Skip to content

“Bătaia e ruptă din Rai”: o cheie pentru înţelegerea mentalităţii naţionale…

March 25, 2013

image„Bătaia e ruptă din Rai”, spune îndoielnica noastră înţelepciune populară. Bătaia aplicată de părinţi, desigur, dar si cea care inainte se practica la scoala. Bataia ca instrument pedagogic. În puţine culturi pedepsele corporale aplicate copiilor sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România. Există un larg consens la noi în jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educaţia acordată de părinţi odraslelor lor. În mentalitatea noastră, copilul trebuie „strunit”. În imaginarul popular român, copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altminteri, precum o maşinuţă malefică predispusă în mod instinctiv spre rău, el „te pune la încercare”. Psihologia noastră colectivă, cu solida ei doză de culpabilitate latentă, combinată cu neîncrede în ceilalţi şi cu un vârtos complex al inferiorităţii, ar deveni mai uşor de înţeles dacă s-ar studia fundaţiile acestei dogme, transmise din generaţie în generaţie, care spune că relaţia dintre părinţi şi copii se bazează în mod necesar pe un raport de forţe. Nu încredere reciprocă ne trebuie nouă în educaţie, ci control, altminteri copilul „îţi scapă din mâini”.

.

Într-atât de larg este consensul în jurul acestei relaţii de putere, încât cel mai adesea victimele însele – copiii deveniţi adulţi – găsesc natural modul în care au fost tratate. „Tata era un om aspru, dar drept. Mă bătea de mă rupea, dar o şi meritam”, îmi spunea nu de mult, cu convingere, un om altminteri normal, cel puţin în aparenţă, dar pe care îl suspectez acum că îşi bate copiii de-i stinge, pentru că altfel n-ar putea „să-i facă să priceapă”. Exemplul fiind, de bună seamă, chiar el: a fost strunit la timp şi iată ce a ajuns. Îmi amintesc cum, în copilărie, colegi de clasă erau aduşi la şcoală de părinţi, cel mai adesea oameni simpli, care îi cereau profesoarei: „Tovarăşa, să-l bateţi ca pe hoţii de cai, că ăsta numai de frică înţelege”. „Eu te-am facut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.

.

Există un nume în psihologie pentru această mentalitate: este ceea ce Alice Miller a numit „pedagogia neagră”.  Violenţa părinţilor şi a educatorilor care aplică din convingere această „pedagogie neagră” nu este neapărat fizică. Violenţa poate fi morală sau intelectuală, manifestându-se prin abuzuri verbale şi prin diminuarea celuilalt. De câte ori nu auzim pe stradă părinţi apostrofându-şi copiii prin „tâmpitule” şi „cretino” şi asigurându-i că nimic bun nu va ieşi din ei, totul încheindu-se cu: „În ce fel i-am greşit lui Dumnezeu ca să mă pedepsească cu arătări ca voi?”

.

Violenţa morală poate fi chiar şi mai de­vastatoare decât cea fizică. În toate cazurile însă, „pedagogia neagră” are o particularitate care o distinge de alte forme de dominare. Ea implică în mod necesar nu doar supunerea efectivă a victimei, ci şi o acceptare a pedepsei din partea ei. În acest rafinat sistem de dominare, victima (copilul) e constrânsă să accepte pedeapsa întrucât aceasta este aplicată „pentru binele ei”. „E pentru binele tău că te bat, iar mai tarziu ai să-mi mulţumeşti”, auzim deseori printre icniturile celor care le aplică copiilor pedepse corporale, sau care îi privează de anumite lucruri la care copiii ţin (extrema la care duce acest raţionament fiind, desigur, rezumată prin: „de ce mă obligi să te bat”?!…).

.

Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element care să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice româneşti: amestecul de mândrie şovăielnică şi de vinovăţie burzuluită care ne caracterizează. Suntem convinşi că ne-am meritat suferinţele trecute, dar ne simţim vinovaţi pentru faptul că, în ciuda lor – şi doar ştim că le merităm -, încă nu am ajuns să simţim mireasma acelui Rai din care e ruptă bătaia.

Cf. și :

PAIDEIA – despre școală și pedeapsă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/paideia-despre-scoala-si-pedeapsa/

și :

„De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!“ – despre sufocanta si infantilizanta familie românească…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/28/de-esti-tu-acela-nu-ti-sunt-muma-eu-despre-sufocanta-si-infantilizanta-familie-romaneasca/

——

Advertisements
11 Comments
  1. Nora permalink

    Foarte adevarat tot ce spuneti. Am intalnit insa, mai ales in Occident, extrema cealalta. Cand copilul e lasat sa faca tot ce vrea el pana cand devine imposibil de suportat- cel putin pentru strainii care au nenorocirea sa i se afle in preajma. In China insa am vasut o femeie care isi lovea copilul cu piciorul -si asta pe strada in vazul tuturor. Ii dadea fara nici un scrupul suturi in fund sub privile total indiferente ale trecatorilor.

  2. Salex permalink

    hai să fim serioşi, nu au inventat românii bătaia ca mijloc de educaţie. Dacă asta ar fi cauza unor presupuse deficienţe de mentalitate ale românilor, nu ar fi doar la români!

    • Omargex permalink

      Nu cred ca problema era cine a inventat-o. Mai degraba cine o accepta si si-o insuseste.
      Astfel ca altii au ajuns sa se trateze de acele “deficiente” deindata ce au realizat unde-i hiba.

  3. 1dan9 permalink

       Cînd mă spăl, de exemplu, tratez diferitele părți ale corpului funcție de sensibilitatea lor mai mică sau mai mare; nu voi folosi niciodată o piatră ponce pentru globii oculari și nici suave alinturi pentru călcîie. De sînt bolnav la cap, iau elixiruri și nu mă leg cu lanțuri de pat, iar de am mușchii atrofiați, urc măcar două etaje și nu citesc tratat de palestrică.
       Cu mine așadar, la circumstanțe diferite, tratamente diferite. Fiu-miu, fică-mea sînt părți din mine, și nu văd de ce nu i-aș trata așa cum mă tratez pe mine, mai ales că în cei 7 ani de acasă ne reprezintă pe noi, părinții, și mi-ar plăcea ca de la o vîrstă încolo să se reprezinte frumos pe ei înșiși.
    >    (Politica neintervenției, un fel de prost ecologism pedagogic, o face pe-o englezoaică să-și lase copilul să plîngă jumătate de oră, spre disperarea vecinilor, pe plajă, sau mă fac pe mine să recunosc numai după scîncete un copil spaniol, de la 50 de metri, pe o stradă suedeză.)
       Văd că în natură, materia are diferite structuri, diferite densități…loviturile pe care le dau materiei pentru a o face să vibreze diferă în număr, în frecvență și intensitate, dacă e vorba de aer, apă, lemn, metal. Văzînd că băiețeii și fetițele se împărțeau ei înșiși în triburi și bisericuțe, mi-am zis că trebuie să aplic o pedagogie diferită și așa, interior, mi-am făcut o clasificare: cei care înțeleg de bătaie, cei care înțeleg de cuvînt și cei care înțeleg de gînd (aici intrînd cei de fină vibrație afectiv-intelectuală). Iar în fiece clasă am făcut iar împărțiri, drept care, unii au nevoie de bătaie cruntă, alții de-o ușoară atingere pe umăr, unii trebuie certați, alții necesită argumente, unii simt că te-au necăjit, iar alții pricep că ignoranța e cea care pedepsește. Pe de altă parte, fiecare copiluț, aflat în creștere, are perioade în care înțelege de cuvînt, are perioade cînd numai bîta îl corijează. La fel, același puber te înțelege cînd ridici doar sprîncenele, dar în relație cu alt adult cere palme. Dacă îi iubesc pe copii și îi simt, știu cînd trebuie să aplic un fel de pedeapsă ori altul; partea punitivă a relației mele cu copilul trebuie să fie o artă a călăuzirii, a strunirii și asta înseamnă și existența bătăii, aplicarea ei cînd este cazul.
       Neluarea în seamă a nuanțelor cerute de-o educație naturală (adică mereu adaptată la firea oamenilor și circumstanțe) duce la tot felul de relații nefirești care ating absurdul, cum e cazul folosirii bastoanelor de cauciuc sau a tancurilor împotriva unor demonstranți intelectuali. Ori prelungirea în actualitate a situație în care prietenul-însoțitor lua bătaie pentru obrăzniciile puiului de rege: clasa de mijloc plătește pentru prostiile elitei, muncitorimea, pentru cele ale burgheziei, țărănimea pentru cele ale uvrierilor etc.

  4. Nu, nu romanii au inventat bataia, dau i-au construit o apologie de carton prin mituri ieftine, incat ceea ce observam in viata cotidiana sunt rezultante ale rezultantelor ale rezultantelor…unei educatii patriarhale ciobanesti bazate pe bata/ciomag. Observa bine Dan Alexe ca romancele-s posace, ca romanii sunt incruntati (adaug eu asta) la o cafea. Despre o sociologie a bataii s-ar putea spune multe, fierul e postmodernist-cald, avangardist, dar ma intereseaza aici efectele, care sunt foarte evidente in sfera romaneasca. Romanii (imi pare rau s-o spun asa matinal) sunt un virus care transmite frica, ura pandemica in alte spatii geografice si socio-culturale. Daca i-am coloniza pe americani, ar disparea tot ce au ei mai expresiv, le-am induce crisparile pe fata, ororile traite si trairile construite ca orori.
    In State oamenii se adreseaza unii altora destul de spontan, n-au grimasele romanilor carora daca le zici Buna ziua! o dau in paranoia, se contorsioneaza si se intreaba ce vrei de la ei, ce ascunzi? Dar am observat si nebuni prin Romanika asta, care te iau direct, necontroversat. M-am ingrozit! Imi dadeam seama ca la noi tocmai nebunii care circula liberi sunt “occidentali” in nebunia lor prin deschiderea pe care o afiseaza, si ca doar prin nebunie poti fi “occidental”, altfel mori mos/baba ciufut,-a, “stapan,-a” pe…nimic.

    • bogdanni permalink

      La 40 de ani, din care 16 departe de România, mi-am dat seama că a fi român nu este o etnie sau o cultură, ci un spectru de boli mentale. De atunci m-am simțit liber: stă în putința mea să mă vindec, chiar dacă o să dureze încă 40 de ani.

  5. Ponzo ileana permalink

    Oamenii ar trebui sa aibă răbdare sa-si caute cuvintele juste când se adresează copiilor; bătaia -ca in orice alta circumstanta unde intervine violenta- este simptom de neputinta mintala. Din păcate si eu am luat multă bătaie si mult am fost insultata, si cu cât mai mult aveam tratamentul asta cu atât mai mult provocam. Ajungând adulta am înțeles ca femeile care trebuiau sa muncească, sa se ocupe de casa si de copii nu aveau întotdeauna nervii pt copiii mai zvapaiati si in nici un caz nu am imbratisat – ca adulta – aceeași mentalitate. Copiii înțeleg aproape orice situație dacă li se vorbește cu cuvintele potrivite. Când vad la magazin mame care nu sunt in stare sa linisteasca un copil care vrea o ciocolata desi au deja acasa, si ajung sa-l “carpeasca” in fata mea, mă bag si spun copilului ca si mie îmi plăcea ciocolata dar ca m-am umplut de cosuri pe fata de câte ori mâncam prea multă si ca, dacă acasa are deja, e mai bine sa o mănâncă întâi pe aceea….Si se calma. Ce o costa pe o mama sa-i tragă niște poante copilului in loc sa-i zica taios “ai acasa”? Ce-i costa pe adulti sa folosească imaginatia si sa dea explicații care pot pune pe gânduri copilul “dificil”? E ciudat cum adultii stiu sa fie politicosi cu alți adulti, dar nu sunt politicosi cu propriul copil, considerând a priori ca nu-i nevoie. Cea mai buna educație este propriul exemplu de comportament. In orice caz, bătaia in familie este tipice țărilor din est, fosta Iugoslavie e mai rau ca România. Pe aici iugoslavii sunt cunoscuti ca persoane violente. Totul evoluează, principalul e sa se folosească o buna comunicatie si gradul de cultura de multe ori incide in raporturile familiale.

  6. Reblogged this on and commented:

    Apropo de felul in care româncele accepta violenta iubitilor si barbatilor… Cum ar putea face altfel, cand bataia a fost traditional piatra de temelie a educatiei in România?
    ——

  7. Strajnik permalink

    Sa nu ne facem ca ploua si sa uitam de influenta orientala(profunda) pe aceste meleaguri….

    • Americanul permalink

      “Daca dobandesc inca o asemenea victorie sint pierdut”-Pyrrhus,dogoarea flacarii curate,in adancul inimii tale a lasat o rana vie.”Dintr-o lovitura doar,nu cade un stejar”-Fallt keine Eiche,sau mai bine zis-incetul cu-n-cetul,se face otetul.”Daca….ai pofta si vreme sa mai schimbam doua vorbe de claca,ma gasesti,dupa amiazi”-Cargagiale.Semneaza americanul!Ai un baietel,voi fi cu ochii pe tine cum ii faci educatie.

  8. Smartacus permalink

    Mda, (nu incep cu deci, sa nu faca Dan Alexe vreo criza si sa imi taie accesul la site – glumesc desigur, deci fiind un bon mot, cum era vorba pe la mesele de chef alor mei cand barbatii luati usor de alcool decretau intr-un joc hipnotic de cuvinte “asa deci si prin urmare ei faceau comert pe mare / prin urmare asa deci este vorba despre greci” iar eu ma mandream ca am asa un tata destept care parea ca face sens din incomprehensibil – dar o iau pe tangenta, cum zic bastinasii de pe unde imi duc zilele acuma), gasesc comentariile la articol mult mai interesante decat articolul insusi (sa ma ierte Dan Alexe, dar noi astia din afara intodeauna dezbatem problemele astea, fiindca majoritatea avem copii care n-au ajuns la liceu iar noi, parintii, ne-am trait adolescenta pana la facultate in socialismul biruitor). In primul rand, toate problemele pe care cred ca le intrezaresc printre randuri (na, ca o pun si de o licenta poetica, mai bine as sta in banca mea de calculatorist) sunt puse fie de expati actuali (15 ani nu sunt asa de mult de trait in afara spatiului carpato-danubiano-pontic iar la patruzeci de ani inseamna ca primii treisprezece i-ai trait in decada neagra 80-90), fie de fosti expati care s-au intors acasa (ca Dan Alelxe). Incerc sa imi dau seama daca un bastinas din tara posteaza aici si daca da, daca are vreun copil, sa vedem ce are de spus. Cum ziceam, nu prea subtil, grupul nostru din Sillicon Valley dezbatem identitatea noastra ca romani (ca si aici suntem pe bisericute, domnule, aia care dau cu mana-n tastatura pe la firmele mari de soft si au ajuns legal prin San Francisco nu ne prea potrivim cu baietii care au ajuns in container prin 90 si care muncesc blue collar, adica ne evitam respectuos, ca sa zic asa). Desi sincer va zic, povestirile lor sunt fascinante, mai dihai decat alel lui Dan Alexe cu molusca si fetitele din ferentari, chimisti care au declarat la imigrari ca noul regim le cerea sa continue programul de arme chimice defunct al lui Ceausescu si cum au trebuit sa descrie procesul de rafinare si care acum, o mica echipa de romani condusa de un neamt, lucreaza la cauciucuri de inimi artificiale, fosti taximetristi smecheri de Bucuresti care au firme de limuzine si putin proxenetism pe de laturi, dar sunt foarte stricti si isi dau copiii la scoli particulare si pun linguri de argint la masa. Noi suntem vreo saptesprezece, adusi de un evreu ai caror parinti emigrasera din romania legal prin anii 80, si cu care m-am inteles extraordinar – nu stiu cum pana mea cei mai buni prieteni ai mei sunt evrei – gandesc ca simt ca bunicii si taic-meu au fost legionari parati sau simpli ghinionisti in clocotul istoriei, si toti saptespe avem crize de identittae: esti mort de dor de Romania si cum o vizitam abia astapetam sa ne intoarcem, intr-un joc nesfarsit care ne vlaguieste spiritul. Toti calculatoristi si toti cu copii mici, desi suntem binisor la 40-45 de ani – e o lunga explicatie si aici de ce toti ne-am decis asa tarziu sa avem copii. Cred ca d-l D.A. et al sunt prea aspri cu parintii si sistemul de pedeapsa fizica – sunt de acord cu cel care zicea ca ii cunosti dupa urlete pe prescolarii lasati in seama evolutiei – chestia asta darwinista ma ucide aici domnule, cum sa ai inima sa il lasi sa urle pe ala micu si tu iti bei cafeaua si discuti cu entuziasm despre turcul ala cu show medical si depre ultimele transgender news din San Francisco. Ma uitam la ele si ma gandesc cum sar fetele noastre sa ii alinte si sa ii linistesca pe astia mici, persoane micute, inarmate cu instinct ancestral care nu inteleg de ce nu vine cineva sa ii salveze daca plang iar memoria rasei ii forteaza sa urle si mai tare sa alunge pisica, ursul, sarpele care pandeste prin apropiere. Ma lungii cam mult si nu ajunsai la poanta (cumva nu vine de la francezul point, adica o concluzie la ceva?), dar e bine sa mia vine pe blogul lui DA, cel putin citesc ceva interesant in afara dementialei incompetente de la ARCA, softpedia, etc.
    Buna treaba Dan Alexe – tine-o tot asa. O sa ma mai opresc pe la dumneata pe blog.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: