Skip to content

Bicicleta sinucigașă…

March 22, 2013
 image

In Europa noastra de Est, cineva care merge cu bicicleta la lucru e un parlit si un sarantoc… In Occident, aceeasi persoana ar fi catalogata drept un respectabil ecologist si un om de stanga preocupat de incalzirea planetara si de respectul pentru ceea ce le vom lasa in urma copiilor. Pana nu mi-au venit in vizita, zilele trecute, niste prieteni din Romania, nu mi-am dat seama de inca un element care separa foarte abrupt Estul de Vestul Europei: bicicleta!…

.

.

Prietenii mei din Romania au fost foarte uimiti cand au vazut cata lume duce dimineata copiii la scoala pe bicicleta. Le-am inteles mirarea numai cand m-au intrebat: “Dar nu le e frica? Nu se gandesc la bietii copii?”… Frica?!… E drept ca in ziua aia cadea o ploaie marunta, cum poate sa ploua saptamani in sir in caldarea asta climaterica dintre Bruxelles si Londra.

.

Bunii mei prieteni nu se gandeau insa la raceala pe care puteau s-o capete copiii din cauza ploii sau ca li s-ar uda ghiozdanul. Nu, ei transpuneau dusul copiilor cu bicicleta spre ceea ce ar insemna acelasi lucru intr-un mare oras al Europei de Est. Acolo, a merge cu bicicleta prin oras este – la propriu – o tentativa sinucigasa. Prin partea noastra a planetei, in lumea fost-comunista, numai un om care nu e intreg la minte isi duce copiii prin oras cu bicicleta la scoala. Copiii pot muri in trafic… E periculos pe strada, printre masini s.a.m.d… La noi, copiii trebuie dusi la scoala cu jeepul, care, ajungand in fata scolii, trebuie oprit cu doua roti pe trotuar sau chiar pe linia de tramvai, cata vreme copiii coboara lent, indiferenti fata de claxoanele din urma si de faptul ca nici tramvaiul nu mai poate trece cat timp ei se dau jos, cu pupaturi, palme si caiete uitate in masina.

.

Si apoi, cum sa mergi, Dumnezeule!, cu bicicleta prin oras, ca un amarat si un “loser”, cand e atat de satisfacator sa conduci – cu muzica tare si claxonand – ca intr-o scena din “Mad Max” sau din “soferii Groazei” sau indiferent din care film de actiune, ca si cum strazile orasului ar fi doar un decor de jocuri video. In lumea noastra trebuie sa ai masina –TREBUIE, aici o subliniez emfatic –, iar cand o ai, trebuie sa conduci claxonand. Cine nu claxoneaza nu exista.

.

I-au mai scandalizat si usurinta, si seninatatea riguroase cu care aici masinile lasate aiurea sunt ridicate de politie si duse intr-un loc de unde nu-ti poti recupera scumpul accesoriu decat platind o amenda de sute de euro. Romanii, pentru care lasarea masinii pe trotuar e un drept, nu inteleg asta. Desigur, si in Occident, in anumite culturi, in special in Germania sau in Italia, masina este adorata si intretinuta cu o grija si o dragoste pe care respectivii soferi nu le-ar arata unei fiinte umane. Insa in culturile mai “low key”, care sunt Franta sau Belgia, putini sunt cei care ar fi gata sa-si petreaca weekendul frecand masina cu mana si curatand-o pe dinafara si pe dinauntru cu un amor extatic.

.

Asa incat prietenii mei au fost dezamagiti de ceea ce au vazut in Belgia. Abia dupa ce au mers la Amsterdam si au vazut ca cei care merg cu bicicleta prin oras sunt aceiasi care fumeaza marijuana – ceea ce este legal in Olanda – au inceput sa vada bicicleta altfel… Poate ca gasim aici un inceput de solutie.

———

From → Paraphernalia

14 Comments
    • dan permalink

         
      Prima dată cînd “m-am dat cu bicla”, aveam vreo 7-8 ani, m-am ridicat confuz de pe carosabil, fără să-mi fi spart capul totuși. Motivînd prețul, mumă-mea “nu mi-a făcut realitate” vreodată reveriile mele legate de Tohan și Pegas, iar în ziua de azi, sînt prea indignat de prețul unei biciclete în verdele Occident, ca să-mi cumpăr.Cu o bicicletă împrumutată am umblat trei-patru luni prin MalmÖ care, da, are cultură velocipedă!; mame sau tați își transportă copiii în atelaje speciale, iar de la o vîrstă, băieței, fetițe, vin și pleacă de la locurile lor de interes cu bicicleta. Într-un oraș cucerit de bicicliști, șoferii, din bună educație, au acceptat lipsa priorității lor.
      Dovadă a fost faptul că eu, mergînd pe jos cu capul în nori, era cît pe ce să fiu distrus de-o blondă născută cu două roți, care considera firesc să gonească pe traseul ei special și eu să nu fiu acolo. Sigur, hipercorectitudinea duce și ea la accidente, însă femeia și-a cerut scuze.(Aici este de spus că la RO, dacă bicicliștii ar avea supremația legală în orașe, umilirea și frustrarea pietonilor și șoferilor ar fi trăită în șanț. Căci nu contează de ești juma de om pe juma de iepure șchiop, biped, biciclu sau 4×4,ci educația care conduce mașinăria! Ori, încă retrasați la capitolul mecanisme, noi nu le vedem ca lucruri utile, ci ca explozii de putere personală.)
         Însă am constat, tînăr fiind, că era cu totul plăcut să merg pe jos, mai ales că atenția nu mi-era distrasă de un mecanism, ci, firește, de peisaj. Astfel că n-am mai dorit bicicletă și mașină mică, rotile și roți. Pe jos poți parcurge mai mare distanță și mai repede, ca trăire și înțelegere, decît cu orice mijloc de locomoție. Pînă a descoperi oricare land european cu drumurile sale secundare și terțiare, am fost indignat că nu mai poți parcurge pe marginea autostrăzii oricare distanță, așa cum ușor ai putea-o face de-a curmezișul nației, dar pe marginea drumului, în România. (Uneori, în Occident, am avut impresia de excludere,prin infrastructuri, a instictului plimbăreț sau vagabond. Dacă în atîta amar de univers i se alocă pietonului o stradă-două, ce poate să însemne asta decît reprimarea naturalului?)
         Cît
      despre cîini–am cunoscut o pekineză, care urla lupește de cîte ori trecea salvarea/poliția/pompierii, iar pe aici haite cu insistență de hiene pe orice se învîrte și hodorogește. Făcînd noi o terapie la circ, unde am vedea simpatici căței mergînd pe biciclete, am înțelege că sînt și ei ca oamenii.

  1. Dincolo de diferențele, evidente și multiple, între est și vest, dincolo de realitate și ironie (te asigur că aș fi fost muuult mai sarcastică decât ai fost tu), îți spun totuși că este o tortură să circuli cu bicicleta, în România. În București, mai precis – aici locuiesc, de-aici mă pronunț 😀
    Într-un mare avânt de-al meu, de a circula și de a merge la birou cu bicicleta, ca o pauperă ce mă aflu (sic!), elanul mi-a fost frânt, într-o tristă zi, să-i spunem, de-o haită de câini comunitari. Alergată, prinsă și zvârlită, direct pe carosabil, cu capul spart, bicicleta îndoită…sincer? Îmi este teamă să mai repet experiența prea curând… Vezi tu? Haitele de câini nu au dispărut, din contră- se înmulțesc. Tot așa, nici pistele de bicicletă nu au apărut, ca ciupercile după vreo ploaie de bicicliști 🙂 Șoferii de autoturisme, bucureștenii cel puțin, sunt niște ucigași ce umblă liberi și nu sunt obișnuiți cu bicicliști în trafic, pe „carosabilul” lor!
    Azi, merg cu bicicleta, într-un mediu „controlat” – parc să spunem, dar cu speranța că într-o bună zi, voi merge cu bicicleta de drag, fără teamă – așa cum am văzut și eu că fac amsterdamezii 😛

  2. Domnul Istaspe permalink

    Poti merge si in Bucuresti cu bicicleta. E mai greu dar poti.

    Asta e si motivul pentru care in ultimul an s-a cam dublat numarul biciclistilor. Am vazut destui hardcore care merg si iarna, chiar si pe cursiera. Cel mai mare adversar al mersului pe bicicleta e timpenia asta cu petitiile: n-ai curaj, semnezi o petitie, dumnezeu te asculta si ti-o rezolva. Cind vei vedea, de la Universitate la Romana, o suta de biciclisti gata sa se ia in gura cu claxonagii, probleme biciclistilor se vor fi rezolvat de mult. Iar pistele pe trotuar sint oricum o timpenie pentru bunici.

    N-ai cum sa contezi daca nu existi.

    • Eh, eu n-am spus că nu poți! Am spus că e o tortură 🙂

      Iar problema câinilor e una reală. Mi-aș dori să pedalez în singuranță, elegant :D, de plăcere, „jemanfișistă” – nu să pedalez cu limba scoasă afară într-o perpetuă cursă cu câinii…Ce te face să crezi că aș găsi vreo urmă de plăcere într-o astfel de cursă? Să ajung la birou, la o întâlnire, cu limba de-un cot pe-afară, transpirată, gâfâind – în fiecare zi?
      Pistele pe trotuar sunt o tâmpenie. Eu vorbesc de cele de lângă trotuar, de pe carosabil, dar delimitate și trasate ca atare. Acolo unde, bineînțeles, se poate!

      Altminteri, sunt de acord: n-ai cum să contezi dacă nu exiști.
      Mă voi alătura celor o sută de bicicliști, de la Universitate la Romană 🙂

      • Domnul Istaspe permalink

        Ca sa scapi de ciini e suficient sa incetinesti. Ciinii sint previzibili.

        Si nu, nu e o tortura, e chiar minunat sa treci lejer pe linga cirdul de masini ce stau de 15 minute la stop, zimbindu-le.

  3. Conspicuous permalink

    Eu am mers cu bicielta in bucuresti ani in provincie din diferite orase nu am patit nimic ,am mers in Londra ,la fel ,Suedia ,Italia ,Belgia si Bucuresti si a fost ok peste tot

  4. Daniel permalink

    Pana una-alta, maine (sambata), la 13 in Parcul Izvor este exact un protest al biciclistilor, cu tema „Nu vrem piste pe trotuar”. Ai ocazia sa fii acolo, Andreotti (vor fi cateva mii, nu sute, speram).

  5. sendre marius permalink

    se merge decent cu bicicleta ii bucuresti,soferii sunt relativ atenti si te recunosc ca facand parte din trafic,claxoanele de le primesc nu sunt multe ,aproximativ 2/3 din claxoane sunt de la masini cu numere de provincie si aproape tot restul de la mosuleti senili si crispati la volan ; intradevar prima senzatie e impresionanta datorita traficului foarte intens,dar m-am obisnuit bine,consider ca nu traficul si alte motive invocate tin romanii in masini ci faptul ca suntem niste lenesi basinosi si fitos.

  6. sendre marius permalink

    ultimul cuvant de la comentariul anterior e –fitosi–

  7. nico permalink

    domnule Istaspe, nu prea te duce mintea…

    • Domnul Istaspe permalink

      Intra in detalii daca vrei sa ma simt jignit.

  8. nuschu permalink

    Cred ca suntem obsedati de eterna comparatie vest-est, care e, in fond, impracticabila, odata ce conditiile nu sunt aceleasi. Romanii sunt atasati de tot ce nu le-a fost accesibil in comunism si postcomunism – masini, case mari, belsug (aparent, de plastic, dar belsug). Una e sa alegi un mod de viata economic, in speranta de a salva lumea, alta e sa fii fortat sa n-ai ce manca, pentru pretentiile unui scelerat! Iar cei 24 de ani de interminabila tranzitie, in loc sa aplaneze frustrarile, mai tare le-au accentuat.
    Din pacate, si proasta crestere cultivata la vremea lui “Da’ ce, banii mei nu merge?”, se umfla si da pe dinafara, pe, sau pe langa sosea.

  9. Insa in culturile mai “low key”, care sunt Franta sau Belgia, putini sunt cei care ar fi gata sa-si petreaca weekendul frecand masina cu mana si curatand-o pe dinafara si pe dinauntru cu un amor extatic.

    După cum arată apartamentele francezilor şi o mare parte din figurile lor pe care le întâlneşti pe stradă, ceva mă face să cred că nu prea le place ideea de a-şi petrece timpul, indiferent de ziua săptămânii, curăţând ceva… 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: