Skip to content

Bostan, dovleac și licori paradisiace

Copchil, bunica mă trimitea vara să păzesc pepenii (la “Bostană”, sau “Bostănărie”, căci creștea harbuji pe malul Ialomiței, neștiind eu atunci că-n poezia mistică sufi persană “bostan”, de unde ne și vine cuvântul, prin turcã, înseamnă pur și simplu: “Grădina Paradisului”).

Dacă bostănăria e pe malul apei, trebuie să fii atent la țiganii nonșalanți ce trec prin fața colibei și care, cât te uiți în altă parte, rup și aruncă-n apă pepeni pe care alții de-ai lor îi pescuiesc mai jos pe râu… căci harbuzul, oricât de greu, nu se scufundă, e ca un Moby Dick dungat, alunecând pe firul apei, tărtăcuța doldora de licori paradisiace, precum acel spermacet, sau spermanțet din capul balenei, de care scria Melville că-l poate îmbălsăma și pe Dumnezeu.

(Fragment din In punctul lui rebbe G., Polirom 2016)

 

Bo-stan, Afgani-stan, Uzbeki-stan, Paki-stan… sufixul persan/iranian –stan e același in toți acești termeni care țin de o geografie politică sau mistică. –Stan: termen indo-european, un loc în care stai. De la verbul *stha-, a sta. Stan este locul in care stau afgani, uzbeci etc… Ajuns, ca împrumut, si  la armeni, care își numesc țara Haiastan, țara armenilor (hai, Հայաստան). Același termen care a supraviețuit în română în stână (cf. textul meu Cu lingvistica la stână…).
.
Da, bo-stan, bostanul venit nouă din turcă, desemna inițial pur și simplu grădina paradisului. Mai precis: Locul Miresmelor – Bu-stan, precum Turki-stan, țara turcilor. Bu, bo, bui = miros în persană. De aici – bu-stan > locul în care miroase frumos, Raiul.
 .
Bustan/Bostan e echivalentul în persană al lui Pardes (paradisul, altfel zis: “locul cu gard”, termen tot persan, și al arăbescului Jennet = Rai, grădină). Despre acei bostani (pepeni) din Afganistan scrie împăratul moghol Babur, cuceritorul Indiei, când plânge în Babur Namah după dulcețurile din minunatul Kabul, lăsat în urmă după își mutase capitala în mlaștinile populate de jivine vicioase din Dehli. In plină vară, Babur făcea să vină pepeni (bustan) din Kabul până la Delhi, în masive lăzi cu gheață și paie, purtate de cămile deosebit de stupide.
.
Prin metonimie, “bostan” a ajuns să desemneze în turcă, limbă profund impregnată istoric de iraniană/persană pepenele, fructul paradisiac prin excelență. Procedeul e banal, sârbii și croații numesc roșiile, tomatele: paradajz. Așa că de la turci avem și noi paradisiacul bostan iranian, care inițial desemna doar pepenele. Au dreptate așadar cei care în dialect numesc câmpul de pepeni “Bostană” sau “Bostănărie”.
.
Iar la întrebarea de a ajuns nobilul bostan să desemneze vulgarul și fadul dovleac nu avem alt răspuns decât a trimite spre sărăcia și lipsa de imaginație a neamului nostru. Li s-a părut lor, în trecut, că trista cucurbitacee mai cunoscută ca dovleac (dovleac venind tot din turcă) e tot un fel de bostan (pepene). I-au zis dovleacului bostan și așa a rămas. Dar bostan era inițial doar pepenele, harbuzul.
.
Ba chiar a devenit și nume propriu, ca acel maior Bostan de la Securitate care mă interoga pe mine și despre care Luca Pițu scria aici, în  “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt” ( din: La cafeneaua hermeneutică, Nemira, 1998).
.
Acum: Bostan = Grădina Paradisului, da, însă Bostan a mai fost și titlul dat unor culegeri de poeme mistice sufi scrise în persană, precum Bostan-ul lui Sa’adi (1257), matricea genului, urmat de Gulistan, tot al lui Sa’adi (Grădina Rozelor, 1258, de la gul, gül = trandafir ).
 Despre  gul, gül = trandafir am mai scris și aici:

A rose is a gül is a gül is a gül…

Ce fel de poezii sufi erau strânse într-o colecție numită Bostan (sau, alternativ, Divan = Sfat)? E știută, poate, aversiunea mea pentru anosta și snob-supra-evaluata poezie sufi despre care am mai scris în câteva rânduri, de pildă:
Iată un exemplu din Bostan, culegerea de istorioare și aforisme a lui Sa’adi:
.
Două lucruri sunt de neconceput:
Să mănânci mai mult decât poți și să mori înainte de sorocul hărăzit.
.
Transcris fonetic:
Do ciz mahal-e-aql ast:
Hordan-e peș az razq-e maqsum o mardan-e peș az waqt-e maalum.
.
Dar toată proza persană e la fel de săracă, dintotdeauna și până azi. Un exemplu: în Humayun-nameh, cartea scrisă prin 1550 de Gulbadan, de fata împăratului Babur, ni se spune cum acesta, Babur împăratul, a primit o scrisoare de la un vag văr din Samarkand, Sultan Husein Mirza care îl invita:

Pregătesc un război împotriva nației uzbek; dacă poți ajuta și matale, ar fi tare bine.“

(ما خیال جنگ با وزبگ * اگر شا هم بیاید  بسيار خوب است

Babur cere atunci un sfat de la Dumnezeu și pleacă la război.

”Dacă poți veni și matale, ar fi tare bine.“ Pe lângă faptul că avem acolo echivalentul unui Wikileaks medieval, vedem și sărăcia imaginației celor pentru care fructul zemos al pepenelui a fost numit simplu: paradis, bostan.

Cf. și:

Despre curcubeu, castraveți, cocoșați și cucurbitacee

A rose is a gül is a gül is a gül

Cu lingvistica la stână…

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)

 
Linkuri spre noi dezvăluiri despre sufism :

Sfîntul derviș din Babadag… (Sarî Saltuk, unul din islamizatorii Balcanilor, e o altă ipostază a lui Nastratin)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

Allah e un gospodar (citind “Sufism and Taoism” in croatã)…

.
Despre sufismul cecen :

Mic breviar cecen…

.
Linkurile de mai sus au și sublinkuri… Filmul complet Iubiții Domnului/ Howling for God poate fi văzut aici :
.

Iubiții Domnului

http://cinepub.ro/site/iubitii-domnului-dan-alexe-1997/

iar cu subtitluri englezești:

Howling for God

Sfânt și profet cămătar într-o nuvelă egipteană de netradus : o nouă privire spre Hagi Tudose…

Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)

Despre banalitatea poeziei sufi si despre inima comparată cu o frigăruie sau un kebab :

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

și

Huzur, Eric Clapton, Che Guevara și teologia musulmană a Prezenței divine

și

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Când Luca Pițu scria “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt”… Inventarul unei moșteniri ratate

The astounding vanishing act of Stavros Lambrinidis

Stavros Lambrinidis, foto: EPA/BREIT ROALD

.
One would think that with Europe surrounded by disasters, the Mediterranean sea a giant liquid cemetery, and the dire state of the refugees in Europe, the EU would need the equivalent of a UN High Commissioner for Human Rights.

Holy Grail!… Europe does indeed have, since July 2012, a Special Representative for Human Rights: Stavros Lambrinidis (55), a former Greek foreign minister (a Socialist, technically). Catherine Ashton gave him that job, shielded under EEAS, the EU’s External Action Service, and sternly instructed him to never, ever open his mouth in public. Or do anything, for that matter. And stay hidden.

Lambrinidis thoroughly followed the instructions and set himself the task of achieving an extremely demanding vanishing act. No interviews. No press releases. No communiques, or press conferences. He doesn’t exist. Just takes home the huge salary, month after month, year by year.

He takes home some twenty thousand euros every month. Since 2012, he never had a press conference, never published a press release, never said anything about the refugees crisis.

After the Socialist British baroness left EEAS in 2014 and the Italian Socialist Federica Mogherini landed at the head of EU’s diplomacy, Lambrinidis stubbornly hid and kept quiet. He was severely traumatised by Ashton, or maybe he’s just afraid of women.

The elusive Lambrinidis sometimes tweets photos of himself in the company of bearded gentlemen, under captions such as:

Always a pleasure to discuss HR situation in world w UN High Commissioner for Human Rights Zeid Al Hussein”… (a Jordanian prince sent out there to defend our rights as humans).

Lambrinidis has a Facebook page with 400 followers… I thought staff at EEAS would be larger than this) His FB page sends us for more information to a long-vanished phantom website: http://www.lambrinidis.gr/.

I started targeting his roaring silence, end of 2013. First, insistently, through the usual EEAS services and corps of spokes, all embarrassed by the opaqueness they had to protect. Impossible to get hold of a phone number, so I dug for his email, buried deeply inside a PDF file on the EEAS website.

Let’s take one polite message I sent him on… on 13 Feb. 2014 (never got an answer, even after I resent the same message many times):

“Dear Mr Lambrinidis,

“The weekly New Europe, with which I collaborate as Brussels correspondent, would like to interview you about your activity as EU Special Representative for Human Rights” etc… (- the rest of the email was detailing the usual banalities a newspaper tells a politician to reassure him of their good intentions.)

No answer. I kept mailing, for more than one year, then I simply sent him (and the EEAS services as well) a set of questions.

Again, nada. Nix. Silence, although it was a nice message. It said:

— “Dear Mr. Lambrinidis,

“Given that I have not yet heard from you, let me provide you with a number of questions that I would like to submit to your attention.

— What would you consider to be your greatest achievement since you took office in July 2012?”

Then some mild questions:

“— How is your office dealing with the refugees crisis? — What are the means at your disposal? Staff? Expertise? Budget? —Who are you accountable to? — How often do you submit reports on your missions?”

Then: “— Do you consider that in view of the global developments your office will gain in importance, and if yes, is that something we have to be worried about?”

Of course, that’s a closed-ended question, of the kind that journalists avoid, since it can be brushed off with a simple “yes” or “no”… But he could have answered that one. It was a friendly hand.

I resisted the urge to ask about his salary. I’m told it’s as large as that of a Commissioner. Something like 20,000 (twenty thousand) euros per month. Deservedly so for someone who is also “Emeritus Professor at the Mariupol Institute of Humanities of the Donetsk University“… yes, you know, that place in Ukraine where there is a humanitarian crisis and a war is raging, as they say in good journalism.

Pantere Parfumate: O spovedanie la hammam

salm

Pantere Parfumate Cap.:  O spovedanie la hammam

Căutam să postez un nou capitol, work in progress, care ar defini mai bine personajul lui Salman din viitorul meu roman “Pantere parfumate“, mercenar cecen, șef de mafie în Moscova atunci când nu e luptător în rezistența din văile Caucazului, când am dat de o poză veche cu el !…

Uitasem cu totul poza asta, singura pe care o am și care arată un pic din aspectul fizic al lui Salman, ba chiar i se vãd ochii, privirea aceea goală, care, deși nu era un om în aparență puternic, îl făcea înspăimântător, căci se deschideau spre un vid moral absolut.

Iată așadar și poza, și draftul de capitol. Rezumat cap. anterioare: Naratorul se află, împreună cu Eva, într-un sat cecen, la munte, pregătindu-se, ajutat de clanul care îl găzduiește și protejează, să urce muntele până la gruparea de rezistență a lui Șamil, unde i s-a promis că va putea filma amputarea mâinii unui hoț, așa cum o prevede șaria.

Satul este Makhketî, cătunul cecen de la munte în care orice rus știe că se petrece prima parte a înfiorătorului roman al lui Tolstoi Hagi Murat.

In Hagi Murat al lui Tolstoi (de la numele personajului istoric, răzvrătitul cecen din timpul cuceririi ruse a Caucazului), roman care descrie dementele distrugeri la care se dădeau rușii sub comanda psihopatului vice-rege Iermolov, lucruri la care Tolstoi a asistat si care l-au dezgustat profund, în roman așadar personajul Sado se întoarce în satul său, pe care îl găsește distrus.

Cu precizie jurnalistică, Tolstoi descrie ruinele, morții mutilați (propriul fiu al lui Sado) și cum rușii întinaseră fântâna și moscheea, pentru a nu mai putea fi folosite (aici pudicul Tolstoi nu dă detalii, spune doar: Фонтан был загажен)…

După care Tolstoi are această tulburătoare imagine, acolo în satul Makhketîî :

“Nimeni nu pomenea vreo ură pentru ruși. Ceea ce simțeau cecenii, de la cel mai tânăr la cei bătrâni, era mai puternic decât ura. Nu putea fi ură, pentru că ei nu priveau javrele de ruși ca pe niște oameni, ci era un amestec de scârbă, dispreț și nedumerire în fața smintitei violențe a acelor făpturi, așa încât dorința de a le extermina, precum dorința de a extermina șobolani, păianjeni veninoși sau lupi, le venea cecenilor natural, ca instinctul de conservare…”

 

 Pantere Parfumate  Cap.:  O spovedanie la hammam

După masa la crâșmă, aveam rezervat hammamul, unde trebuia să mergem cu toții pentru abluțiuni rituale, obligatorii înainte de o amputare. Curățenie completă. Femeia nu conta, putea să se spele singură acasă, așa că i-am încredințat camera de filmat Evei, rugând-o să o pună la încărcat. Bateria se golise și aveam să filmez prin sat după întoarcerea de la munte, odată încheiată ceremonia pedepsei cu amputarea în bârlogul lui Șamil. Nu mă temeam pentru vreme, avea să fie la fel de frumos și la întoarcere, căldarea climaterică de pe acel înalt platou înconjurat de munți asigura o climă constantă, nici prea cald vara, nici frig iarna.

Un sat banal, aducând chiar cu unele cătune din Moldova. Case fără etaj, cu acoperișuri în pantă, ascunzând poduri înalte, pentru grâne. Acoperișuri din tablă, mai rar din țigle. Garduri înalte, din ciment, cu uriașe porți de metal vopsite în albastru sau verde, care ascund curtea. Putere absolută a stăpânului casei în interiorul curții.

Pășeam gânditor lângă Salman, reproiectându-mi în cap coșmarul din zori, când iar căutasem să violez mumia lui Lenin, după ce mă strecurasem nevăzut în Mausoleul din Piața Roșie. De astă dată, reușisem să îmi vâr varga în gura venerată, însă menghina dinților cadavrului îmbălsămat se închisese pe mine, căutând să mă hăpăie.

M-am scuturat când Salman mi-a vorbit, mergând agale lângă mine:

— Întotdeauna am vrut să am un prieten ca tine, mi-a spus pe neașteptate.

L-am privit surprins și îmi zâmbea larg, fără nici o ambiguitate. Văzând că nu spun nimic, a urmat:

— Te gândești că venim din lumi așa diferite, știu. Dar eu vreau ca tu să rămâi cine ești și să fim prieteni așa cum suntem. Mie nu-mi pasă că tu mănânci melci și picioare de broaște și alte scârboșenii de care eu nu m-aș atinge. E cultura voastră, așa ați fost învățați. Eu știu doar că am avut noroc să mă nasc cecen și musulman. Dar n-am nici un merit. Puteam, de pildă, să mă nasc evreu și acum m-aș fi culcat cu maică-mea.

L-am privit și mai surprins:

— Ce vrei să spui?

— Evreii se culcă cu mamele lor înainte să devină bărbați, nu? De-aia sunt așa legați de mamele lor, au un legământ, așa e în religia lor.

Și cum îmi urmărea stupoarea și vedea că e autentică:

— Doar toată lumea știe asta. Ce, nu e așa?

— Nu, i-am spus ferm, aproape răstit.

M-a privit trist.

— Crezi cumva că pot fi numit antisemit fiindcă nu-mi plac jidanii?

— Da.

— Te cred, mi-a spus demn, după un efort. Sunt antisemit atunci. Eu sunt incult, dar înțeleg un om cu o inteligență ca a mea. Am încredere în tine. Aș vrea să mă înveți multe. Aș vrea să înțeleg cine ești, ca să țin și mai mult la tine.

Mergând lângă mine, care tăceam, a murmurat:

— Și eu am mâncat odată melci, când eram la ocnă. N-am spus niciodată nimănui.

Și a continuat să bodogănească:

— Mi-e greu uneori, ce crezi? Sunt incult, dar mă interesează multe. Nu mă ajută mult să-mi petrec ce mi-a rămas din viață pe lângă Ali și tâmpitul lui de frate. Da, grasul de Ramzan. De când te cunoaște tot spune la toată lumea că el ar vrea să devină jurnalist. Dar are deja 40 de ani și n-a deschis niciodată o carte. Sunt oameni buni, clanul lor, însă nu concep alt fel de viață. Eu am mai citit, știi? Mă crezi? Poți să mă pui la încercare. Eu l-am citit pe Dumas, de pildă. Și vreau mereu să-mi găsesc limitele. Eu nu mă tem de nimic. De-aia, deși sunt așa firav, le e frică de mine.

— Îți mulțumesc că m-ai lăsat să câștig la skanderbeg, i-am spus aproape în șoaptă.

— Și tu ai făcut bine că l-ai lăsat pe Ali să câștige. Are nevoie să se împăuneze. E bună dreptatea în competiție, dar șeful trebuie să rămână șef.

Ajunseserăm la hammam, o clădire lungă, cu ferestrele zidite, ce părea să fi fost căminul cultural comunist al satului. La intrare, cel care rupea biletele și număra banii pe pipăite era un orb tânăr. Valea cu două concavități acoperite de piele fragilă erau semnul unei explozii în plină față.

— Oare orbii plâng? îmi șopti copilăros Salman pe când intram.

N-am știut ce să-i spun și deodată m-am umplut de tandrețe pentru el.

Hammamul era într-un uriaș subsol prevăzut cu țevi în canal prin care ieșeau aburii. Totul era nou și improvizat și de proastă calitate, nimic de-a face cu minunatele băi – pe care le văzusem la Tbilisi și despre care Dumas a scris că a trebuit să își lase plămânii în vestibul, din cauza aburilor sufocanți.

Salman m-a uleiat mai întâi. Zăceam pe burtă, brațele întinse de-a lungul trupului, încordat de tulburare. Uleindu-mă, m-a mângâiat de mai multe ori în fanta feselor.

M-am scuzat pentru colăcelul de pe șolduri și burtă.

— O să-mi dispară în călătoria asta, i-am spus gâtuit, atât din pricina poziției, cât și a tulburării.

M-a asigurat că sunt bine așa.

M-a frământat peste tot, făcând să-mi trosnească toate articulațiile, până la ultima falanga a degetelor, dislocându-mă complet.

A urcat pe mine, mai întâi călcându-mă în picioare, trosnindu-mi coloana cu genunchii, făcând “ursul”, ca apoi să-mi bată darabana cu palmele pe buci, amintindu-mi de toaca bunicului în copilărie, bunicul meu paraclisier care mă învața ritmuri complexe de bătut cu ciocănelele pe larga tablă de lemn spânzurată vertical în turnul clopotniței.

Și, amestecând în cap cadavrul îmbălsămat al lui Lenin și ceremonia sufi din sat la care tocmai asistasem mi-am amintit vechea învățătură a sufismului, ca o parabolă pentru abandonul total: că discipolul este în puterea învățătorului precum “un cadavru în mâinile îmbălsămătorului”.

E însă oare posibil ca Salman să fie…? Hm? Așa cum mă mângâia și mă freca… Ai lui l-ar masacra cu bâtele dacă ar bănui. Dar acolo, în cei 15 ani de ocnă în Gulag, de câte ori va fi fost Salman bătut și violat? Goliciunea din ochii lui, calmul permanent, vidul moral, mișcările alunecoase de motan căpătau deodată un alt sens.

— Tu nu crezi în Dumnezeu, nu-i așa? m-a întrebat deodată, masându-mă, părând neafectat de aburii fierbinți.

N-am ezitat mult, Salman nu trebuia mințit.

— Nu, i-am spus, aproape ca un oftat.

Tăcea.

— Dar tu, Salman? Tu crezi?

Nici un răspuns.

— Nu știi, nu? Nu știi dacă crezi? am insistat.

A pronunțat repezit, forțându-se:

— Când treci prin ce-am trecut eu îți pui multe întrebări.

A început să mă biciuiască cu o măturică din crengi fine, făcându-mă să simt că pielea îmi explodează în fâșii roșietice, precum zdrențele acelea colorate agățate de pelerini prin copaci la mormintele sfinților sufi, din care numai satul ăsta avea vreo trei.

M-am lăsat mângâiat, frecat, biciuit în continuare, maltratat fiecare mușchi dureros, mâinile lui alunecându-mi regulat în fanta din ce în ce mai relaxată a feselor.

— In primul război cu rușii, după ce tu ai plecat de aici, noi ne trăseserăm spre munte, iar rușii, intrând în sat, au prins un bărbat, unul singur care rămăsese să îngrijească ceva. L-au căznit zile în șir, după care au spus că a fugit. Dar părinții lui știau că îl omorâseră și au mers să îl răscumpere. Rușii cereau răscumpărare pe cadavre, știi?

Am dat din cap, cu fața lipită pe piatra mesei de masaj.

— Când bătrânul, tatăl, a ajuns la ei cu banii i-au înmânat un sac cu măruntaie.

A început să bată iar darabana pe spatele meu, scrâșnind, gâfâind, cu suflul scurt.

— Un sac cu măruntaie, atât rămăsese. Nici măcar nu se putea ști dacă mațele alea împuțite și oasele rupte proveneau de la un om sau de la mai mulți.

S-a oprit o clipă, trăgându-și respirația prin aburi. M-a întors cu un gest scurt pe spate, m-a încălecat și a început să-mi fricționeze acum umerii și pieptul, fixându-mă prin ceața fierbinte.

— Lăsaseră șase militari în sat, retrăgându-se spre Vedeno. Noi am coborât de la munte, i-am încercuit și i-am prins. Vrei să știi ce le-am făcut? He? Vrei să știi ce le-am făcut?

Mă fricționa și mă strângea și pleznea din ce în ce mai violent, însă nu mai simțeam durerea. Aveam ochii pironiți într-ai lui ca hipnotizat.

— Am coborât tiptil și i-am prins când erau la masă. Ne-am desfătat mai întâi privindu-le vreme îndelungată panica. Vreo două ore i-am privit, așa dezarmați și strânși unul în altul într-un colț al bucătăriei, în vreme ce ne sfătuiam între noi, în cecenă, ce aveam să le facem. Mai toți erau foarte tineri, afară de comandant, dar n-am simțit nici o milă, nici un fel, nu. Nici o milă. Trebuia făcută dreptate, sec, fără sentimente.

— I-am pus să aleagă care din ei avea să moară imediat, jumătate, trei din șase. Au stat și au negociat în vreme ce noi priveam și examinam și ne miram de orbirea lor, căci se străduiau să născocească mecanisme de tras la sorți prin care fiecare căuta să rămână în viață, nebănuind că cei trei care aveau să moară imediat erau cei norocoși.

— Când, sub influența căpitanului, au fost aleși trei, le-am tăiat de îndată gâtul. Eu i-am tăiat unuia, a fost atunci prima oară și n-am simțit nimic deosebit, era ca o oaie, e la fel ca atunci când tai beregata unui berbec, aceeași consistență, aceeași rezistență a tendoanelor, tu pronunți Allahu Akbar, împungi, apeși, faci o mișcare circulară și retezi până la coloană. Sângele țâșnește prin carotidă… Dar, spre deosebire de oi, la oameni se întâmplă altceva, care te poate urmări după aceea…

S-a oprit o clipă din masat. Nu ne puteam lua ochii unul de la altul.

— Omul țipă prin gâtul tăiat. Se aude un vâjâit de la aerul care iese din plămâni, țipă pe acolo, prin gâtul fără cap. Basmele ne-au mințit. Când în basme eroului i se taie capul nu ni se spune că el țipă pe acolo, prin gât, la aer, ca o cucuvaie.

Mă mângâia acum tăcut, mâna lui atingându-mi sfârcurile, stânga-dreapta,  ca ștergătoarele unei mașini.

Cum tăcea, fixându-mă cu privirea lui goală, l-am îndemnat să continue.

— Ai spus că cei trei morți erau norocoșii.

A avut un rictus înspăimântător.

— Pe cei trei vii i-am cuplat cu cei trei morți. Pe fiecare l-am legat strâns de un cadavru, față în față, cât mai strâns, membru de membru bazin de bazin, chip lipit de chip. Ca niște împerechieri drăcești. Fiecare săruta un mort, gură la gură, și i-am lăsat așa în pădure, știind că au să se căznească mai rău ca în iad pe măsură ce cadavrul de care era legat fiecare avea să putrezească și să facă viermi. Gură la gură, ochii holbați în împuțiciunea aia, membrele rigide, o oroare permanentă mai rea decât moartea, animale care dădeau târcoale. Primele trei zile au urlat aproape în continuu, implorându-ne să îi omorâm. Din când în când mergeam să îi privim, dar și ca să ațâțăm în ei speranța că am putea să-i dezlegăm. După trei zile mai țipa slab numai unul. Eu am fost cel care am mers și le-am dat foc, cu benzină, așa direct, vii, dacă mai poți numi asta resturi de viață.

— Ai făcut bine că le-ai pus capăt suferințelor, am spus, știind că formulez ceva plat.

M-a împins cu pumnii în piept, făcând să-mi trosnească sternul.

— Nah. Am făcut-o pentru că începuse să miroasă prea tare, chiar și cei care putrezeau de vii.

Și-a trecut o mână pe față.

— Așa, pentru că m-ai întrebat dacă eu cred în Dumnezeu.

Și tocmai atunci a intrat Ali din chilia aburindă de alături, masiv, burtos, păros, nebănuitor.

— Ce faceți, vă futeți? a hohotit întinzându-ne sticla de vodcă.

Salman a luat-o tăcut, imperturbabil, nesurâzător și a tras un gât.

— Atât ! a decis Ali smulgându-i-o. Avem o ceremonie sacră de împlinit.

Ne-am șters și îmbrăcat în tăcere, fără să ne privim, eu și Salman. Știam că doar profeții falși invocă apocalipsa. Cei adevărați învață că atunci când ai văzut Răul nu mai bodogănești despre el.


10483619_774157899284717_1673336049145061175_n

Ce este PPE? ( întru risipirea câtorva mituri)…

Iohannis nu merge astăzi la mini-summitul partidului lui politic PPE (Partidul Popular European), deși ar fi fost rara ocazie să se întâlnească cu Merkel, Juncker și alții în afara negocierilor cu ceilalți lideri politici UE de alte tendințe politice (socialiști, liberali, sau naționaliști anti-europeni, în cazul Poloniei).

E just, așadar, ce scrie pe site-ul prezidențial pentru zilele astea, 9-10 martie: — “Nici o activitate”.

Întotdeauna, înainte de un summit la Bruxelles, liderii se strâng separat pe familii politice. Astfel, la PPE, unde e Iohannis, este prilejul să discuți cu Merkel, Juncker, Rajoy, Tajani sau Orban… dar Iohannis nu merge, deși e in Bruxelles (summitul incepe abia seara; click pe poză pentru a vedea invitații).

ioh

Acum, eu nu sînt cîtusi de puțin apropiat de PPE, insa am „acoperit“ activitățile acestui partid transnational de când sînt jurnalist in Bruxelles, de aproape un sfert de secol, iar incepand din 2005-2006, când am tradus, din germana in franceza, cartea lui Thomas Jansen Istoria Partidului Popular European ( publicată de editiile PPE in 2006), am intervievat si am discutat cu majoritatea figurilor importante ale partidului.
.

PPE se află la originea UE

eu_flag_1496893c

Intr-adevar, toate marile figuri fondatoare ale UE au fost PPE sau precursori crestin-democrați ai partidului, de la Schuman și Adenauer, trecând prin De Gasperi si pana la Helmut Kohl, toți au fost PPE, promovând federalismul european și împăcarea franco-germană intr-o vreme cînd multi socialisti inca mai flirtau cu euro-comunismul si cu Moscova.

PPE este cea mai eurofilă formatiune politică din Parlamentul European, mai mult chiar si decât majoritatea politicienilor de stânga. Deși latura sa umanist-crestină a fost mult atenuată in ultimele doua decenii, simbolurile rămân, cum ar fi de pilda coroana de 12 stele pe fond albastru care simbolizeaza Europa si care nu e altceva decât coroana Fecioarei in iconografia catolică clasică. Cele 12 stele nu au simbolizat vreodată numărul de tari din UE, stelele au fost 12 de la inceput si sint apostolii din coroana Fecioarei.

stars-panenka-marie

In Parlamentul European, dreapta moderatã a crestin-democratilor se afla dintotdeauna între-o infruntare permanenta cu socialistii. Primii au actualmente 217 de locuri, ceilalti – 189, dintr-un total de 751. Cele doua formatiuni sunt rivale in special pentru chestiuni de putere si bani: controlul comisiilor parlamentare si fondurile pe care le primesc grupurile transationale.

PPE nu este un partid al dreptei dure 

Crestin-democratii (Partidul Popular European, PPE, din care face parte si PNL-ul) nu sint de altfel un partid de dreapta in sensul est-european, dur, al termenului. Ei nu sint o masonerie capitalistă. Dreapta reala in Parlamentul European incepe cu liberalii, minoritari.  Paradoxul e doar aparent, intrucat crestin democratii europeni sînt mai apropiati de socialisti in chestiunile sociale si economice si se deosebesc mult de liberali. Se întâmplã deseori ca PPE sa voteze in chestiuni economice alaturi de socialisti si impotriva liberalilor. Etichetele dreapta-stanga sint astfel foarte nuantate in contextul Parlamentului European.

PPE nu sînt “conservatorii”

Li se spune deseori, absolut impropriu, “conservatorii”. Termenul de “conservatori” ii desemneaza pe Tories britanici, eurosceptici, care nu mai fac parte din PPE încă de la începutul actualei legislații europene, când au părăsit PPE (spre usurarea multora din partid) pentru a forma un mic grup împreună cu “conservatorii” cehi, la fel de eurosceptici, ai lui Vaclav Klaus. Încă de când Marea Britanie a intrat in (pe atunci) Comunitatea Europeană, in 1972, mulți membri PPE importanți au fost împotriva primirii conservatorilor (Tories) in PPE. Conservatorii britanici au fost primiti initial pentru a umfla numarul membrilor si vreme de decenii au adus doar probleme in PPE, insuflandu-si euroscepticismul si aducând o tradiție de dreapta de tip liberal care mergea împotriva traditiei umaniste a PPE. Plecarea conservatorilor, chiar dacă a redus numeric PPE, a restabilit parțial coeziunea doctrinara a formatiunii.

PPE azi

E un grup transnational compus din oameni cu interese diverse si din formațiuni politice heteroclite. PPE este apoi, ideologic, mult mai compozit decit socialistii. Desi ramane principalul grup, PPE e o formatiune ce se straduie din ce in ce mai greu sa-si gaseasca o linie politica coerenta. Contururile sale ideologice au devenit tot mai confuze, pe masura ce PPE a acceptat ca membri unele formatiuni politice de tendinta neoliberala. Asa e FIDESZ din Ungaria, al lui Viktor Orban, sau asa a fost cand a fost primit din Italia partidul lui Berlusconi. Formatiuni ad-hoc, create in jurul unor personalitati al caror profil politic nu corespunde vechiului mesaj umanist si crestin-democrat pe care s-a construit PPE. LA fel, din România a fost primit PNL-ul, deși teoretic e un partid liberal. (Din România fac parte: PNL, UDMR, PMP și… teoretic, da: PNȚCD.)

PPE a fost condus și șlefuit, vreme îndelungată, din 1990 până în 2013, de belgianul Wilfried Martens. Acesta a introdus toată indemânarea eurofilă belgiană (belgienii au fost întotdeauna suprareprezentati in toate structurile pan-europene) si un umanism moale, dar a si impus fidelități contestabile. In mai multe interviuri pe care mi le-a acordat, Martens s-a pronuntat astfel in mod repetat pentru primirea Turciei in UE. La urma urmei, Martens a continuat sa il aprecieze personal pe Ciorbea chiar mult timp după dezastrul electoral total al PNȚCD, iar tãrãniștii lui Aurelian Pavelescu continuă sa fie membri PPE, alături de PNL, PMP și UDMR.

In ciuda protestelor lor, popularii sint asociați acum în Europa cu măsurile de austeritate. Politicienii PPE domină instituțiile europene, de la președintele Parlamentului European, Antonio Tajani, pîna la presedintele Comisiei europene, Jean-Claude Juncker. Ei au pierdut de altfel mult teren, în ultima vreme, în Europa centrală și de est.

Și, desigur, Merkel este PPE, împreună cu Juncker cea mai importantă figură din formațiunea transnațională… dar Iohannis nu merge astăzi să se vadă cu ei la summitul formațiunii lor politice.

O să îi vadă seara, oricum, odată cu toți ceilalți.

——–

 

Akinakēs: decriptarea unui termen greco-scit, sau la ce ar duce o colaborare autentică între arheologi și lingviști

17092242_1447610735258734_1088281058_n

Dorind să arătăm la ce ar putea duce o colaborare serioasă între arheologi și lingviști, am decriptat, la rugămintea lui Cătălin Borangic un termen militar, akinakēs, ἀκινάκης, care la Herodot e dat ca însemnând un pumnal pe limba sciților. Termenul e analizat de un cercetător rus, Sergey Kullanda, care îi atribuie o origine nord-caucaziană (cecenă, nakh) în articolul:

External relations of Scythian [language]

Deși sceptic inițial, am constatat soliditatea, sau caracterul verosimil al majorității reconstrucțiilor lui Kullanda, care are  are o erudiție formidabilă și e convingător mai peste tot, mai puțin în cazul acestui pumnal akinakēs, despre care el are asta de spus:

The word ἀκινάκης used by Herodotus to call Persian (VII 54) and Scythian (IV 62; 70) swords (cf. also Sogdian kyn’k ‘id.’) cannot belong to the inherited Indo-Iranian wordstock where *ki would have become ci. In Greek it is regarded as a loanword, either Iranian (Frisk 1960–73, I: 53) or ‘Pre-Greek rather than Iranian’ (Beekes 2009, I: 51), with no suggested etymology. The word can be traced back to Proto-Nakh *ɦāhḳ́īneḳV ‘iron knife’: *ɦāhḳ́i ‘iron,’ cf. Chechen ēčig, Ingush äšk8, Batsbi _ajhḳĭ ‘id.’ + suffix forming adjectives ­in + neḳV ‘knife,’ cf. Batsbi neḳ ‘id.’ — for North Caucasian etymology see NCED: 851–8529.

Acum, autorul presupune așadar o origine cecenă (nakh). La prima vedere pare a avea dreptate, sau cel puțin reconstrucția lui e plauzibilă. (Nu luăm în seamă, desigur, cecena modernă, atestată în scris doar din sec. XIX, unde pumnal e hingeal (khindjal), împrumut recent din turcă, ca și hangerul românesc. Vorbim de ceea ce putem deduce prin compararea cecenei cu limbile nakh surori, ingușa și batsbi.

Kullanda spune că avem acolo la origine o expresie proto-nakh care ar însemna “cuțit de fier”.

Problema care se ivește imediat este că termenul proto-nakh pentru fier conține o palatală, č sau j (ēčig = fier în cecena de azi) și că pentru a justifica akinak sau akinakē (-es fiind o terminație elenizantă) trebuie să trecem prin multe contorsiuni precum a presupune dispariția palatalei sau j.  Sufixul -in pentru formarea adjectivelor e corect, iar termenul pentru “cuțit de fier” ar fi într-adevăr ēčigiin nek în cecenă, dar trebuie să ne păzim de construcțiile forțate, mai ales că în cecenă avem un ē- lung la inițială care nu ar explica a- din akinak.

Ca o armă să fie numită “cuțit de fier” de către o populație presupune apoi ca acea populație să fi folosit în special cuțite de os sau bronz pentru a justifica adjectivul  “de fier” pentru un pumnal. Populațiile Caucazului, la vremea în care sciții dominau câmpiile din nordul mărilor Neagră și Caspică, practicau de multă vreme metalurgia fierului. (De fapt, precizează Cătălin Borangic: metalurgia fierului chiar acolo a început! Primele cuptoare si prima metalurgie a fierului sunt întâlnite la un trib din Caucazul de sud, tehnologie secretă vreme de câteva secole, ca apoi să cadă in mâna hitiților.)

Apoi, a presupune că cecenii (nakhii) ascunși în văile piemontului Caucazului, dar mai ales în vârful muntelui, unde au avut tradițional contacte mai mult cu cei de pe versantul sud (kartvelienii = georgienii) au putut transmite termeni militari și de civilizație puternicelor federații tribale ale sciților iranieni presupune un alt efort de imaginație. Istoricii, etnografii și arheologii știu că influența culturală s-a manifestat întotdeauna dinspre câmpie spre munte, nu invers. (Acolo unde eu am dat un exemplu de împrumut plauzibil, dinspre nakhi/ceceni spre indo-europeni, acesta se plasează în preistorie, inainte de dislocarea indo-europenilor din regiunea Caucazului – mai multe linkuri la sfârșitul textului.)

La fel, întreaga mitologie nord-caucaziană, la toate popoarele, indiferent de limbă, este de origine iraniană: e vorba de epopeea Narților, unde eroii au cel mai adesea, nume iraniene ușor de identificat, cum au arătat-o și Abaev și Dumézil.

Sciții sunt cei care au urcat până în Caucaz, iar elitelor lor erau deja elenizate in parte. Oseții de azi sunt urmașii lor.

In treacăt fie spus, autorul nu menționează deloc faptul că scita era o limbă est-iraniană, răsăriteană, devenită, în urma migrației prin stepă, limba iraniană cea mai occidentală in termeni geografici. Astfel, schimbarea fonetică ce pare, pentru el, a distinge scita de restul limbilor iraniene, care e trecerea    d > δ > l  (cf. numele scit al castei regale Παραλάται, comparat cu avesticul paraδāta, o dinastie mitică) s-a petrecut identic în paștună, unde padar  >  plar = tată, dasa  > las = 10. De fapt, toate trăsăturile fonetice care pentru autorul rus pun scita aparte se întâlnesc și în paștună. Și astăzi, oseta din mijlocul Caucazului, descendentă directă a limbii iranienilor din stepe, rămâne limba cea mai apropiată de paștună, aceasta rămasă în capătul oriental al ariei iraniene.

In realitate, atât rădăcina *ak– din akinak-, cât si terminația -s sunt indo-europene. *Ak– este o rădăcină pan-indo-europeană pentru a desemna ceva ascuțit. E rădăcina folosită, atât în greacă și latină, cât și în germanică și de fapt în toate limbile indo-europene pentru a desemna un vîrf, un obiect ascuțit pentru a împunge, ba chiar un vârf de munte sau de ou.

Este ceea ce se numește o rădăcină cu flexiune heteroclitică, urcând până la un inanalizabil *ak- care ar fi avut genitivul *aknes. (Găsim resturi de flexiune heteroclitică în mai toate limbile I-E, precum în latină: iter, gen. itineris).

Această rădăcină a noțiunii pentru a împunge cu un vârf ascuțit se regăsește în latinescul arhaic acus (acul moștenit de noi, da), dar și acies; în gr. akis, ἀκί𝛓 (o armă de străpuns, termen atestat în greaca arhaică, cf. referință la final în Chantraine); ak-ro-s, cu extensia -ro-, tot în greacă, pentru a desemna un pisc. De aici: Akro-polis, cetatea din vârf: akro-polis.

Aceeași rădăcina ak- a dat in engleză egg– “ascuțitul”. Exemplele pot continua pe multe pagini.

Rădăcina există și în limbile iraniene și în sanscrită. Sciții erau indo-europeni, desigur, iranieni. Dar acolo avem o problema de netrecut, care ne arată ca akinakēs e un împrumut hibrid din greaca pontică, sau dintr-o limbă indo-europeană din regiune care nu e atestată altfel (autorul însuși amintește alte populații indo-europene care au trăit în stepele pontice, între țărmul mării Negre și regiunea Caucazului de nord, precum sindii, sindoi). Rădăcina *ak- este așadar omniprezentă in iraniană si sanscrită… dar sub forma previzibila *as– in iraniana si *– in sanscrită. *Ak– iranian nu este posibil, pentru că limbile iraniene fac parte din sub-grupa limbilor numite convențional satemopuse limbilor centum, ca greaca și latina (termenele centum/satem trebuie însă folosite doar clasificatoriu, ele nemaiavând azi relevanța ce li se atribuia, cf. link în final).

Pornind de la ipoteza unei rădăcini indo-europene care de la rădăcina *ak- a împunge, a înfige, creează un termen adjectival akin– pentru un instrument de ucis prin înjunghiere (*ak- nu sugerează niciodată tăișul, ci doar vârful: acus, akis, egg, akro-polis), vedem imediat că partea a doua a termenului, terminația compusă finală –ak-es este marca unui diminutiv.

Diminutivul -în  –ka sau -ak (simplă coincidență sonoră cu rădăcina *ak-) e prezent pe o largă arie indo-europeană și este productiv chiar și astăzi: skili = câine in greaca – skilaki = cățel. Acest -ak  sau -ka diminutiv funcționa și în iraniana sciților: sciții, ne spune Herodot, numeau câinele spaka, iar termenul, împrumutat tel quel în timpuri imemoriale în ceea ce avea să devină rusa, limbă slavă de est: sobaka = câine, e reprezentat direct în limbile iraniene de azi prin persanul sag și paștunul spay = câine.

Pornind de aici, iată două ipoteze de lucru (a doua este de fapt cea care înlătură toate obiecțiile), foarte apropiate și alternative, ambele păstrând evidența rădăcinii *ak- (a împunge, a străpunge, a înfige) și a diminutivului –k-es.

1.  *ak-in-os – diminutiv akina-kēs

1. Dacă plecăm de la grecismul arhaic akis, ἀκί𝛓, sau de la un termen identic dintr-o altă limbă indo-europeană apropiată, pentru a desemna un instrument de împuns, obținem *ak-in-os, adăugând banalul sufix adjectival -in (precum de la ἄνθρωπος = om avem ανθρώπινος = uman.).

Akinakēs este atunci diminutivul de la akinos. Totul venind de la rădăcina *ak- a împunge.

Obiectul însuși, akinakēs, arată că nu era un pumnal forjat pentru a tăia cu lama, ci mai ales pentru înfipt. Akinakēs se înfigea, ca latinescul acus sau ca grecescul arhaic akis, despre care o să vedem imediat.

17105334_1447608198592321_437157795_n

Apoi, cum mă informează Cătălin Borangic, și cum se poate vedea în ilustrații, majoritatea pumnalelor akinakai au abia 30-35 cm, chiar dacă denumirea s-a extins astăzi în mod eronat si asupra spadelor scitice.

17092185_1447608421925632_1537085827_n

Sunt mici și, cum remarcă tot Cătălin, probabil că pe mâner se înfășura piele, pentru că, zice el:  n-am prea găsit găuri pentru nituit plăsele.

Este limpede așadar că nu e vorba de o spadă, ci de o armă mică, ceea ce ar justifica diminutivul -akes. Tot Cătălin remarcă: pentru niște călăreți ele ar fi fost practic inutile in luptă; erau folosite pentru sacrificii.

17092242_1447610735258734_1088281058_n

Sacrificiu cu akinakēs pe obrãzarul unui coif  getic de aur din sec. IV-III i.e.n.

2. akis – akina – akinaka

  1. O altă ipoteză, la fel de valabilă, este, pornind tot de la *ak-, de a descompune termenul altfel: limbile iraniene posedă un sufix augmentativ –na. Asta ne permite sa explicam  altfel N din aki-na-kes. Dacă presupunem ca dintr-un grecism împrumutat akis, atestat, care desemna o armă de străpuns (cf. referința mai jos în Chantraine) sciții au denumit spada *akina, prin augmentativul –na, asa cum in limbile iraniene din mard, om, se face mardana, matahală, găligan, atunci *akina ar fi fost spada – împungătarea mare. Un pumnal ar fi atunci akinaka, un împungător mai mic (așa cum un omuleț este mardaka, în vreme ce găliganul e mardana), si avem în final un hibrid lingvistic greco-scit, așa cum era civilizația lor.

Iraniană:

mard = om

mard-a-na = om uriaș, mare

mard-a-ka -= omuleț

La fel, de la grecescul atestat akis, împrumutat de sciți:

akis = armă de străpuns

akina = sabie, spadă lungă

akinaka = diminutiv de la akina

akinakēs = grecizarea lui akinaka

E limpede așadar că e vorba de rădăcina indo-europeană *ak- ascuțit, a împunge, a înfige. Au existat apoi dialecte grecești nenotate. Sau limbi indo-europene intermediare despre care nu știm nimic. Demonstrația prin indo-europeană, prin greacă și iraniană, este însă simplă. Termenul nu are nimic caucazian, iar cele două ipoteze pornind de la *ak- și grecescul akis ne evită contorsiunile de a trece prin cecenă, de a imagina că era vorba de un compus în care ar intra termenul fier (în demonstrația noastră avem un simplu diminutiv, pornind de la grecescul akis) și de a fi nevoiți să explicăm dispariția palatalei č din cecenul ēčig (ca să nu mai spunem că limbile nakh —cecena, ingușa și batsbi— au un vocalism extrem de complex, iar un ē- inițial, deschis și lung, precum în ēčig (fier) n-ar putea niciodată fi interpretat ca un a-).

De asemenea cuțit de fier, în forțata ipoteză cecenă, e prea vag. Akinakēs nu e orice cuțit, ci un pumnal, pe când termenul cecen-inguș-batsbi nek a fost întotdeauna un cuțit cu lamă, folosit pentru tăiat lateral.

  1. Dovada finală

Pentru a evita multe și fastidioase căutări, am mers direct la neegalatul dicționar etimologic al lui Chantraine, care epuizează sursele antice grecești.

Acolo, la rădăcina *ak– în greacă găsim:

akis, ἀκί𝛓, care în ioniană-atică desemnează orice fel de obiect metalic ascuțit: ac de cusut (cf. latinescul acus), vârful suliței, sulița însăși, ba chiar și o foarfecă. Găsim la Chantraine (cf. foto fragment de paragraf cu akis, armă de străpuns,  mai jos) zeci de forme din *ak-, cu sursele antice menționate precis, de la akē, ἀκή până la akōkē ἀκωκή, ba chiar descoperim și un akōn, ἀκών = vârf de săgeată etc.

Chiar și acest akōn, vârf de săgeată (am văzut că akis poate desemna și lancea, și vârful ei) poate furniza un diminutiv akonakēs/akinakēs, deși akis, ἀκί𝛓, rămâne punctul de plecare cel mai plauzibil pentru akinaka.

Explicația cea mai logică și solidă și care nu cere supoziții inutile și intermediare este cea care pleacă de la grecescul atestat akis, împrumutat de sciții iranieni și modificat prin sufixe atestate și încă funcționale în limbile iraniene vii de azi:

akis = armă de străpuns  > akina = sabie, spadă lungă  > akinaka = diminutiv de la akina  > akinakēs = grecizarea lui akinaka

Ne -am îndepărtat astfel vertiginos de vagul și neconvingătorul “cuțit de fier” cecen cu palatalele lui de neexplicat și ē- lung la inițială.

ak-akis-gen-aknis-etc-etc

Iată așadar la ce ar putea duce o colaborare serioasă între arheologi și lingviști etc, etc.


Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor

 .

Irelevanța criteriului centum-satem în lingvistica indo-europeană…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/27/irelevanta-criteriului-centum-satem-in-lingvistica-indo-europeana/

Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/04/23/indo-european-and-nakho-daghestani-languages-a-short-typological-comparison/

Mic curs de lingvistică pentru dacopați…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/18/mic-curs-de-lingvistica-pentru-dacopati/

Cu gazda pe pod – termeni de civilizație ce au migrat din indo-iraniană în maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/19/cu-gazda-pe-pod-temeni-de-civilizatie-ce-au-migrat-din-indo-iraniana-in-maghiara/

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/06/prout-port-lorigine-iranienne-du-nom-de-la-riviere-moldave-prut-port-originea-iraniana-a-numelui-prutului/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

Cum sunt cumpărați parlamentarii UE (britanici): ofensiva Adamescu la Bruxelles continuă

Care nu mi-a fost surpriza, astăzi 02 martie, în plenara Parlamentului European la Bruxelles, să văd cum un eurodeputat britanic pe nume Steven Woolfe (cf. foto), din partidul UKIP al ultranaționalistului, anti-europeanuluilui Nigel Farage, cere cuvântul, peste ordinea de zi, și interpelează instituțiile europene, întrebând vehement ce are UE de gând să facă în cazul lui Alexander Adamescu, persecutat politic și nevoit să se refugieze la Londra. Ba chiar, a spus Steven Woolfe, mama opozantului și persecutatului politic Adamescu era să fie răpită din Anglia de niște gangsteri plătiți… se înțelege de către cine.

Mirat de atâta grijă subită de la un europarlamentar pentru familia Adamescu, am văzut că are o activitate parlamentară egală cu zero și că în Anglia e știut doar pentru că la alegeri a fost certat fiindcă a încălcat o lege electorală, uitând să declare o condamnare anterioară pentru că a condus beat. E de altfel comic ca el să se adreseze autorităților europene când și partidul lui UKIP și el au votat Brexit, pentru a o rupe cu Europa și justiția ei.

Cum? Dacă omul a primit bani de la Adamescu pentru a umfla cazul în Parlamentul European? Dar la fel făcuse și Adamescu tatăl.

Am mai povestit cum, pntru a scăpa de justiție, răposatul patron de la cotidianul România Liberă, Dan Adamescu, a plătit la un moment dat o largă campanie de lobbying la Bruxelles, în favoarea lui. Am mai spus cum am fost personal contactat de lobby-ul lui pentru a publica ceva despre persecuția lui Adamescu și cum el ar fi fost un deținut politic în România. Am refuzat, desigur, dar un alt europarlamentar, tot britanic, tot din Londra,  a acceptat bani ca să aducă situația lui Adamescu tatăl în Parlamentul European. Contactat de mine ulterior, respectivul europarlamentar britanic nu-și mai amintea despre ce fusese vorba.

Cel care făcuse asta este șeful grupului eurosceptic ECR (European Conservatives and Reformists), condus de Tories britanici, grup care nu va mai exista după Brexit, după ieșirea Angliei din UE. (Grupul la care a aderat Monica Macovei, de altfel.)

ECR, cu doar 75 de europarlamentari din 751 include, pe lângă cei 20 de conservatori britanici (Tories), câte 1, 2 sau 3 din alte 16 țări. Cei mai mulți, după Tories britanici, sunt 19 polonezi, dreapta dură ultra-catolică, anti-avort, anti-imigrație, anti-gay, anti multe-multe-multe… Tories britanici vor afară din Europa, iar cei patru ultranaționaliști flamanzi (N-VA) din grup cer independența Flandrei și sfârșitul Belgiei.

Bref, nimic foarte european acolo.

Acum, grupul ar fi exotic și bălțat dacă liderii lui s-ar dovedi curați precum cristalul, însă șeful, un Tory de sorginte pakistaneză, Syed Kamall, e cel care a interpelat Comisia Europeană, în calitatea sa de europarlamentar, în favoarea lui Dan Adamescu și, în paralel, a doi gangsteri paramilitari din Azerbaijan, prinși în interiorul Armeniei și actualmente închiși.

European Parliament in Strasbourg

Syed Kamall, liderul ECR în Parlamentul European
(Foto: EPA/PATRICK SEEGER)

Interpelările acestea ale Comisiei în Parlamentul UE de către un eurodeputat, când nu sunt justificate de un interes direct al europarlamentarului în afacerea respectivă, miros a intervenții cu plată.

Syed Kamall a interpelat așadar Comisia Europeană întrebând ce plănuiește Comisia să facă în chestiunea lui Dan Adamescu, „un cetățean german, om de afaceri de marcă și patron de presă în România” care e confruntat cu sinistre acuzații de mită („concerning the trial of Dan Adamescu, a German citizen, prominent businessman and newspaper proprietor operating in Romania”, who faces ignoble charges of bribery in Romania.)

Același Syed Kamall a mai intervenit separat în Parlamentul European și pentru doi gangsteri din Azerbaijan, care lucrează pentru serviciile secrete azere, Dilgam Ahmadov and Shahbaz Quliyev [Kamall a scris chiar rău unul din nume, pentru că e în realitate Guliyev], încarcerați în Armenia pentru incursiune ilegală în regiunea Nagorno Karabakh.

Când l-am contactat, intrigat de atât de multă grijă din partea lui, europarlamentar britanic, pentru Dan Adamescu și pentru doi agenți azeri, Syed Kamall mi-a răspuns, prin email:

„Dacă primesc o cerere de la un alegător din circumscripția mea, Londra, am să mă folosesc de poziția mea pentru a formula întrebările lor în fața Comisiei, în cazul în care nu am eu răspunsurile. („If I receive a request from a London constituent, I will use my role as their representative to relay their questions to the Commission if I cannot answer them myself”.)

Ca și în cazul lui Steven Woolfe (pentru Adamescu fiul), e comic ca  ca Syed Kamall să se adreseze autorităților europene pentru a-l salva pe răposatul Adamescu senior, când și el și Tories, conservatorii lui, au votat Brexit, pentru a o rupe cu Europa și justiția ei.

qardasi-danisdi

Shahbaz Guliyev, unul din cei doi gangsteri și paramilitari azeri deținuți în Armenia pentru care Syed Kamall a intervenit în Parlamentul European.
(sursa: http://ru.oxu.az/society/32640)

Un fragment din finalul “Spovedaniei părintelui ateu”, după care gata… până la apariție

dyn001_original_535_329_pjpeg_2625226_6ac362b7ae63183ef82fcc463b4b24f2

Personajele au fost cu toatele reale, să știi, suflete oblojite de mine, deși începând de acum nu mai e nevoie de ele.

Doar le-am pus alte nume – trimițând la simboluri și cuvinte din greaca veche sau latină:

Oncel Zoița – Olecuță Viețișoară (zoé = viață);

Irina și Filica – Pacea și Prietenia (εἰρήνη și φίλη);

Filofteia – Iubitoarea de Dumnezeu (nu contează cum scriau grecii antici);

Tănase – Moartea (thanatos);

Andrei și Gina – Bărbat și Femeie;

Atanasia și Anastasia – Nemurirea și Învierea etc.

Vieți reale sub nume schimbate. Am păstrat, totuși, un nume adevărat, în amintirea unei persoane simple de la țară care m-a fascinat: „Oncel Zoița” a murit spre nouăzeci de ani în cea mai mizeră condiție umană. A înmormântat-o alt preot, pe când eram în vacanță la mare.

Iar „Filica” a fost găsită în casă, într-o vară, moartă de câteva zile și în plină putrefacție. Am îngropat-o eu cu mare scârbă abia ascunsă.

…….

Gata. În punctul ăsta nu mai e nevoie de personaje. Rămânem doar noi doi, adică tu care citești și eu.

Așa și? Ce poveste începe cu noi? Mai trebuie ceva, zici tu… Simpla noastră existență n-ar fi de ajuns pentru o poveste… Mai trebuie un subiect, o miză, o acțiune, spui.

……..

Îmi închipui că unora – evlavioși, dar și curioși – le vor tremura mâinile pe cărțulia mea doar din simpla citire a titlului. Sper să înțeleagă până la urmă că miza textului nu are a face cu religia cuiva – atunci cartea ar fi arătat cu totul diferit, punctuală și ridicolă pe de-a-ntregul; și că autorul nu este lipsit de credință, dimpotrivă.

Sunt oameni care au nevoie de credință, ceea ce nu-i face mai prejos decât restul. Altfel zis, ceilalți nu le-au dovedit până acum că ar fi cumva mai presus.

…….
Model de discurs greșit privind fenomenul religios:

Să îți închipui că Dumnezeu s-a „revelat” omului ca fiind o întruchipare a perfecțiunii și atotștiinței, cunoscător al trecutului și viitorului ca Unul mai presus de timp. Înseamnă că, atunci când l-a creat pe om, a știut deja tot ce va urma, inclusiv că omul va „păcătui” și va ajunge în chinurile veșnice ale iadului. Adică Dumnezeu ne-a creat cu bună știință ca să ne chinuim în draci, că doar știa tot ce va urma. „Ia să îi fac Eu pe oameni, uite, acum pe Costică, iar dom’ Costică va crește și va deveni cel mai mare bețiv din zona lui rurală, apoi vor pocni ficații-n el și va ajunge, în sfârșit, in iad. Următorul! Acum o să fac unul care va deveni criminal în serie”…

Iar noi, copleșiți de recunoștință, am înțeles că un astfel de Creator nu poate fi decât Iubire Supremă.

Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent

images

Nu, n-am stat treaz toată noaptea, căci era previzibil că Moonlight și La La Land vor fi cele mai răsplpătite

primul din corectitudine politică, al doila din pricina presiunii studiourilor și a campaniei masive (14 nominalizări).
Iată premiile din marile categorii, cu linkuri spre cronici, inclusiv linkuri spre anii precedenți ai Oscarurilor, 2013-2016 / Se va vedea că mai toți anii au fost dezamăgitori, cu excepția lui 2014 (Birdman).

BEST PICTURE – Moonlight

Când am publicat cronica (Moonlight, o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar), au sărit unii pe mine că aș fi rasist. Ironia era că în film fiecare al doilea cuvânt este nigger. A pune asta în titlul cronicii se numește metalimbaj si e o tehnică retorică ce se bazează pe ironia și cultura cititorului.
Oricum, cronica e aici. Să spunem doar că oricare din filmele în competiție merita mai mult premiul decât Moonlight, inclusiv Arrival, La La Land sau Hidden Figures merita premiul (dar nu Fences).
Moonlight a mai primit și premiul pentru scenariu adaptat și ROL MASCULIN SECUND: Mahershala Ali. Acesta mai figura și în Hidden Figures, tot într-un rol secund.
2016-11-12-1478968630-1457362-manchester2674x491

ROL MASCULIN: Casey Affleck in “Manchester by the Sea

Nu am nimic de adăugat față de ce am zis în cronică. Pe scena flashback a incendiului în care ard copiii personajului se aude în spate Adagio in G minor al lui Albinoni.

lalaland

ROL FEMININ: Emma Stone in “La La Land

“La La Land” a mai primit și pentru REGIE (Damien Chazelle) și CINEMATOGRAPHY.
Merita mai mult Silence al lui Scorsese, selecționat doar în categoria asta
screen-shot-2016-09-28-at-12-28-55-am

ROL FEMININ SECUND: Viola Davis in “Fences

Film de la care am ieșit din sală, ca să nu-mi provoace sechele ireversibile.

arrival

SOUND EDITING Arrival

Nimic de zis aici, deși în dezastrul selecției, acesta merita premiul ce mare, de fapt.

———–

405289_554

CEL MAI BUN FILM STRĂIN:

“The Salesman”

Ăsta da, este filmul care dă o notă de decență ansamblului palmaresului. Să vedem însă dacă echipa va primi viză pentru am merge in SUA. Spusesem de la început că e cel mai mare concurent al lui Toni Erdmann, filmul coprodus în România de Ada Solomon.

Se pare că se va face un remake al lui Toni Erdmann… cu Jack Nicholson. Fremătăm deja de iminența grotescului.

—————-
toni-erdmann-5-rcm0x1920u
——————————————————-
O selecție din filmele de anul ăsta, din toate categoriile, urmată. jos, de bilanțul anilor precedenți, 2013-2016 :

Fences: încă un teatru stupid cu negri la Oscar – de evitat absolut

Hidden Figures, un film cu negrese la Oscar (și NASA)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/11/hidden-figures-un-film-cu-negrese-la-oscar-si-nasa/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Hail, Caesar! (2016) – un filmuleț anost cu actori irosiți

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/23/star-wars-rogue-one-din-care-aflam-din-nou-ca-nu-exista-varianta-corecta-a-mitului/

“Silence” (Martin Scorsese, 2016), tăcerea lui Dumnezeu…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/15/silence-martin-scorsese-2016-tacerea-lui-dumnezeu/

Manchester by the Sea și Adagio de Albinoni pe fundal de copii arși…

The Salesman (Forushande) – un film iranian la Oscar: cronica unui iranofil

Toni Erdmann – catehismul iubirii paterne și al supraviețuirii sociale…

“Jackie” și “Neruda”: când performanțele actoricești nu pot salva un film fără structură

— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/

— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/03/dezamagiri-la-oscar-2014-ideologia-culpabilizanta-a-hollywood-ului/

— Oscars 2015: Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema

N

Cum se traduc de mântuială dialogurile filmelor străine în România

264921_219827998051046_6149046_n
.

Mi-am amintit deodată de o traducere idioată și leneșă de care m-am lovit atunci când, acum câțiva ani, a trebuit să să proiectez la București filmul meu Cabală la Kabul.

Filmul (link mai jos) e vorbit în persană (farsi, sau mai degrabă dari, cum e numită persana în Afganistan; același lucru cu tadjika) și un pic de paștună. Limbi pe care le-am învățat acolo. Cum mai nimeni nu vorbește limbile astea în România, am dat firmei specializate din București filmul și fișierele Word cu subtitlurile, traduse tot de mine în franceză și engleză, pentru ca ei să le facă în română, traducere de pe traducere, și să poată să le pună exact acolo, milimetric, unde apar in versiunile engleză și franceză. Dar am insistat sever că vreau să văd rezultatul final înainte ca ei să graveze dialogurile pe imagine. Aveam (cum e și sănătos să ai) o bănuială.

Când am ajuns la ei în studio, la București, erau foarte ofuscați de atâta neîncredere in calitatea muncii lor.

Dăm noi drumul la film, cu simularea de dialoguri proiectate electronic pe ecran.

La începutul filmului, e o scenă unde eu, care filmez, ies cu bătrânul Isaac în stradă să cumpărăm pâine.

La brutărie, Isaac plătește și pleacă fără să ia pâinea. Eu merg după el, nedumerit, filmându-l din spate și întrebându-l de ce nu ia pâinea, iar deoadată văd pe ecran:

EU — Isaac, ai plătit și nu ți-ai luat barba.

Isaac — Dă-o-ncolo de barbă.

EU  — Dar nu mai avem barbă deloc !…

Isaac — Lasă barba, vino.

Traduseseră, evident, ca niște escroci, în grabă, iar ochiul de hoțoman al traducătorului a crezut că vede beard acolo unde era bread în subtitlurile engleze.

Dacă nu interveneam, filmul ar fi fost proiectat în sală cu scene de neînțeles, unde eu îl întreb pe bătrânul evreu de ce nu și-a cumpărat barbă.

Sigur, se poate pune întrebarea legitimă: de ce n-au comparat cu traducerea franceză a subtitlurilor, dacă nu erau siguri? In franceză nu poți confunda pain cu barbe. Asta a fost prima mea intrebare.

Iar omul firmei de traducere:

— Cine dracu mai știe franceză azi?

EU: Dar voi nu ați văzut pe imagine că omul merge la brutărie?

EL: Dumneavoastră credeți că noi avem timp să vedem filmele? Am tradus direct de pe fișierul Word. Bread / beard a fost o mică scăpare.

EU: Stimat om bun. Cine pleacă la piață să-și cumpere barbă? Și cum să traduci fără să vezi filmul?

EL: Așa face toată lumea, n-avem timp. Traducem din Word.

EU: Păi și dacă vezi în lista de dialoguri “STOP !” și n-ai scena filmului in față, de unde știi dacă e Stai!, sau Taci!, sau Opriți-vă etc. O persoană sau o armată?

A dat din mână a lehamite. Am făcut tot eu și dialogurile românești, cum se poate vedea mai sus.

Dar de atunci mă trec fiori când mă gândesc că în România rulează filme chinezești sau japoneze… Cu subtitluri făcute de ăștia.

Cf. și:

Titluri traduse aiurea (II) : “Numele trandafirului”…

 

Despre o presupusă (și falsă) stemă a Basarabiei

1200px-basarabia_sigilium_vitezovic

In 1701, un erudit croat pe nume Pavao Ritter Vitezović publica o carte de heraldică intitulată:

Stemmatographia sive armorum Illyricorum delineatio, descriptio et restitutio (1701)

Acolo, reproducând stemele, herburile, multor țări și provincii, îl dă pe cel de mai sus ca fiind al Basarabiei, altfel zis Bugeacul, partea de sud a Moldovei dintre Prut și Nistru care astăzi face parte din Ucraina.

Bunul erudit croat se încurcase grav în gravuri. Acela este blazonul Corsicăi și al Sardiniei, ba chiar al mai multor târguri medievale din Franța, cum o știe orice istoric.

Corsica:

755ax3

Sardinia:

800px-bandiera_ufficiale_ras

… sau blazonul satului francez care pe deasupra se numește Villemaure-sur-Vanne, adică: Satul-maurilor-de-pe-râul-Vanne. (cf. link spre alte exemple la sfârșitul textului)

villemaur-sur-vanne

Acesta, al Satului Maurilor din Franța, este poate sursa erorii de la 1700.

Pentru Corsica avem chiar și urme medievale:

gelre_folio_62r

Corsica, Sardinia și Franța au avut de-a face cu maurii și negrii, nu sudul Moldovei. A spune, cum o face Wikipedia în română, la articolul Stema Basarabiei, că Basarabia la 1700 a putut fi desemnată printr-un scut pe care se aflau trei capete de negri legate cu o eșarfă pentru că teritoriul respectiv era stăpânit de către tătari este un nonsens total.

Totul e fals aici. Specialiștii în heraldică știu că o provincie aproape pustie și nepopulată cum era Bugeacul Moldovei nu putea avea un scut heraldic cu simbolică occidentală și cu o coroană deasupra, de parcă ar fi existat vreodată o identitate feudală dinastică în Bugeac.

A spune că acele capete de negri îi desemnează pe tătari este iarăși o eroare gravă. La 1700 Occidentul cunoștea bine Imperiul Otoman, tătarii, Orientul în general, iar eruditul croat Pavao Ritter Vitezović ar fi fost intrigat de prezența unor capete de negri acolo unde tradiția spune că au trăit sciții.

O eroare la imprimarea cărții, de fapt, cum se făceau atunci în permanență. Sau desene încurcate. La urma urmei, pina tirziu dupa Renastere, Danemarca a fost numita, in textele si hartile in latina, “Dacia”; confuzia terminologica si acel “double usage” al numelui nu trebuie sa surprinda… La urma urmei s-a spus intotdeauna “Iberia” pentru Spania si pentru ceea ce e azi Georgia, iar Azerbaijanul de azi, linga Georgia, era numit in antichitate… “Albania”.

De aceea există acel Centre for Dominican Studies of Dacia, care nu are, evident, nici o legătură cu Dacia noastră, așa cum ar dori dacopații…

Iar Cantemir nu menționează, evident, nici o stemă a Bugeacului sau Basarabiei în Descriptio Moldaviae.


Cf. multe alte exemple din Franța în:

La tête de Maure hors de Corse

Fences (2016): încă un teatru stupid cu negri la Oscar – de evitat absolut

screen-shot-2016-09-28-at-12-28-55-am
.
Mai devreme, m-au criticat unii că am intitulat cronica unui alt film din competiție la Oscaruri:
Era vorba acolo, în cronica mea, de un metalimbaj critic, care presupune umor și glandă hermeneutică din partea cititorului. Ideea fusese, cum am mai spus-o, că anul acesta, după ce organizatorii Oscarului au fost criticați anul trecut că nu selecționează suficiente filme cu negri și minorități (ceea ce nu e nici măcar adevărat), anul ăsta au o selecție de mizerii de nevăzut, alese chiar pentru Best Picture, doar pentru că au actori negri sau regizori negri.
.
Un cretin tânăr m-a tratat de rasist că zic asta.
.
Ei bine, Fences, realizat de Denzel Washington, care și joacă în rolul principal al gunoierului negru care ar fi putut fi campion de baseball, este un film atât de stupid, manierat și pretențios că poate produce sechele ireversibile dacă nu ieși din sală la timp.
.
Am ieșit din sală după jumătate de oră, cu tâmplele zvâcnind. Nu nu se poate vedea așa prostie pretențioasă până la capăt. Sunt mulți ani de când nu mai ieșisem de la un film. Fences ăsta e un dezastru absolut, de zvârlit fără ezitare.
.
Prost scris (bazat pe o piesă de teatru), artificial jucat (ți-e silă să te uiți), filmat kitsch, filmul despre gunoierul negru în Pittsburgh în anii 1950 este un dezgustător exercițiu în manipulare comercială prin șantaj de corectitudine politică.
.
Ca să se salveze, toți actorii negri își spun nigger, potrivit scenariului, la fiecare al doilea cuvânt.
.
Filmul ăsta nu este doar o rușine totală, dar ar trebui să fie materie obligatorie în școlile de cinema, pentru a arăta la ce extreme ale aridității ucigătoare poate duce prostia bine-cugetătoare.
.
Se află în  competiție, în acest dezastruos an pentru Oscaruri, cu:

Moonlight (2016), o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar

Părintele ateu și Baba Literatură…

15pieterbruegeltheelderoldwoman1563

Un nou capitol din spovedania părintelui ateu, după ce aflaserăm despre zguduirile sufletești ale părintelui  și despre perplexitatea lui în fața anumitor confesiuni baroc

Până mi-a parvenit acest manuscris, credeam că numai Gala Galaction și Arghezi mai scriseseră în felul ăsta din interiorul religiei. Gala Galaction, mai ales, pentru mine egalul, dacă nu chiar superiorul lui Arghezi. „Te-ai crăcit pe la toate răscrucile“, traducea Galaction blestemele aruncate bălos de profetul Iezechiel cetății decăzute a Ierusalimului. Și-i mai zice Iezechiel Ierusalimului, în traducerea lui Galaction:

„Te-ai dat, târfo, fiilor Eghipetului, celor cu vână ca vâna de măgar și scurgere ca scurgerea de harmăsar.“

In acest capitol, părintele ateu merge să o împărtășească pe Baba Literatură:

.

Babele sunt destinul meu! Dis-de-dimineață îmi iau geanta cu împărtășanie și mă duc la mamaia Zoița, o bătrână abandonată de rude, pe jumătate paralizată, dar cu gura zbârnâind cât pentru toate celelalte mădulare. Pesemne că Providența i-a cruțat Zoiței tocmai ce are ea mai de preț. Locuiește singură, într-o cocioabă izolată din valea satului. Mai sunt câteva case în jur, dar toate au rămas părăsite odată cu moartea proprietarilor, Oncel Zoe fiind ultima supraviețuitoare dintr-un ungher de lume mort înainte să apuc eu să-l mântuiesc sau măcar să-l îngrop. Din când în când îi mai dă roată Cocuța, o fată robustă, cu gât scurt și mintea aidoma, care îi și „administrează” pensia. Tot Cocuța mă anunță, la fiecare patruzeci de zile, să vin să o împărtășesc.           

Odată, într-un post, când îmi notam în carnețel bătrânii de împărtășit pentru a doua zi, am uitat cum o cheamă și i-am zis Baba Literatură, atât de mare mi se părea asemănarea: adevăruri urâte și minciuni frumoase de-a valma, o sporovăială cumplită, de care avem nevoie doar ca să uităm că viața e mai cumplită.

7.30 – Baba Literatură (pe luncă)

8.00 – Nea Victor a’ lu’ Dezgropatu’ (str. Viitorului, casa cu ferestre mari)

8.30 – Țața Atanasia din fundătură     

Marea deosebire dintre cei doi termeni comparați (fenomenul literar vs. fenomenul Zoița) e că baba mai și pute… cu o ambiție năucitoare. 

Nu știu dacă face parte tot din planul ei de supraviețuire, dar cu siguranță astea două i-au rămas ultimele speranțe cu care deocamdată mai alungă moartea: vorbele goale și candeala în draci. Cel mai greu de îndurat pentru cineva care s-ar încumeta să intre în acei patru-cinci metri pătrați ai Zoiței, adică doar preacucernicul de mine, poștașul cu pensia și retardata de Cocuța, este, fără îndoială, mirosul. Într-un top olfactiv al duhorilor îngrămădite acolo ca într-un pocal cu esențe interzise, te izbește cumplit – locul întâi detașat! – putoarea de latrină. 

Ca și când o cazarmă întreagă ar defeca peste babă continuu, timp de treizeci și nouă de zile, dispărând în a patruzecea chiar înainte de sosirea mea, nu fără a trage în urmă câteva rafale de bășini. E cumplit!!! Locurile doi și trei aproape nu mai contează, le simți doar exilate, când te refugiezi spre vreun colț sau altul al încăperii, căutând cu disperare firișoarele de aer infiltrate dinafară. 

În dreapta ușii, căci tot restul camerei e ocupat de patul babei, un șifonier plin cu boarfe emană duhoarea a nouăzeci de ani de viață. Iar viața pute, îngrozitor…       

Până să ajung la ea, tot drumul mă motivez în fel și chip și-mi fac planuri de supraviețuire:

– Bună dimineața, mamaie.

/…/

Dacă o mustru că minte la spovedanie ar însemna să o deconectez de la „terapia” ei și să o trântesc fix în rahatul în care stă de fapt. Adică m-aș purta ca un popă de duzină încremenit în formalismul cultic, care nu înțelege minunata și unica relevanță a slujirii sale, aceea profund umană. Nu m-ar durea gura să-i zic: „mamaie, minciuna în Taina Spovedaniei este un păcat grav, pentru care vei fi pedepsită” (cu alte cuvinte: „credeai că pedeapsa asta de-acum e tot? Stai să vezi după ce mori”…). Sau: „bre, dacă minți acum, Taina nu mai are nicio valoare. Și nici nu poți să te împărtășești”. La asta, distinsa mea doamnă, adică scârba de babă, sigur ar protesta cu ceva de genul: „cum, părinte? să mă-mpărtășesc n-am voie, să mor neîmpărtășită n-am voie, atunci cu mine cum rămâne?” Și dă-i bocete… 

Numaidecât își prizează mucii și mă anunță prompt, printre mustățile rare și lungi:

            – Părințele, stai că mai am ceva de spovedit! 

            Până aici! nu mai rezist! o omor! La naiba cu toată compasiunea și vrăjile ei! 

Trezit brusc din sevrajul empatiei, am simțit din nou putoarea năucitoare care mă înconjura de pretutindeni într-un dozaj industrial. Chiar atunci, un șoricel țâșnit din colțul cu măsuța abia îmi evită piciorul și dispăru sub pat. Lua-te-ar… Du-te-n… Fir-ai… Face-ți-aș… Hoașcă împuțită, cânta-ți-aș odată veșnica pomenire. Îmi refulez din nou cele mai sincere urări și o mint părintește, dar pe un ton cât pot eu de ferm, parcă întreaga viață mi-ar fi atârant doar în puterea vocii:  

            – Mamaie Zoiță, te cred că (aici trebuie mare atenție la formulare: „ți-e greu singură” ar fi o imprudență care m-ar costa alte minute de lamentații, de aceea încerc cu) ți-e dor să stăm mai mult de vorbă. Și mie (deja am scos-o din sfera sacră a spovedaniei și a obligațiilor mele profesionale, și am adus-o în spațiul laic al relațiilor strict umane dintre mine și ea). Dar, te rog să mă înțelegi că de data asta nu mai pot sta nicio singură secundă (între timp mi-am și strâns lucrurile cu viteza unui prestidigitator). Gata, sănătate multă! Doamne-ajută! Numai bine!  

 – Părințele, uite banii, stai, nu pleca, spovedania trebuie plătită altfel nu e primită de Dumnezeu, așa zicea mămica, Dumnezeu s-o ierte, că tare era credincioasă, nu o știi matale… nu lipsea de la biserică niciodată, mai degrabă lipsea popa ca ea… biata mămica, ea a făcut ușa bisericii, fără să știe tăticu, dac-ar fi aflat, ce-ar mai fi bătut-o, oricum o bătea și degeaba, când a făcut ușa s-a tocmit cu niște meșteri de la… ăăă… ia uite… ptiu… de la dracu de la munte de unde era neamurile lu’ mămica… părințele, banii, unde ai plecat?      

Când am împărtășit-o prima dată, chiar m-am întors din pridvor după bani, fără să știu că baba îmi întindea mâna goală. Au urmat, bineînțeles, scuze nepregetate, bocete adiacente, căutări artificiale, promisiuni cu duiumul, așadar, încă vreo câteva minute de inhalații. Acum însă, grație experienței acumulate și conduitei preoțești desăvârșite, mă mulțumesc doar cu slujirea în sine, fără a nădăjdui alte foloase trecătoare. Ba, mă și închin de bucurie în timp ce ies grăbit pe poartă, respirând abundent aerul curat al dimineții de iarnă. Lumea asta nu ne oferă cât aer am vrea noi să respirăm…   

– Săr’ mâna… trage matale zăvorul la poartă…   

            Urcând costișa pe ulița pustie, ochii mi s-au umplut de lacrimi, atâtea câte încăpeau între pleoape fără să curgă pe-afară. Nu știu de ce. Poate de la gerul înțepător spre care mă refugiasem cu atâta disperare. Poate de bucurie că mă simțeam mai util ca niciodată în profesia mea, ajutând o babă să mai uite de singurătate și de moarte, ceea ce pesemne că nu-i puțin lucru. 

Sau poate fiindcă vedeam din nou menghina morții strivind o viață de om și nu putem face mai mult decât să fug… să fug!… cu scârbă și cu milă.

———————————

Cf. si:

“Spovedania unui preot ateu”…

Spovedania : Halatul roz

“Zernacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

Moonlight (2016), o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar

moonlight_chironjuanswim

Crezi uneori, când vezi orori nominalizate la Oscar pe criterii necinematografice, cum a fost cu Hidden Figures, tot în competiție pentru Best picture anul ăsta, că s-a atins fundul kitschului și al prostului gust.

Ei bine, nu există fund.

Din nou o zic, după polemica artificială de anul trecut, când organizatorii Oscarurilor au fost criticați pentru că nu luaseră în competiție mai multe filme cu afro-americani (ceea ce nu e adevărat), iată că s-au grăbit anul ăsta să selecționeze în categoria principală tot felul de plicticoșenii “colored”.

Avuseserãm succesul forțat, de o corectitudine politică grețoasă, în 2014, al siropoșeniei  –  12 Years a Slave.

Mi-a fost dat să văd Moonlight, opt nominalizări la Oscar (nu doar cel mai bun film, dar și
Mahershala Ali pentru cel mai bun rol secund masculin, el apărând și în Hidden Figures, în aceeași competiție, și Naomie Harris pentru cel mai bun rol feminin secund… ea e negresa zâmbitoare din ultimele James Bond).

In competiție la Oscar cu Arrival, La La Land și Hidden FiguresMoonlight e un film cu negri duri, oprimați de societate, idioți cu suflet bun, trăitori în Miami și Atlanta. Negrii din Miami și Atlanta dealează droguri, Liberty City în Miami este o capcană urbană care duce la dezumanizare, iar mama personajului e dependentă de crack, un gunoi uman care o comoară de bunătate spre final când suspină zicându-i odraslei devenită un furnizor de otravă: — I messed up.

Ideea este că, iată, în epoca lui Trump avem la Oscaruri un film care vorbește despre negri homosexuali care, deși vând droguri, au o latură de sfințenie.

Personajul negrului homo refulat care devine dealer e jucat de trei actori diferiți, în trei etape diferite ale vieții, până devine o bestie stradală, gangster cu mușchi de Hercule, față stupidă cu buza de jos mereu căzută, dinți de aur, homo neasumat, dar suflet mereu bun, care plânge cu lacrimi de glicerină când merge să-și vadă mama la azilul psihiatric.

Filmul are muzică simfonică ce poate produce în spectator crize de vomat spasmodic (e nominalizat la Oscaruri și pentru cea mai bună muzică). Are dialoguri filozofice în slang de niggers, e filmat estetizant și montat în prima părticică de parcă ar fi un documentar (este nominalizat și pentru imagine și montaj)

Ah… e co-produs de Brad Pitt. Și să nu aud ca argument că are 9/10 pe Rotten Tomatoes… Lumea din jurul nostru e proastă.


Hidden Figures, un film cu negrese la Oscar (și NASA)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/02/11/hidden-figures-un-film-cu-negrese-la-oscar-si-nasa/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/23/12-years-a-slave-un-manifest-cu-zorzoane-inlacrimate-si-sclavi-negri-rasi-proaspat/

Grindeanu, Marathon Man la Bruxelles. Reportaj: take one

Romanian Prime Minister Sorin Grindeanu in Brussels
Foto: EPA/STEPHANIE LECOCQ

Grindeanu la Bruxelles, unde abia astăzi la prânz a anunțat că  vine pentru a se întâlni, joi și vineri, cu înalți oficiali europeni. De unde să-și mai ia redacțiile din țară bilete de avion și să trimită  vânători de scoop-uri la Bruxelles?

Așa că, iată. Ajuns în Bruxelles neînsoțit de mulți jurnaliști, Sorin Grindeanu s-a întâlnit azi după-amiază cu prim-vice-președintele Comisiei Europene Frans Timmermans, în ideea de a-l convinge că guvernul de la București nu e o șleahtă de hoți și că Ordonanța 13 nu era dată pentru a-l scăpa pe Dragnea de pușcărie.

Dar, cum ziceam și mai devreme, pe Facebook, cine scrie despre asta? S-au învățat toți, prin presa română, cu gratuitatea corespondențelor și cu plătitul pe sponci, cu bucata.

Se trezesc la mari evenimente și te sună, disperați, din România, cu toții în același timp, de la Radio Rămăieni până la TV Desflorata:

— Domnule Alexe, nu ne dați și nouă o corespondență despre pelerinajul hoțesc și anunțat dinadins tardiv al lui Sorin Grindeanu la Bruxelles? Am dori să i se pună o întrebare atunci când se vede cu înaltele fețe UE.

— Nu, nu vă dau, le răspunzi tu rânjind satisfăcut și amintindu-ți când mergeai de la unii la alții, propunându-le, pe preț mic, corespondențe permanente de la Bruxelles, iar ei pufneau superior.

300 de euro pe lună îmi oferea un nesimțit de redactor șef… Gratuitate îmi sugera o canalie… Da, voiau să le scriu gratis de la Bruxelles, de două-trei ori pe săptămână, în schimbul unei “vizibilități” pe “platforma” lor.

Le spun nu, pentru că in presa română s-au învățat cu anii să plătească pe sponci câte un stagiar flămând, cu sintaxă incertă. România e singura țară est-europeană unde presa mainstream nu are corespondenți permanenți la Bruxelles (afară de hm, hm, sau unii care trăiesc oricum aici). Toți vor să plătească corespondenți în străinătate ca și cum i-ar ține la Galați.

100 de lei pe articol mi-a propus un mare cotidian. Acum sună toți ca disperații, încolăciți, iar tu le spui: NU.

Mai bine public gratis pe blog. Ca acum:

 

Romanian Prime Minister Sorin Grindeanu in Brussels

Foto: EPA/STEPHANIE LECOCQ

Grindeanu la Bruxelles. Take one…

Ce au zis, așadar, joi, la conferința de presă, Sorin Grindeanu și Frans Timmermans?

Mai întâi, că a fost o întâlnire “constructivă”. Jurnalistul care aude termenul  “constructiv” vomită  “convulsiv”, pentru că știe ca n-a fost mare lucru acolo. “Constructiv” nu înseamnă nimic, agenția de presă care pune asta în știre arată că e compusă din ageamii.

Dincolo de gesturi și politețuri, a fost așa: Timmermans a spus că mecanismul de supraveghere a justiției în România (MCV / CVM) va continua nedefinit, până dau românii semne că au o clasă politică mai puțin coruptă.

Grindeanu, la rândul lui, a spus (în română, căci nu a putut să vorbească în engleză) că el a “cerut să ni se spună clar ce trebuie să facem” (de parcă nu ar fi clar, după 10 ani de UE și mecanism de supraveghere MCV). Grindeanu a numit  asta (în română) “cerințele pentru a obține clarificații pentru specificațiile MCV” (mi-era milă de traducătoarea din cabina de alături).

Ambii au căzut de acord că trebuie ameliorată starea închisorilor din România (pretextul PSD pentru ordonanța de urgență). Grindeanu a dat vina pe guvernele anterioare pentru starea închisorilor, uitând că PSD a fost în mai toate. Grindeanu a cerut așadar Comisiei să explice României “pașii necesari ca să știm ce avem de îndeplinit”. Timmermans nu a clipit auzind un asemenea discurs.

Romanian Prime Minister Sorin Grindeanu in Brussels

Cine e Timmermans?

Acum… Cine este acest Frans Timmermans de care ar fi trebuit să-i fie frică lui Grindeanu? Ei bine, în momentul in care Jean-Claude Juncker, presedintele Comisiei UE, a gândit și impus arhitectura noii Comisii Europene, în 2014, el l-a desemnat explicit, în plenul Parlamentului European, pe fostul ministru olandez de externe Frans Timmermans (Franciscus [Frans] Cornelis Gerardus Maria Timmermans, 55 de ani zilele astea) ca fiind alte-ego-ul său, adică jumătate de Juncker. Oricine vorbește cu Timmermans vorbește de fapt cu Juncker.

Timmermans stârnește admirație și panică irațională prin Comisia UE. Ca și Juncker, vorbește fluent și elegant franceză-germană-engleză, plus spaniolă, rusă și olandeza, plus dialectul lui local, limburgish. Un ciborg intelectual, Timmermans a venit de la început cu planul, în parte aplicat, de a face Comisia Europeană mai eficientă (deși nici măcar el nu a putut bloca prezența Corinei Crețu în Comisie, propusă de acasă și aprobată de Parlamentul UE).

Timmermans are umor, este extrem de cultivat, iar toată lumea își amintește reacția lui demnă în momentul doborârii avionului malaezian deasupra Ucrainei, cu atâția cetățeni olandezi la bord.

E socialist (în sensul olandez), catolic din Maastricht, orașul infamului tratat. A studiat la Roma și Nancy și a primit Legiunea de Onoare franceză.

A lucrat la ambasada Olandei din Moscova (de-aia știe și rusește).

Timmermans i-a spus așadar lui Grindeanu, în fața micului grup de presă reunit azi acolo, la punctul de presă VIP din Comisie, că progresul României spre ridicarea controlului asupra justiției (MCV) trebuie văzut ca un fel de cursă maraton: viteza fiecăruia depinde de antrenamentul de acasă și de dorința de a câștiga.

Alergătorul de cursă lungă Grindeanu a părut cam singuratic ascultând asta.

Iată un reportaj de la fața locului. România nu va fi pedepsită, sunt probleme mai mari acum în UE, dar ochii rămân pe ea. Dar măcar știți ce s-a întâmplat și cu cine s-a văzut în realitate Grindeanu azi.

16805460_10154949090953608_1683633804_o

Eu, Grindeanu și Timmermans.

“Silence” (Martin Scorsese, 2016), tăcerea lui Dumnezeu…

silence-scorsese

Vestea cu filmul Silence, ultimul lui film după The Wolf on Wall Street, este că Martin Scorsese și-a regăsit credința copilăriei, de când învăța să bea prin Little Italy în New York. Dar nu e o veste buna. Filmul ăsta al lui Scorsese e dovada ca religia tâmpește si ucide creativitatea. S-au dus vremurile lui Last Temptation of Christ, unde el transpunea pe ecran romanul provocator al ateului Kazantzakis. Silence nu e nici o transpunere literală a Evanghelei, cum la fel de provocator a făcut-o ateul Pasolini în Evanghelia după Matei. Silence e o lunga si plicticoasa si scârboasă peltea, cu multe torturi inutile, inclusiv cea a spectatorului.

In Japonia AD 1640, doi tineri iezuți se duc în ascuns, riscându-și viața, pentru a-și căuta confesorul dispărut fără urmă. Căci ticăloșii de japonezi îi ucid și gonesc și masacrează și umilesc pe bunii misionari creștini. Ca într-un fel de Apocalipse Now în folosul Vaticanului. In mod surprinzător, Scorsese reușește să creeze un extrem de fad și plicticos manifest creștin, care nu are nici măcar forța de snuff movie a filmului celuilalt creștinopat, Mel Gibson, The Passion of the Christ (2004)

Silence e un film care lasă spectatorul perplex prin platitudine opresantă. Apoi, în situația actuală de agresivitate religioasă la scară planetară, de ce ar trebui sa ne pasionăm pentru fanatismul unor iezuiți, cand in jurul nostru, de la genocidarul Stat Islamic pana la Donald Trump, vedem ravagiile credinței oarbe? Mesajul lui Scorsese este profund nociv, pentru că urmărește să ne convingă că am avea nevoie acum de mai mult fanatism creștin.

Filmul se numește Silence pentru că Dumnezeu tace, nu se manifestă niciodată, iar tânărul părinte misionar, personajul principal, începe să aibă îndoieli, cum nu avusese niciodată Pascal, de pildă, cel terifiat de liniștea infinitului hău cosmic.

Un film de un misionarism violent și fără nuanțe. Martirii creștini din Japonia sunt prezentați angelic, guvernatorul care îi masacrează pe creștini e un sadic cu rânjet diabolic, ca să îl facă pe spectator să uite cum se derula exact în acel moment creștinarea africanilor sau a indigenilor americani.

Sigur, am putea să discutăm doar despre partea vizuală a filmului, deoarece a fost selecționat într-o singură categorie, pentru imagine, Best cinematography, împreună cu Arrival și La La Land (cf. linkuri mai jos). Dar chiar și pe partea de imagine, offf… Da, peisaje japoneze magnifice si porți de lemn roase de carii, toate astea dau foarte frumos vizual, însă nu suntem pe National Geographic. Ar trebui să fie cinema, nu un exercițiu catolic de propaganda fide. Și nu e cinema, nu e un film. Ajungi să regreți partea maiestuoasă și umorul din Exodus. Aș spune, iarăși, ca la majoritatea selecției de anul ăsta de la Oscar: de nevăzut.

Cf. și:

The Wolf of Wall Street… ah, dacă avea o oră mai puțin…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/18/the-wolf-of-wall-street-ah-daca-avea-o-ora-mai-putin/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, un film care la un moment dat se termină

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Exodus, un peplum biblic cu scenariu schizoid…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/03/exodus-un-peplum-biblic-cu-scenariu-schizoid/

Zen și arta bluffului pe motocicletă…

250308721_ffmnj-l

Până și țiganul Păpădie se lămurise că am tupeu, Păpădie, da, gangsterul care domina cartierul gării din Buzău, întărit în asta de un certificat medical de nebun clinic pe care i-l eliberase o doamnă doctoriță care îl plătise să mă schilodească pentru că umblam cast cu nepoata ei.

Păpădie nu mi-a spart dinții din față, ci doar a venit la mine, m-a pălmuit în plină față și mi-a zis:

— “Dom’ Dănuț, m-ai bătut la șah, așa e, dar tu știi să mergi cu motocicleta pe gheață? Ha?”

Iar eu i-am spus spus că da, privindu-l fix în ochi, da, Păpădie, ascultă, sigur că știu să merg cu motocicleta pe gheață.

Era iarnă, iar Păpădie m-a dus în vârful pantei lucitoare, sus pe deal, de unde cădea abrupt o limbă de gheață lustruită, el bănuindu-mă pe bună dreptate că nu mai urcasem niciodată pe așa monstru cu coarne cum era motocicleta aia.

Toată țigănimea lui făcea deja pariuri împrejur, lingându-și buzele, dacă aveam să rămân infirm pe viață, dacă aveam să supraviețuiesc, dacă urma să cedez nervos…

… ca deodata Păpădie să anunțe grav că se anulează cursa, pentru că motocicleta nu are benzină.

Eram deja urcat în șa, gata să mă schilodesc din mândrie, prima oară cocoțat pe o motocicletă, în vârful unei pante de gheață, stomacul strâns, însă Păpădie a știut, prin flerul lui de țigan asocial, violator și lichidator pe bani puțini, că la mine găsise ceva stofă de salvat și protejat.

— Se anulează safari, a strigat el prostimii care făcea pariuri împrejur. N-avem combustibil azi. Penurie de la Ceașcă. Cine nu-i mulțumit îl fut.

Și azi am reputație de dur în Buzău. Când îi spun unui prostan că-l fut, el trebuie să știe că e sau un mare compliment, sau o rețetă de dezastru fără reguli. Motocicleta lui Păpădie mi-a ajuns ca să înțeleg ce înseamnă un declic de personalitate.

Hidden Figures, un film cu negrese la Oscar (și NASA)

hidden-figures_poster_lead

După polemica artificială de anul trecut, când organizatorii Oscarurilor au fost criticați pentru că nu luaseră în competiție mai multe filme cu afro-americani (ceea ce nu e adevărat), iată că s-au grăbit anul ăsta să selecționeze în categoria principală tot felul de plicticoșenii “colored”.

Avuseserãm succesul forțat, de o corectitudsine politică grețoasă, în 2014, al siropoșeniei  12 Years a Slave. Anul ăsta avem Hidden Figures, despre primele femei de culoare care  au lucrat ca matematiciene la NASA, pentru a propulsa rachetele americane cu oameni în spațiu, după ce rușii câștigaseră prima etapă a cursei trimițându-l pe Gagarin.

Hidden Figures e nominalizat în trei categorii, printre care Best Picture, în competiție cu Arrival și La La Land.

Genul de film despre care nu poți spune mare lucru. Este extrem de convențional, ca un film de atunci, de la începutul anilor 1960. E decent, bine jucat, cu câteva scene comice din când in când, dar câtă vorbărie inutilă !

E, desigur, greu să faci un film despre o realitate trecută, dar încă recentă, ceea ce face că nici un suspans nu e posibil, căci știm cum se va încheia.

Da, e revoltăror să vezi că matematicienele alea lucrau într-o cameră pe ușa căreia scria “Colored Computers” și că aveau toalete aparte și locuri separate în spatele autobuzului, dar am văzut toate astea de atâtea mii de ori la cinema…

Da, scenariul reușește să pună în lumină unele lucruri surprinzător de actuale, precum obsesia americanilor că rușii îi vor bombarda din spațiu, sau felul în care toți savanții ăia de geniu au tot timpul Amin și Hallelujah în gură.

In sfârșit, Kevin Costner face un rol extrem de convingător ca onestul psihopsat fără umor care e șeful programelor NASA, în fața căruia tremură toți, rol despre care aflăm din interviuri că a fost practic creat și rescris în întregime de el, pentru că inițial era acolo doar o figură ștearsă. Văd că nimeni nu i-a ghicit secretul lui Costner: și-a bazat și aspectul personajului, dar și caracterul acestuia, pe actualul președinte al Comisiei Europene, marele comic Jean-Claude Juncker.

12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/23/12-years-a-slave-un-manifest-cu-zorzoane-inlacrimate-si-sclavi-negri-rasi-proaspat/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

România și eterna repetare a pancreasului…

2475498779_e3d9cfd0f2_b

Am găzduit textul ăsta de Andreea Berechet. Nu ne cunoaștem, dar a lovit o notă foarte justă, mai ales că și eu m-am lăsat molipsit de o mini kremlinologie de Bărăgan, scriind:

Iași: molcuța noapte a cuțitelor lunguțe…

E tare primarul nominal PSD Mihai Chirica de la Iași. După ce l-a terfelit pe Dragnea, a cerut retragerea ordonanței amnistiilor (ceea ce s-a făcut), demisia ministrului justiției (ceea ce s-a făcut), în seara asta de vineri au căutat să-l dea jos prin ședință la PSD Iași, dar el a rezistat.

Întrebată dacă s-a luat în discuţie excluderea lui Chirica, o deputată locală PSD a declarat pentru Mediafax că „s-a pus problema de analiză, de discuţie, de clarificare”.

Aha. S-a pus o laie (olaie)… La Iași are loc acum “noaptea cuțitelor lunguțe”. Doar că e mai molcuță, așa… Șezi, bre, să ți-o vâr. În borta rece.

O problemă pe care Dragnea nu o vedea venind.

Așa că, Andreea Berechet:

România și eterna repetare a pancreasului

.

Deodată mi-a revenit în minte religiozitatea cu care, în anii 1980, ai mei ascultau Europa Liberă. Pentru a face față întreruperilor de curent de seară se cumpărase chiar un radio cu baterii, care trona în bucătărie, iar în timpul zilei era pus pe România muzical, motiv pentru care seara taică-meu vitreg făcea scandal când trebuia din nou să caute frecvența, înjurând de fiecare dată -„Pizda mă-sii, ce pizda mă-sii îl tot frecați că ieri se auza mai bine!”

De fiecare dată ieri se auzise mai bine, deși mie mi se părea mereu la fel de foșnit. Nimeni nu mai scotea atunci nici o vorbă, fiecare asculta pentru sine, în liniște.

La sfârșit, când difuzau Sting sau ceva la fel de bun, bunică-mea se culcase de mult, ai mei erau deja la ei iar eu fumam o țigară furată. Dezbaterile despre ce se ascultase se desfășurau când veneau prieteni în vizită. Atunci, știrile de politică externă se amestecau cu comentarii despre starea sănătății Tovarășului. Cât era de palid, că are diabet, ce presupune diabetul, iar în ultimii ani se vorbea susținut și despre un cancer la pancreas. Eu habar nu aveam pe atunci unde e pancreasul și ce semne dă și cel mai tare mă miram de atenția pe care niște oameni tineri, care nu mergeau la medic, nu făceau analize și nu purtau niciodată discuții medicale, o arătau pentru așa subiect. Părea că dictatorul e mereu foarte bolnav.

Așa începea înșiruirea posibililor înlocuitori. Atunci am auzit despre Iliescu, Gh Apostol, și alți disidenți, dar se calificau doar cei cu grad în ierarhia de partid. Nu mai țin minte toate numele, mă mira doar brusca tendință de ciocli.

De atunci și până acum eu nu am mai văzut atâta amestec de politică externă, de judecare a sistemului, a influențelor, cu enumerarea și analiza disidenților din partid, plus menționarea semnelor de inconfort fizic.

foto2_4

Da, în ultimele două săptămâni am văzut discuții despre cât de palid era Dragnea sau Grindeanu, cât de stresat, „că avea gura uscată”, că repeta aceleași cuvinte, că era fumat.

Dar ce contează, evident foarte comod nu le e. Plus urmărirea atentă a primarului de Iași, a Ecaterinei Andronescu, scenarii de lupte între ei care s-ar solda cu ceva daune la Dragnea. Că Moldova, care a fost mereu inima de forță a PSD acum nu prea are miniștri, că sunt mai mult oameni din sud, figuri șterse, aservite lui Dragnea, care uite așa capătă contur de putere și în ochii noștri.

Este un semn al impasului absolut, ne aflăm într-o groapă din care îmi doresc să ieșim cât de repede până nu ajungem să sperăm în cedarea pancreasului.

Andreea Berechet

ceausescu-dragnea

Manchester by the Sea și Adagio de Albinoni pe fundal de copii arși…

2016-11-12-1478968630-1457362-manchester2674x491

Manchester by the Sea este un film american nominalizat de șase ori la Oscar anul ăsta, pentru categoriile cele mai importante de film, actori, regie și scenariu.

In competiție pentru cel mai bun film cu Arrival și La La Land, dar nu știm de ce.

Casey Affleck e un om cu probleme, care se bate prin baruri pentru că i-au murit arși cei trei copii într-un incendiu declanșat de el fără să vrea.

Când îi moare și fratele, de un atac de inimă, e nevoit să preia tutela nepotului, fiul mortului.

Cei doi, adultul și copilul, nu prea se înțeleg la început, dar după aia sunt ok împreună și uneori plâng.

The End.

Nu pricepem de ce filmul e la Oscaruri în atâtea categorii. Poate pentru că, având în permanență ca fond sonor muzică clasică, pentru a sublinia scenele psihologice, s-a crezut că e un film intelectual.

Pe scena flashback a incendiului se aude în spate Adagio in G minor al lui Albinoni.

Casey Affleck a mai jucat în :

Interstellar

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/15/interstellar-despre-relativitate-si-cum-cand-filmul-atinge-viteza-luminii-un-minut-acolo-echivaleaza-cu-7-ani-pe-pamant/

In competiție cu Manchester by the Sea, pentru cel mai bun film, mai sunt:

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

La La Land, care la un moment dat se termină…

The Salesman (Forushande) – un film iranian la Oscar: cronica unui iranofil

405289_554

De: Asghar Farhadi
Cu:  Shahab Hosseini, Taraneh Alidoosti, Babak Karimi

Regizorul iranian Asghar Farhadi a primit deja Oscarul pentru cel mai bun film străin in 2012, cu filmul A Separation. Prezentul film, The Salesman a obținut premiul pentru scenariu la Cannes anul trecut.

The Salesman e la Oscaruri în competiție pentru cel mai bun film străin cu Toni Erdmann, produs în România de Ada Solomon, despre care am scris mai devreme.

Incă de la Marivaux și Corneille, a scrie o piesă de teatru despre actori care joacă teatru pe scenă, în interiorul piesei, a fost un dispozitiv narativ foarte eficace, atât în literatură cât și, mai târziu, în cinema: e vorba de procedeul numit mise en abyme (scris și: mise en abîme). Jean Anouilh l-a folosit pe larg în teatrul său, Gide în roman, în Les Faux Monnayeurs, Louis Malle în filmul Vanya on 42nd Street, unde actorii repetă piesa Unchiul Vania a lui Cehov.

In filmul iranian The Salesman (Forushande), actorii repetă piesa Death of a Salesman de Arthur Miller. Actrița principală e violată și de aici începe un întreg amestec de thriller, istorie psihologică de destrămare a cuplului și scenariu de răzbunare dostoievskiană, cu nenumărate și subtile chestionări morale.

Acum, sigur, unii pot pune întrebarea naivă: cum, Death of a Salesman? în Iran se pun în scenă și se fac filme după piese de teatru americane? Ei bine, situația cenzurii culturale în Iran este foarte complexă, cum o arată vitalitatea producției cinematografice de mai multe decenii încoace (acolo unde în Arabia Saudită inamică, de pildă, dar aliată SUA, nu există nici măcar săli de cinema).

Deja simplul fapt că e vorba de o istorie de viol arată că avem de-a face cu o cu totul altă cultură decât cea a monarhiilor arabe din golf. Iranienii au un solid complex de superioritate vizavi de turcofonii și arabii dimprejur. Spre deosebire de țările arabe din Golf, în Iran femeile conduc mașini, merg la universitate, pot divorța, iar schimbarea de sex prin operație e permisă (ca orice nu e interzis explicit, sau nu a fost prevăzut în Coran).

Superioritatea iranienilor are solide baze istorice și culturale. Nu doar că limba iraniană (farsi, persana, limbă indo-europeană apropiată de ale noastre) e una din cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Impărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar etimologic termenul însuși de Paradis, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism.

Apoi, iranienii sunt cei care și-au păstrat identitatea națională aderând la o branșă schismatică a islamului, șiismul, care nu există decât prin opoziție cu sunnismul tradițional arab.

Nici un spoiler aici, doar că e un film minunat construit, deși cu multe repetiții și ceva greșeli de structură: de prea multe ori personajele ne repetă ceea ce am văzut deja. E insă un solid concurent al lui Toni Erdmann

Iar actrița, Taraneh Alidoosti, pe lângă că e frumoasă și deșteaptă, mai e și tatuată, ba chiar cu crucea aia a lui Venus de la  ‘women power’, cum s-a văzut la conferința de presă de după Cannes, unde era alături de regizor.

image

Despre cenzură în Iran am mai scris și aici:

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Despre statutul imaginilor si al cinematografiei în Iran, spre deosebire de monarhiile sunnite din paninsula Arabică:

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

Cf. si:

Taxi Tehran (Jafar Panahi, 2015) – la volan prin cenzura mollahilor

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/25/taxi-tehran-jafar-panahi-2015-la-volan-prin-cenzura-mollahilor/

despre un elev sârguincios al aceleiași școli iraniene, franco-afganul Atiq Rahimi (cineast si premiu Goncourt de literaturã):

Erotism trist in Afganistan : Pierre de patience (Atiq Rahimi)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/20/erotism-trist-in-afganistan-pierre-de-patience-atiq-rahimi/

Pentru o versiune engleză a fragmentului despre Zarathustra în Iran, completată cu alte exemple de traducere elegantă prin interstistițiile cenzurii, cf.:

“God” is dead – how to avoid censorship and publish the unpublishable…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/05/god-is-dead-how-to-avoid-censorship-and-publish-the-unpublishable/

despre alte aspecte ale interpretării textelor în Iran:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

despre cum văd americanii (și occidentalii în general) Iranul:

“Argo” – Multe filme nu au nici măcar o frază memorabilă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/14/argo-multe-filme-nu-au-nici-macar-o-fraza-memorabila/

Toni Erdmann – catehismul iubirii paterne și al supraviețuirii sociale…

toni-erdmann-5-rcm0x1920u
Peter Simonischek îl joacă pe Winfried/Toni

Inainte să mi se nască fetița, acum 18 ani, fostul director de la Europa Liberă Nestor Ratesh mi-a spus: — “Ai un băiat deja, dar ai să vezi că relația dintre tată și fetiță e cu totul specială”… Avea dreptate.

Acum: ce faci când relația aia se deteriorează și vrei să recâștigi afecțiunea fetei de care nu te-ai ocupat?

Toni Erdmann este în competiție la Oscar pentru cel mai bun film străin. E produs, pentru turnajul în România, de Ada Solomon. (Și anul trecut a fost o prezență tehnic românească la Oscar, prin actorul maghiar ardelean Levente Molnár în filmul Son of Saul, desemnat cel mai bun film străin, cf. link mai jos.)

Ce este Toni Erdmann? Un film unde un tată, german hâd și banal, aproape de pensie, înstrăinat de fiica lui, devenită adultă și corporatistă, merge să o caute la București, unde ea lucrează într-un fel de firmă de lobbying și manipulare pentru petrol.

Ei bine, deși durează aparent înspăimântător 2 h. 40 min., nici o secundă nu e irosită. E un film de o mare gingășie și cu un umor dement. Felul in care tatăl caută să recapete afecțiunea fiicei, dându-se în spectacol, printr-un București de fațadă, cum traversează și dă peste cap toată găunoșenia celor care vor să parvină prin corporații călcând pe cadavre; români, germani, francezi, ruși, ne arată o lume găunoasă, de rechini care nu caută decât să vândă și să parvină.

O lume în care patronii își manipuleaza angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară, relațiile amoroase sunt false. Lumea aparține mincinoșilor in serie, experților in cacealmale, profesioniștilor dezinformării.

Du bist ein Tier! = (– Ești un animal, o fiară, o bestie !) este complimentul pe care i-l aruncă lui Ines, personajul feminin, șeful acesteia când vine să verifice situația în București.

E un film fără caricaturi. Mediul corporatist nu e redat grotesc, cum ar fi putut derapa până și Woody Allen (a făcut-o, de altfel). Nu există răi și buni, doar un sistem care îi face falși pe cei care se lasă înghițiți. Cine a lucrat vreodată într-un birou, sau în orice fel de structură administrativă ierarhică, știe că într-un asemenea univers trebuie să faci parte dintre prădători pentru a supraviețui.

Peste toate acestea, foarte frumos și foarte subtil, vine tatăl, care calcă năuc peste toate, voit sau nu, făcând aproape ca Ines să fie dată afară, dar arătându-i că există viață și dincolo de carieră.

Pe alocuri, filmul are și ceva, conștient sau nu, din Idioții lui Lars Von Trier, mai ales în improvizata petrecere în pilea goală din final, ba chiar până și în felul in care e filmat, amintind de scurta perioadă Dogma a lui Lars Von Trier.

Tot acolo, în scena cvazi-finală a petrecerii, mai dăm și de o mică gaură narativă, pe care însă o trecem cu vederea, pentru că putem să ne întrebăm cum și-a procurat tatăl german în București înspăimântătorul costum de gorilă participantă la un defileu de irozi bulgari, însă acesta e un detaliu secund.

Iar fata, in final, rămâne o „bestie”, știind că prin jocul si simularea permanentă, inclusiv în fața familiei, ea este o ascetă totală are își ascunde fragilitatea. Doar asceții arivismului urcă ierarhiile celeste, devenind arhonți și paznici ai vămilor interne, iar ulterior îngeri ronțăitori și vameși digeratori.

Cf. și:

Son of Saul (2015) – Auschwitz cu ochelari virtuali și efecte sonore

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/14/son-of-saul-2015-auschwitz-cu-ochelari-virtuali-si-efecte-sonore/

Nymphomaniac – când Lars Von Trier își face “mea vulva”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/01/nymphomaniac-cand-lars-von-trier-isi-face-mea-vulva/

Oscar 2017 – “Jackie” și “Neruda”: când performanțele actoricești nu pot salva un film fără structură 

rs_1024x759-151216152837-1024-jackie-natalie-portman-2

Chile ni l-a dat pe scriitorul Roberto Bolaño, dar și pe regizorul Pablo Larraín, cel care a făcut minunatul film NO, despre căderea lui Pinochet, dar și Jackie, în competiție la Oscar anul ăsta pentru rol feminin, cu Natalie Portman în rolul lui Jacqueline Kennedy după asasinarea președintelui SUA.

Si, simultan cu ieșirea Hollywoodianului Jackie, Pablo Larrain a mai scos și Neruda, despre, da – fuga din Chile a lui poetului comunist Pablo Neruda (intr-un rol secund cu acel Gael García Bernal, sex-symbol absolut în America Latină care fusese și actorul din NO).

no-film

(Neruda a mai fost pe ecran în meteoritul italian Il Postino, cu Philippe Noiret).

Acum, Natalie Portman e în competiție pentru cel mai bun rol feminin în rolul lui Jackie Kennedy, iar filul mai e nominalizat și pentru muzică și costume… La costume e perfect, dar muzica e opresantă și repetitivă, cum e de altfel tot filmul, care pare să dureze o eternitate, deși Natalie Portman este impecabilă în rolul proaspetei văduve Kennedy în zilele de după asasinat.

Natalie Portman e in competitie, printre altele, cu Amy Adams in Arrival si Emma Stone in La La Land.

Vizual, Larrain reușește perfect să restituie atmosfera vintage care făcuse șarmul în NO. Reușește chiar să reproducă accentul afectat al văduvei Kennedy și viitoare văduvă Onassis.

Filmul nu poate funcționa însă pe un singur joc actoricesc. Sigur, de când a debutat în Léon al lui Besson, americano-israeliana Natalie Portman și-a obișnuit fanii cu cele mai extravagante metamorfoze, iar aici totul îi reușește până la limita confuzionării spectatorului. Filmul funcționând pe un sistem complex de flaskbak-uri, la un moment dat nu mai știi dacă vezi imagini de arhivă cu Jackie Kennedy, sau dacă e Natalie Portman filmată în alb-negru. Insă filmul nu mai funționează, pur și simplu, de la jumătate încolo (deși durează decent doar o oră și jumătate, pare că nu se mai termină) și e ucis de absența oricărei tensiuni și a oricărei mize.

E greu să-ți imaginezi că un juriu ar putea acorda un premiu de interpretare unei actrițe, cât de minunate, într-un film atât de plicticos.

Aici intervine ipoteza autorului irosit. După un prim film minunat (NO), Larrain nu mai scoate decât plicticoșenii. Neruda, ieșit în același timp cu Jackie, e aproape de nevăzut. Deși actorul care îl joacă pe Neruda e minunat (aproape la fel de bun ca Philippe Noiret in același rol în Il Postino), filmul e ucis de o insuportabilă voice over permanentă și de scene inutile cu orgii grotești la care participă poetul (și viitor laureat Nobel pentru literatură) care se ascunde de autorități. Și acolo actorul e magistral, dar un joc actoricesc, oricât de bun, nu poate salva un film amorf, fără structură.

nerudabiopic960x545

Cf.:

“No” – conceptul publicitar care l-a răsturnat pe Pinochet…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/02/no-conceptul-publicitar-care-l-a-rasturnat-pe-pinochet/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, care la un moment dat se termină…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Donald contra Donald: Tusk avertizează UE împotriva derivelor lui Trump

 

The Prime Minister of Malta Joseph Muscat meets in Brussels to prepare for Malta's presidency of the EU

Donald Tusk

(Foto: EPA/OLIVIER HOSLET)

Se întâmplă rareori ca un politician european de talia polonezului Donald Tusk, președintele Consiliului european, să facă declarații atât de dure și aproape nediplomatice. Tusk a scris și declarat astăzi că Donald Trump constituie o amenințare pentru Europa în egală măsură cu Rusia, China și Islamul radical.

Intr-o scrisoare către liderii celor 27 de țări UE care se vor reuni vineri în Malta (mai puțin britanica Theresa May) pentru a discuta despre Brexit, Tusk scrie că Donald Trump este “imprevizibil” și că asta pune Uniunea Europeană “într-o situație dificilă”. Declarațiile lui Trump, a spus Tusk, sunt “îngrijorătoare”.

Politica protecționistă a lui Trump, scrie Tusk, este însă o șansă pentru Europa, care ar trebui să pună la punct mai multe tratate ale liberului schimb.

Este cea mai mare provocare, cea mai mare sfidare pe care o înfruntă acum Europa după șase decenii de existență, spune Tusk. “China din ce în ce mai îndrăzneață”, “politica agresivă a Rusiei” vizavi de vecini, “Islamul radical” care provoacă anarhie în Orientul Apropiat și în Africa sunt principalele amenințări, dar lor li se adaugă “îngrijorătoarele declarații ale noii administrații SUA, care ne fac viitorul foarte incert.”.

Sunt cele mai dure declarații de până acum ale unui lider UE, la 11 zile după intrarea în funcție a lui Donald Trump, și asta arată o dorință crescândă în capitalele Vechiului Continent de a răspunde într-un fel inițiativelor neașteptate ale noului președinte SUA, cum a fost cea de peste weekend de a interzice intrarea pe teritoriul american a cetățenilor din șapte țări musulmane.

Și mai îngrijorător pentru Europa a fost faptul că Trump a sprijinit Brexit, ieșirea Marii Britanii din UE și că și-a anunțat bucuria că și alte țări vor urma exemplul Londrei.

“Dezintegrarea :Uniunii Europene”, le scrie Tusk celor 27 de lideri, “nu ar duce la restaurarea unei mitologice suveranități a țărilor membre, ci la dependența lor de marile puteri: Statele Unite, Rusia și China. Doar împreună putem fi independenți”.

Tusk nu este primul important politician care a vorbit pe acest ton, dar este cel mai sus plasat. Anterior, șeful liberalilor din Parlamentul European, fostul premier belgian Guy Verhofstadt, a spus că cele trei mari amenințări cu care se confruntă Europa actualemente sunt Islamul Radical, Rusia și… Donald Trump, care în viziunea lui dorește să distrugă UE,

Diplomați din țările membre în UE au discutat luni la Bruxelles despre un posibil răspuns comun de adus lui Trump, dar fără rezultat. Mai multe capitale nu vor ca UE să se îndepărteze și mai mult de SUA și au preferat să aștepte reuniunea la vârf de vineri din Malta. Donald Tusk, președintele Consiliului European, care deși e polonez nu are în acest moment nici o legătură cu guvernul conservator de la Varșovia, a jucat acest rol, trăgând semnalul de alarmă în numele tuturor.

La La Land, care la un moment dat se termină…

lalaland

De: Damien Chazelle

Cu: Ryan Gosling și Emma Stone

Cine se mai aștepta să vadă o comedie muzicală în America lui Trump? Romantism, escapism, film care ne amintește de Cântând în ploaie, Un american la Paris, sau Umbrelele din Cherbourg; culorile spălăcite și granulația peliculei cinemascope (film care trebuie văzut pe ecran gigantic, nu piratat în computer).
.
Dincolo de tot hype și extazul întreținut artificial de toată presa –14 nominalizări la Oscar, egalizând Titanic al lui James Cameron, care a plecat acasă cu 11 statuete, și All about Eve al lui Mankiewicz (6 statuete)–, despre ce e vorba acolo?
.
.
E un filmuleț cam prea lung și cu final neconvingător. Sigur, cei doi actori sunt magnifici, dar scenariul e tare liniar și repetitiv.
.
Vizual, au mai fost recent filme care reconstuie o atmosferă vintage (Big Eyes al lui Tim Burton), ba chiar am avut și un muzical la Oscaruri (Les Misérables în 2013, unde Ann Hathaway plângea și cânta cu muci reali).
.
La La Land e însă neconvingător pentru că, din nou, cu tot circul mediatic și perfecțiunea lucrăturii, filmul rămâne un produs artificial, care nu se asumă. Nu este apogeul unui contra-curent cultural cum au fost la sfârșitul epocii hippie filmele muzicale Jesus Christ Superstar sau Hair. Nu este transpunerea cinematografică a unei operete moderne, cum a fost Les Misérables. E un hibrid care vrea să reînvie epoca romantică a filmelor cu dansuri step ale lui Fred Astair, Leslie Caron sau Gene Kelly, care dansau în umbra marilor studiouri din Hollywood (unde se și petrece acțiunea, de acolo jocul de cuvinte facil pe La La și LA, Los Angeles) și a jazzului anilor 1950… doar că paradigma nu mai funcționează astăzi.
.
Sigur, filmul are mignone calități. Toate scenele muzicale și de dans sunt turnate în planuri-secvență, plans-séquences, fără montaj, turnate integral, regizorul si cameramanul si coregrafii plănuind fiecare gest. Secvența care deschide filmul, unde se cântă și dansează pe autostradă, turnată într-un singur plan, ca în Birdman (unde de altfel a și jucat Emma Stone) este de o perfecțiune care te lipește în fotoliu. Dar ansamblul lasă un gust searbăd. Ca în acea povestire de Ray Bradbury unde Picasso desenează pe nisip în admirația nudiștilor, după care vine mareea.
 .
Va înhăța însă tot ce se poate lua la Oscaruri și este un frumos exercițiu de regie și actorie, mai puțin însă de scenariu, fiind repetitiv, cu mari găuri, deși e liniar, cu dialoguri plate și un sfârșit “în coadă de pește”. Adică la un moment dat se termină.

Les Misérables – încântator si iritant… și Ann Hathaway cu muci reali

Despre mignon-ul bun de pus în salon Ryan Gosling:

— Only God forgives: un film atât de stupid încât nu trebuie ratat

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/23/only-god-forgives-un-film-atat-de-stupid-incat-nu-trebuie-ratat/

— Gangster Squad: natural boring killers…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/09/gangster-squad-natural-boring-killers/

Big Short (2015): un manifest despre criza mondială și secta banului creat din neant

Gulagul digital… Cum Rusia lui Putin ucide libertatea internetului

RUSSIA PUTIN INTERNET CONFERENCE

Foto: EPA/SERGEI ILNITSKY

Promisesem o analiză, cu referințe precise și discuții cu experți pe care i-am contactat personal, despre felul în care funcționează cenzura cvazi-totală a internetului în Rusia. Un text concret, de folosit în discuțiile cu trollii matrioșka din România care ne asigură că ne-ar fi bine cu Putin.

Să începem cu așa-numita “Lege Iarovaia”, care transformă în delict penal orice formă de protest.

Alegerile legislative ținute în Rusia pe 18 septembrie 2016 au dat ocazia puterii să-și reîntărească și să intensifice cenzura și controlul asupra internetului. Pe 7 iulie 2016 deja, Putin semnase cea mai represivă lege de la căderea URSS-ului încoace, “Legea Iarovaia” (de la numele unei deputate din partidul Rusia Unită al lui Putin și Medvedev, care a împins în parlament acest text).

Adoptată de Duma pe 24 iunie 2016, noua lege semnată de Putin două săptămâni mai târziu constă dintr-o serie de dure prevederi “anti-terorism” care duc la un control total al internetului rus și al datelor și comunicațiilor utilizatorilor. Legea le cere furnizorilor de acces internet și operatorilor telefonici să ofere FSB-ului, serviciilor secrete ruse, cheia tuturor programelor de criptare. Legea obligă rețelele de socializare să își stocheze datele și conversațiile clienților pe servere situate în Rusia și controlate de FSB. Cei care refuză, precum LinkedIn, sunt interziși.

Da, LinkedIn e blocat în Rusia din noiembrie, ceea ce situează Rusia pe același plan cu China și Iranul, dar sub Afganistan, unde nu există cenzură a internetului.

Legea Iarovaia atacă acum WhatsApp (posedat de Facebook), Viber și Telegram și se îndreaptă lent și spre Facebook.

O zi după ce a fost semnată de Putin, pe 8 iulie deja, organismul de control al internetului Roskomnadzor (Роскомнадзор, Федеральная служба по надзору в сфере связи, информационных технологий и массовых коммуникаций), care are puteri discreționare și care e tot un braț al FSB-ului aflat la putere în Rusia, anunța deja că a blocat patru site-uri care promovau boicotarea alegerilor din septembrie 1.

Roskomnadzor a precizat doar că cererea venise de la biroul Procurorului General al Rusiei.

Tendința e veche, iar Serviciul Federal de Securitate (FSB) căuta de multă vreme să poată exercita un control complet al internetului. Acum însă, după Legea Iarovaia, FSB are mijloacele legale de a colecta și centraliza toate cheile și programele de criptare de la companiile furnizoare de acces internet și telefonie.

Extinderea sistematică a supravegherii și controlului pe internet

 Televiziunile independente au fost eliminate de mult, iar cenzura sau auto-cenzura instaurate lent încă de la primul mandat prezidențial al lui Purin, 2000-2008. Până acum, internetul rămăsese, de bine de rău, un spațiu de libertate pentru exprimarea opiniilor politice și pentru dezbateri publice.

Autoritățile caută să împiedice asta fie prin Rozkomnadzor, fie prin decizii de tribunal sau ale Procurorului General, prin liste negre, noi decrete, regulamente, intimidări și atacuri cibernetice. Cu toate astea, abia din 2012 s-a ajuns la controlul total.

Totul a început cu “Lista neagră”.

— 2012: “Lista Neagră”

Semnată de Putin pe 28 iulie 2012, legea “Lista neagră” a pus capăt libertății internetului în Rusia. Legea a impus crearea unei baze de date centralizate care inițial era presupusă a strânge datele site-urilor considerate a fi dăunătoare pentru copii și adolescenți. Incepând din 2012, Roskomnadzor poate adăuga site-uri în baza de date fără a mai trece printr-o decizie de tribunal. Sunt fișate acolo site-urile “suspectate de extremism”, cele care promovează “manifestații ilegale” sau cele care “promovează idei ce încalcă ordinea stabilită”.

— Mai 2014 – “Legea bloggerilor”

 Semnată în mai 2014, legea cumulează trei rezoluții separate adoptate de Duma după atacurile teroriste din Volgograd din decembrie 2013. Prin ele e legiferat controlul asupra “bloggerilor populari”. Acolo trebuie înscriși orice bloggeri de succes, în special cei care au o audiență de mai mult de 3.000 oameni pe zi (eu aș fi cu cătușe acolo, de pildă). Bloggerii înregistrați în baza de date sunt supuși unor noi măsuri (limbaj obscen, calomnie etc., eu aș fi iarăși acolo), ceea ce îi fragilizează în fața legii.

— Iunie 2014: “Legea retweets”

Semnată pe 28, 2014. Oricine re-transmitere, prin Twitter, Facebook sau orice altă rețea socială “mesaje extremiste” poate duce la cinci (5) ani închisoare. Intre timp, pedeapsa maximă a fost ridicată la șapte (7) ani.

– Iulie 2014: stocarea datelor

O nouă lege votată de Duma pe 23 iulie 2014, ca un amendament la cele precedente, cere furnizorilor de internet să stocheze toate datele clienților pe servere situate fizic pe teritoriul Rusiei.

— August 2014: controlul operatorilor

Incepând din august 2014, legea le cere operatorilor de wi-fi gratuit (în restaurante, hoteluri, cafenele etc.) să strângă datele personale ale clienților, cerându-le un act de identitate.

— Iulie 2016: “Legea Iarovaia” (despre care am scris mai sus).

Sigur, opoziția ia în derîdere toate aceste măsuri represive, deoarece este imposibil în mod concret să distingi pe internet cetățenia utilizatorilor. Cu toate acestea teama s-a răspândit, până a se ajunge la ceea ce a fost deja numit un “Gulag digital“ [1].

Acte recente de cenzură:

 — Martie 2014 – Blogul opozantului Alexei Navalnîi și unul al lui Garry Kasparov (kasparov.ru), ca și două site-uri noi: Ej.ru și grani.ru au fost blocate din ordinul Procurorului General. Roskomnadzor a precizat că site-urile au fost blocate pentru că participaseră la organizarea de manifestări neautorizate.

— Pe 25 ianuarie 2016 Rutracker.org, cel mai mare tracker de torrente din Rusia, cu circa 13 milioane de utilizatori, a fost blocat de Roskomnadzor în urma unei decizii a tribunalului din Moscova.

— 2 August 2016: Crimeea o duce mult mai rău decât restul Federației Ruse. Site-ul de știri din Crimeea Krym.Realii a fost blocat fără explicații.

aude-merlin-230633-250-400-0731b

Aude Merlin

 “E limpede că avem de-a face cu un proces politic represiv foarte bine pregătit”, mi-a declarat Aude Merlin, specialistă în Rusia și lector la Universitatea Liberă din Bruxelles, “un proces început odată cu revenirea lui Putin la președinție în 2012. In acel moment, odată cu marile manifestații împotriva lui, părea că țesutul social al Rusiei se va reface, lucru pe care Kremlinul nu îl putea permite. De aici – valul de legi care au început să curgă din 2012 până astăzi: împotriva propagandei străine, împotriva drepturilor minorităților sexuale și religioase, împotriva libertății internetului.

 “E limpede că avem aici ceva sistematic, un pattern de legi represive coerente”, confirmă Irina Lagunina, expertă în media din Rusia și colaboratoare cu Radio Free Europe/Radio Liberty. “Ceea ce e nou acum este faptul că autoritățile vizează direct persoane și figuri publice. Multe din noile legi au sub-secțiuni care se ocupă de responsabilitatea personală.”

 b478a248-afb1-4a65-b729-418cad89939e_w640_r1_s

Irina Lagunina

Tehnicile de control

Controlul internetului și al presei virtuale, precum și al rețelelor de socializare trece prin:

Inchiderea și blocarea directă a site-urilor (cf. exemple mai sus): De multe ori, cenzura nici măcar nu e anunțată direct și explicit, autoritățile mulțumindu-se să anunțe numărul site-urilor închise, nu și identitatea lor.

Presiune politică permanentă ce duce la auto-cenzură: Chiar dacă site-uri precum Lenta.ru au putut frecent să își reia activitatea, autocenzura printre jurnaliști a atins un nivel fără precedent din epoca sovietică încoace, ducând la restrângerea spectrului informațiilor disponibile celor care nu citesc în limbi străine. Sunt cunoscute cazuri de violență fizică (fără a merge până la asasinate, precum cel al opozantului Boris Nemțov [2]. Reporters Without Borders au strâns multe cazuri de hărțuială din partea autorităților [3], iar Rusia a fost înscrisă pe Reporters Without Borders Internet Enemies încă din 2014.

Intimidarea e permanentă, iar autoritățile vizează în primul rând indivizi, personalități fragile, mai ușor de atins decât grupuri sau asociații. Orice blogger e un dizident potențial. De altfel, Putin a numit internetul un “proiect al CIA”.

Noi măsuri, din ce în ce mai restrictive, sunt propuse la intervale regulate, în scopul de a crea o perdea de fum care să diminueze amploarea represiunii oficiale. Astfel, în aprilie 2016,  șeful Comitetului Central de Investigații Aleksandr Bastrîkin a propus să fie urmat exemplul Chinei și să fie interzisă cu totul orice prezență electronică de mass media aparținând unor companii străine.

Obligația de a păstra metadata vreme îndelungată:

Legea semnată de Putin pe 7 iulie 2016 oblică firmele de internet să cedeze FSB-ului accesul la criptarea comunicațiilor, prin așa-numitul backdoor access.

Operatorii și furnizorii de acces internet și telefonic sunt deja obligați să păstreze conținutul tuturor contactelor și al mesajelor vreme de șase luni, iar metadata vreme de trei ani. Stocarea unei asemenea mase de informații e pe socoteala lor, majoritatea trebuind să-și cumpere servere noi, infrastructură încăpătoare, din care să poată pescui FSB-ul.

Firmele se plâng că asta le forțează să stocheze de 100.000 mai multe date decât pot acum și că investițiile private totale, pentru întreaga Rusie, se vor ridica la 33 miliarde de dolari în infrastructuri noi și reorganizare.

 

Presiuni asupra companiilor străine

 Autoritățile vor ca Facebook, Twitter și Google să se conformeze legii și să-și stocheze arhivele și metadata pe teriotriul Rusiei. Roskomnadzor a confirmat că directorul s-a întâlnit deja cu reprezentanți ai Facebook în august, 2015, fără a da mai multe detalii [4].

Tot atunci, Roskomnadzor a amenințat să închidă Wikipedia. LinkedIn, cum spuneam mai sus, a fost deja închis, în noiembrie 2016.

Ceea ce surprinde este disproporția dintre pedepsele posibile legal și caracterul vag al delictelor catalogate, precum: “justificarea terorismului pe rețelele sociale”. Pedeapsa maximă, am spus, este de șapte ani închisoare. Astfel, orice opinie îndreptată împotriva guvernului sau a lui Putin poate fi văzută ca o incitare la terorism și acte de subversiune.

E limpede”, spune Aude Merlin, “că din această perspectivă a contesta anexarea Crimeei este o crimă și poate fi considerată o formă de “extremism”. Legea Rusă dă “extremismului” o definiție foarte flexibilă și elastică. Din perspectiva asta, Putin nici nu avea nevoie de o nouă lege care să acopere “ propaganda teroristă”, deoarece toate astea erau deja prevăzute de legile anterioare pentru combaterea extremismului. E ceea ce putem numi un overkill.”

“Din nefericire”, confirmă Irina Lagunina, “noul pachet de legi, cu toate că e șubred moral sau uman, sau pur și simplu din punct de vedere al legislației internaționale, intră perfect în cadrul legal al Rusiei. Până și faptul că adolescenți de 14 ani pot fi aduși în fața legii pentru că nu au denunțat fapte extremiste, sau mesaje pe care le-au văzut pe internet, sau auzit de la părinți, arată ce înseamnă astăzi legea în Rusia.”

Orice contestare pe internet a puterii lui Putin a devenit astfel de multă vreme pentru legea rusă o formă de “extremism”.

Iată, așadar, câteva referințe precise, legale, de aruncat în ochii hulpavi ai piticilor de grădină ai lui Putin care în România au (încă) toată libertatea de exprimare pe internet.

1 http://rkn.gov.ru/news/rsoc/news39992.htm

[1] https://themoscowtimes.com/articles/the-kremlins-digital-gulag-33802

[2] https://www.theguardian.com/world/2016/jun/23/violence-against-russias-web-dissidents-raises-fresh-fears-for-internet-freedoms

[3] http://12mars.rsf.org/2014-en/2014/03/11/russia-repression-from-the-top-down/

[4] http://rkn.gov.ru/news/rsoc/news34304.htm

Cf. și:

Halucinanta prevestire a lui Nemțov: — “Mi-e teamă că Putin mă va ucide.”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/28/halucinanta-prevestire-a-lui-nemtov-mi-e-teama-ca-putin-ma-va-ucide/

12191397_1025734170793754_2113982435256638580_n

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

20161020171048arrival_movie_poster

Arrival (2016)

De: Denis Villeneuve

Cu: Amy AdamsJeremy RennerForest Whitaker

In Arrival, extratereștrii ajung pe pământ în niște gigantice cochilii plutitoare, iar CIA și Pentagonul o angajează de urgență pe profesoara de lingvistică Amy Adams (actrița, numele ei din film e irelevant) ca să intre în contact cu bestiile din cosmos și să descifreze ce bolborosesc, dat fiind că ea mai tradusese anterior pentru CIA din farsi (persană), așa că agenția are încredere în cunoștințele ei.

Aparent, autorii scenariului au crezut că farsi este o limbă foarte dificilă, care te ajută să intri în contact cu Aliens.

Acei Aliens sunt niști polipi gigantici cu șapte tentacule (heptapozi), care plutesc în vapori mefitici și dătători de clarviziune.

Polipii din cosmos, sau caracatițele galactice, comunică nearticulat, prin niște mormăituri drăcești și bolboroseli, cam la fel cum fac balenele și delfinii, însă au construit nave care zboară cu viteza luminii (sau de un milion de ori viteza luminii, oricum n-are nici o importanță) și se exprimă în scris printr-un sistem ideografic complex, care constă în niște cercuri cu pete și puncte, ca un fel de ticăloșenii Rorschach ce dau coșmare nesănătoase.

soyl-cpt-002

Mai joacă acolo Jeremy Renner, într-un rol total neclar, și Forest Whitaker, care completează cota obligatorie la Hollywood de nigger inteligent și dur.

Acum, Arrival, dincolo de ceva efecte vizuale drăguțe, cu tentaculele heptapozilor care desenează ideograme circulare din fum, e interesant doar pentru că pune problema descifrării limbajului unei specii străine. Mai amintește filmul și teoria behavioristă (celebră o vreme, dar cu premise false) numită uneori teoria Sapir-Whorf, de la numele a doi lingviști americani, care teorie spune că limba pe care o vorbim ne determină acțiunile și comportamentul (behavior). Fals, cum știm azi.

Filmul Arrival pune așadar problema limbajului și a comunicării, la fel cum stârnește o reevaluare a tuturor clișeelor despre limbă, vorbire și limbaj (sau, la Saussure: langue, parole, langage).

Multă lume își pune și astăzi întrebarea (admirabil rezumată într-un roman al lui Soljenițîn în care Stalin se căznea să decidă dacă limbajul ține de infrastructură sau de suprastructură) dacă limba este o achiziție socială sau un instinct.

La fel, se mai pune întrebarea dacă noi căpătăm mai multe personalități învățând și asimilând mai multe limbi. In film, Amy Adams e chiar întrebată de partenerul ei Jeremy Renner dacă nu cumva devine și ea un polip extraterestru comunicând cu aceia (chit că respectiva comunicare se efectuează pur vizual și grafic).

arrival

Bun, toate teoriile astea populare au fost demontate de mult ca fiind false, dar se poate totuși pune întrebarea dacă un script circular din pete de cerneală cum e cel folosit de sepiile extraterestre din Arrival ar putea fi descifrat în absența cunoașterii limbii lor mormăite, care aduce cu cea a unor delfini satanici. Răspunsul este: NU !

Nu este posibil să descifrezi un sistem de scriere fără a cunoaște, fie și folosind felurite ipoteze de lucru, limba în care a fost ticluit.

basalt-rosetta-stone

Descifrările celebre: egipteana veche pentru Champollion, hitita pentru cehul Hrozny, scrierea maya pentru rusul Knorozov s-au bazat pe cunoașterea unei limbi înrudite cu cea din scriere. Champollion cunoștea copta, limba egipteană modernă, astăzi moartă, dar care descinde direct din egipteana hieroglifelor și a avut imensul noroc de a da peste o inscripție bilingvă, în greacă și egipteană; Hrozny cunoștea cuneiformele asiriene și a dat peste un text hitit în cuneiforme în care a identificat termenul watar = apă în hitită (și alte limbi indoeuropene precum engleza) – plecând de acolo, a aplicat o grilă de descifrare indoeuropeană; Knorozov s-a bazat pe ipoteza că scrierea maya e bazată pe strămoașa unei limbi maya încă vorbită astăzi în Yucatan, în Mexic, și a pornit de acolo ajutat de un manuscris medieval al unui misionar spaniol care dădea valoarea fonetică a unor glife.

In filmul nostru însă, nu avem nimic similar. Caracatițele care zboară cu viteza luminii sunt surprinzător de pasive lingvistic, prin capul lor scârbos dar bine intenționat nu trece ideea să o ajute pe Amy Adams să le înțeleagă bolboroselile și cercurile pătate, o lasă să facă ea tot, să găsească neverosimila cheie.

La un moment dat, filmul se termină.

pyrgi-tablets

Despre tentativa mea de descifrare a limbii etrusce, a acelor eleganți etrusci care au fondat Roma, dar ne-au lăsat mii de iritante inscripții de neînțeles:

A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/11/16/a-structural-comparison-of-etruscan-with-the-kartvelian-languages/

Despre idei false în lingvistică am mai zis la microfon și aici, pe Europa Liberă:

„Di ci”, „di și”: etiologia în lingvistică, sau de ce vorbesc moldovenii „altfel”

http://www.europalibera.org/a/28249907.html

Alte filme cu Amy Adams:

Big Eyes (2014) – despre psihopați și furtul intelectual

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/08/big-eyes-2014-despre-psihopati-si-furtul-intelectual/

American Hustle, un film frumos, cu o “voice over” care se împotmolește magistral

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/08/american-hustle-un-film-frumos-cu-o-voice-over-care-se-impotmoleste-magistral/

‘Her” – o lecție de scenariu… și cum se trișează…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/19/her-o-lectie-de-scenariu-si-de-cum-se-triseaza/

A mai jucat și în The Master, fimul perturbant cu Joaquin Phoenix și cu răposatul Philip Seymour Hoffman:

“The Master”- o manipulare fără sfarsit…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/17/the-master-o-manipulare-fara-sfarsit/

Alte filme cu Jeremy Renner:

“Mission: Impossible — Rogue Nation”, o decriptare ideologică, sau: când China decide ce vedem la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/08/11/mission-impossible-rogue-nation-o-decriptare-ideologica-sau-cand-china-decide-ce-vedem-la-cinema/

Avengers: the Age of Ultron (2015) – Fabrica de Dumnezei

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/05/03/avengers-the-age-of-ultron-2015/

— Alte filme cu Forest Whitaker:

Star Wars, Rogue One: din care aflăm din nou că nu există variantă “corectă” a mitului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/23/star-wars-rogue-one-din-care-aflam-din-nou-ca-nu-exista-varianta-corecta-a-mitului/

The Butler (Majordomul) – un film eficace, dar care nu ne păcălește

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/09/13/the-butler-majordomul-un-film-eficace-dar-care-nu-ne-pacaleste/

arrival

Remus Cernea și pristinele insulte ale lui Gigi Becali 

486206_488796487820861_1946813856_n
Remus Cernea l-a dat în judecată pe Gigi Becali pentru că multiplul pelerin la Athos  l-a făcut anul trecut: “drac împielițat”.

Pentru acest “drac împielițat”, Cernea îi cere lui Becali despăgubiri de 50.000 de euro.

Acum… Eu nu știu cum stă Cernea cu umorul, dar, de pildă, Andreea Pora nu s-a ofensat prea tare când Becali a făcut-o în direct la TV  “ciocănitoare”…

Nu s-a ofensat, pentru că ea știe că atunci când aceeași persoană (Andreea Pora) e atacată grosolan atât de Antena 3, cât și de Becali, trecând prin Papahagi și Baconschi, cu toții legându-se de feminitatea ei, ceva e în neregulă cu bărbatul român, de fapt (sau aromân, in cazurile Becali-Papahagi).

Acum, la Antena 3 sînt doar gealați inarticulați și nu-i luăm în seamă. Realitatea însă cu  “ciocănitoarea” lui Becali e mai complexă decât am crede. Ce nu s-a înțeles atunci când a insultat-o este că Becali i-a făcut de fapt Porei un foarte mare compliment. La aromâni, ciocănitoarea, confundată în simplitatea lor pastorală deseori cu coțofana, este nu doar o pasăre pur benefică, ci se folosește expresiv vorbind despre o femeie frumoasă.

Are diverse nume (dar și noi îi spunem în multe feluri, de pildă ghionoaie). Bunii aromâni o numesc, in naivitatea lor pristină :

— ciocănitoarea: hărăflij, hășcă,caracàxă, iarmageà sau hărăhastă.

Cum ne informeaza marele lingvist machedon Tache Papahagi într-al sau monumental Dictsiunar rumăn-armăn, unei femei frumoase si svelte îi spui: ti fătsesh hărăhastă (= te-ai facut ciocanitoare, sau cotofana), adică: arăți bine, ai slăbit, esti frumoasă.

O mare confuzie lingvistica, asadar. Tot așa, cum ne informeaza acelasi Tache Papahagi, ar fi bine sa invatam că “la aromăni urina proaspătă e folosită contra transpiratiei picioarelor“.

(Tache Papahagi, Mic dictionar Folcloric, Ed. Minerva 1979, p.487)

La atâta naivitate de limbaj, cum naiba să te superi pe “drac împielițat”? Dacă era cumva un compliment acolo?

Charlie Hebdo: o decriptare completă a numărului din ziua atentatelor, 7 ian. 2015…

In urmă cu exact doi ani, pe 7 ianuarie 2015, avea loc masacrul de la Charlie Hebdo, exact în ziua în care apărea și romanul lui Houellebecq Soumission.

In loc de empatie cu victimele de la Charlie Hebdo, mulți s-au discalificat moral, inclusiv docți comentatori de la noi, criticând morții și făcându-se complicii unei abominabile crime impotriva spiritului pe care ei pretind că il reprezintă.

In toată magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România după tragedia de la Charlie Hebdo, am citit stupefiat și mâhnit un text în care Andrei Pleșu cere public instaurarea cenzurii și încredințarea ei unor “specialiști”.

La două zile după atentat decriptam, pagină cu pagină, ultimul număr din Charlie, cel pe care ziariștii îl aveau în față în momentul în care au fost asasinați de Dumnezeu, în acea zi de miercuri, ziua reuniunii editoriale: ziua in care Charlie Hebdo ajunge în chioșcuri si se decide linia editorială a numărului următor.

Cu multe alte linkuri la sfârșitul textului.

Cabal in Kabul

Gunmen kill 12 at French magazine Charlie Hebdo

In loc de empatie cu victimele de la Charlie Hebdo, mulți s-au discalificat moral, inclusiv docți comentatori de la noi, criticând morții și făcându-se complicii unei abominabile crime impotriva spiritului pe care ei pretind că il reprezintă.

Intelectualitatea română s-a arătat lașă, habotnică, defetistă, lipsită de umor. Generațiile mai tinere au comentat absurd despre o libertate a presei și a spiritului pe care nu o cunosc, sugerând că ziariștii de la Charlie Hebdo trebuiau “să nu se bage”, “să tacă”, sau că “au exagerat”.

Pentru că majoritatea celor care înfierează libertatea vorbei și creionului nu au pus niciodată mâna pe un exemplar din Charlie Hebdo, iată aici, pagină cu pagină, decriptarea ultimului număr, cel pe care ziariștii îl aveau în față în momentul în care au fost asasinați de Dumnezeu, în acea zi de miercuri, ziua reuniunii editoriale: ziua in care Charlie Hebdo ajunge în chioșcuri si se decide linia editorială a…

View original post 2,147 more words

Opăriți lingvistic și scăldați blând: cum scald și bland din engleză sunt înrudite cu cele din română

maxresdefault

At last the shank, in one complete rod, received its final heat; and as Perth, to temper it, plunged it all hissing into the cask of water near by, the scalding steam shot up into Ahab’s bent face.”

(Melville, Moby-Dick, cap. CXIII)

The scalding steam este, cum știe orice bun vorbitor de engleză, aburii fierbinți. To scald înseamnă a opări, a frige cu apă fierbinte. Scalding se spune despre o apă insuportabil de caldă.

Hm, sună interesant ca românescul a scălda. Nah, trebuie să fie o coincidență.

Ei bine, nu este: ambele urcă până la latinescul excaldare: de la  ex- și calidus “fierbinte”, de unde noi mai avem și cald (chaud, în franceză, de la aceeași rădăcină).

In română, sensul lui a (se) scălda s-a lărgit până la spălatul și lăutul (lăutul însuși vine de la latinescul lavare) în orice apă, fie și rece. In italiană, însă, sensul s-a păstrat în verbul scaldare, care înseamnă a opări.

images
Italienii pot astfel încă să simtă legătura etimologică dintre scaldare și caldo, pe când românii nu percep identitatea rădăcinii comune din cald și a (se) scălda.

Explicația este că în română (ca și în portugheză și catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călare, mamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuță. A neaccentuat devine Ă. Verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. A scalda, derivat de la cald, ar fi fost imposibil în română. Așa încât verbul e în mod natural a scălda, așa cum cald, prin deplasarea accentului, a mai produs în mod derivat: căldură.

Căldură are așadar aceeași rădăcină istorică din latinã cu a scălda. Englezescul to scald și scalding provin din franceza normanzilor și a păstrat sensul latinesc inițial de a opări. (Ca o paranteză, de acolo vine și căldare, de la caldaria, plural de la caldarium, care a fost perceput ca un feminin. Era un bazin sau recipient cu apă caldă.)

La fel, englezescul bland (fad, fără gust) este identic istoric cu românescul blând. Ambele provind din latinescul blandus, în română în linie directă, în engleză ca împrumut savant intrat în limbă pe la Renaștere.

De unde vine cuvântul “Crăciun”

vidam_karacsony_shirt-rae3a562c054e40659f5edcf3af199ace_8nhmk_324

Crăciunul are o etimologie contestată și contestabilă, existând sub forme practic identice în sîrbă, bulgară (kрачон, desemnând acolo, în mod bizar, o sărbătoare înainte de solstițiul de vară) și, sub o formă învechită, în rusă. Se știe însă cât de mult a fost influențată rusa de slavona balcanică, slavona de biserică… ” Chiar și rusa modernă posedă nesfârșite turnuri rămase din slavona balcanică, precum și un fond lexical bulgar bisericesc (toate dubleurile город/град, глава/голова etc.).

Apoi, Crăciunul a fost împrumutat chiar și de maghiari: karácsony

Mulți lingviști propun pentru Crăciun neverosimile derivări din slavă… S-a propus ca sursă un zeu al păgânismului slav care ar fi avut în sarcină solstițiul de iarnă.

Ipoteza sprijinită de Rosetti a derivării din latinescul creatiocreatione(m), deși pune mici probleme atât fonetice, cât și teologice, are însă toate șansele de a fi cea justă…

Faptul că e vorba de crearea Pruncului poate fi întărit de altfel de către exemplul paralel în  spaniolă al lui criado, în vremuri recente cu sensul de servitor, dar în trecut cel de copil (precum în portugheză criança = copil), un participiu al verbului criar – creare.

La fel, regional creatura este un copil și în italiană.

În sardă (care e o limbă aparte, iar nu un dialect italian) de asemenea băiat se spune criaddura (fată e criaddurada).

Lucru comic, verbul criare a evoluat în sardă spre sensul de… a oua, a face ouă !

Ceea ce ne trimite mai degrabă la Paște.