Skip to content

Quai d’Orsay (2013) – o comedie politică franceză inexportabilă…

December 29, 2013

Image

Quai d’Orsay (2013) : 
Un film de Bertrand 
Tavernier, bazat pe o bandă desenată, o satiră a funcționării interne a politicii Franței, a Ministerului francez de Externe (Quai d’Orsay e adresa), prin intermediul unei caricaturi a lui Dominique de Villepin, fostul ministru de externe al lui Chirac, cel cu discursul la ONU împotriva intervenției în Irak.

O comedie politică franceză inexportabilă… Incă un film despre care spun că nu merită pierdute două ore din viață decât pentru cine vrea să studieze jocul halucinant al unuia din cei mai mari actori francezi contemporani : Niels Arestrup, care face un rol secundar -șeful de cabinet al ministrului-, dar care dă coerență filmului și îl salvează o vreme pînă când nici el nu îl mai poate scoate din torpoare și verbiage.

Hitchcock zicea că diferența între un film american și un film european este că în filmul european poți începe cu un plan de nori, trecând apoi la un alt plan de nori, urmat de un al treilea plan (shot) de nori; în vreme ce un film american poate începe cu un plan de nori, însă în al doilea plan trebuie deja să vedem avionul, iar dacă în al treilea plan avionul nu a explodat publicul se plictisește deja.

Spunând european, Hitchcock voia mai degrabă să spună filmul franțuzesc și într-adevăr a existat și continuă să se practice un estetism formal și vid insuportabil. 
La fel, francezii nu știu să scrie dialoguri… sau, cel puțin, nu știu s-o facă decât în comedie. Meseria de dialoguiste  nu  a exista până recent în Franța. Filmele franceze care se vor realiste au fost întotdeauna umplute cu “Putain de merde !…” pronunțat teatral… Abia în cele hiperrealiste, care joacă pe un sordid metafizic, precum filmele lui Bruno Dumont, sau ale belgienilor frați Dardenne
, dialogurile, reduse la minimum, au devenit funcționale și convingătoare.

vill

Aici, în Quai d’Orsay, fiind vorba de dialoguri scoase dintr-o bandă desenată, ele funcționează o vreme, doar că la un moment dat devin surfaitsThierry Lhermitte, care joacă ministrul, face prea mult și e plicticos, repetitiv și agasant.


Jane Birkin
 e convingătoare în laureată Nobel pentru literatură atrasă într-un prânz atroce de jenant cu ministrul, scena e însă înecată în tot restul demonstrativ.

Tavernier, care încă se odihnește pe gloria unor filme minimaliste precum Autour de minuit (Round Midnight), unde l-a făcut pe saxofonistul Dexter Gordon









 să redea atmosfera boemă-depresivă a jazzului exilat al anilor 1950 produce aici, prin personajul principal care e scriitorul de discursuri al ministrului, doar un stins ecou al performanței lui Polanski din The Ghost Writer. Sigur că în cazul de față filmul se vrea o comedie, nu un thriller politic, dar o jumătate de oră de dialoguri mai puțin ar fi făcut un mare bine filmului… care merită văzut, încă o dată, doar pentru două lucruri : o reconstituire extrem de fidelă a funcționării ministerului de externe sub Villepin/Chirac, culminând (nu foarte îndemânatec cinematografic) cu discursul de la ONU împotriva intervenției în Irak, și pentru jocul magnific, total decalat de ceilalți actori, al lui Niels Arestrup.

Filmul nu conține planuri de nori, dar Hitchcock avea totuși dreptate.

niels-arestrup

Niels Arestrup

Advertisements

From → Cinema, Paraphernalia

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: