Skip to content

“Baltagul”: proteza literară şi puţină semantică jidovesco-ţigănească…

December 28, 2013

Image

Clejani, 1993. Foto Klaus Reimer.

— 

Baltagul, unul din textele literare româneşti care merită să intre în ceea ce e numit pompos literatura universală se deschide cu o serie de clişee etnice care pe atunci erau nu doar tolerate, dar făceau să zâmbească duios orice cititor, originalitatea scriitorului fiind căutată în nuanţele clişeului:

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduiala şi semn fiecărui neam.

Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.

Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.

A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale îţi dau boftori şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile.

S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia.

Sârbului i-a pus în mână sapa.

Pe rus l-a-nvrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace.

Astăzi, desigur, profesorii la orele de literatură sunt puşi într-o oarecare încurcătură… Poţi să mai spui că ungurul e fudul? (Afară doar dacă e pastor protestant prin Banat, desigur.) Dar turcul prost? (Un turc tocmai a primit recent premiul Nobel de literatură). Iar sârbul mai recent a cam mânuit kalaşnikovul, nu sapa.

Aşa cum în Franţa grupul Oulipo (din care au făcut parte printre alţii Perec, Italo Calvino, Raymond Queneau şi Oskar Pastior) propusese proteze literare, şi anume o rescriere a unor texte clasice pentru a le readapta gustului generaţiilor actuale, ar merita lansată o iniţiativă similară în România, unde clasicii ne sunt distruşi de şcoală, rezultatul fiind că nimeni nu îi citeşte astăzi cu adevărat.

Iată, un prim exerciţiu ar fi înlocuirea clişeelor etnice din Baltagul cu unele actuale. Sugestii: lipsesc în mod bizar grecii, iar rusul care cânta la iarmaroace face double emploi cu ţiganul, scăpare limpede a autorului. Kalaşnikovul sârbului e opţional, mai avem la dispoziţie şi turbofolk-ul (cf. mai jos despre cum sârbii și bulgarii au găsit definiția manelelor).

Să vedem însă cum e cu etnonimele insultătoare:

– Albanezii se urăsc cu sârbii, da? Până aici toată lumea e de accord.

– Albanezii, pe limba lor, nu îşi spun albanezi, ci “shqiptar” (citeşte: [şciptár]). Aşa îşi zic ei între ei, iar ţara lor, Albania, pe limba lor e Shqipëria (citeşte: [Şcipăría]).

– Acum: cea mai mare insultă pentru un albanez când se vorbeşte limba sârbă în jurul lui este să i se spună, într-o frază în sârbeşte, “şciptár” (ščiptar)! “Ščiptar” în limba sârbă e o insultă de moarte aruncată unui albanez. Desigur că e acelaşi cuvânt, şi desigur că aşa îşi zice albanezul în limba lui, însă ceea ce contează e intenţia de a răni. În sârbeşte, albanezilor li se spune de fapt albanci, nu ščiptari. Nici un sârb nu ar îndrăzni să facă pe naivul şi să zică: “da ce e rău să zic ščiptari, doar aşa îşi zic şi ei pe limba lor”? Nu ar îndrăzni, pentru ca el ştie că ceea ce contează în cazul unei denumiri etnice este capitalul de insultă acumulat în spatele ei şi faptul că cei numiţi astfel refuza denumirea atunci când ea e deplasată într-un alt dispozitiv semantic.

576150_397055590328285_1205047139_n

– Cam la fel şi cu jidanii. Termenul de jidan vine în română din limbile slave, unde e banal şi larg folosit fără a avea în general o nuanţă peiorativă sau rasistă. La Varşovia funcţionează un prosper Żydowski Instytut, iar la intrarea în micul ghetou din Split (Croaţia) scrie dezinvolt pe o placă pusă recent: Židovski Prolaz… Eh, în aceste limbi žid sau żidov nu are o nuanţă insultătoare cum o are în română… sau în rusă. În rusă, da. Dacă în polona sau croată žid (jid) e denumirea comună a evreilor, în rusă ar fi o gravă derivă a folosi în scris sau în public žid (жид). În rusă se spune “evreï”, sau “iudeï”, pentru că istoria şi spiritul limbii au făcut ca jid să devină o insultă rasistă. (Să nu uităm că rusa e totuşi limba care a ne-dat cuvântul pogrom.)

– Aşa încât, chiar dacă ţiganii şi-ar fi zis “ţigani” pe limba lor (ceea ce nu e cazul, ei spunându-şi de fapt “romi”), apelativul țigan tot ar fi inacceptabil, pentru ca ei îl resping, dată fiind încărcătura lui emoţională în alte limbi. La fel în cazul albanezilor care se auto-numesc şciptári, dar care ştiu că atunci când un sârb le spune şciptári asta e o insultă, aşa încât ei cer să li se zică: “albanci”, cum e denumirea lor istorică în limba sârbă.

— De aceea nu-i poți spune ungurului bozgor, oricâte afirmații savante ai aduce în legătură cu originea respectivului termen, care, pe lângă faptul că sunt cu toatele fie false, fie imposibil de dovedit, nu schimbă cu nimic faptul că respectivul etnonim (bozgor) este o ocară, pe deasupra percepută ca atare.

– Cu precizarea, desigur, că trebuie să respingem stupizeniile corectitudinii politice, aşa încât vom continua să spunem “Jidovul Rătăcitor” (care, atenţie, nu este Jidanul Rătăcitor) şi Voievodul Ţiganilor (care e o operetă romantică)… însă etalonul unei denumiri etnice rămâne acesta: ea devine insultă atunci când cei cărora le e destinată o resping… şi când ea totuşi continuă să fie folosită insistent, sub pretextul naivităţii și al tradiției.

  

Găgăuz – găgăuţă: lingvistica glumelor etnice

Un termen ca găgăuță, însă, a urmat un drum invers. Dicționarele etimologice nu o spun, dar este extrem de plauzibil ca termenul pejorativ românesc găgăuţă să vină pur și simplu de la găgăuz, de la acea populație vecină, trăitoare inițial în Dobrogea și Balcani, care vorbea o limbă cu totul de neînțeles pentru vecinii lor. Nu altceva au făcut slavii numindu-și vecinii germani – nemţi: *němьcь de la *němъ (“mut”, “idiot”, în rusă немой/nemói = mut, stupid) şi немец = neamţ, german. Derivaţia depreciativă de la găgăuz la găgăuţă este aşadar banală, având multe paralele în lingvistica comparată.

Printre teoriile în legătură cu originea găgăuzilor, una mai puțin cercetată este aceea că ei ar fi descendenții cumanilor. Avantajul acestei ipoteze e că explică de îndată de ce găgăuzii sunt creștini și elimină obstacolul pe care îl pune în calea descifrării originii lor faptul că nu există nici o mărturie scrisă a trecerii lor prin Anatolia otomană pentru a ajunge în Balcani.

Cumanii în schimb au venit prin nordul mărilor Caspică și Neagră înainte de a se creștina și a fonda un imens imperiu creștin turcofon. Cum se știe, istorici români precum Neagu Djuvara au emis ipoteza descendenței vechii familii domnitoare a Basarabilor din nobilimea cumană.

Singura obiecție serioasă în calea acestei ipoteze ar putea fi una lingvistică, limba cumană, așa cum ne e atestată în texte, aparținând grupului kipceak, alături de toate graiurile tătarilor, inclusiv ale celor din Crimeea, în vreme ce graiul găgăuzilor de azi e de tip oghuz, ca și turca din Turcia, turkmena și azera. Cele două familii sunt însă suficient de apropiate pentru ca o ședere de secole în Balcani, sub dominație otomană, să fi putut modifica o limbă kipceak într-un grai oghuz. Lucrul e atestat, de altfel, la alte populații turcofone, iar granițele între graiuri și dialecte au fost întotdeauna fluide, chiar și atunci când erau perceptibile locutorilor.

Un exemplu paralel ar putea fi populația mongolă de rit șiit numită hazara, din Afganistan, care în ultimele secole și-a pierdut cu totul limba, astăzi vorbind exclusiv persana, fără nici o urmă de lexic mongol, asimilarea lor la mediul iranofon înconjurător fiind totală în doar câteva secole.

gagauz

Prima menţiune a termenului găgăuz e din 1853. Istoricii bulgari au fost cei care au lansat teoria potrivit căreia găgăuzii ar fi coborâtori din cumani şi pecenegi. De pildă, în cartea sa intitulată simplu Găgăuzii (Гагаузите, Sofia 1994), filologul bulgar Ivan Gradeşliev prezintă o foarte onestă şi detaşată istorie a acestei populaţii, care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.

Pomenind eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România poseda atunci întreaga Basarabie şi o parte a litoralului bulgăresc, majoritatea populaţiei găgăuze se afla sub administraţie românească), Gradeşliev rezumă paradoxul acestei populaţii a cărei profundă credinţă creştin-ortodoxă o făcea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care şi-a păstrat ulterior acel statut inferior şi în Bulgaria, sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.

Toate puterile au încercat să-i folosească, toate naţionalismele să-i recupereze, inclusiv tânărul stat grec care căuta atunci să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciţi.

În lipsa oricărei surse scrise despre ei înainte de jumătatea sec. XIX, suntem obligaţi să ne mulţumim cu ipoteze. Tăcerea surselor nu trebuie însă să ne mire. În Imperiul Otoman nu existau naţionalităţi, ci doar religii, ba chiar şi în Rusia ţaristă găgăuzii erau catalogaţi drept “bulgari de limbă turcă”. Ei înşişi nu vedeau nici o distincţie întrei ei şi bulgari. Limba turcă era, oricum, mijlocul natural de comunicare între toate populaţiile din Balcani.

În harta lui Ami Boué de la 1847, Dobrogea e arătată a fi populată de bulgari (care includeau şi găgăuzii), iar Delta Dunării de români. Ştim şi din Marea Neagră a lui Brătianu că românii au intrat târziu, în a doua jumătate a sec. XIX, în Dobrogea turco-bulgară, trecând frontiera naturală pe care a reprezentat-o întotdeauna Dunărea.

eminescu-cu-k-la-comrat-jpg

În privinţa numelui pe care şi-l dau găgăuzii nu se poate spune nimic, deşi predomină teoria potrivit căreia ar proveni de la oguz, numele unei populaţii turce din branşa kipceak, înrudite cu tătarii, pecenegii, cumanii şi bulgarii (bulgarii turci, cei care au descălecat Bulgaria pre-feudală şi din care o parte au rămas pe Volga şi în nordul Caucazului, iar nu bulgarii de azi).

În sfârşit, Gradeşliev mai menţionează şi faptul că de prezenţa găgăuzilor turcofoni în Dobrogea este legată activitatea sfântului derviş misionar turc Sari Saltuk, despre care se crede că ar fi îngropat la Babadag

di9803gagauzia-indo

Rămâne, în urma vechiului contact dintre ei și români, termenul găgăuță. Ca un exemplu paralel, și în greacă termenul vlah, care îi desemnează pe români, dar mai ales pe aromânii din Balcani, a ajuns să însemne un hoț trândav și nu foarte inteligent. Suntem întotdeauna găgăuții altora.

Cf. si :

Bulgarii și sîrbii au găsit definiția manelelor…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/31/bulgarii-si-sirbii-au-gasit-definitia-manelelor/

8 Comments
  1. Proteză? De ce nu?
    Și-am rămas, surâzând, la definiția dată de Augustus Scriban pentru “măcar”:

    măcár (vest) și macár (est) adv. (ngr. makári, magári, o dacă, bine ar fi dacă; alb. bg. makár, d. turc. cum. magar, care vine d. pers. magar, din ma, nu, și agar, o dată. D. ngr. vine it. macári, azĭ magári, o dacă!). Barim, încaltea, cel puțin: dă și tu măcar un franc! Nicĭ măcar, nicĭ chear [!]: N´avem frică De nimică, Nicĭ măcar De cîrcserdar (P. P.) Măcar de (orĭ măcar să), chear de (orĭ chear să): voĭ pleca măcar de ar ploŭa. Măcar de ar ploŭa, măcar să ploŭă, bine ar fi să ploŭă, o dacă ar ploŭa: Loc. conj. Măcar că, cu toate că, deși: măcar că ploŭă, tot voĭ pleca; măcar să ploŭă, tot voĭ pleca. (Și izolat cu conj.: Nu te duce, că va ploŭa! – Măcar! adică: „Și dacă! Nu-mĭ pasă!”). – Vechĭ saŭ rar (conj.): măcar și, chear dacă, deși: măcar și este. Măcar-cine, -ce, -cît, -unde ș. a., orĭ-cine, -ce. -cît. -unde ș. a. Măcar cum, orĭ-cum, în nicĭ un caz, de loc. Vechĭ și măcară. V. săvaĭ și acar 3.

  2. Sârbii de care zice Sadoveanu cred că sunt “sârbii” de pe la noi, care de fapt sunt bulgari și chiar se ocupă în continuare cu sapa și sunt cei mai buni zarzavagii. Se și folosește cuvântul “sârbărie” ca denumire pentru suprafață mare cultivată cu legume.

  3. Tot de la Sadoveanu citire (care reproducea, poate, un cantec popular din perioada Modlovei medievale):

    “Sunt roman cu patru maini,
    Si am leacuri de pagani,
    De tatari am o sageata,
    De turci pala mea cea dreapta,
    De lifteni un buzdugan,
    Si de unguri un arcan”.

    Cred ca textul apare in “Fratii Jderi” (sau Neamul Soimarestilor, nu-mi amintesc prea bine). Din cate stiu, “liftenii” sunt polonezii.

    @Adrian – confirm varianta cu bulgarii “sarbi” 🙂
    Sunt de loc din Buzau, stiu de la bunicii mei ca pe acolo (inclusiv la marginea orasului) s-au asezat o parte a acestor bulgari (nu mi-e clar cand, poate prin sec. XVII-XVIII, eventual fugind de turci). Acesti bulgari au preferat sa-si spuna sarbi pentru a evita posibile animozitati si/sau pentru a beneficia de amicitia romanilor fata de sarbi. Sunt cunoscuti ca buni cultivatori de legume, caracteristica pe care o putem atribui, astazi, atat sarbilor, cat si bulgarilor.

  4. @S S = poezia citata nu e nici din Fratii Jderi, nici din Neamul Soimarestilor, nici din Sadoveanu.

    • P S= iar denumirea cea mai raspandita a culturilor de legume, in tot sudul Romaniei (poate cu exceptia Buzaului) este chiar “bulgarie”.

  5. “bozgor” e o ocara, dar “tigan” nu este implicit o ocara. Pana foarte recent, “tigani” le spunea toata lumea, si cei care ii detestau, dar si cei care le luau apararea (de pilda Kogalniceanu sau Hasdeu) si evident si cei care se refereau la ei in mod neutru. Pe cand niciodata nu le-a spus toata lumea ungurilor “bozgori” sau evreilor “jidani” (chiar si Eminescu folosea de obicei termenii “evrei” si “israeliti”.) Cuvantul de ocara pentru tigani – echivalent cu “bozgor” pentru unguri – e “cioara”.

    E absurd sa impui unui popor intreg inlocuirea unui denumirii de uz curent a unei etnii doar pentru ca a capatat, vezi doamne, conotatie negativa. Daca de frica pedepselor nimeni nu ar mai zice “tigan” ci “rom”, dar tiganii si-ar pastra acelasi fel de viata, in foarte scurt timp “rom” ar primi aceeasi conotatie negativa. Nu la forma trebuie lucrat ci la fond, prin educatie, ca tiganii sa aiba sanse la o altfel de viata, si atunci cuvantul “tigan” isi va pierde conotatia negativa in timp, daca n-ar mai avea deloc acoperire in realitate.

  6. noname permalink

    Proza: Fata ascunsa a lumii: lista detinatorilor de conturi la HSBC Elvetia include fosti si actuali politicieni din Marea Britanie, Rusia, Ucraina, Georgia, Kenya, Romania, India, Lichtenstein, Mexic, Liban, Tunisia, Congo, Zimbabwe, Rwanda, Paraguai, Djibuti, Senegal, Filipine si Algeria. HSBC Elvetia continua sa ofere servicii unor clienti care apar in anchete si documente ONU sau in massmedia internationala ca avand legaturi cu traficul de arme, sange si diamante – o sintagma ce desemneaza originea criminala a unor importante cantitati de pietre pretioase pe piata mondiala, coruptia. Romania se afla pe locul 39 intr-un clasament al tarilor cu cele mai mari depozite in dolari la HSBC Elvetia, aproximativ 1,3 miliarde. In cazul Romaniei 325 de conturi client au fost deschise intre 1974 si 2006 corespunzatoare unui numar de 549 conturi bancare. 219 clienti sunt direct legati de Romania, 5% dintre ei fiind cetateni romani sau detinatori de pasaport romanesc. Astfel de cutii secrete au fost alimentate inainte de 1989 de Serviciul Aport Valutar al Securitatii folosind ca paravan societati offshore sau cetateni straini iar fondurile au fost folosite in operatiuni clandestine sau in finantarea partidelor si organizatiilor prietene. Dupa 1989 conexiunile fostelor servicii secrete comuniste au ramas active, fiind folosite in preluarea controlului asupra societatii civile, operatiuni intense de manipulare, santaj impotriva celor care nu cedau de bunavoie in fata anumitor cereri. Dosarele CNSAS sunt o sursa importanta a santajului si traficului de influenta. Tot dupa 1989 alimentarea cutiilor de bani s-a facut in urma unor operatiuni de spalare de bani, evaziune fiscala, coruptie. Circa jumatate din conturi sunt secretizate in spatele unor cifre, aproximativ 20% sunt atasate unor companii offshore iar restul sunt pe persoana fizica ar spune un mare cititor de almanahe. Acum sunt pe deplin explicabile rasul si plansul, casnicele putred de bogate, activitatea tuturor partidelor politice, activitatile jurnalistice, mecanismul gripat al justitiei. Glorie eterna celor care isi pun cariera si viata in joc.

  7. Rescrierea clasicilor seamănă a cenzură și îmi amintește de Orwell. S-a mai făcut și pe vremea comuniștilor. De pildă, am comparat romanul „Întunecare” de Cezar Petrescu editat în perioada interbelică și în perioada comunistă. În varianta comunistă se ținuse seama de gustul și sensibilitățile noilor generații și se îndepărtase orice referire accidentală la Basarabia.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: