Skip to content

PAIDEIA – despre viciu, bătaie, pedeapsă și școală…

July 12, 2014
image55

Cât s-au chinuit ăia de la Criterion: Comarnescu, Vulcănescu, Eliade, Noica, să lanseze o nouă παιδεία, paideia, în România, fără să ia în seamă faptele de limbă şi neîncrederea profundă faţă de învăţătură. Paideia, παιδεία, transmiterea cunoaşterii către cei mai tineri (de la πας, copil, genitiv παιδός, rădăcină de la care mai avem ped-agogie, ped-iatrie sau pedo-filie) a lăsat o singură urmă în română.

De la şcolile fondate de fanarioţi, verbul παιδεuω (pronunţat [pedevo]: a preda cunoaşterea unui copil) a intrat în română sub forma cea mai frecventă, cea a aoristului: παιδεψω (pronunţat: [pedepso])… de aici – a pedepsi. Transmiterea învăţăturii = o pedeapsă.

“A pedepsi” este astfel singura urmă în limba româna a aparatului pedagogic şi a paideiei greceşti…

Mari idealişti erau interbelicii ăştia. Ar fi trebuit să vadă că, în aceeași logică pedagogică ce ne-a dat pedeapsa, e la fel de revelator faptul că în română (cf. evoluție similară în albaneză) a învăța, învățătura, vin din latinescul vitium = viciu. Invitiare, a deprinde pe cineva cu relele, a devenit în română învățare, a învăța, adică: a in-vicia.

Hai că te învață tata…

“Bătaia e ruptă din Rai”: o cheie pentru înţelegerea mentalităţii naţionale…

„Bătaia e ruptă din Rai”, spune îndoielnica noastră înţelepciune populară. Bătaia aplicată de părinţi, desigur, dar şi cea care înainte se practica la şcoală. Bătaia ca instrument pedagogic. În puţine culturi europen pedepsele corporale aplicate copiilor sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România. Există un larg consens la noi în jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educaţia acordată de părinţi odraslelor lor. În mentalitatea noastră, copilul trebuie „strunit”. În imaginarul popular român, copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altminteri, precum o maşinuţă malefică predispusă în mod instinctiv spre rău, el „te pune la încercare”. Psihologia noastră colectivă, cu solida ei doză de culpabilitate latentă, combinată cu neîncrede în ceilalţi şi cu un vârtos complex al inferiorităţii, ar deveni mai uşor de înţeles dacă s-ar studia fundaţiile acestei dogme, transmise din generaţie în generaţie, care spune că relaţia dintre părinţi şi copii se bazează în mod necesar pe un raport de forţe. Nu încredere reciprocă ne trebuie nouă în educaţie, ci control, altminteri copilul „îţi scapă din mâini”.

Într-atât de larg este consensul în jurul acestei relaţii de putere, încât cel mai adesea victimele însele – copiii deveniţi adulţi – găsesc natural modul în care au fost tratate. „Tata era un om aspru, dar drept. Mă bătea de mă rupea, dar o şi meritam”, îmi spunea deunăzi, cu convingere, un om altminteri normal, cel puţin în aparenţă, dar pe care îl suspectez acum că-şi bate copiii de-i stinge, pentru că altfel n-ar putea „să-i facă să priceapă”. Exemplul fiind, de bună seamă, chiar el: a fost strunit la timp şi iată ce a ajuns. Îmi amintesc cum, în copilărie, colegi de clasă erau aduşi la şcoală de părinţi, cel mai adesea oameni simpli, care îi cereau profesoarei: „Tovarăşa, să-l bateţi ca pe hoţii de cai, că ăsta numai de frică înţelege”. „Eu te-am făcut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.

Există un nume în psihologie pentru această mentalitate: este ceea ce Alice Miller a numit „pedagogia neagră”. Violenţa părinţilor şi a educatorilor care aplică din convingere această „pedagogie neagră” nu este neapărat fizică. Violenţa poate fi morală sau intelectuală, manifestându-se prin abuzuri verbale şi prin diminuarea celuilalt. De câte ori nu auzim pe stradă părinţi apostrofându-şi copiii prin „tâmpitule” şi „cretino” şi asigurându-i că nimic bun nu va ieşi din ei, totul încheindu-se cu: „Cu ce i-am greşit lui Dumnezeu ca să mă pedepsească cu arătări ca voi?”

Violenţa morală poate fi chiar şi mai de­vastatoare decât cea fizică. În toate cazurile însă, „pedagogia neagră” are o particularitate care o distinge de alte forme de dominare. Ea implică în mod necesar nu doar supunerea efectivă a victimei, ci şi o acceptare a pedepsei din partea ei. În acest rafinat sistem de dominare, victima (copilul) e constrânsă să accepte pedeapsa întrucât aceasta este aplicată „pentru binele ei”. „E pentru binele tău că te bat, iar mai târziu ai să-mi mulţumeşti”, auzim deseori printre icniturile celor care le aplică copiilor pedepse corporale, sau care îi privează de anumite lucruri la care copiii ţin (extrema la care duce acest raţionament fiind, desigur, rezumată prin: „de ce mă obligi să te bat”?!…).

Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element care să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice româneşti: amestecul de mândrie şovăielnică şi de vinovăţie burzuluită care ne caracterizează. Suntem convinşi că ne-am meritat suferinţele trecute, dar ne simţim vinovaţi pentru faptul că, în ciuda lor – şi doar ştim că le merităm -, încă nu am ajuns să simţim mireasma acelui Rai din care e ruptă bătaia.

Castigare – a câștiga…

Și așa ajungem la idea că pedeapsa e un câștig pentru cel pedepsit. De altfel, evoluția particulară a latinescului castigare (a pedepsi în latină și în toate limbile romane, cu excepția românei) spre sensul românesc modern –singurul atestat– de a obține prin șansă sau de a învinge, a câștiga, nu a primit niciodată o explicație satisfăcătoare.

Avem însă o evoluție similară, de natură instituțională, în anumite limbi germanice. Benveniste, în Le Vocabulaire des Institutions Indo-Européennes, lămurește englezescul to sell și islandezul selja, în mod vizibil înrudite cu goticul saljan (a pedepsi, a oferi în sacrificiu) pornind de la un pasaj din Germania lui Tacit.

Germanii”, scria proto-etnologul Tacit, ” iau în mod surprinzător zarurile foarte în serios. ” Joacă mult, uitând de toate, și sînt atât de rătăciți de ideea de a câștiga, încât sînt gata să își joace și libertatea pentru o ultimă aruncare de zaruri. Când pierde și își pierde și libertatea, învinsul acceptă o sclavie voluntară. Dacă e tînăr și robust, se lasă legat și vândut. Cei care l-au câștigat, îl vând pentru a se dezlega de rușinea de a fi învins.

De aici evoluția de la verbul care înseamnă a pedepsi victima, a o oferi în sacrificiu (saljan în gotică) spre noțiunea de a vinde (sell în engleză, selja în islandeză). Omul castigat la zaruri era vândut de învingător.

Știind cît de mare a fost influența regatelor ostrogote asupra a ceea ce avea să devină proto-românii de-a lungul si in nordul Dunarii, ne putem întreba dacă evolutia verbului latinesc castigare (pedepsirea, sau oferirea în sacrificiu a cuiva) spre românescul a câștiga (la un joc de noroc, sau invingandu-l) nu se datoarează unor obiceiuri paralele, acela de a juca soarta unui om la noroc și, atunci când acela pierde, de a-l castiga

Cf. și :

„De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!“ – despre sufocanta si infantilizanta familie românească…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/28/de-esti-tu-acela-nu-ti-sunt-muma-eu-despre-sufocanta-si-infantilizanta-familie-romaneasca/

——

pruelgnder-lehrer_20009979-2-copy

4 Comments
  1. Chiar există psihologie colectivă la nivel etnic?

  2. “Îmi amintesc cum, în copilărie, colegi de clasă erau aduşi la şcoală de părinţi, cel mai adesea oameni simpli, care îi cereau profesoarei: „Tovarăşa, să-l bateţi ca pe hoţii de cai, că ăsta numai de frică înţelege”. „Eu te-am făcut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.”

    E destul de curios şi faptul că mai toate clasele sociale de la noi şi-au luat-o la viaţa lor (de la bocancul în fundul recrutului şi palma după ceafa micului sportiv până la ghionţii în coaste foarte obişnuiţi prin glorioasa industrie a epocii comuniste), cu o singură excepţie: alde Gogu-Pedagogu’, viteazul profesoraş plimbăreţ de cataloage prin aburii de Săniuţa. El şi ai lui erau aristocraţia, stăpâni de sclavi precum madam Costica Vărzaru de la “Bolintineanu”, sfinţiţi precum sfintele moaşte şi cu sânge albastru precum cerneala.

    Asta până o să apară un nebun ca Breivik, care în loc de recorectarea lucrării o să recorecteze el figura profesorului cu briceagul, în vreo noapte întunecoasă şi fără martori.

  3. Tin minte si-acum cu ce usurare strangeam tevile de metal (ce tinea randul de pupitre legat intr-o indoielnica stabilitate) dupa ce ne ardea “Doamna” cu rigla pe toti (fara discriminare) fiindca facuse careva zgomot dupa ce se sunase “de intrare”.

    Dupa cum zicea Caragiale (cu Negruzzi) in Hatmanul Baltag, la noi se aplica “metoda intuitiv nationala”:

    În noua mea poziție socială o întrebare mi se impunea, o întrebare arzătoare: mă rog, d-ta ca pedagog, ce metodă profesezi, metoda rațională, sau metoda intuitivă? S-a vorbit multe și mărunte în cercurile competente, asupra acestor două metode, s-a argumentat prost și contra; eu, după o îndelungată și matură esperiență, nu pot să profesez altă metodă, decât metoda intuitivă națională. (Tremură nuiaua.)

Trackbacks & Pingbacks

  1. Școala | etimologia vieții

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: