Skip to content

“Pietà” (elucubratiile pompoase ale lui Nichita Stãnescu): sau cum se practica guerilla literarã în comunism…

March 7, 2013

Image

Dacă te-ai lua după tâmpenia citatelor de pe internet din Nichita Stănescu, ai crede că l-a făcut Dumnezeu cu Octavian Paler…

Ne rugăm ca majoritatea acelor citate să fie false… dar din păcate nu sunt.

Mi-a displăcut întotdeauna pompozitatea acestui salariat al poeziei care a fost Nichita Stănescu. Om care își crease o nișă în regimul ceaușist și care putea publica orice orori alcoolice dezlînate poftea, cum a fost acel volum de derivă nedemnă numit “Respirări” și apărut în 1982. 

Cronica mea indignată de atunci, în Dialog de la Iași, a fost primul articol pe care l-am publicat vreodată, iar între timp nu mi-am schimbat părerea despre Nichita Stănescu. Reproduc aici integral primul meu articol, o demolare a lui Nichita Stănescu din partea Grupului de la Iași, prea demn atunci pentru a crea o celulă pretențioasă cum vedeam că făceau cei de la București cu cenaclul lui Manolescu.

In anii 1980, Iasul a fost un autentic ferment cultural, independent de pretentiozitatea ţarcului bucurestean. Revistele literare ieşene permiteau o foarte mare libertate, inclusiv posibilitatea de a demola gãunoşeniile literaturii oficiale. Personal, mi-am fãcut mîna la acea revistă Dialog, unde bunul Alexandru Cãlinescu ne permitea sã lichidãm fãrã precautii inutile toate pompozitãtile promovate oficial. Primul meu articol (abia iesisem din adolescentã) a fost chiar ãsta, despre oroarea de nenumit pe care tocmai o publicase Nichita Stãnescu.

———-

Pietà

Dialog (Iaşi, nr. 4 (89), 1982)

La Editura Sport-Turism a apãrut, sub titlul Respirãri, un nou volum al lui Nichita Stãnescu. In recenzia pe care i-o face în România Literarã, Eugen Simion se eschiveazã cu multã eleganţã de la elogii. (Doar dacã expresia „muntenie a spiritului“ nu este cumva o laudã. Sunã mai degrabã a zeflemea.) Celelalte recenzii apãrute în presã sînt, la rîndul lor, texte de circumstanţã, scrise mai degrabã pentru a împlini o datorie decît din convingere. Dar sã respirãm adînc si sã trecem la treabã.

Volumul, cuprinzînd eseuri, „cugetãri“ si articole apãrute prin diverse publicatii, se deschide cu afirmatia cã „gîndire nu se poate face numai într-o limbã“. Pe de altã parte, în eseul Noţiunea ca fiicã a mirãrii citim cã : „gîndirea nu e simultanã cu vorbirea, cu cuvîntul“. Atunci care este poziţia gîndirii faţã de vorbire? Ei bine, ea este „independentã de ea, simultanã cu ea sau dupã ea“. Intr-adevãr, mãreaţã e gîndirea, simultanã si nesimultanã în acelasi timp cu vorbirea. Sã vedem care sînt roadele ei.

Frumusetea lucrurilor nu poate fi decît exprimatã în limba românã“ (sic!) ne informeazã scriitorul. Si ce minunat este exprimatã: „Pentru mine iarba se numeste iarbã, pentru mine arborele se numeste arbore, malul se numeste mal, iar norul se numeste nor“. Si nu numai atît: „Ce nuanţã apare, îmi dau seama cã ea o are“!

Din lingvist, Nichita Stãnescu devine filosof; astfel, putem citi în eseul Sandaua lui Marc Aureliu o minunatã definitie a continuitãtii: „Ochiul ca o frunzã de leuştean al tatãlui meu, privindu-mã, în ochi, semnificã pentru mine continuitatea“. Am respectat punctuaţia originalã. Sper cã nu se va da iarãsi vina pe zeţari.

Cã asta înseamnã continuitatea pentru autor nu ar fi nimic. Dar iatã ce ne spune mai încolo: „A fi continuu înseamnã de fapt a nu fi.“

Avatarurile lui Nichita Stanescu continuã. Iatã-l acum critic de artã. „În secunda în care am vãzut Pietà de Michelangelo, am devenit un om cult.“ Ce descoperã „omul cult“ pe chipul lui Isus din acest grup statuar? „Rînjet mulţumit. Melancolie post-coitum. Trîntor prãbuşit dupã ce sexul i s-a rupt în reginã.“ Dealtfel domnia-sa recunoaste cã nu a vãzut acest chip decît într-o pozã. Presupun cã poza reprezenta altceva, altfel nu înteleg de unde a dedus cã exagerarea în Pietà este exprimatã „prin non-tipologie fiziognomicã“.

Nichita Stãnescu vorbeste foarte frumos despre Suetonius si despre „aproximativul sãu contemporan, Petronius“. Intr-adevãr, dacã ne amintim cã pe cînd întîiul îsi scria opera, cel de-al doilea era de şase decenii în lumea celor drepti, putem spune cã „aproximativ“ este un termen nimerit.

Ajungem acum si la logicã (Adevãrul si realul). „Iepurele nu este adevãrat. El e real.“ Vreti sã stiti atunci ce este „realul“? Aflãm mai jos cã „ceea ce este, adicã realul, nu poate si nici nu trebuie sã fie vinovat“. Pythia ar fi fost mai putin confuzã.

Paginile urmãtoare ne oferã o dezavîrsitã întruchipare a acelui tohu-bohu primordial, cînd Cuvîntul aflat la început încã nu se organizase în fraze logice. Vedem astfel cã: „Realul are un caracter relativ în funcţie de cine recepteazã pe ce.“

Cum rãmîne însã cu Adevãrul? Iatã: „Ca sã fac o comparaţie, as spune cã adevãrul poate fi comparat, bunãoarã, cu benzina“. Dar sa nu o luãm drept bunã, ne avertizeaza autorul: „este vorba doar de a pune într-un sistem corelaţionar just situaţia de fapt“.

Iatã capitolul cu titlul pretenţios si inspãimîntãtor Rolul literaturii, unde ni se spune ca, spre deosebire de literaturã, stiinţele abstracte „au tendinţa de a descoperi şi descoperã legi“. Dar sã ne întelegem: „Aceasta nu înseamnã cã literatura nu poate descoperi legi. Ea poate descoperi si legi noi, si nu o datã scriitorii au fost precursorii unor descoperiri stiintifice“. Iatã ce a descoperit autorul: „Nu existã un tatã al timpului: timpul nu are copii.“ Drace!

Avem de-a face aici cu un fenomen simptomatic în literatura românã de astãzi: cazul scriitorului de notorietate care stie ca poate publica absolut tot ce scrie. S-ar pãrea cã asta ar trebui sa fie un imbold pentru a scrie mai bine, sau, cel putin, corect gramatical. Din pãcate nu se întîmplã asa si, din graba de a termina o nouã carte, se mai strecoarã fraze ca: „Nu vom mai pleca nimeni.“ (p. 107), „I-am iubit pe acei critici literari cãrora nu le-au scãpat acest loc comun“ (p. 145) sau „Piramida, memorabilã ca şi mormînt, dar nu ca şi clãdire“… (p. 101)

Cît despre partea poeticã a volumului, ea constã într-o nouã variantã a unor fragmente din Neculce, „aşezate în chip de vers“, care nu sînt decît textul lui Neculce împãrtit în sintagme ce au fost considerate versuri. Nichita Stãnescu procedase la fel si cu Istoria Ieroglificã a lui Cantemir. Eugen Simion recunoaste cã: „nu m-a convins nici atunci, nu mã convinge nici acum“. El trece însã foarte repede peste asta: „In fine, dacã poetul le citeste altfel…“. Nu, nu avem dreptul sã fim nepãsãtori. Altfel, vom avea surpriza cã în volumul urmãtor (banuiesc cã poetul nu se descurajeazã asa usor) sã-l vedem pe Grigore Ureche în chip de vers, apoi pe Kogalniceanu, s.a.m.d.

Am citit cu încîntare si o seamã de poeme în prozã ce par a fi scoase de la „Posta Redactiei“. Multe sînt de un haz nebun. Vezi: „Mai somn si mai speranţã decît oul nu avem altã vedere.“ (din De Arhitectura) sau: „Casa nu este o mascã a feţei mele. Nici cãruţã nu este. Deşi are roţi sub dînsa.“ Nichita Stãnescu meritã sã i se aminteascã ceea ce tot dînsul scrie la pagina 85, cu aceeasi punctuatie poznaşã: „A fi fãrã sens, înseamnã a nu fi.“

—————-

Advertisements

From → Paraphernalia

12 Comments
  1. Stimate si draga Dan Alexe.
    Rad cu lacrimi.
    Rad de ma prapadesc!

    Totusi, niste comentarii se impun:
    1. Nu-i chiar atat de neadevarat chestia cu gandirea ne-simultana cu vorbirea. Majoritatea dintre noi , bipezii, vorbim fara sa gandim. Din minoritatea ramasa, o buna parte (de obicei femei) vorbesc inainte sa gandeasca. De-aici si vorba “m-a luat gura pe dinainte”. ( Nu zic ca daca gura te ia pe dinapoi e neaparat un lucru bun). Altfel, un poet ca NS sa umble astfel “cu cuvantul”, stam si ma minunam. Chiar asa a scris? nu cumva ” cu-cu! vantul! “?
    2. Virgula din versul cu frunza de leustean poate – si trebuie! privita ca o licentza poetica. Altfel n-are cum. Sau poate ca, in context, virgula e insasi frunza de leustean.

    Restul textului incriminat e intr-adevar, o dezamagire crunta, un tohu-bohu si pura desertaciune, sau mai apropiat de limba romana, singura in care se poate spune ce e realul, habel-habelim. (termenul de habelim poate fi interpretat si ca un indemn patriotic. Asta ar explica multe.)

    In alta ordine de idei, pot cita zeci de poeme mai mult decat memorabile – poate veti considera pompos daca le voi numi Mare Poezie – semnate de acelasi Nichita. Scrise in stare de betzie, de trezie sau poate doar de gratzie, oricum in alta stare de agregare decat volumul la care atat de scanteietor va referiti.

  2. vlad ciobanu permalink

    Glduma care se spune, depinde si de urechea care asculta !
    Nimeni, nici prieteni, nici dusmani (au existat si, dupa cum se vede, exista !…), nici macar Nichita Stanescu, nu a sustinut infailibilitatea lui Nichita Stanescu. Dealtfel, artistul (indiferent de limbajul la care apeleaza) are cu totul alte aspiratii, alte mize !… Prevalandu-se de ceea ce stie, incearca sa faca ceea ce nu stie (daca e unul mare, adevarat, daruit cu adevarat, va incerca sa faca ceea ce nu a stiut si nu stie sa faca nimeni !) ! Asta presupune cercetare, presupune laborator, presupune lucrul cu ipoteza. Evident, nu toate ipotezele se dovedesc fertile. Uneori intuitia artistului abordeaza o ipoteza pentru care nu are mijloacele cu care sa-i dea viata. Este bine daca o formuleaza chiar cu riscul unei formulari nefericite. Ceea ce este (daca este !) viu, adevarat si promitator, va fi (la un moment dat) formulat de altcineva. Artistul, daca este adevarat, nu este obsedat de reusita, de tinta, ci de drum, de cale, de cautare. Uneori, ca in orice cautare, te ratacesti.
    Fascinanta este suficienta comentatorului. Din tot ce-a scris Nichita Stanescu, asta a cautat, cu o atentie de carcotas autentic. Atata frumusete uimitoare, autentica si, de cele mai multe ori, surprinzatoare, oferita de creatia lui Nichita Stanescu, nu reuseste sa convoace atentia comentatorului. Sunt peste 1500 ani de cand Hagia Sf. Sofia, bucura, uimeste, nauceste, transfigureaza. Pe cei care cauta lumina !… Exista si fiinte care cauta zgarieturile, peretii coscoviti, gainatul ciorilor si vrabiilor. Uneori, acestia fac o munca utila – curata gainatul.
    Acest domn ar trebui sa stie ca fiecare este definit si de ceea ce cauta. Lumina se intampina cu ochi transparent (operat de cataracta suficientei si prejudecatilor docte), cu lumina adica.

    • Radu Stanescu permalink

      Eu inteleg ca asta e o recenzie din 1982 la o aparitie de moment. Nimic cautat adica. Volumul recenzat a venit peste recenzor si nu invers. Nu recenzorul a cautat volumul ci volumul a cautat recenzia. Nu e vina mea ca e prost. E vina dumitale ca ai lasat asa ceva sa apara. Iar a te certa cu Dan Alexe din 1982 e o lucrare cel putin ridicola. Aaaaaaaaaa, ca recenzia e de actualitate, asta e alta poveste!

  3. M-am uitat il lumina soarelui la Mo-Tzu. Motanelul meu gri platinat. Stiu ca autorului blogului nu-i plac animalele de companie. Mo-tzu insa nu-i animal de companie. E o fiara in miniatura. Ei bine, are ochii exact ca o frunza de leusetan. Verde . Un verde altfel decat patrunjelul, mararul, tarhonul, fiecare cu nuanta lui. Deduc de-aici ca tatal poetului avea ochi de pisica.

  4. un om normal, nici prea prea, nici foarte foarte permalink

    Mai desteptilor, parerea mea e ca aici se impune sa va aduceti aminte de zicala care spune ca un caine moare de drum lung iar prostul de grija altuia…..ceea ce deosebeste geniile de restul lumii e faptul ca, in existenta lor lor, mai mult sau mai putin mediocra, au realizat, au inventat sau au gandit ceva maret, atat de maret , de important sau memorabil, incat noi, ceilalati, ne bucuram, intr-un fel sau altul, de ceea ce au facut in momentele lor de inspiratie. Geniul lor e cu atat mai mare in functie de cati il recunosc ca atare……voi sunteti mari si tari doar in cercul vostru stramt de prieteni..cati isi vor aminti de voi?

    • zicala e valabila si pentru oamenii normali nici prea nici foarte, cu gura căscata către genialitate.

  5. Oare era “lucid fraud” sau credea si el in propriile cugetari?

  6. Cine-i Dan Alexe?

  7. chilly permalink

    „A fi continuu înseamnã de fapt a nu fi.“

    Adica nu este chiar asa? imagineaza-ti existenta ca o linie dreapta, plecind de nicaieri si ducind spre nicaieri…fara urcusuri, fara coboriri. o viata liniara , o “Ziua cirtitei” perpetua.
    A fi sau a nu fi?
    Elixirul creatiei lui Nichita – vodca – inca o data si-a facut datoria, pentru eternitatea poetului.

  8. neax permalink

    Măcar NS nu are pedanteria perfecțiunii ortografice, deci sigur nu e născut din Paler, care n-ar fi lăsat nici futut o virgulă nelalocul ei, și nici vreun enunț care să nu poată fi pus cu folos pe vreun cavou.

Trackbacks & Pingbacks

  1. Aproximativ zece chestii care ai nevoie ca să te descurci în viață dacă ai 16 ani și ești fată | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: