Skip to content

Orgii elementare – ecouri stoiciene în limba română…

May 3, 2013

Image

Trăind întotdeauna departe de mare (cã doar dacii nu navigau), românii si-au primit o buna parte a vocabularului relativ la navigație din greaca bizantină, prin limbile slave balcanice. Desigur, mare si val vin din latină, dar s-au putut menține si pentru ca limbile slave din jur au la rîndul lor more si val, moștenite din propriul lor fond arhaic (Val are de altfel o origine dubla: in sensul de fortificatie, masa de pământ –valul lui Traian– vine din latina, dar in sensul de masa de apa provine din slavonul valû). In schimb, talaz vine din bulgaro-sîrbă, unde e împrumutat direct din greacă: thalassa.

La fel, stihia, imprumutat în română din slav. stihija, este grecescul stoikheīon, pl. stoikheīa = element, elemente. Este vorba de fie de cele patru elemente fundamentale ale stoicilor: foc, apa, aer, pământ, fie de ansamblul forțelor fundamentale, care se dezlanțuie in timpul unei furtuni… Franceza, de la Montaigne încoace, sub influența aceleiași școli a stoicilor regasită in Renaștere, a dat același sens lui “éléments”: les éléments se déchaînent, se spune despre o furtună. Éléments = stoikheīa

Asa le descria și Antim Ivireanul in “Cuvânt de învățătură la Bogoiavlenie”: ” Stihiia cea dintâi și mai de treabă iaste vântul, că fără de răsuflare nu poate trăi omul nici un ceas. A dooa stihie și mai înaltă iaste focul, nu numai acest ce vedem cu ochii și ne slujim cu dânsul, ce și focul cel din văzduh.” Etc, etc… De aici — sensul de duh, nălucă, fantomă pe care l-a luat același stihie stoic slavo-grecesc.

Dar pînă si familiara furtună, care nu e altceva decât italianul fortuna (=noroc), urcand la latinescul Fortuna (=șansa divinizată) ne-a venit prin sîrbă (vrtuna), bulgară (fărtuna) sau greacă (φοuθρτοῦνα) din… turcă (fırtına), care la rândul ei îl luase din italiană in sensul exclusiv de stihiifurtună.

In engleză, latinescul medieval fortune înseamnă astazi exclusiv avere, in schimb in franceza veche, precum in italiană, ambivalentul fortune începuse sa se specializeze in sensul de dezlanțuire a stihiilor, a elementelor marine: “Leurs vaisseaux eurent si grande fortune sur mer, que plusieurs nefs furent perdues.” (Froissart). De aceea si astăzi in franceză pînza ce poate fi lăsată ridicată pe vreme de stihii e numita “voile de fortune”.

In sfârșit, să mai amintim că românescul urgie, dezlănțuirea elementelor, vine în linie dreaptă din latinescul orgia (la rândul lui din vocabularul grecesc al misterelor lui Dionisos/Bacchus). Cum se vede, românii au deturnat întotdeauna imaginarul sexual spre elementele naturii. (Sensul de dezlănțuire nemăsurată nu e moștenit, căci și în franceză el este recent: “une orgie de…” în sensul de abundență obscenă se întâlnește pentru prima oară abia Balzac, pe când la români el se folosea de multă vreme, dacă Antioh Cantemir scria deja despre “urgia dreptății”…)

P.S.

Este total implauzibilă ipoteza alternativă: ca urgie să aibă ceva în comun cu puțin atestatul verb urgeo, urgere. Problemele de nedepășit sunt atât semantice, cât și morfologice. Iată de ce: verbul urgeo urgere nu a avut niciodată derivați nominali și este neatestat în celelalte limbi romanice. Dacă am presupune (cum avem dreptul) că el ar fi supraviețuit în română, deși e neatestat, ar trebui să-i presupunem o formă:

eu urg, tu urgi

la fel cum avem: eu mulg- tu mulgi / eu merg – tu mergi / eu plâng – tu plângi

Derivatele nominale de la a merge, plânge și a mulge sunt: muls, mers și plâns. La fel, de la verbul propus de tine derivatul n-ar putea fi in mod natural decâr urs.

A imagina un derivat urgie de la un verb eu urg – tu urgi e la fel de forțat ca a imagina derivate: mulgie, mergie și plângie de la celelalte (a mulge, merge, plânge).

Pe lângă nenumăratele excepții în derivare și fracturări ale morfologiei care ar trebui imaginate, mai rămâne și faptul de netrecut că verbul urgeo e neatestat nu doar în română ci în toate celelalte limbi romanice.

Renascentistul urgens, de unde avem urgent în limbile moderne, este un împrumut livresc, tardiv, însă nici acela nu e un derivat nominal, ci adverbial.

Concluzia: nu poate exista o legătură formală între urgie și urgeo, ca să nu mai vorbim de acrobațiile semantice care ar trebui făcute pentru a găsi o relație de sens.

PS. 2
Tot pe plan pedagogic, de la fanarioți, care au fondat primele școli, ne-a mai rămas, în sens deturnat, și pedeapsa :

— PAIDEIA – despre școală și pedeapsă…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/paideia-despre-scoala-si-pedeapsa/

—–

Advertisements
Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: