introdus, la rândul ei, o ruptură stilistică și retorică cu tradiția antichității elene, nefăcând decât să imite ritmic turnurile semite ale textului aramaic original, care nu ni s-a păstrat.

Acolo unde apostolii vorbeau între ei în aramaică, cu trimiteri permanente spre textele anterioare ale Torei și prorocilor, în ebraică, apostolii nu au făcut decât să adapteze artificial gramatica și stilul limbii grecești la discursul profetic semit, aramaic.

De aici repetițiile, imprecațiile în vorbe puține, absența propozițiilor subordonate. Limbaj profetic imitat ulterior și de Mahomed, recitând în transă în araba de la Mecca, în misiunea ce avea să dea Coranul și Islamul.

Așadar, la început la fost Cuvântul… Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος… în slavonă:  искони бѣаше слово, la început a fost slova.

Una din cele mai abile îmbinări de slove din istorie.

Dar româna nu a acceptat slova în textul sfânt, pentru că slova slavonă suna prea mirean. Slova, слово, era doar cuvântul scris fizic, nu Vorba. Așa că traducerea românească a evengheliilor a folosit Cuvânt pentru a reda Logos.

Ceea ce ştim însă despre evoluţia limbii şi a societăţii româneşti in trecut nu ne ajută cîtuşi de puţin să înţelegem saltul semantic de la latinescul conventum, acord, conventie, adunare, la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de cuvînt în monumentala sa Istorie a limbii române (1968), mai degrabă decît să umple un gol oferind cine ştie ce explicaţii şubrede.

Dar, totul se limpezeşte pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuvent-cuvente (în aromână: cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă institiţie albaneză, care a funcţionat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă.

“Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ţinea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”

Malcolm, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998, p. 17

De aici, de la sensul de “adunare”, s-a trecut la cel de “discuţie în comun”, “dezbatere”, şi, în cele din urmă, “vorbă”, “cuvînt”. Termenul şi-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, adunare, a evoluat în Balcani în sensul de “cuvînt”, “vorbă”. (Cf. rus. sobor, sîrbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, “cuvînt”, “discurs”, “adunare”, zboruva, “a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, adunare, în zbor, cuvînt, sub influenţa kuvënd-cuvîntului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat şi zbor de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul zburãscu, “vorbesc”, “a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.

Româna nord-dunăreană are la rîndul său a sporovăi, prezentat în dicţionare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, “probabil contaminare între a spori şi a ciorovăi” (sic!). A sporovăi nu e în realitate altceva decît macedoneanul zboruva, “a vorbi”. Mai mult, derivaţiile din kuvënd/cuvînt sînt paralele în română şi în albaneză: kuvendój=a cuvînta, kuvendár=cuvîntător.

Înainte de a fi un exemplu de latinitate şi de “miracol românesc”, cuvînt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale convieţuirii strînse a românilor în acelaşi spaţiu cu albanezii şi slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.

La început a fost Cuvântul
(Am folosit aici un extras din volumul meu “Dacopatia și alte rătăciri românești” (Humanitas, Bucharest, 2015). )
————-

On Macedonians, “noble” origins, and how Alexander the Great is a Muslim figure

image19
Macedonian children, acting as Alexander’s soldiers…

After the fall of Communism and the dismantling of Yugoslavia, Balkan nations were flooded by an exotic range of national beliefs with a mystical and messianic tinge. It thus became fashionable for Balkan Slavs nowadays to pretend that they are not actually Slavs. The Slovenes prefer to suggest that they are a mixture of Italians and Austrians (don’t they say “ja“, instead of “da“?), Croats pretend that they live in Mitteleuropa, and not in the Balkans, Bulgarians prefer to come from central Asia, and remind you about Khan Asparuh, Bosnians have managed, through stubborn insistence, to make it an accepted fact that there exists such a thing as a Bosnian language, while the Serbs don’t know who they are anymore. In these circumstances, some Macedonians, who felt that they needed to show something bigger and more imposing than the others, have found for themselves some relatives in the glaciers of Northern Pakistan.

The “logic” is the following: Alexander was the greatest hero of the… Macedonians. Right? [We leave aside the wrath of the Greeks, who have been blocking this small country for more than two decades for “usurping the Greek historical heritage”. Anyway, historical Macedonians would have been rather some proto-Albanians… in any case, we don’t know anything about the Macedonian language other than it was not Greek. It certainly wasn’t a Slavic language, like the Macedonian from today, which is mutually intelligible with Bulgarian.] Alexander, therefore, say the Macedonians conquered every known land from Greece to India… It is legitimate to assume that legions of Macedonian warriors remained there, on the fringes of the empire, in what is Pakistan today, so it would make sense to look there for descendants, for cousins of the Macedonians… from FYROM (Former Yugoslav Republic of Macedonia).

Said and done! The sad and gray Skopje airport was baptized “Alexander the Great” (regardless of the fact that the Greeks have already one with the same name, in Kavala). But that was not enough, and the government went to find Macedonians in the Himalayas.
Envoys from Skopje found a tribe in the glaciers of northern Pakistan (Hunza) where bizarre languages are spoken (Khowari and Burushaski) and they even brought to Skopje the “king” and “queen” of one of the tribes, greeting them at the Skopje airport “Alexander the Great” with a guard of honour composed of extras dressed as “Macedonian soldiers of old”, out of the naive “peplum” movies of the 50s.

image20

The language of the prince Ghazanfar Ali Khan of Hunza (who landed at the airport in Skopje reciting, in English: — “I am honored to be in my country, Macedonia“) is an archaic language, indeed, a link, like the languages of the neighbouring Kafiri polytheists from the same region, between Iranian and Indian languages. As for the Burushaski language, spoken in the same valley, this is a completely isolated, non-Indo-European language, with rare features, about which I wrote here:

Sǫʼ Baaʼ – Star Wars in Navajo, with a reflection on capitalist languages…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/05/sǫʼ-baaʼ-star-wars-in-navajo-with-a-reflection-on-capitalist-languages/

One argument that nationalists in Skopje bring forth is that the speakers of Burushaski claim to descend from Alexander the Great.

This is only partially true. Simply put, the speakers of Burushaski claim to descend from Alexander the Great because they are Muslims!… Indeed, Alexander is an important figure in Islamic mythology, and there is nothing in common between the muslim Alexander and the historical one. Although appearing in only one chapter (sura), Alexander is an important figure in the Koran. Obviously, Muhammad thought that Alexander had been invested by Allah with a divine mission. The Muslim Alexander is thus, together with Moses and Jesus, or King Solomon, one of those figures who lived before the birth of Islam but who are considered as being a kind of “honorary Muslims”.

That this Alexander from North Pakistan is just a simple Muslim mystical symbol, and not the historical Alexander, is shown by the fact that the greatest authorities in Muslim theology always situated Alexander as having lived in the times of the Prophet Abraham/Ibrahim. Thus, al-Qastalani, a commentator of the traditions of Islam (hadith), says that Alexander (to whom he gives the correct Muslim name of Sikandar) made a pilgrimage to Mecca (a delicious anachronism).

This Sikandar appears thus in the chapter 18th of the Koran, where he is called Dhu-l-Qarnain, the “One with Two Horns”. Following Muhammad, Muslim commentators try to explain this name by the fact that he had two horns on his crown, or because he united the East and the West, or simply because, as a supernatural being… he had two horns!… This obscure tradition could explain the fact that Moses, another mythical being for the Muslims, was also thought to have had two horns, which he is clearly wearing on his forehead in a Michelangelo sculpture.

100_manat._Türkmenistan,_2009_a

Alexander the Great (Dhu-l-Qarnain, the “One with Two Horns”) on a 100 Manat bill from Turkmenistan…

Moreover, the speakers of Burushaski are only one of the numerous Muslim mountain populations of central Asia who claim to be descended from Alexander. Another such ethnic group are the Kalash Kafirs, living in the Pamir mountains. The Kafirs speak a language which in turn is not related to Burushaski, and which, as I said, seems to be the link between Iranian and Indian languages (again, nothing to do with today’s Macedonian language from the Balkans).

Such legends have no more value than the Roman tradition, made famous by Virgil in the Aeneid, according to which the Romans were descendants of Trojan refugees, who fled to Italy after the destruction of their city by the Greeks. The emperor Augustus needed this legend as a justification for the incorporation of the Greek lands into the Roman Empire. The idea was: the Greeks have exterminated our Trojan ancestors; Eneas then fled from Troy to Italy and created the Roman race, and today, with the submission of Greece, we take a just revenge. This kind of a foundation myth is commonplace in history and in the end very banal. It is the daily bread of popular history and popular wisdom.

There were even some amateur European anthropologists of the 19th century, in a time when anthropology and linguistics were not yet sciences, who came with the idea that the Pashtuns, the main ethnic group in Muslim Afghanistan, were actually the descendants of the ten lost tribes of Israel (the “proofs” being that the Pashtuns have big aquiline noses “like the Jews”, and that they always wear a skull cap which looks like a Jewish kippa). Of course, there is nothing in Pashtun, an Iranian language, showing any Jewish influence. In general, this kind of theory has behind it a dangerous confusion between ethnicity and language, and those who promote such ideas seem to forget that linguistics is a science, and that one cannot prove that two populations are related because they both think that the sun is a male, and the moon a female being, or vice versa, or because they wear the same king of headgear.

All in all, bringing a group of Burushaski-speaking people to Skopje and  trying to pretend that they descend from Alexander the Great is a gesture which exposes a very naïve (or pretending to be so) tissue of  errors: nothing in the Greek sources from the Antiquity tells us that the bulk of Alexander’s armies was made up of Greeks and Macedonians. Most likely, the army was, for the bigger part, composed of people drafted forcibly, or of mercenaries gathered along the road.

Again, Alexandre’s Macedonians were not speaking the South-Slavic language that in modern times came to be known by the geographical name of “Macedonian”. And, on top of it, there is nothing in common between today’s Macedonian and the Burushaski language. In the end, beyond the inescapable truth that Macedonian is a Slavic language, lingers the question: where does this need come from, the need for an exotic and, apparently, following a twisted logic, more “noble” origin?

12189583_1135208763163789_3179097165655572485_n

I wrote a whole book about this disturbing phenomenon, “Dacopatia și alte rătăciri românești” (“Dacopathy and other Romanian oddities“, Humanitas, Bucharest, 2015). This is a book of essays on the Romanian identity and on cultural myths. It contains studies on the new mythologies of the Romanian collective psyche, from a linguistic and cultural point of view.

It is focused mainly on the national obsession with the Dacians, the people from the Antiquity conquered by emperor Trajan’s legions and who, assimilated by the Romans and adopting their language, were the ancestors of today’s Romanians, in the same way in which, let’s say, the Gauls are the ancestors of the French… but Romanians would not accept so little. The obsession with the Dacians became a national craze. The Dacians were perfect, almost more than human, they invented everything, and a world conspiracy is trying to hide from us the real historical facts.

pozc483

Hence: the “Dacopathy”. In its extreme forms, the Dacopathy pushes its faithful to amazing distortions of the realia. Those afflicted by Dacopathy pretend that Romanian is an Adamic language, from which have sprung all other languages. The Romans themselves spoke only a Dacian dialect. In support of their aberrations, Dacopaths bring in the Roman tradition, made famous by Virgil in the Aeneid, according to which the Romans were descendants of Trojan refugees, who fled to Italy after the destruction of their city by the Greeks. Exactly what I said above: the emperor Augustus needed this legend as a justification for the incorporation of the Greek lands into the Roman Empire. The idea was: the Greeks have exterminated our Trojan ancestors; Eneas then fled from Troy to Italy and created the Roman race, and today, with the submission of Greece, we, Romans, take a just revenge.

Here is a French presentation of my book “Dacopatia și alte rătăciri românești” (“Dacopathy and other Romanian oddities“, Humanitas, Bucharest, 2015):

Dan Alexe, pourfendeur des égarements roumains

http://www.courrierdesbalkans.fr/bazar/blogs/l-en-dehors-balkanique-o-le-blog-de-nicolas-trifon/dan-alexe-pourfendeur-des-egarements-roumains.html

Cf. also:

Sǫʼ Baaʼ – Star Wars in Navajo, with a reflection on capitalist languages…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/05/sǫʼ-baaʼ-star-wars-in-navajo-with-a-reflection-on-capitalist-languages/

dacopatia_cop-desfasurata

 

 

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

archi-w
Daghestani women.

The grammatical categories of class, number and case are characteristic for Indo-European (IE) nouns in the same way in which they are for North-East-Caucasian (NEC: Nakho-Daghestani, the family comprising the languages of Daghestan, as well as the neighbouring Chechen and Ingush).

Nouns in both IE and NEC are inflected for class (that we traditionally call grammatical genders), number and case. I will restrict the comparison to IE on the one side, and to the Avar and Dargwa language families on the other side. In Avar and Dargwa, as well as in Indo-European (IE), nouns in the singular are divided into three grammatical classes.

The class I contains names of male beings, or of notions assimilated to masculinity:

IE: equus (horse, Latin); anthropos (man, Greek)

NEC: waša (boy, Ghodoberi); urši (boy, son, Dargwa)

Names of female beings or assimilated as such belong to class II:

IE: femina (woman, Latin); gunē (woman, Greek)

NEC: ila (mother, Ghodoberi); rursi (daughter, girl, Dargwa)

The other animate and inanimate nouns and abstract notions belong to class III, conventionally called neuter in IE linguistics:

IE: templum (temple, Latin); zugon (yoke, Greek)

NEC: muču (branch, Ghod.); awl (field, Darg.)

This division of the realia into classes is an areal feature which is very rare on the planet. Most languages do not share this feature. The historical expansion of Indo-European and Semitic (mostly through Arabic) should not obscure the fact that it is an extremely rare feature.

In the Caucasus-Middle East this is a trait shared by: Indo-European, North-East-Caucasian and Semitic (where it is reduced to two classes: masculine, feminine). Languages possessing grammatical genders, or nominal classes, on the IE model, tend also to be locally defined. Such are the Bantu languages in Africa, the Pama-Nyungan languages in Australia, and some language families in the Middle East and the Caucasus: Semitic, Indo-European and Nakho-Daghestani.

These are the only regions on the planet where languages display the classificatory system of the grammatical genders (or nominal classes). No indigenous American language on both continents, no Asian or Siberian language share this trait. It thus appears only in Africa, in the Bantu languages, and in Australia in the Pama-Nyungan family. It is thus an areal feature, shared as I said in the Old World by Indo-European, North-East-Caucasian and Semitic.

Classes are usually marked word-initially in NEC languages and word-finally in IE. The first (male, active) class is thus marked by an initial w– or u– in NEC: waša (boy, Ghodoberi); urši (boy, son, Dargwa); by the final –s in IE: equus (horse, Latin); anthropos (man, Greek).

A language from the Avar family such as Ghodoberi allows both initial and final markers. When we compare the formation of adjectives with class indicators in final position, we find thus:

CLASS I            CLASS II       CLASS III

IE        nov-us               nov-a             nov-um        (new, Latin)

NEC   bečeda-w         bečeda-j         bečeda-b        (rich, Ghodoberi)

A noun with no apparent class marker will thus be defined by its corresponding adjective. Nothing in homo indicates morphologically the class, but it becomes immediately apparent with an adjective: homo novus. The same happens in NEC.

The plural of the third class (neuter) is identical with the feminine singulartemplum novum (sg.) – templa nova (pl.). The same happens in NEC.

We thus arrive at the already proposed theory about the PIE (proto-Indo-European) ergative *-s theory. IE marks what we conventionally call the nominative case with an  *-s. This goes against the fact that in most languages nominative cases which mark the subject of a sentence are unmarked. The proposed ergative theory (whereby  PIE *-s is the marker of an ancient ergative, such as in the NEC languages, would help solve this problem, but it hasn’t been generally accepted so far. (Ergative is the case in which the actant, the subject of a transitive verb, takes a special termination.)

We now find that when used with transitive verbs (that is: when they acquire an active function), NEC nouns have in languages such as Avar (and the distantly related Chechen) the termination -sThis is the ergative case. When, for instance, the Avar či (man) is used with a transitive verb it takes the termination -s: čiy-as. The Indo-European active-masculine termination of the nominative (*-s) could thus appear to be the survival of a previous areal ergative case and would not go against the fact that in most languages nominative cases are unmarked.

This would also explain the feminine nominative forms in -s, such as in Latin: manus (hand), domus (house) or all the names of trees in -us: prunus alta.

A hand or a tree could be seen by speakers as active, being thus able to function in the ergative case with the termination becoming permanent regardless of the actual class (gender) of the noun. I personally met instances in which a Chechen boy would naturally say kafes, in a sentence in which the coffee had burned his hand, with the termination of –s the ergative case that the otherwise inactive word kafe wouldn’t normally take. Kafe-s was formed in such a sentence in the same way in which da (father) would be in the ergative: da-s (cf. IE: equus, anthropos, etc.).

That would explain why the nominative IE  *-s was not rigorously used for masculine. The Romans themselves could never decide whether dies (day) was masculine or feminine. It would solve the problem if we take it as a survival of another areal trait: an old ergative, such as the Avar-Chechen ergative case in  *-s.


Cf. also:

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/11/16/a-structural-comparison-of-etruscan-with-the-kartvelian-languages/

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/23/sucking-the-victims-mothers-teats-the-etruscans-and-the-caucasian-vendetta-2/

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 834 other followers