Skip to content

Arheologia lingvistica la cherhana în Vama Veche…

August 25, 2013
Image
 

Improbabile arătări, livide, anorexice, cu unghii de Morticia din Adams Family si suflet de fetițe speriate, bacantele desculțe din Vamă mănâncă duminica la Cherhana, acolo sus pe faleză, unde mizeria e întreținută estetic.  

 
Acum, cu cherhanaua etimologia e următoarea, iar cei interesați numai de mâncare pot sări următorul paragraf :

In toata lumea irano-otomanã, din India pîna in Balcani si in toata Asia centrala, sintagma persanã “karhana” a devenit termenul generic pentru atelier sau fabrica (de la pers. kar = munca, a munci, si hana = casã, local, cladire… karhana  >> locul in care se munceste organizat, atelierul.
Si astazi, din hindi pînã în turcã, karhana = fabrica, uzinã, atelier, etc., orice loc in care se munceste structurat, in echipa. Numai in românã, mostenit din contactul cu otomanii, in special in Dobrogea, cherhana desemneaza exclusiv locul in care se pune peștele in lăzi si butoaie…
 
 … era in mod vizibil singura activitate de manufactura organizata a localnicilor.
 
Reluați lectura aici :
 
Aflați că toți acei pești pe care îi mâncați acolo pe plită provin probabil de la Megaimage, iar nu din marea clipocitoare sub cherhana. 
 
Desfid pe oricine să spună cand a văzut in ultimele decenii pe vreunul din “pescarii” ăia burtoși impingand o barcă spre larg, in marea pe care Joyce –parafrazandu-l pe Homer– o numea “de culoarea mucilor”.
 
Ce găsiți proaspăt la “cherhanaua” din Vamă sint feliuțele de dovlecei și pâinea. 
 
Vinul la carafă e acceptabil. Ciorba de pește, doar zeama. Altminteri, ce are ea înauntru sint odioase hălci de crap de crescătorie hrănit cu cadmiu și plumb, pește nenatural de gras, care pare a fi plămădit din ceea ce Joyce spunea că dă culoarea mării. 
 
Crapul de crescătorie e un pește care dă adicție religioasă. Multe din depresivele care îl consumă se sinucid în mod regulat, in cap, uneori chiar foarte creativ.
 
E cu sinuciderea în cap cum e și cu un manuscris pierdut. Poți să spui după aia, cui te crede: mamă ce tare era ce-am scris acolo. Dar s-a dus. 
 
Si chiar daca nu te crede nimeni, tu tot știi că era tare.
 
————-
 
Despre “Marea de culoarea mucilor”!… ( In Pula, Joyce dezleagã secretul lui Homer :
Advertisements

From → Paraphernalia

3 Comments
  1. Aveam 17 ani și era a doua vară pe care o petreceam singură în Vamă. M-am urcat în tren cu ditamai rucsacul moștenit de la tata – cadran metalic, portocaliul fost-fosforescent – și cu cardul bancar al mamei pitit în ceva buzunar, aproape de inimioară. Înțelegerea era că stau cât vreau, undeva între 2 și 4 săptămâni, dar ținem legătura telefonic și ea, mama mea dragă, îmi pune bani pe card în fiecare zi de luni.

    Totul a decurs fin. Lin. Am întâlnit oameni, am cunoscut oameni, am dansat, m-am enervat pe ăștia de la Love Parade sau cum i-o fi zis la festival, că aveam cortul la 50m de scenă și n-am putut dormi câteva nopți de bumțăielile lor care mi se păreau total nepotrivite pentru așa-simțita serenitate de atunci a Vămii.

    Și a venit săptămâna cu numărul trei. Mă înhăitasem cu ceva rockerași care n-aveau card de la mama, iar eu, bunucă, mi-am cheltuit toți banii pe țigări și beri pentru gașca de băieți drăguți cu care cântam toată ziua pe terasa suspendată de la Căpitanu’ (dacă nu mă înșeală memoria). Așa, pe joi dupămasă, m-a apucat panica: niet pită, ioc pateu. Unul dintre ei, băiat mai inteligent și probabil mai treaz decât restul, m-a luat de mână și m-a dus la alimentară.
    – Câți bani ai?
    – X
    – Dă-i încoa’.
    Și i-am dat banii, amu ce-oi face? La cât de puțini erau, mi-era tot una cu ei sau fără. Spre stupoarea mea, Leo i-a dat pe un pachet de Carpați și o sticlă ieftină de vodcă – brand național, cunoscut sub numele de V33. M-a luat de mână ca un fel de tată și m-a târât prin jumătate de Vamă. Mergeam pe drumul nisipos, eu tot mai neîncrezătoare, trăgându-l în urmă și punând întrebări, iar el cu tăcerea lui dârză, trăgându-mă după el. La un moment dat am trecut de cherhanaua ta. Mă rog, aia veche, cred, că la cum s-a reorganizat stațiunea aia, nu mai recunosc aproape nimic.

    Și trecem de cherhana. În jurul nostru plaja era deja goală, iar drumul urca spre ceva bodegă care arăta cel puțin mizer. Lăsasem deja întrebările și trasul, eram doar fascinată de malul acela înalt și sălbatic.

    În fața bodegii un bărbat într-un scaun pliant plăpând, cu metalul mâncat de mare pe alocuri.și ațe curgând din material – well, ca niște mațe. Un miros de pește și moarte și sare. Leo, prompt, începu conversația din mers, de la 15 metri distanță.
    _

    M-am uitat cu o teamă viscerală după silueta lui Leo, l-am urmărit pierzându-se printre corturi, oameni și terase. În fundal, vocea pescarului îmi enumera pe rând orele semnificative ale zilei:
    – Fătucă dragă, la 4 jumate ne trezim. Vii cu noi în barcă, adunăm plasele și după aia te apuci de gătit. Îți zic eu ce, dar faci tu. Că n-a mai pus femeie piciorul aici de…hăhăăăă! Tot eu gătesc. Băieții ăștia vin din 2 Mai și din Mangalia, io-s singurul care nu-i de-al locului – îmi explica el în timp ce-mi făcea turul barăcii. Eram în bucătărie.
    – Dar de unde sunteți?
    Mă uitam în jur încercând să mă familiarizez cu ideea că asta va fi casa mea timp de 3 zile. Și nu-mi intra nimic în cap. El deja îmi explicase cum se prepară pisica de mare și că ăsta era meniul de mâine. Eu mă uitam în tigaie și-mi doream să mă fac mică-mică, să pot dormi în ea. Sau oriunde, numai nu expusă acestui străin macru, în vârstă și înarmat cu o sticlă de vodcă de la Leo.
    – Din Cluj, zise dânsul așa, cu miere-n glas.
    _

    Mi-a bătut la ușă la 4:30 fix cu o pereche de cizme de cauciuc în mână. Dormise afară și-mi lăsase patul lui modest după ce am stat în seara aia și am împărțit atât băutura, cât și țigările, minunându-ne la unison de pe malul înalt de luna imensă care farda marea-n auriu. M-am îmbrăcat ca și cum aș fi dormit 10 ore, m-am împopoțonat cu cizmele imense și m-am urcat în barcă. Am prins răsăritul acolo, trăgând de plase la hei-rup cu încă 4 bărbați. Zgomotul peștilor pe lemnul tare era ca o grindină sănătoasă.

    După cele trei zile n-am mai putut suporta nici cuvântul “pește” timp de 10 ani. Dar măcar știu că atunci se gătea pește proaspăt la cherhana.

Trackbacks & Pingbacks

  1. Vama Veche. Veche. | Pierderi de memorie
  2. Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni) | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: