Skip to content
Tags

,

„Hasta la vista, baby!“: „La revedere, puiule!“… Dublarea filmelor străine în limba naţională a început ca o iniţiativă fascistă şi nazistă.

January 3, 2013

„Hasta la vista, baby!“: „La revedere, puiule!“

de Dan Alexe

Dublarea filmelor străine în limba naţională a început ca o iniţiativă fascistă şi nazistă. Nu arunc aici o metaforă abuzivă, ci amintesc un adevăr istoric ce ar trebui să le dea de gândit acelor deputaţi români care au depus la Bucureşti o propunere legislativă în acest sens. Franco, Mussolini şi Hitler au fost primii legislatori care au impus, din raţiuni ideologice, o asemenea măsură. Franco urmărea să asigure supremaţia limbii castilliene oficiale chiar şi în regiunile din Spania în care se vorbesc alte limbi, precum Catalonia şi Ţara Bascilor. Aşa se face că vreme de patru decenii, din 1936 şi până la moartea lui Franco, toate filmele străine acceptate de cenzură au fost sistematic dublate în spaniolă.

În Italia, Mussolini căuta să impună varianta literară standard, dialectul toscan, în dauna celorlalte dialecte. Multe dintre dialectele italiene sunt practic de neînţeles pentru vorbitorii limbii standard, însă, pe deasupra, în Italia se mai vorbesc şi alte limbi neolatine care nu sunt dialecte, ci limbi aparte: în primul rând sarda şi veneţiana. Pentru a impune larga folosire a toscanei literare, Mussolini a ordonat ca toate filmele străine să fie dublate în limba oficială.

În Germania lui Hitler, superioritatea cosmică, metafizică, a limbii germane, aşa cum o definea de pildă filosoful Heidegger, făcea de neconceput difuzarea unor filme străine nedublate. Singura limbă căreia Heidegger îi recunoştea un statut egal cu cel al germanei era greaca veche, limba filosofiei, iar într-unul dintre cursurile sale Heidegger a şi spus că grecii antici erau nazişti… înaintemergători!… în primul rând prin vorbă şi grai.

Şi în România, unii au căutat să spoiască „rostirea“ naţională cu un pretins smalţ metafizic, făcând-o egală cu germana şi greaca veche. La noi, tentativa de a da o dimensiune cosmică limbii române s-a concretizat în protocronism, ideologia ceauşismului tardiv, în virtutea căreia românii ar ocupa o poziţie aparte pe scara evoluţiei. Pentru protocronişti, limba nu evoluează. Ea este o entitate imuabilă, un instrument perfect care trebuie protejat de influenţe exterioare.

Există, desigur, şi forme de dublaj creativ al filmelor. Astfel, în perioada simbiozei cinematografice franco-italiene, în anii 1960-1970, foarte multe filme cu actori din ambele ţări ieşeau în săli simultan cu banda sonoră atât în franceză, cât şi în italiană. Aşa făcea Fellini, de pildă, iar în La Strada vocea personajului Zampano nu este cea a lui Anthony Quinn în niciuna dintre versiuni. Confruntarea cu problema dublajului poate apoi duce la soluţii extrem de creative. Astfel, în anii 1980, în cadrul unui festival Pasolini, organizat la Iaşi de către ambasada italiană, răposatul George Pruteanu, care trebuia să asigure traducerea în direct a filmelor, a avut ideea de a vorbi, peste dialogurile din Decameronul, care sunt în dialect napolitan, greu de înţeles chiar şi pentru italieni, în… moldoveneşte. Odată trecută surpriza primelor fraze, totul funcţiona.

Acestea sunt însă soluţii extreme, născute din necesitate şi lipsuri. Anthony Quinn nu vorbea italiana. În Iaşii lui Ceauşescu nu exista posibilitatea tehnică de a pune subtitluri unui film. Ceea ce nu înţeleg legislatorii lingvistici este că banda sonoră a unui film e la fel de importantă ca şi imaginile. Ei nu realizează că vocea sugrumată a lui Marlon Brando în Naşul face parte din structura personajului. Ei nu înţeleg complexitatea unui film şi faptul că sunetul nu face doar să însoţească imaginea. Pentru a da doar câteva exemple, în filmele lui Tati sau în Un condamnat la moarte evadează al lui Bresson sunetul este la fel de important ca şi imaginile.

Neavând cultură cinematografică şi judecând dintr-o perspectivă strict poliţienească, aceşti oameni sărăcesc de fapt cultura unei naţiuni, impunând izolare lingvistică şi ideea unui statut particular al unei limbi anume, statut care ar trebui protejat legiferând. Faptul că Heidegger şi Platon vedeau la fel limba este însă un lucru neliniştitor: Heidegger a fost un simpatizant nazist, iar Platon propunea, în Republica lui, modelul perfect al unui stat fascist din care poeţii sunt goniţi.

E îndoielnic însă că folkistul ceauşist Victor Socaciu, deputatul PSD aflat la originea recentei propuneri legislative, s-a gândit la Heidegger şi la Logosul lui Platon, când şi-a depus aberaţia legală. Gramatica textului său e atât de încâlcită, amestecând timpurile şi modurile verbale, încât acel document ar merita să fie retradus în româna literară…, dar cu subtitluri şi fără dublaj, păstrând sunetul iniţial, ca să-l putem auzi pe fostul lăutar al Cenaclului Flacăra pronunţând: „Din această cauză, limba se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale“.

„Acest aspect conducând la afectarea…“?! Cine citeşte decretele lui Franco şi Mussolini vede că acelea erau măcar corect şi literar formulate…, dar Logosul fecundează numai pe cine vrea el, fără păs pentru oportunismul legislatorilor. Nu putem decât să fremătăm imaginându-ne cum faimoasa replică din Terminator, „Hasta la vista, baby!“, ar fi devenit „La revedere, puiule!“.

——–

(din Revista 22: <http://www.revista22.ro/hasta-la-vista-baby-la-revedere-puiule-10636.html&gt;)

3 Comments
  1. nicoleta_p permalink

    O iniţiativă extraordinară. Extraordinar de…
    Să nu ne oprim la filme. Dnul Socaciu ar putea dubla nişte cântece. Să dubleze Pink Floyd. “Profesore, lasă copiii în pace, mă!”
    oribil…

    • ăla ar fi un Socaciu cu puțin implant de creier.
      Socaciu ăsta de-adevăratele-a ar traduce „lasă copiii singuri”.

  2. La noi, tentativa de a da o dimensiune cosmică limbii române s-a concretizat în protocronism, ideologia ceauşismului tardiv, în virtutea căreia românii ar ocupa o poziţie aparte pe scara evoluţiei. Pentru protocronişti, limba nu evoluează. Ea este o entitate imuabilă, un instrument perfect care trebuie protejat de influenţe exterioare.

    Păi asta nu are foarte multă logică decât în contextul limbii vorbite azi, şi care este inventată de Ceauşescu însuşi. (De asta şi ura isterică la adresa oricărui împrumut din engleză sau germană în limbajul colocvial, care îi făcea pe comentacii prezentului să spumege ca Dero şi Ariel puse la un loc: cocalari, cretini, dobitoci, vorbesc cu prescurtări, scriu în codul L33t, jigodii, o să-i exterminăm, le dăm foc etc – să te atingi de limba Scorniceşteanului, Primul Bărbat al Ţării, era un păcat de neiertat.)

    De fapt orice text mai vechi de 1960 sună oarecum ciudat pentru un modern – limbajul lui Liviu Rebreanu sau al lui Mihail Sadoveanu e ciudat, bombastic, melodramatic prin comparaţie. Chiar şi limbajul lui Camil Petrescu, interbelicul cel mai apropiat de moderni ca mentalitate, are un aer suspect, un pic nerealist. Iar mergând mai înapoi, scrierile epocii lui Nicolae Filimon şi Anton Pann sună a comedie, oricât de serios ar fi fost omul nostru la vremea lui. Pur şi simplu, limbajul personajelor stârneşte hazul.

    Dialectele limbii române care s-au separat evolutiv cu 250-300 de ani în urmă (dialectele aromânilor sau basarabenilor) deveniseră subiect de bancuri încă de acum câteva decenii.

    Un jurnalist englez a spus cu câţiva ani în urmă: dacă Shakespeare ar învia, n-ar înţelege nici jumătate din cuvintele pe care le folosesc modernii pe stradă (de unde să ştie el de computer, Facebook, avion, Arsenal FC, Margaret Thatcher şi punk rock!?), ar fi un cvasi-analfabet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: