Skip to content

Țiganii și jazzul în Finnegans Wake

July 12, 2014

«Țiganii și jazzul în Finnegans Wake», apărut în Etudes Tsiganes din Paris, în numărul din primăvara lui 1989, a fost primul text pe care l-am publicat în Occident, după ce părăsisem România în anul dinainte, din rațiuni politice. Îl scrisesem la terase de crâșme, cu Finnegans Wake pe masă, iar editorii de la Etudes Tsiganes, cum o spun în notele finale, nu se așteptau să le vină cineva din blocul comunist aducând erudiție ludică în loc de ranchiună ideologică (și trimițându-le un text scris de mână). Îl traduc aici pentru prima oară în română.

.

.

Țiganii și jazzul în Finnegans Wake

(*notele redacției la sfărșitul textului)

 

Printre nenumăratele afirmații eronate în jurul ultimei cărți a lui Joyce, una este deosebit de revoltătoare. Ni se tot repetă că Joyce s-a mărginit la limbile europene pentru a-și compune halucinanta hazna lingvistică (dacă lăsăm deoparte câteva ebraisme care îi veneau din educația lui teologică la iezuiți și două sau trei vocabule chinezești, plus un watacooshy japonais), dar nimic din aztecă, nimic din arabă și, cu atât mai mult nimic din țigănește, limbă care în plin secol XX încă nu era scrisă. La fel, se mai spune că Joyce ignora totul despre muzica modernă, contemporană lui, precum jazzul, și că el era definitiv  rămas în țarcul muzical al sec. XIX, amuzându-se cu operetă și bel-canto.

In realitate, cu toate că Joyce a arătat o dezesperantă lipsă de interes pentru literatura timpului său ( n-a putut niciodată să-l citească pe Proust, de pildă, fără ca asta să-i facă rău la sănătate), cititorul atent va descoperi în Finnegans Wake că el cunoștea în detaliu jazzul, cel puțin atât cât putea fi cunoscut în Europa anilor 1930, epoca swing-ului.

Finnegans Wake este astăzi, alături de Cantos ale lui Ezra Pound, una din acele cărți universal slăvite, dar ai căror cititori se pot număra pe degetele unui lepros. Aici nu mai avem literatură așa cum am fost învățați s-o apreciem, ci glosolalie onirică, un joc dement și distrugător, care erodează nu doar răbdarea improbabilului cititor, dar și sănătatea autorului, care a muncit ca o vită ca să ajungă la un asemenea grad de sofisticare inutilă și de necitit.

Ce se petrece, așadar,  în acest coșmar literar pe care nimeni nu îndrăznește să-l interpreteze, altfel decât din rațiuni academice? Elucidarea oribilei crime a lui H.C.E., desigur, și reînvierea acelui zeu oțios care e Finn Mac Cool, întins pe o masă gătită pentru priveghi; peregrinările lui Shem the Penman, scriitorul, care e Joyce însuși, rivalitatea dintre el și cameleonicul lui fratele Shaun pentru inima surorii lor Iseut, da, toate astea și multe altele.

Povestea adevărată e constituită însă de metamorfozele Logosului, de alunecarea dintr-un grai în altul, de scurgerea unei limbi în alta, și pe aceste meandre s-au încăpățânat două generații de critici imprudenți (fără mare rezultat, cel mai adesea, dacă vedem cum Michel Butor traducea sistematic «Here Comes» prin «Ici Vient»).

Acest discurs circular (prima pagină o continuă pe ultima) și cu subiectul pitit constituie cea mai bună aproximare a cărții definitive pe care Mallarmé nu a știut s-o termine (unii spun că nici n-a început-o). Totul e folosit aici pentru a declanșa o adevărată epifanie a textului: limbile pe care Joyce le vorbea binișor, precum franceza, italiana, germana, daneza; altele în care putea forma și înțelege fraze, cum sunt olandeza, spaniola și rusa; apoi latina și zdrențe de greacă veche; din când în când cuvinte românești, ungurești sau finlandeze (Finnegans, ha!); și, presărate în text, tupilate sub o masă de vorbe inventate, vocabule cârpite, pe care cercetătorul descurajat nu izbutește să le identifice, iată și comoara, măduva sacră, la substantifique moelle: cuvinte și fraze țigănești.

Astfel, la p. 68 (toate edițiile din Finnegans Wake respectă paginația inițială), dăm de un surprinzător joc de cuvinte: The column of lumps lends the pattrin of the leaves behind us. Fraza, cu totul de neînțeles (« coloana de mușuroaie ne împrumută din spate»…) și a cărei sintaxă greoaie nu e cea a limbii engleze, nu e acolo decât pentru a pune în evidență expresia: pattrin of the leaves. Puțin mai sus pe aceeași pagină avem un indice că e vorba de țigănește: a la Zingara (subliniat prin italice de către Joyce). Intr-adevăr, pattrin, afară de similitudinea fonetică și grafică cu banalul pattern englezesc, nu e altceva decât țigănescul patrin, frunză, orice fel de frunză (eng. leaf, pl. leaves), mai ales frunza invocată în refrenul multor cântece nu doar țigănești, dar ale tuturor popoarelor balcanice, celebra «foaie verde» :

Trin patrin, trin patreà

        Trin patrin, trin lulugheà.

Țiganii, romii, sunt prezenți în Finnegans Wake sub multe nume, precum romads (Gosh, these wholly romads !, p. 70), care combină verbul to roam cu romi, romani și nomazi, făcând două aluzii clare, una la Sfântul Imperiu Roman (wholly romads, wholly = holy), dar și la fantasmagorica carte a lui Vaillant Les Rômes (nota 1), iar tot acolo se mai vorbește despre diferitele soiuri de calendar: gregoromaios and gypsyjuliennes ; pentru că romii sunt savanți, cum reiese din expresia Zingari shoolerim. Mai găsim apoi un gypsy mating și niște tsingirillies‘s zyngarettes care sunt, desigur, țigarete, pentru că mai departe le zice pe rusește: poppyrossies.

Există însă și apelațiuni mai banale, precum Egypsians (sic !), Gypsies, etc., sau prea obscure, ca în gypsing water – ar fi prea multe pentru a le înșira plictisitor -, așa încât ne vom îndrepta atenția asupra locurilor în care, presărate în text, apar fraze misterioase, unoeri dinadins mutilate, pe care le descoperim a fi în țigănește. Aici, de pildă, unde ne dăm seama că Joyce a învățat bruma de țigănește pe care o știa într-un loc unde se vorbea italiana, în Pula sau Trieste: Ciaho, chavi. Sar shin, shillipen ? (p. 172, subliniat în original). Frază care înseamnă, cu ceva indulgență: « Ciao, băiete! Cam frig, nu? », cu shillipen construit pe shil (froid) + sufixul –pen.

    Nummer desh to tren (pe aceeași pagină 172) e clar numeralul 13, dar se suprapun acolo ambiguități voite, ca în: Aye vouchu to rumanescu, cu o confuzie vicleană între limba țiganilor (romanès) și limba română (românescu). (La p. 518 găsim și Limba romena; dar acolo e clar limba română, iar limba mai e limba și în sardă).

Sau, ce naiba poate să fie shukar in chowdar Shukar, desigur, poate fi și sugar, dar e în același timp adjectivul «frumos» în țigănește, șucar, intrat și în argoul tâlhăresc parizian (și păstrat anacronic, sub formă feminină, la San-Antonio, « une fille choucarde »), în vreme ce chowdar nu e doar un țigănism, dar a ajuns și în America, desemnând ceaunul în care se făcea o fiertură de pește, identic cu cel al țiganilor, apoi felul de mâncare în sine: chowder.

In general, cuvintele țigănești din text se raportează la sărăcie și furtișag: choree choroh, ba poate chiar și Churopodvas, rădăcina cior– de la a ciordi, a fura, ajungând și în argoul franțuzesc: chouraver; se mai raportează și la moarte și crimă (să nu uităm că Finn Mac Cool e mort pe masa lui de priveghi): Mulo Mulelo, două maniere de a forma participiul adjectival « mort »; mardred = ucis (p. 517, The author, in fact, was mardred ; omofonie cu englezescul murdered; din țigănește a împrumutat și româna a mardi, a ucide în bătaie); mai găsim postanulengro (p. 472 : postanulengroour rommanychiel), cu toate că nulengro poate fi de fapt molengro, cârciumarul pe țigănește, cel care vinde molan, alcool; cârciumarul e un personaj important în Finnegans și în toată opera lui Joyce.

Dumnezeu însuși, atunci când nu are un nume sârbo-croat (Bog) devine țigan (Dev sau Devla), precum în fantasticul și neințelesul Dave knows (God knows)!

Se înțelege de la sine că pentru a descoperi și identifica toate acestea cartea trebuie citită și recitită în continuu și încă nu s-a găsit (had passencore rearrived) acel cititor ideal și insomniac care și-ar petrece viața, sau măcar nopțile, citind Finnegans Wake, așa cum ar fi dorit-o Joyce. Nu pot așadar garanta că nu mai sunt și alți țigani pitiți în text.

Aceeași remarcă e valabilă și pentru pasajele jazzistice, mult mai numeroase decât s-ar fi bănuit. Ca și în cazul țiganilor, vom lăsa deoparte toate locurile din text unde se menționează doar în treacăt jazz, blues, foxtrot, sau ragtime (da, da!) sau instrumente specifice, precum banjo, pentru a ne opri doar la acelea unde sunt menționate în mod explicit hituri de jazz ale anilor 1930. Așa găsim Black and Tan al lui Duke Ellington, care începuse să facă senzație în Europa în mica lume a pionierilor jazzului, dar și bucăți de Gershwin precum Swanny și Lady be good, acesta din urmă redat de Joyce ca Missus, be good. (nota 2)

Ceea ce nimeni nu a remarcat până acum, nici măcar Elleman în monumentala sa biografie a lui Joyce, este că James nu doar că aprecia jazzul (lucru deja remarcabil în sine, dacă ne gândim la aversiunea pentru această muzică în Europa, reflectată in virulentul atac al lui Huxley împotriva acelor cacofonii de sălbatici care ignoră regulile armoniei), dar Joyce chiar este un fin cunoscător. Joyce e primul scriitor european care pare să fi înțeles și exploatat în scris starea de blues. Starea aceea de depresie fără nume a loser-ului care se trezește mahmur, cu idei de sinucigaș, și pe care Joyce o parodiază acolo unde un cor se pune deodată să lălăie: I rose up one maypole morning and saw in my glass how nobody loves me but you. Ugh. Ugh.

Aceeași fină înțelegere culturală a jazzului o mai arată Joyce și acolo unde preia un gospel, Swing low sweet chariot, și colorează dublu un vers cu o trimitere la muzica negrilor americani, dar și la Grecia antică a lui Anacreon, îndemnând: So sing loud, sweet cheeriot, like anagreon in heaven!

Cel mai interesant este că și trompetistul Dizzy Gillespie parodia atunci acest gospel, transformându-l în Swing low sweet Cadillac, Joyce însă nu se oprește acolo, iar ceva mai departe refrenul e pocit din nou în singaloo sweecheeriode.

Cea mai delirantă metamorfoză e însă cea prin care trece celebrul Come to me my melancholy baby. Joyce îl rusifică în Muy malinchily malchick. Avuseserăm deja același procedeu în Malincurred Mansion și O’mulanchrony pulcher (pe deasupra, în mulanchrony mai avem și rădăcina țigănească a morții, așa încât aici melancholy baby a mierlit-o de mult).

Găsim chiar și nume de jazzmen celebri pe atunci. Chiar dacă nu e sigur că acolo unde avem allmichael (imediat după căruța cu swing) ar fi vorba de Hoagy Carmichael, și nici că jennyroll l-ar reprezenta pe Jelly Roll Morton (jellyroll fiind o obscenitate falică), îl găsim totuși de mai multe ori pe Duke Ellington, numit fie Dook Weltington, fie Duke Wellinghof, sau pur și simplu Woolington (Woolington bottes). Este evident că învingătorul lui Napoleon și pianistul și compozitorul de jazz sunt topiți în acest nume, dar că jazzul este elementul principal apare limpede citind acest pasaj aparent confuz despre my trueblues hurusalaming before Wailingone’s Wall.

My true-blues/My troubles… Unul din firele conducătoare din Finnegans se arată de altfel a fi un blues: St James Infirmary al lui Joe Primrose (nota 3), văicăreala nenorocitului care își caută iubita la morgă, unde ea zace pe o masă, precum Finnegan în carte. Avem astfel ca indicii numele compozitorului, Primrose, care apare în câteva locuri; pălăria Stetson pe care rapsodul anunță că vrea s-o poarte la propria sa înmormântare, apoi niște prim rossies pe pagina unde e descrisă o fanfară ce cântă un marș funebru, cu tuba, pianutunar și droemer, în alt loc primarose hair etc.

In sfârșit, există o legătură strânsă între aceste două elemente aparent atât de heterogene pentru vremea aceea, țiganii și jazzul, a căror prezență împletită în Finnegans Wake a trecut neobservată până acum. Joyce trăia atunci la Paris, unde Django Reinhardt fondase, în 1934, cu Stéphane Grappelli clubul de jazz Hot Club de France. Or, era exact epoca în care Django, virtuosul țigan, încânta urechile parizienilor cu versiunea sa a marelui succes al lui Fats Waller Honeysuckle rose (nota 4). Înțelegem atunci extrema frecvență a apariției acetei flori în Finnegans (pp. 329, 504, 588 și 587, unde un trompetist e chiar numit honeysuckler). La pagina 365, găsim chiar o orchestră specific țigănească, un taraf. (Nici nu e de mirare, dacă ne amintim ce spunea muzicologul Barry Ulanov: «În jazz, regăsim mult mai mult vioara țiganilor din Europa centrală decât tamtamurile africane.»)

In final, putem identifica foarte simplu și sursa principală a țigăniilor (gypseries) lui Joyce: E vorba de amuzantul Dicționar Rom (Romano Lavo-lil, Londra, 7 ediții între 1874-1909) al nu mai puțin amuzantului călător, spion și colportor de biblii protestante în Spania, George Borrow. Acolo găsim practic toți termenii țigănești pe care i-am identificat în Finnegans Wake, de la Sar shin la  shillipen și Romany chel (adică romanichel, țigan),  trecând prin mullo și muleno, până la desh ta trin.

Cât despre misterioasa formulă a lui patrin, ea e pur și simplu luată dintr-un pasaj explicativ al lui Borrow despre funcția acestui cuvânt-șperacul. Iată textul, mai întâi în romanès (țigănește) din Anglia:

«The tacho patrin is wast-perdes of leaves, for patrin or patten in puro Romano jib is the uav of a rukheskoe leaf.»

Altfel zis:

«Adevăratul patrin e o mână de frunze lăsată ca semn de trecere; asta pentru că patrin sau patten în vechea limbă țigănească (in puro Romano jib) înseamnă frunză de copac.»

Iată așadar originea țiganilor lui Joyce. Nu vom ști niciodată ce rol au putut juca bălțatele, amestecatele cărți ale lui Borrow în geneza lui Finnegans Wake. Cărțile scrise într-un amestec de țigănește și engleză ale misionarului bandit Borrow sînt pline de fragmente ce ar putea părea scoase din paginile lui Joyce; de pildă între «the Romano drom to pek a chiriclo» («maniera țigănească de a jumuli o găină») al lui Borrow și «The Mookse and the Gripes» al lui Joyce cititorul de bună credință nu ar vedea nici o diferență stilistică.

Rămâne însă o întrebare căreia nu i se va găsi poate niciodată un răspuns: pentru cine scria Joyce aceste rebusuri? Dacă, într-adevăr, se putea aștepta ca un rus sau un finlandez ar putea într-o zi să ajungă să parcurgă această scriitură destinată nimănui, cum își închipuia Joyce că un țigan ar putea face asta? E oare posibil ca în această Europă fără frontiere de la cumpăna mileniilor niște romi, cetățeni ai vântului dintotdeauna, să se pună să citească Joyce? Vom ajunge oare să cunoaștem apariția unui Django polimat? Dave knows.

P.S. : Ca pentru a dovedi ceea ce spuneam despre surprizele permanente pe care ni le rezervă relecturile lui Finnegans Wake : abia terminând acest articol am descoperit, recitind un pasaj, o aluzie la un alt blues celebru, Frankie and Albert (nota 5). E povestea unui nenorocit care își bătea femeia, sau, cum zice refrenul: he was her man, but he was doing her wrong. Or, ce găsim la pagina 231? Se lălăie un cântec de crâșmă (an oldsteinsong): Why was that man for he’s doing her wrong!… Puține piese standard sunt mai bluesy decât Frankie and Albert. Încetul cu încetul, poate vom descoperi că tot Finnegans Wake, despre care știm că e structurat melodic, e scăldat în jazz. (E ceea ce a înțeles un muzician, André Hodeir, care a transpus secțiunea Anna Livia Plurabelle în muzică).(nota 6)

NOTELE redacției Etudes Tsiganes:

* Pe 6 februarie 1989, redacția Etudes Tsiganes primea acest articol, însoțit de o scrisoare din care cităm câteva pasaje:

«… Permiteți-mi să mă prezint: sunt român, scriitor și lingvist (am publicat o serie de traduceri și comentarii de texte renascentiste din latină și italiană în volumul Poetica Renașterii, București, 1987). Climatul politic irespirabil din România de astăzi m-a forțat să mă refugiez în Belgia (…). Sunt român, așadar, dar am trăit printre țigani și le-am învățat limba. Acest articol, pe care l-am scris la Bruxelles, este primul dintr-o serie consacrată prezenței lingvistice a țiganilor în literatura europeană… »

Nu este locul aici să evocăm situația politică prin care trece România de mai mulți ani. Când am primit însă textul lui Dan Alexe am resimțit o profundă bucurie: iată că sub capacul de plumb al acestei țări, un spirit liber se ocupă de țigănisme în Finnegans Wake… Pe deasupra, accentul pus pe destinul comun al țiganilor și jazzului în jocul joycian, stupefiantă anticipare a unor vremuri în care comunicarea între oameni nu ar cunoaște alte limite decât cele ale expresivității și umorului, conciliind exigența erudită și fantezia gratuită, ne-a părut a corespunde (fără ca noi să ne fi propus acest lucru) cu tonul multora din articolele publicate de revista noastră.

(La Rédaction)

1) Les Rômes – Histoire vraie des vrais Bohémiens, par J.-A. Vaillant, Paris, 1857.

2) Lady Be Good, devenise, pentru muzicienii de jazz din Franța, printre care mulți Manouches și Gitans, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Les Bigoudis, cu atât mai mult cu ei cât nu puteau folosi limba lui Shakespeare (despre cea a lui Joyce nu știm).

3) Dan Alexe comite aici o eroare frecventă: St. James Infirmary nu este compus pe structura blues-ului. Cu toate acestea, tema piesei exprimă minunat ceea ce Dan Alexe numește aici «starea de blues» și a fost interpretată «bluesy» de diferiți muzicieni.

4) Această piesă a lui Fats Waller nu a așteptat le Quintet du Hot Club de France pentru a deveni celebră. Django a înregistrat-o cu Grappelli și Quintet du Hot Club de France în 1938; gravase însă o versiune cu un extraordinar cvartet de saxofoniști (Coleman Hawkins, Alix Combelle, Benny Carter, André Ekyan – cu Stéphane Grappelli) în aprilie 1937. Desigur, Django interpreta Honeysuckle Rose în public în sălile din Paris – iar Joyce a putut să o audă acolo. Dar faima și talentul lui Fats Waller nu erau oare ele de ajuns (discurile circulau deja) pentru a atrage atenția exilatului irlandez?

5) Piesa aceasta mai e cunoscută și sub titlul Frankie and Johnnie. Este într-adevăr un blues, anonim. Errol Garner l-a înregistrat cu titlul Frankie and Garni.

6) André Hodeir:

– Anna Livia Plurabelle, «Jazz Cantata» d’après Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en juin 1966 (Carolyne Music)

– Bitter Ending, d’après un fragment de Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en septembre 1972, avec les Swingle Singers. (EPIC/CBS).

 

CODA despre originea lui pattern:

Adaug aici câteva vorbe despre o contestata remarcă de-a mea in legătura cu etimologia termenului englezesc de pattern, pentru care propun (nu sunt singurul) ca origine țigănescul patrin.

Engleza are un oarecare număr de termeni colocviali din țigănește. Cel mai cunoscut este pal (amic, prieten apropiat), din țigănescul pral (frate).

Pentru pattern, dictionarele cele mai respectabile nu dau decât varianta care il face sa descinda din franco-latinescul medieval patronus: patronul, sau modelul, care iti serveste la ceva.

E indiscutabil ca o parte din sens vine de acolo. Lingvistii care s-au ocupat, insa, in sec. al XIX-lea de felul in care argoul britanic fusese penetrat, ca si cel românesc sau cel francez, de țigănisme, nu au putut sa nu remarce țiganismul patrin: frunze, sau mănunchi de frunze sau crengi, pe care țiganii (Romanies) și le lăsau in urma ca semne pentru alți tigani nomazi ce ar veni dupa ei.

Uluitorul personaj care a fost misionarul George Borrow era convins ca modernul pattern e născut dintr-o fuzionare a lui patronus cu patrin țigănesc. George Borrow, un aventurier mistic, a distribuit ilegal biblii protestante tiganilor din Spania ultracatolica si ostilă Angliei si a publicat multe lucrări de lingvistica tiganeasca, inclusiv gramatici si un dictionar.

Omul care a scris halucinanta The Bible in Spain expune in dictionarul sau tiganesc Romano lavo lil

http://www.gutenberg.org/dirs/etext01/rmlav10h.htm

teoria potrivit căreia pattern vine de la țigănescul patrin : Patrin – A Gypsy trail; handfuls of leaves or grass cast by the Gypsies on the road, to denote to those behind the way which they have taken.

Si asta, luata direct de la un tigan : “You ask me what are patrins.  Patrin is the name of the signs by which the Gypsies who go before show the road they have taken to those who follow behind.  We flings handfuls of grass down at the head of the road we takes, or we makes with the finger a cross-mark on the ground, we sticks up branches of trees by the side the hedge.  But the true patrin is handfuls of leaves flung down; for patrin or patten in old Roman language means the leaf of a tree.”

Oricum, ideea a fost considerată la vremea aceea suficient de plauzibilă ca să devină -ca multe obișnuințe leneșe în lingvistică- adevăr acceptat. Joyce era la curent cu etimologia, atît de mult încât ea apare în Finnegans Wake...

Textul francez inițial:

Les Tsiganes et le jazz dans le Finnegans Wake…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/02/les-tsiganes-et-le-jazz-dans-le-finnegans-wake/

Apropo de Dave knows:

Dumnezeul tiganilor e Demonul altora…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/dumnezeul-tiganilor-e-demonul-altora/

 

– Traducerea ca adaptare (4): Finnegans Wake, o carte monstruoasă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/31/traducere-ca-adaptare-4-finnegans-wake-o-carte-monstruoasa/

– “Ismene de bumbac” – Joyce si româneasca la bordel în Pula…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/10/ismene-de-bumbac-joyce-si-romaneasca-la-bordel-in-pula/

– “Marea de culoarea mucilor”!… ( In Pula, Joyce dezleagã secretul lui Homer)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/marea-de-culoarea-mucilor-in-pula-joyce-dezleaga-secretul-lui-homer/

Despre tigani :

– Mic curs de lingvistică țigănească…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/mic-curs-de-lingvistica-tiganeasca/

———

joyce-cut-medium
Advertisements
16 Comments
  1. Ești insuportabil de deștept dar te găsesc vinovat și de băgarea mortului-n casă. De două săptămâni țin tab-ul cu articolul acesta deschis (din cel scris în franceză, citit cu ceva vreme în urmă, îmi scăpaseră câteva lucruri – mulțumesc pentru cel în română!), de două săptămâni fac liste cu toate hiturile jazz, jazz manouche & swing ale anilor ’20-’30, stau cu dicționarul Romano Lavo-Lil al lui Borrow deschis și cu Finnegans în brațe. Și nu pentru că nu te cred, nu pentru că vreau să verific dacă este așa au ba ci doar pentru că îmi placi, îmi place jazz-ul, îmi place Joyce și-mi plac țiganii. Poftim, ce altă conjunctură mai frumoasă m-ar fi putut determina să aprofundez și eu mai bine ceea ce oricum îmi scapă tot timpul în Finnegans. Dar știu că descoperirea, singură, de capul meu, a unui singur cuvânt țigănesc sau a vreunei melodii (exceptându-le pe cele menționate de tine) mă va unge pe suflet. Pfffiu, va fi o mare satisfacție!

    Bahto delo delo!

    • Iar mortul din casă e ăla din carte, care va învia când își va reveni din mahmureală… Frumos.

      • Dacă te rog să mă ajuți și să mă luminezi puțin, o faci?
        Nu știu cât m-ai luat tu în serios cu apucatul și scotocitul în Finnegans dar contează că m-am luat eu în serios, nu tu. Chiar o fac și cred că am găsit ceva dar nu am cu cine să împărtășesc… Mă ajuți?

  2. Desigur, desigur.

    • La pagina 541 continuând pe pagina 542, există un pasaj, menționat și de tine de altfel, care spune așa:

      „All in my thicville Escuterre ofen was thorough fear but in the meck-ling of my burgh Belvaros was the site forbed: tuberclerosies I reized spudfully from the murphyplantz Hawkinsonia and berri-berries from the pletoras of the Irish shou. I heard my liberti-lands making free through their curraghcoombs, my trueblues hurusalaming before Wailingtone’s Wall …șamd”

      Sunt două aspecte care mă nelămuresc. Primul ar fi legat de câțiva termeni, pe care i-am găsit traduși/interpretați, cred eu, în mod eronat. Ar fi cuvântul „tuberclerosie” – găsit ca notă de subsol ca fiind tuberculosis/tuberculoză, dar eu cred că vine de la tubercul + trandafiri — tubercle/rosie. Apoi, „reized spudfully”, unde reized, l-am găsit în aceeași notă de subsol ca fiind verbul to raze* – to sweep away or destroy completely, dar eu cred că vine de la verbul to raise/rise – a crește (aici despre plante) spudfully – speedily, quickly/ cu repeziciune. Mai ales că acești termeni curg din „… of my burgh Belvaros was the site forbed” unde burgh/site ar fi orășel/bucată de pământ dar cred că „site” poate lua și înțelesul lui sight/priveliște și „forbed” vine din verbul furbish(ed)/ a curăța, a împrospăta, etc. Greșesc tare, tare?

      Apoi, al doilea aspect, ține de „My true-blues/My troubles” unde, spui tu, perfect plauzibil și argumentat frumos, bașca subiectul melodiei o recomandă, că ar fi vorba despre „St. James Infirmary” al lui Joe Primrose. Însă… crezi că poate fi vorba, de fapt, despre celebrul hit „My troubles are over” al lui Duke Yellman (unde pe Duke îl avem doar câteva rânduri mai sus, în forma menționată și de tine de Duke Wellinghof)? M-am gândit la melodia lui Yellman, poate unde și numele jazzman-ului este compus din Yell+man/ unde yell poate deriva din verbul to yell /a plânge, Yell-man/plângăcios, plecând mai departe cu Ierusalimul și zidul plângerii –„my trueblues hurusalaming before Wailingtone’s Wall” – iar „My troubles are over” poate fi interpretat și ca o ușurare, o eliberare (aici cu „I heard my liberti-lands making free…”). Cel mai probabil mă înșel dar nu pot argumenta mai mult de atât.

      Dacă mă mai suporți, cred că am mai găsit alte două referiri la jazz și unde m-am făcut deja de râs până acum, nu mai contează și mă dau de-a dura cu ele 🙂

      La pagina 262, există „Swing the banjo, bantams, bounce-the-baller’s blown to fook. Thsight near left me eyes when I seen her put thounce otay ithpot. Quartandwds.” Plecând de la swing, banjo și bantams (aici bantam nu cred că poate fi luat doar ca găină sau cocoș, deși… mă rog, se leagă prea bine de acel „the-baller’s blown to fook” unde baller’s, în jargon, poate fi tradus ca om care trăiește pe picior mare, poate chiar cocoș și poate fi legat și de have balls/ a avea coaie 😀 urmat de „blown to fook” care cred că este de fapt „born to fuck”. Dar bantams m-a dus cu gândul și la pianistul Frank Banta, care împreună cu banjo-istul Fred Van Eps și saxofonistul Nathan Glanz au format grupul Van Eps Trio, având celebra melodie „Pearl of the Harem”. Numele lui Banta/bantams (ai lui Banta, poate…), swing-ul, banjo-ul, haremul legat și de baller’s/să zicem sultan și de cadâna care respecta ritualul ceaiului, de exemplu – I seen her put thounce otay ithpot / unde thounce este ounce, otay/tee și ithpot/in the pot, m-au făcut să mă gândesc la asta.

      Și, cea mai slabă supoziție, de la pagina 260, „As we there are where are we are we there from tomtittot to teetootomtotalitarian. Tea tea too oo.” pasajul m-a făcut să mă gândesc la celebrul „Tea for Two”, melodie din musical-ul „No, No, Nanette”, din 1924, unde „Tea for Two” este de fapt un dialog între personajele Tom & Nanette/ „tee-too-tom”. Piesă cântată de mulți jazzmani printre care și Django Reinhardt.
      Aici cred că am dat cu mucii în fasole dar nu mi-am putut reprima părerea asta.

  3. Sint mai mult decat epatat… Imi trebuie un pic timp sa mistuiesc toate astea.

    • Cât timp vrei tu! Apoi revin și cu cuvintele în țigănește, descoperite de mine 😉

  4. Am un pasaj pe care l-am rumegat multă vreme și care încă îmi dă bătăi de cap. Încep cu acesta, îl despic, și-apoi mai las aici, pe scurt, și restul de blues/jazz găsit, asupra căruia aproape că nu am nicio îndoială. Nu știu dacă vei avea vreodată răgaz să verifici măcar unul dintre pasajele lăsate aici, nu acesta era scopul (doar joaca mea, în sine, e un scop; bine, și să împărtășesc cu tine, deja ți-e clar!) și nici nu știu loc mai potrivit, decât acesta, unde să le las. Eu, singură, nu am ce face cu ele.

    Pagina 205: „Everywhere erriff you went and every bung you arver dropped into, in cit or suburb or in addled areas, the Rose and Bottle or Phoenix Tavern or Power’s Inn or Jude’s Hotel or wherever you scoured the countryside from Nannywater to Vartryville or from Porta Lateen to the lootin quarter you found his ikom etsched tipside down or the cornerboys cammocking his guy and Morris the Man, with the role of a royss in his turgos the turrible, (Evro-peahahn cheic house, unskimmed sooit and yahoort, hamman now cheekmee, Ahdahm this way make, Fatima, half turn!) reeling and railing round the local as the peihos piped und uban-jees twanged, with oddfellow’s triple tiara busby rotundarinking round his scalp”.

    Am pus cu bold cuvintele „cheie”, lăsându-le deoparte pe cele care desemnează (și) ape, râuri și alte fluvii…
    În 1921, în America, și nu numai, s-a iscat o adevărată isterie cu filmul „The sheik” (a rulat în Paris mai bine de 10 luni) și apoi, în 1926, „The Son of the Sheik”, amble cu Rudolph Valentino în rolul principal, rol care l-a transformat într-un sex-simbol internațional, latin-lover și icon al vremurilor („his ikom etsched tipside down”), imediat după explozia box-office-ului filmului…Toate publicațiile vuiau de știri și de fotografii despre film și despre starul Rudy (vezi tot pasajul pornind de la „everywhere erriff you went…”) Bun, din film, știm că Ahmed Ben Hassan, șeicul, nu era arab pur-sânge ci era european („Evro-peahahn cheic ” – unde cheic nu este doar „chic” ci și „sheik”), din tată englez și mamă spanioloaică.
    „Morris the Man, with the role of a royss in his turgos the turrible” – aici, îmi pare evident că vorbim și de companiile de automobile englezești Morris și Rolls Royce (și Rudolph V. avea un Rolls Silver Ghost Town Car cu care făcea paradă peste tot) dar și de „Morris the man” – Morris + Pat the man – Maurice Behan, (din notițele lui Joyce-1923), actor care a interpretat rolul lui Seth și „role of a royss” – aici și cu „rol de rege” dar și legat de E.W. Royce care a interpretat rolul principal din pantomima „Turko the Terrible” – vezi din „Ulysses”). Toate sensurile, ale naibii, mă duc cu gândul tot la un șeic exotic tare!… Ori, sunt eu blocată rău! „Reeling and railing round” mă duce cu gândul și la dansul dervișilor dar „reel” mă duce și la rola de film și „triple tiara busby rotundarinking round his scalp” – în film, șeicul purta un turban ornamentat trei șnururi masive date-n jurul capului. Na, sunt paranoică până la capăt!
    De fapt, la cântecul „The Sheik of Araby”, am vrut să ajung, cântec compus de Ted Snyder, în 1921, ca un răspuns la popularitatea crescândă a fenomenului cinematografic „rudolphian”, melodie care a devenit, la rândul ei, un jazz standard, preluat și interpretat masiv în anii ´30, bineînțeles și de Django Reinhardt & Stéphane Grapelli, de Duke Ellington, Fats Domino și Fats Weller, George Lewis, șamd. și pentru cel de-al doilea film, tot Snyder, a compus și “That Night in Araby”.
    Acum, în același pasaj, există iar cuvântul „banjo”/banjee, cuvânt legat și de numele afluentului fluviului Congo, Ubanji. „Uban-jees” este în text, dar este urmat de verbul „twanged” (to produce a ringing note by or as by plucking a string or stringed instrument) – și asta înseamnă muzică, desigur și nu doar cea izvorâtă din „peihos piped”. Acum, dacă citești tot pasajul acesta sub umbrela celor spuse de mine, totul pare să se contureze și să o ia în direcția șeicului meu dar parcă se și duce dracului în același timp pentru că nu-s suficient de deșteaptă să argumentez mai mult. Pasajul mi se pare și ironic, pe alocuri, cu privire la toate „orientalismele” ce invadau cultura occidentală, contopindu-se. E, din ce las deoparte pasajul ăsta, tot repetându-mi că pledoaria pentru „The Sheik of Araby” e plină de erori de raționament, din aia mă tot întorc la el părându-mi-se iar și iar, același lucru.

  5. Acum, foarte pe scurt 🙂

    Pagina 26 – „The loamsome roam to Laffayette is ended. Drop in your tracks, babe! Be not unrested!”
    „The Lonesome Road” – compus de Gene Austin / Nat Shilkret în 1928 și interpretat de Louis Armstrong & His Orchestra.

    Pagina 127 și 317 – „…and she hung him out billbailey; has a quadrant in his tile to tell” și „ wore on your groot big bailey bill, he apullajibed, the O’Colonel…”
    Melodia „Bill Bailey, Won’t You Please Come Home?” cântată de Arthur Collins, piesă devenită un standard Dixieland.

    Pagina 143/2 și 290/3 – „ Peck-at-my-Heart picks one man more” și „and the peg-of-my-heart of all the tompull or on whose limbs-to”
    Piesa „Peg O’ My Heart”, cântată de The Harmonicats, de Glenn Miller… și nu numai. De asemenea, aceeași melodie am găsit-o și la paginile 362/20, 490/31 și 577/16.

    Pagina 207 – „She plaited it. Of meadowgrass and riverflags, the bulrush and waterweed, and of fallen griefs of weeping willow”
    „Willow Weep for Me” compus în 1932 de Ann Ronell. E tot un jazz standard, cântat și înregistrat în multe versiuni.

    Pagina 226 – „ For always down in Carolinas lovely Dinahs vaunt their…”
    „Dinah”, piesă celebră preluată și în repertoriul gipsy jazz din anii 20-30, cântată des de Quintette du Hot Club de France – Django & Grappelli. În piesă găsim „Dinah, is there anyone finer in the state of Carolina?”

    Pagina 249 –„…nobody loves me but you. Ugh. Ugh.”
    „Somebody loves me”… I wonder who? – compusă de Gershwin, cântată de Django Reinhardt. Ai semnalat-o și tu.

    Pagina 304 – Nota 1 „A byebye bingbang boys! See you Nutcracker Sunday!”
    „Bye bye blackbird” – piesă compusă în 1926 cântată de Gene Austin și de Josephine Baker cu Le Jacob`s Jazz Band

    Pagina 313 – „Godeown moseys and skeep thy beeble” – cred că vine de la „Go Down, Moses”, gospel, preluat și de Armstrog, ca și „Swing Low, Sweet Chariot”, menționat de tine, sau „Roll, Jordan, Roll” (pag.74) – toate prezente în Finnegans.

    Pagina 33 și 341 – „Hay, hay, hay! Hoq, hoq, hoq! Faun and Flora on the lea love that little old joq” și „BUTT (at the signal of his act which seems to sharpnel his innermals menody, playing the spool of little brown jog round the wheel of her whang goes the millner)”
    „Little Brown Jug” – piesă cântată de Glenn Miller în orchestrația lui Bill Finegan – „ Ha, ha, ha, you and me/Little Brown Jug don’t I love thee”…

    Pagina 377 și 603 – „ Shonny Bhoy be, the fleshlumpfleeter from Poshtapengha and all” și „Heard you the crime, senny boy?” – Face referire fie la Sonny Boy Williamson, cântăreț de blues, voce & armonică, fie la melodia „Sonny Boy” cântată de Al Jolson, în 1928 – spre asta înclin eu…

    Cântecul „Tee for Two”– pe care, în intervenția mea anterioară, îl declaram ca fiind cel mai puțin probabil (deși recitind pasajul acela, îmi pare atât de evident!), acum îl susțin până în pânzele albe. L-am găsit, spun eu, în alte 11 pasaje. Pagină/rând: 94/15, 117/18, 145/5, 379/34, 384/33, 448/21, 457/21, 584/10, 601/11, 603/12 și 620/33.
    Se pare că Joyce a „abuzat” de el ca și de „Honeysuckle Rose”, pe care îl mai găsești, exceptând paginile indicate de tine, și la pagina 141/33.

    Oricum, sunt deja convinsă că Joyce era iubitor de jazz/blues și era la curent cu toate hiturile lansate de Tin Pan Alley, mai ales în anii 1910-1920 când s-au publicat, cu precădere, ragtime, blues și jazz. Tot Finnegans-ul mustește de muzica asta…

    • Felicitări.
      Weeping willow sare în ochi, desigur.
      Bill Bailey fusese deja identificat de Roland McHugh în Annotations to Finnegans Wake (1980).
      Am să le iau la rând…

      • Minunat. Bineînțeles că la Willow Weep for Me, Bill Bailey, era destul de simplu, câtă vreme sunt chiar titlurile melodiilor. La fel și cu „Peg O’ My Heart”. Ce spui tu de McHugh, îmi confirmă că nu am dat cu stângu’-n dreptu’ chiar peste tot și cam atât. Nu am avut alte unelte exceptând cartea, dicționarul lui Borrow găsit pe net în format .pdf (am lucrat în paralel și la „țigănisme” și cred că jumătate din dicționar se află în Finnegans) și un caiet pentru notițe, notițe scoase noaptea și pe care le rescriam, a doua zi, în calculator. Am citit doar studiul tău și ceea ce George Săndulescu a publicat legat de lexiconul românesc și despre grafotactică în F.W. În rest, am folosit tot ce știu eu despre jazz și singurele documentări un fost în sensul în care am verificat dacă piesele au fost compuse sau lansate înainte și nu după publicarea lui Finnegans, am reascultat melodiile și textele pentru identificarea unor versuri cheie sau pentru descrierea stării sau am verificat dacă sursa unui cântec era una veche, poate anonimă, din folclorul irlandez (există mult Thomas Moore, de exemplu) sau de oriunde, ori, din celebrele “Nursery rhymes”, șamd., iar multe dintre referirile lui Joyce fiind exact de acolo, chiar dacă au fost preluate mai târziu și în repertoriul jazz, consider că nu se știe sigur ce sursă a stat la bază.
        Altfel, fără o mare admirație pentru Joyce, o imensă dragoste pentru jazz, o infinită răbdare ( multe nopți!) pentru parcurgerea textului dintr-o perspectivă nouă și o documentare aplicată strict, nu mă laud cu nimic și nu mă apucam de așa ceva în viața asta oricât de provocată aș fi fost în joaca asta a mea. Și am fost 😉
        Oricum, nu e nevoie să verifici ceva. Nici vorbă. Am spus că nu acesta era scopul. Eu m-am lăsat de Finnegans de ceva vreme. Îmi formatasem calculatorul și înainte de asta mi-am verificat toate documentele din el pentru back-up-uri. Am dat peste fișierul în care lucram și l-am adus aici, ca o continuare a ceea ce începusem și sperând că nu-i cu supărare, știindu-te tolerant și răbdător 🙂

Trackbacks & Pingbacks

  1. Când Luca Pițu scria “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt”… Inventarul unei moșteniri ratate  |
  2. Traducerea ca adaptare (1) : Joyce, The Mookse and the Gripes… | Cabal in Kabul
  3. “Ismene de bumbac” – Joyce si româneasca la bordel în Pula… | Cabal in Kabul
  4. The Rolling Stones:  Blue & Lonesome | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: