Image

In urmă cu 30 de ani, abia ieșit din adolescență, îl sunam pe Norman Manea la București rugându-l să accepte să mă primească și să îmi citească niște texte pe care mi le suflase Logosul gură la gură. Aveam pãr lung, aroganţã bine controlatã şi semãnam cu arhetipul meu încã neronţãit de arhonți. I-am spus la telefon ceva în genul : Nu veți câștiga nimic întâlnindu-mă, dar poate nici nu vă va fi cu totul dezagreabil. Tradiția scriitorilor în vîrstă care îi sfătuiesc pe cei tineri e veche și respectabilă și sper că veți considera obrăznicia mea în această lumină.

M-a primit la el acasă, cu vin roșu și pișcoturi și a binevoit să ia din mâna mea încă nepurtătoare de bijuterii barbare un fragment (scris de mână) din piesa Eminescu la Creangă pe care, delăsător fiind, nu am publicat-o decât anul trecut, într-un volum comun cu Luca Pițu (sau, mai precis, Luca a insistat să mă publice) :

“1875: Eminescu la Creanga”…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/fragment-din-piesa-1875-eminescu-la-creanga/

Norman Manea a fost de o răbdare admirabilă, citind și dându-mi sfaturi și punându-mi tot felul de întrebări despre cum generația mea trăia și percepea cutare și cutare.

A plecat după aceea din țară în 1986, iar eu am plecat în 1988. Ne-am revăzut abia ieri, după 30 de ani, într-un hotel din Bruxelles unde a venit pentru a discuta cu publicul belgian într-o seară organizată de ICR. In holul hotelului, ne-am recunoscut și ne-am congratulat imediat că ne-am schimbat doar în bine. Vorbim un pic despre literatură și îmi spune cum Herta Müller i-a cerut să modifice, în edițiile recente ale cărții lui de eseuri despre dictatură On Clowns, pasajul din capitolul final despre cum o scriitoare germană din România (Herta, cine altcineva?) neprimind imediat cetățenia germană a închis gura funcționarilor de la interne spunîndu-le că tatăl ei fusese membru SS.
Mda…
Stiam eu că Herta e sensibilă, încă de când am cunoscut-o în tabăra de vacanță a UTC-ului de la Crivaia, pentru tinerii scriitori… Splendid loc. Eu eram un intrus acolo, dar ei, cei din Aktionsgruppe Banat, erau clienți vechi.
Mă rog, o fi sensibilitate șvăbească… Eterna rivalitate… Cum îmi spunea Hanno Höfer (șvab și chief nightloser) despre rivalitatea ardeleneasca între sași și șvabi :
— Când o luat Herta (șvăboaică) premiu ãla, noi șvabii am zis, ciocnind: “Muie sașilor”…

Bref, iată interviul pe care i l-am luat lui Norman pentru Europa Liberă :
—-
Image

Dan Alexe
Norman Manea, încep acest interviu pe o notă foarte personală : ați fost în viața mea un deschizător de drumuri. Imi amintesc foarte bine cum acasă la dumneavoastră, prin 1982 în București,  îmi puneați întrebări despre peisajul literar al vremii, de pildă ce crede generația mea despre Dinu Săraru. V-am spus atunci că noi, tinerii, credeam că un roman porecum Niște țărani avea ceva foarte îndrăzneț, însă mi-ați explicat că Săraru și alții ca el practicau un joc duplicitar cu codurile regimului și că acea literatură era de fapt foarte complezentă. Erați un potențial deschizător de ochi și de drumuri pentru unii ca mine. Acum retrospectiv, nu regretați că -deși aveați vocație paideutică- nu ați devenit un guru, precum atâția alții care au avut succes printre tineri și au sucit mințile unor generații? Nu regretați că nu ați marcat și dumneavoastră personal o generație, așa cum ați fi putut să o faceți?

Norman Manea
Eu nu cred că aveam stofa unui guru. Am fost întotdeauna un om mai singuratic, mai izolat, chiar dacă mai mergeam pe la serile literare ale tinerilor de atunci. Apoi, am plecat din țară, deși nu voiam să plec. Eu nu am căutat să plec, însă sufocarea mea devenise deplină. Plecând, nici nu vedeam de altfel sfârșitul regimului și nu aveam nicio speranță. Eram speriat de America, nu voiam să ajung acolo. Am încercat să rămân în Germania sau în Franța, dar nu am reușit. Nu voiam să cer azil politic, pentru că părinții mei erau foarte bolnavi și în vârstă și deja tracasați de Securitate. Regret că mi-am ratat vocația de guru, dar mă bucur foarte mult că noi amândoi am păstrat acest reziduu al memoriei și că ne reîntâlnim acum.

Dan Alexe
Cum v-ați refăcut identitatea? In On Clowns scrieți, în termeni foarte puternici, despre șocul exilului, despre felul în care scriitorul exilat trebuie să se refacă, despre neputința de a scrie imediat după strămutare. In cazul dumneavoastră, de scriitor provenit din Mitteleuropa — evreu bucovinean fiind, nu sînteți un balcanic, ci un moștenitor al culturii de Mitteleuropa, al imperiului habsburgic. In America bănuiesc însă că v-ați pierdut o parte din potențialul exotic. In România, ca evreu dușmănit, identitatea dumneavoastră era foarte clară. In America, însă, persoana dumneavoastră s-a topit în banalitate evreiască. In ce fel scriitura și personalitatea dumneavoastră s-au adaptat acestei nivelări a identității?

Norman Manea
E adevărat că am simțit o pierdere a unui exotism potențial. Eu în România nu spuneam public că sînt evreu și nu am ieșit pe scenă să spun că am fost deportat sau că am suferit în copilărie, dar nici nu am negat vreodată că sînt evreu. Multă lume bănuia de altfel, numele meu e destul de bizar. Cred că atunci când m-am născut eram singurul Norman din România. Nu m-am lămurit nici azi cum părinții mei, oameni deloc cultivați, dintr-un târg pierdut din Bucovina, au găsit numele ăsta. A fost un fel de predestinare, pentru că dacă în România Norman era un nume spectaculos, în America este extrem de comun. E drept că e banal a fi evreu în America. Philip Roth mi-a zis odată : Ai venit în locul potrivit. I-am spus că nu cred asta, pentru că între America și mine e practic o prăpastie. Sensibilitatea mea e alta decât a lor. Eu am ajuns acolo terorizat, nevorbind deloc engleză. Povestea asta cu locul potrivit în cazul unui evreu care trebuie să se mute dintr-un loc în altul e foarte relativă. Deși am fost deportat în copilărie, eu mă simțeam bine în România. Am vrut foarte mult să devin român, am vrut să fiu ca toți ceilalți. Dar, știți cum e : în Germania înainte de nazism, evreii erau mai nemți decât nemții. Nici nu le trecea prin cap câ într-un stat de drept, cu o așa civilizație se va ajunge la lagăre de exterminare. La fel în Ungaria, evreii erau mai unguri decât ungurii, dar știm ce s-a întâmplat. Așa că i-am spus lui Roth : Voi sînteți prea siguri pe voi, în țara asta așa de bălțată, care vă pare un paradis al exilului. Așa că nu știu dacă am ajuns în locul potrivit. Pentru a reveni însă la pierderea exotismului, lucrurile nu stau chiar așa. Când spui în New York că ești evreu din România, iar aici subliniez România, încă mai prezinți o latură exotică. Exilul e o traumă privilegiată. Doar că nu am știut eu să profit de exotismul meu. Am ajuns în America, unde există buline foarte bune împotriva angoasei și unde toată lumea se îmbracă la fel, cu acești blugi planetari, pe care, iată, îi purtați și dumneavoastră și eu.

Dan Alexe
Ai mei sînt mai șic… Spuneți-mi, însă, cum vă comparați reușita sau eșecul personal în adaptarea la această traumă privilegiată care e exilul în comparație cu oameni care au trecut prin aceeași traumă, precum triada Eliade-Cioran-Ionescu, sau Nabokov, sau Joseph Conrad, care au trebuit să își schimbe nu doar mediul, dar și limba și personalitatea?

Norman Manea
Trebuie luată în calcul și diferența de vârstă. Cioran a plecat la 25-26 de ani și a ajuns un mare stilist al limbii franceze. Dar uitați-vă ce spune el despre chinul prin care a trecut și despre ce înseamnă să scrii o scrisoare de dragoste cu dicționarul în mână. Nabokov e un exemplu nepotrivit, pentru că provenea dintr-o familie rusă cultivată și bogată. Copil, avea bonă care îi vorbea în trei limbi pe care el le știa chiar înainte de a fi învățat rusa, iar la 16 ani era la Cambridge. Eu vin din Burdujeni, nu am avut bonă și am plecat din țară la 50 de ani fără să cunosc o boabă de engleză. Eu scriu în limba în care m-am format și am crescut. Trăiesc în matricea, în coconul limbii române.

Dan Alexe
Cum explicați perpetuarea mentalității antisemite în România de astăzi când practic nu prea mai există evrei?

Norman Manea
Prezența sau absența evreilor nu are nicio legătură cu antisemitismul. Am citit texte antisemite publicate în Japonia, deși nu știu să fie mulți evrei pe acolo. Această atitudine e un mister pe care m-aș feri să-l dezleg. Jidanul poate fi și cârciumar și Einstein. E un om ca oricare altul. In cazul antisemitismului românesc, problema e mai profundă. Să ne uităm deja cum se poartă românii între ei, cu ai lor. Hai să lăsăm evreii și ungurii și țiganii. Sînt românii cordiali și toleranți între ei? Uitați-vă la înjurăturile din presa de azi. La tot mahalagismul ieșit la suprafață după 1989. Sigur că evreii în România au fost și agenții capitalismului, stimulând comerțul, dar și ai comunismului. Antisemitismul românesc autentic a fost însă masiv susținut de biserică. In ce măsură eu, Norman Manea, evreu ateu, in 2013, sînt vinovat de răstignirea lui Isus? Isus nu era un român ortodox, cum cred unii, ci era un evreu inovator, cu o altă viziune, care a fost repudiat de legile arhaice ale comunității lui. Ce treabă am cu această istorie în care oamenii de azi sînt manipulați să cadă?

Dan Alexe
Pe fundalul ăsta, îl înțelegeți mai bine pe Mircea Eliade? Textul acela pe care l-ați scris pentru revista New Republic despre Eliade, text preluat în volumul On Clowns, ne lasă cu o impresie ambiguă. Pe de o parte îi găsiți circumstanțe atenuante, pe de alta spuneți că marele intelectual care era Eliade nu avea dreptul să se lase îmbrobodit de o fascinație pentru autoritarism, ca după aceea să își facă doar o felix culpa. La urma urmei, Eliade a evitat pînă la sfîrșitul vieții întrebările deranjante și a reușit să nu își clarifice petele negre din biografie.

Norman Manea
Inițial am refuzat să scriu acel text, în ciuda marilor insistențe ale celor de la New Republic. Simțeam că dacă eu, ca evreu, scriu asemenea lucruri despre Eliade, se va produce o explozie cosmică… ceea ce s-a și întâmplat. Nu aș fi scris un așa text în timpul comunismului, pentru că știam că ar fi fost imediat manipulat. Eu nu l-am acuzat pe Eliade pentru faptul că a fost un simpatizant al legionarismului, cât pentru totalul său refuz de a reveni asupra acestei probleme. Perioada anilor 1930 e complicată. Extrema dreaptă românească, spre deosebire de nazismul german și fascismul italian, era o ideologie adânc ancorată în religie. Putem să o asemănăm cu al-Qaeda de astăzi, sau cu fanatismul musulman în general. Ei doreau un stat pur și religios, urmând comandamentele divine. Asta contravine, firește, ideii napoleoniene de citoyen, în care ești cetățean al patriei indiferent de origine. Cultul morții, obsesia sacrificiului, duceau la o ideologie morbidă și distrugătoare. Reproșul meu a fost că Eliade a refuzat să discute deschis despre angajamentul său trecut. Un intelectual de acest calibru, redevenit o icoană în România după 1989 (noi neputând -nu-i așa?- trăi fără icoane) nu avea dreptul să se eschiveze în felul ăsta. Am fost rugat să scriu acel text în momentul în care a apărut ultimul volum al memoriilor lui Eliade, volum care avusese niște recenzii ultraviolente în Anglia. Englezii nu au uitat că Eliade a lucrat la ambasada română de acolo, el fiind atunci caracterizat ca cel mai nazist din ambasadă. Nu știu care erau criteriile competiției între amploaiații de acolo. Eliade a fost și umilit foarte tare de britanici când a plecat să-și preia postul de la ambasada română din Portugalia : a fost pus să se dezbrace în pielea goală pentru a fi căutat, ca un adversar al Angliei ce era. El nu a uitat niciodată această umilință. Dar : dacă Eliade nu ar fi scris nimic autobiografic, dacă ar fi zis, ca atîția alții, eu nu exist, există numai cărțile mele, nu ar fi avut nimeni nimic de zis. In schimb, el a scris foarte multe cărți de dialoguri biografice, de memorii, și-a publicat jurnalul. Când am scris textul despre el, m-am sfătuit cu doi intelectuali români din America, cu Matei Călinescu și cu Virgil Nemoianu. In acea ultimă cărticică a lui, Eliade zicea : Prin omorârea lui Codreanu, generația noastră a pierdut orice șansă de viață politică. Generația noastră? De ce vorbește în numele unei generații după atâția ani? Pentru noua generație din România, care virează spre dreapta, ar fi fost foarte important ca acest mare intelectual să vină să spună : Copii, eu am trecut prin așa ceva, eu m-am lăsat fermecat și obsedat de aceste derive extreme, de visul unui stat ideal. Copii, nu știam că orice utopie duce la tiranie. Eliade nu a făcut-o însă.

Dan Alexe
In textul despre Eliade lăsați de înțeles că teoria lui despre sacru și mituri raportate la modernitate ar fi un soi de tehnică de camuflare a propriului său trecut. Acolo unde el scrie despre Stalin ca arhetip pentru mase, sau despre mormântul lui Lenin care ar fi un substitut de templu, Eliade își justifica într-un fel abil fascinația lui cvazi-religioasă pentru Căpitan. Aprobați interpretarea asta?

Norman Manea
Cazul lui Eliade poate fi comparat cu cel al lui Paul de Man, ale cărui simpatii naziste din tinerețe au fost descoperite tardiv. Atunci a fost interpretată diferit teoria lui că textul este un text este un text este un text… Că nu există nimic în afara textului. Avem un text compus doar din cuvinte pe hârtie. Era însă de fapt doar un mod de a evita orice dezbatere mai profundă despre sensul textului, despre semnificația lui, despre ce spune sau ascunde acel text.

Dan Alexe
Vă surprinde faptul că românii nu sînt la curent cu, sau nu vor să audă, sau nu sînt pregătiți să audă faptul că Eliade nu mai e apreciat nicăieri în afara României, că e văzut doar ca un comparatist erudit, cu metode depășite și discreditate, a cărui stea a apus și care nu își mai are locul în dispozitivul cultural de astăzi?

Norman Manea
Românii nu sînt gata să audă multe lucruri care îi privesc și care i-ar deranja din beatitudinea lor auto-indusă. Frustrarea lor națională acoperă de multe ori orice judecată lucidă. Vrem așa de mult să fim recunoscuți în cultură, fotbal sau exportul de prostituate, încât orice semn de simpatie din afară e primit cu recunoștință oarbă. Pe Eliade l-ați caracterizat foarte bine : a intrat în istoria culturii, dar a rămas acolo. E învechit. Eliade nu mai e în actualitate din niciun punct de vedere, pentru că întreaga viziune asupra istoriei religiilor s-a modificat. Pentru mine valorile românesti marcante ale sec. XX sînt trei, toți trei exilați : Brâncuși, Ionescu și Enescu. România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter.

Linkuri :

Cum am dus-o pe Herta Müller la Luxembourg…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/05/cum-am-dus-o-pe-herta-muller-la-luxembourg-sau-cum-lucra-de-fapt-icr-ul-inainte-2/

Manea

Cu Norman Manea, în fața casei din Bruxelles în care Marx și-a scris Manifestul Partidului Comunist… unde se gasea si atunci, ca si astazi, cel mai scump restaurant din Bruxelles, dar nah…

Primăria a respins proiectul de a instala acolo un Starbucks. Marx ar fi adorat ironia.
(“O fantomă bântuie Europa, șabada…”)