Skip to content

Los amantes pasajeros (Almodovar)… când nu mai există tabuuri

April 5, 2013

image

Woody Allen poate sa facă glume grosolane despre evrei; Almodovar poate sa facă glume grosolane despre gays… sau chiar și despre femei, din perspectiva lui orice permițandu-se.

Los amantes pasajeros: un avion cu trenul de aterizare stricat… In fața morții aproape sigure, echipajul si pasagerii se dezlanțuie: alcool, droguri, sex în toalete si in cabină, revelații neverosimile în serie, toate clișeele militantismului gay si ale filmului catastrofă luate in derîdere… Printre pasagerii la ora adevărului: o  madame sado-maso care posedă filme hard cu ea si regele Spaniei…  sud-americani cu sexualitatea incertă și droguri in rectum… pe cei care văd pentru prima oară un film de Almodovar Los amantes pasajeros riscă să îi lase perplecși.
.
Pedro Almodovar, cel mai vizibil export cultural al Spaniei ieșite din generația Movida, de după moartea lui Franco, nu a fost niciodată cunoscut pentru subtilitate si prudență: măicuțe lesbiene si drogate, asasini psihopați gay si transsexuali, nimfomane si alcoolici fetișiști, filmele lui au ajutat Spania ultracatolică și lăsată orfană de Franco sa devină societatea de azi in care nu mai există tabuuri, in care mariajul gay a fost legalizat iar consumul de cannabis e tolerat precum in Olanda.
.
In Spania clișeelor rigide ieșită din jumătatea de secol a dictaturii fasciste nu a functionat argumentul cu tradițiile si cu păstrarea valorilor ancestrale care e invocat in permanență în România. Dimpotrivă, oameni ca Almodovar au încălcat de la început, cu violență grosolană, toate interdictele morale ale catolicismului traditionalist. (E drept insa ca germenii erau acolo si ca pana si in timpul lui Franco a putut sa apară un roman precum Tiempo de Silencio al lui Luis Martin-Santos.)
.
Pentru cei care îl urmăresc pe Almodovar de la început, însă,  Los amantes pasajeros e o mare dezamagire. E echivalentul filmelor de azi ale lui Kusturica, in care de vreun deceniu incoace se aplică aceeasi reteta care a functionat odata. Sigur că e jouissant să vezi că tot echipajul avionului e compus din maricones (homosexuali) si ca pilotul si stewarzii mustaciosi își fac blowjobs in vreme ce conduc avionul in derivă, beau cocktailuri ucigatoare, iau pastile si amesteca mescalina in alcool (mescalină care fusese pitita in anusul unui pasager)… dar totul e obosit si repetitiv si imita tot ce am mai văzut de atâtea ori in filmele precedente ale lui Almodovar.
image
Filmul e salvat doar de performanța muzicală a stewarzilor gay beți și de scurtele intervenții ale asasinului cu simbrie aflat la bord si care e o sosie convingatoare a lui Frank Zappa…
.
Astăzi insă asemene filme nu mai șochează pe nimeni în Spania… ba chiar, bătrânii franchiști, pentru care bordel încă se mai spune casa de idolatria, se plâng că pe vremea lui Franco se futea mai bine: con Franco se follaba mejor.
.
—–
Advertisements

From → Cinema, Paraphernalia

3 Comments
  1. 1dan9 permalink

        1. Nu am atracție către cinematografia spaniolă care, în cea mai mare parte, este dedicată derizoriului. Exceptînd Elegy (salvat de Ben Kingsley, v.House of Sand and Fog), impresionantul La vida secreta de las palabras, filme de Isabel Coixet, și un altul La lengua de las mariposas (nu-mi amintesc regizorul), nu am putut fi ispitit și convins cum mi s-a întîmplat cu filmul francez al ultimilor 15 ani.
        Defectul principal este că mai toți actorii spanioli nu reușesc să prindă tonul vreunei declarații, vocile sunîndu-le fals chiar și în cele mai tragice momente ori în cele mai intime, fapt care mi-aduce aminte de amatorismul celor din brigăzile de agitație. (Cei spre o vîrstă știu la ce mă refer!). La asta se adaugă moda, prezentă de altfel în toate domeniile, declarației: da, e posibil să fie un eșec, dar m-am distrat de minune (pero me lo he pasado bien/ a lo grande/ de puta madre). Așa că, înainte de a-și pune problema cîtimii de talent pe care o au sau a unei minime străduințe de-a face serios un film serios, actorul spaniol se distrează.
        (Problema care se ivește aici este cea a ratării unor teme, unor subiecte care, în jocul altora, ne-ar o doză bună de katharsis. Exact ce se întîmplă în muzică, unde formații obscure încep cu o linie melodică de puta madre/extraordinară, ca după cîteva clipe, să revină la muzica de bîlci și de nuntă-pe-terminate.)Pentru că Spain is different, n-am putut să nu remarc paradoxul: pe cît de falși sînt în poziție de actori spaniolii, pe atît de buni actori sînt în stradă, pasionați cu exaltare și demni de crezare. M-am gîndit că diferența vine din accentul pus pe emoțiile rebele (în stradă) și pe cît de bine arată în fața publicului (pe ecran).Modul lor de-a rezolva contradicția dintre trăire și interpretare e să o țină tot în strigăte (influența telenovelei sudamericane).
        2. Din cîte mi-am dat seama: cu excepția lui Banderas, actor ușor peste medie, ce are frumosul merit omenesc de-a rezista cu iubire în brațele alcoolicei Melanie Griffith, ceilalți îmi par niște parveniți, care au surfat pe valul dintre Spania și Holywood.
        Valul lui Almodóvar a fost mariajul dintre politețea corectă față de gays,în State, și, în Spania, acceptatele ieșiri din dulap ale faimoșilor (salir del armario=a-ți declara în toate vînturile orientarea gay-lesbi). Valul Penelopei Cruz a fost unul din favorurile lui Bush care-și vroia Spania alături în intervenția irakiană. Valul lui Amenabar (și el homosex) a fost adoptarea formelor fără fond din cinematografia americană.Almodovar(prin 95) și Cruz (2006) au fost „decorați”- de către francezi, fiindcă Spania a imitat în felul ei laicizarea statului.
        3.Poate ar trebui să fim mai circumspecți cînd ceva e prea de modă și să nu ne luăm după analiștii care au găsit pepite strălucitoare por donde se ha corrido Almodóvar.

  2. Vladimir permalink

    ei, uite d-aia tin romanii la traditii : se fut ( inca) bine ! e asa de logic si simplu… tot ce e interzis e bun ! dastrabalatii tai de spanioli, olandezi, americani sunt blazati de 20 de ani, chiar si francezii!

Trackbacks & Pingbacks

  1. La isla mìnima (2014): estetism într-o cloacă morală – un thriller perturbant | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: