Skip to content

Stăpânul cuvintelor…

October 31, 2013

Image

(In marginea concursului din Catchy care consta în a scrie o scurta povestire care sa ilustreze fotografia facuta de Cartier-Bresson  intr-un tren de noapte din România anilor 1970…)

—–

 Stăpânul cuvintelor…

Când a intrat în compartiment, fata zăcea cu capul pe pieptul băiatului, care, lăsat pe spate, fixa zâmbind vag amurgul de afară. S-a așezat la fereastră în fața lor, în vreme ce trenul se hurduca, iar stâlpii cu berze se făceau din ce în ce mai rapizi.

– Ai văzut puiul ăla de barză? zise băiatul.

Nu, ea nu-l văzuse, căci se uita doar în sus la el, cu adorație mută.

– Odată, copil, mergând spre casă pe malul râului, am dat peste un pui de barză cu aripa ruptă… Era înalt cât mine și tremura de o frică fără nume, pe râpa apei. Se uita țintă în ochii mei. L-am strâns în brațe, era greu, i-am șoptit că merg după ajutor și a înțeles tonul… Am fugit la bunici și le-am spus, iar ei au râs, au zis că inventez, dar până la urmă au venit cu mine la râu… Iar pasărea nu mai era acolo!…

Pierită, fata se strânsese în el, mângâindu-i obrazul.

– Ești stăpânul cuvintelor, nu doar al meu.
– Nu m-au crezut că luasem în brațe un pui de barză… Au râs de mine, ba s-au și suparat că i-am deranjat duminica până la apă…

Privi spre elegantul domn așezat în față.

– De câte ori sunt trist și vreau să plâng, îmi amintesc de asta.

– Je ne parle pas roumain, spuse străinul, crezând că i se adresa lui.

Tăcură toți trei.

Deodată, băiatul își drese vocea și pronunță, formulând grijuliu, într-o franceză graseiată puțin afectat :

– Aș dori să vă solicit o favoare, Monsieur. Reprezentați pentru mine o ocazie unică. Mă simt muncit de vorbe într-o măsură pe care nu v-o inchipuiți. Sunt străbătut de versete tulburătoare, fragmente de discurs si înlănțuiri de cuvinte care, dacă ar deveni publice, ar răsturna ceea ce oamenilor li se pare firesc in discursul de aici… și de oriunde. Ați putea lua cu dumneavoastră un text de-al meu spre publicare în vest? Ceea ce scriu eu nu poate să apară aici.

Vorbind, se animase, ochii aprinzându-i-se posedat. Surprins de cerere, prudentul domn se puse să mângâie mașinal, stînjenit, metalul aparatului foto din buzunar.

– Vă dați seama ce-mi cereți? Nu pot să iau cu mine un manuscris într-o limbă pe care n-o înțeleg.

– Nu va fi în română, spuse băiatul. Vă pot scrie un text acum, pe loc, direct în franceză.

– Imi pare rău, zău, dar n-am nici măcar un carnet, sau o agendă.

– Aveți un pachețel de batiste de hârtie, insistă băiatul.

– Mon dieu, fu tot ce ieși din el.

Un șomoiog de batiste scrise de altcineva in buzunar. Se văzu o clipă percheziționat la aeroport, interogat, amenințat. Făcu o mină neputincioasă.

– Atunci scrieți dumneavoastră, iar eu vă dictez. In mod sigur nu veți fi suspect pentru că aveți în buzunar note în franceză scrise chiar de dumneavoastră la cafenea.

Sedus de atâta încăpățânare, zâmbi și dădu din cap. Iși scoase pixul, despături batistele și așteptă.

Băiatul închise câteva clipe ochii. Fata îi ținea mana și deodată i-o sărută.

Atunci băiatul începu sa incanteze, ca în transă, străpuns de Logos, de parcă toată existența lui depindea de acel exercițiu profetic, irepetabil. Franceza îi era simplă, pe înțeles, nepretențioasă. Pixul prelua totul în ritm continuu, negrăbit, nepierzând nimic, necorectând nimic.

Un fior îl traversă în momentul în care realiză ca era pe cale de a transcrie cel mai închegat, nepractic, naiv dar cutremurător, mesaj politico-metafizic pe care îl auzise vreodată. Că asculta o orgie de imaginație verbală care îi evoca lumi în coliziune și că asemenea har este de nereprodus.

Tulburat, își spuse că la fel se va fi simțit și profetul Mahomed, ascultând, pierit, dictarea îngerului Gabriel, cel care îi întindea un ghemotoc de foi răvășite poruncindu-i : “citește“.

Epuizat, cu ochii strânși, tânărul se lăsă pe spate. Figura lui trasă purta expresia tragică ce vine după un orgasm. Fata își puse la rândul ei capul pe umărul lui.

– Vă mulțumesc, șopti băiatul fără să deschidă ochii.

Curând adormiră. Îi privi vreme îndelungată, plin de emoții ce nu-i aparțineau.

Ridică aparatul. Scena era perfectă. Până și lumina era desenată expert, fără umbre inutile. Trase un singur clișeu. Simțea că nu trebuie să facă mai multe, că nu se poate juca cu taina.

Coborî în prima gară fără să-i trezească.

Reuși apoi chiar să-i uite, schimbând trenuri și fotografiind biserici și bătrâni și cai și berze și parcuri, șervețelele cu mesaj profetic umflându-i în permanență, dizgrațios, buzunarul hainei.

La aeroport, la plecare, văzu de departe, prin pâcla fricii, doi domni în civil lângă polițistul de la frontieră, care îl privea fix pe măsură ce el se apropia.

Băgă mâna în buzunarul umflat și scoase pumnul de hârtii moi.

– Șervețele folosite, spuse calm.

Le aruncă în coșul de alături, păstrând unul cu care își șterse fruntea, întinzând pașaportul.

– Încă mai avem multe de învățat de la francezi, zise bonom vameșul, indicându-i direcția porții de îmbarcare.

In avion, despături batista strânsă în pumn. Frazele incomplete scrise de el acolo fără punctuație erau moarte, lemnoase, lipsite de sens.

Mototoli iar șervețelul și își șterse cu el lacrima pe care nu o chemase.

—–

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: