Image

Vendetta in Palermo, 1983 (foto: Franco Zecchin)
—–
Românii nu par a fi cunoscut vreodată in timpuri istorice vendetta. Nici Cantemir, nici vreunul din cronicari, nu mentioneaza o codificarea socială a razbunării. La fel, nu o cunosc nici aromânii din Balcani, cu toate ca traiesc de mai bine de 1000 de ani printre albanezi și sîrbi.

Sigur, asta nu înseamnă ca romanii n-au știut sa se razbune individual, cu furca si toporul. Aceea nu este insa vendetta, cum e cea care a supravietuit pina astăzi doar in societățile de tip clanic: la caucazieni, albanezi, sîrbi, sicilieni, corsicani si sarzi. Nu întâmplător, acestea sint si societățile care au creat structuri de tip mafia.

Scriitorul si eseistul sard Antonio Pigliaru (1922-1969) a descris, intr-o serie de studii, functionarea vendettei ca regulator social. El si-a bazat studiile pe regiunea sa natală, Barbagia, unde se vorbeste unul din cele mai arhaice dialecte ale limbii sarde (care la rîndul ei nu e un dialect italian, ci o limba romană aparte). Astfel, in Il codice dela vendetta barbaricina (Codul vendettei din Barbagia), el descris astfel rolul central al razbunarii codificate :

“Codul vendettei e similar cu cel al organizatiilor criminale. In interiorul societății, codul vendettei nu are o valoare instrumentală, nu apără interese individuale, ci interesul general al comunității, nu e o practică internă a unui subgrup, ci reglează viața internă a comunității, nu este un act decis de un individ, ci trece prin asentimentul întregii comunități.”

Image

Ambele, Mafia și vendetta, sînt produse ale societăților clanice. Dintre acestea, Caucazul prezintă toate tipurile posibile de vendetta, pe care Georges Charachidzé le-a clasificat într-un fascinant studiu publicat în 1990 în Revue du MAUSS: “Systèmes vindicatoires caucasiens“.

Charachidzé distinge astfel patru tipuri de vendetta :

1. Vendetta ritualizată.
Charachidzé pleacă de la exemplul georgienilor de la munte, pșavii, hevsurii și svanii (în bun georgian ce era, Charachidzé îi face pe svani să fie georgieni, deși aceștia vorbesc o cu totul altă limbă). I-aș adăuga aici pe ceceni și inguși, de partea celaltă a Caucazului. Charachidzé nu îi menționează, însă cecenii și ingușii, deși musulmani, au trăit întotdeauna într-un soi de simbioză culturală cu muntenii georgieni și practică același tip de vendetta. Aceasta e de altfel cea clasică și cea mai cunoscută, practicată și de albanezi, sîrbi, sicilieni etc…

La aceste popoare și triburi de munteni, răscumpărarea violenței este strict reglementată de un sistem juridico-economic. Rănile, oricât de grave, se plătesc și se răscumpără. Etnologii au păstrat verdicte ale bătrânilor încă în vremuri foarte recente: un deget tăiat sau rupt = o vacă ; o mână tăiată sau schilodită = 30 de vaci șamd (astăzi, desigur, totul se reglează în bani).

Moartea de om însă poate duce la ruinarea familiei asasinului: la pșavi, un om e estimat la 80 de vaci sau 360 de oi. Aceste sisteme juridice nu fac distincție între omorîrea accidentală sau intenționată. Că mortul a fost împușcat, sau călcat din greșeală cu mașina nu schimbă nimic.

Dacă victima a fost omorîtă de un străin, care nu împărtășește aceeași logică economică a răscumpărării, clanul ucide 12 membri ai familiei sau clanului făptașului.

Reconcilierea economică este însă regula, iar bătrânii care cunosc toate chichițele și precedentele se străduie în permanență să împace. Sângele, așadar, se răscumpără. Nu e de mirare că dreptul penal, chiar și în Georgia sovietică, a continuat să poarte numele arhaic de dreptul sângelui (sishlis samartali).

2. Vendetta anarhică

Aici intră georgienii din sud-vest, islamizați și care și-au pierdut bună parte din tradiții și coduri. Societatea lor practică vendetta, însă, precum la sîrbi sau muntenegrini, ea e o obligație formală, fără reguli precise. Principiul este că se aplică expeditiv și că moartea duce la moarte. Vendetta tinde să se apropie de o afacere individuală. Nefiind foarte codificată, ea prezintă dezavantajul că regulile pentru a-i pune capăt sînt improvizate.

3. Vendeta blocată

La capătul opus al spectrului se află cerchezii, pe versantul de nord al Caucazului și pe litoralul Mării Negre, unde codificarea economică este extremă. Prețurile pentru cea mai mică ofensă între clanuri sînt atât de astronomice încît funcționează ca o frână în fața violenței. Ofensa trebuie să fie într-adevăr uriașă și insuportabilă ca să ducă la moarte de om. Atunci când ea e comisă, însă, se ajunge la situații în care o familie întreagă intră practic sub dominația clanului mortului, asemenea unui grup de sclavi, pînă la plata datoriei, care se poate etala pe mai multe generații. Economicul primează, însă, și se evită moartea de om.

4. Vendetta violenței nemăsurate : abhazii

Abhazii (care, ca și albanezii, sînt și musulmani și creștini) practică un caz extrem de vendetta, în care totul se plătește prin moarte. Nu există considerente economice la abhazi și doar moartea poate spăla un scuipat sau o insultă, ca să nu mai vorbim de furtul mașinii sau al calului.

Vendetta abhazilor a fost remarcată de călători încă din evul mediu, prin caracterul ei extrem care ducea la măcelărirea unor triburi întregi între ele.

Vendetta abhază nu cunoaște limită în timp și poate traversa generațiile sau secolele. Sângele nu îmbătrânește, spun abhazii.
Rezultatul: întreaga populație abhază abia de atinge astăzi 70.000 de oameni.

Image
—-
Evident, nici unul din aceste patru tipuri posibile de vendetta nu a fost cunoscut vreodată de români.

Pentru a reveni la decriptarea codului barbaricin din Sardinia de către sociologul Pigliaru amintit inițial, acesta citează si elemente de folclor unde practica asasinatului organizat al dusmanului este un element poetic. Astfel, poetul popular Sebastiano Satta, din satul sard Nuoro (care pe lângă codificarea vendettei a mai dat si un premiu Nobel de literatura: Grazia Deledda), în poemul Il Pastore, îl face pe tânărul cioban asasinat sa ii spună tatălui sau, ce voia sa-l vindece:

Padre, la medicina è nelle vene del mio coral nemico
(Tată, leacul e doar în sângele dușmanului)

dupa care moare horcăind și cerând sa fie razbunat:

Voglio — solo una grazia, voglio — che il mortal nemico affoghi nel suo sangue: — la sua femmina, madre dei suoi figli, — accatti negli ovili–…”

(“Vreau — o singura mangaiere, vreau — ca dușmanul de moarte să se înece in propriul lui sânge: — ca femeia, mama feciorilor lui, — să cerșească din stână în stână–…”)

Comparând moartea scrâșnindă a acestui păstor cu atitudinea ciobanului depresiv din Miorița, vedem că acela nu doar că nu intenționează să își pregătească vendetta, deși e avertizat din timp de oaia turnătoare, dar chiar își pregătește supus detaliile gropii (o vrea lîngă stână) și își machiază dispariția în nuntă împărătească.

Cf. și:

Sugând la mama mortului – etruscii și vendetta caucaziană…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/15/sugand-la-mama-mortului-etruscii-si-vendetta-caucaziana/

.
Image
—–