Skip to content

1875: EMINESCU LA CREANGA

July 19, 2014
lot-and-his-daughters

 

 

 

 

1875: EMINESCU LA CREANGA

(impromptu ieşean în trei acte)

.

.

.

.

Persoanele                      Leat                  Chip

 

EMINESCU                    25                “Cu creierii roşii de gîndire,   cu

fălcile înfundate de venin şi mizantropie, cu ochii turburi de nebun.” (Geniu Pustiu) “Un cap cu plete de o sălbăticită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel.” (Sărmanul Dionis) “Părul îi înconjură faţa cu lux şi fineţă.”(La aniversară)

 

CREANGĂ                       38                indescriptibil

 

POGOR                            42                “Vesel voltairian.” (Maiorescu)

“Mic de stat, cu umerii cam ridicaţi, cu ochii mari şi vii, vorbind despre lucrurile cele mai importante cu uşurinţă şi nepăsare, luînd pe toată lumea în zeflemea, stînd strîmb pe scaun!” (Iacob Negruzzi)

 

IACOB NEGRUZZI           33                 melancolic, saturnian

 

CONTA                             30                bolnav, posomorît

 

NICU GANE                      37                 “sentimental” (Maiorescu)

 

SLAVICI                            27                tăcut, sever, ardelean

KREIER  şi

……………………………fără vîrstă               evrei

DAN KIŞON

 

TINCA VARTIC     ————–              femeie

 

Multă Caracudă, Romani şi Români

 

 

 

 

 

 

 

 

ACTUL I

Interiorul bojdeucăi lui Creangă. Se aude ploaie de început de octombrie. Tinca doarme întinsă pe laviţă, acoperită cu două duzini de mîţe. Intră Creangă, bodogănind, trîntind totul în jur.

CREANGA

(cu chef, răcneşte)

Scoală, femeie, c-a venit Eminovici !

Tinca sare de pe laviţă, buimăcită. Mîţele se năpustesc spre Creangă. Intră Eminescu, pletos şi trist.

CREANGĂ

Paşol, paşol, boierule. (îl măsoară, gînditor) Paşol, paşol şi iar paşol. (zbiară) Pînticele comice !

EMINESCU

(scoate un carnet, notează)

Dumneata cunoşti multe calambururi.

CREANGĂ

Ha-ha! Ha!

TINCA

Nu mai răcni aşa că s-aude pîn’ la Golia.

CREANGĂ

(spre Tinca, fără a coborî tonul)

Aista-i Eminovici. Am fost la Borta Rece şi ne-am beut minţile. I-am povestit cum am tras cu puşca după ciori pe biserică. (spre Eminescu) Aşa-i? (Eminescu dă din cap) O vint să vadă cum stăm noi ăştia ţăranii. Noi ăştia proştii. Talpa de jos. Că noi stăm natural. Nu ne-am tiriflit. (gest larg) Uite, aicea tot îi natural adevărat de ţăran. Ia arată-i cana ! Tincă, adă cana! (Tinca scotoceşte sub crivat) Uite cofă de brad. Aşa-i zicem noi la cană. Cofă. (Eminescu îşi notează; Creangă îl priveşte satisfăcut; îşi aminteşte) Am şi-o oală de lut. (o caută împrejur) Unde-i ? (uită de ea) Îţi place, Tincă, de el ? Ia, un băiet. Da ştie nemţeşte. Ia zi, cum se spune “muscă beţivă” pe nemţeşte?

EMINESCU

Nu ştiu.

CREANGĂ

Ha, ha. Nu ştii? Da “cotarlă”?

Eminescu dă din umeri; Creangă se învîrte dezorientat.

CREANGĂ

Aşa. Hai stăm jos.

EMINESCU

(priveşte în jur)

Unde?

CREANGĂ

(mîndru)

Aşa-i, că n-am scaun. Stai şi tu ca ţăranii pe copăiţă. (trage copaia; Eminescu se aşează; Creangă se uită în jur şi îşi scarpină ceafa) Aşa. Bun. Era bun dacă aveam nişte scaune. Scoală. Hai să-ţi arăt mîţele. (îl ridică şi îl duce la pat) Uite: Tiţa, Moanstra, Isida, Florica, Hîca, Frusica… ăăă… Ţica, Sura, Vasilica… Todirica, Bălănica… le-am mai uitat… Aista-i Titu, starostele lor. Mormonu Titu. Restu-s mîţi. (se aşează) Beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu. (Eminescu îşi notează) Vezi, aşa trăiesc ţăranii. Aiştia, noi, suntem ţărani. (desface braţele) Tincă, adă să bem ! (Tinca iese) Ştii ce diligentă îi ? Dar… Dar-dar. Femeia nebătută e ca moara neferecată. (se scarpină, pe gînduri) Nu să potriveşte. E ca moara nef… nebătută-nef… (chicoteşte, încreţindu-şi întregul chip; îl îmbie pe Eminescu să găsească rima)

Fă-mă, Doamne, val de tei

Şi m-aruncă-ntre femei.

(se roteşte, gînditor) Hai să-ţi arăt plăcerile mele simple, româneşti. Uite cum se suflă nasul: iaca!

Îi arată cum, prinzîndu-şi nasul în pumn, pîrîind zgomotos şi zvîrlind mucul pe o mîţă. Eminescu încearcă să-l imite. Tinca intră cu vinul. Le toarnă în pahare. Se aşează pe unde pot.

EMINESCU

(gustă, apoi plescăie din buze)

Bun. Are un gust aşa ca de un vin italian ce l-am beut odată la Viena. (Creangă dă din cap, satisfăcut; Eminescu urmează, nostalgic) De-ai şti dumneata, frate Ioane, ce bine-i să bei la vin dintr-acela şezînd în cafenea nemţească şi să tot mănînci macaroni… din cei presăraţi cu brînză fărîmicoasă… (îl priveşte) Ştii ce-s macaroni?

CREANGĂ

Ştiu. Noi le zicem cîcîlăi. (îi arată sfeşnicul) La aista-i zicem poponeţ.

EMINESCU

(cu îndoială)

Da oare voi, frate Ioane, chiar aşa vorbiţi?

CREANGĂ

Popîc ! I-auzi-l-ăi ! (îl măsoară) Astea-s vorbe de-a mele. (mîndru) Eu le fac, cu sîcretu ist de bostan. Aşa-i Tincă ? Tincă, hăi. (Tinca face semn a lehamite) Aiasta-i viziunea mea despre lume.

EMINESCU

(cu un zîmbet amar)

Viziune despre lume. Dar ce înseamnă aceasta ? (Creangă ridică din umeri) Hai să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte. Hm ?

CREANGĂ

(turnîndu-i vin)

Hai.

EMINESCU

(perorînd)

Şi toate cele din ea scăzute în analogie, locuitorii acelei lumi, presupunîndu-i dotaţi cu organelă noastre…

CREANGĂ

Hă-hă !

EMINESCU

… ar pricepe toate cele absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi.

CREANGĂ

Doamne-ajută !

EMINESCU

(ridicîndu-se şi făcînd gesturi spre Tinca)

Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică? (Tinca îşi face cruce) Cine ştie dacă nu vede fiecare din noi toate celea într-alt fel şi nu aude într-alt fel… şi numai limba ne uneşte pe toţi în neînţelegere ? Limba ? Ha-ha ! Nu ! Nici măcar ! Poate că fiecare vorbă sună diferit în urechile noastre, numai că individul, rămîind acelaşi, o aude mereu aidoma.

CREANGĂ

Taci. Mă bagi în boale.

EMINESCU

Ce însemnează, pe lîngă aceste grozăvii, daraverele noastre sufleteşti ? Ce însemnează “amor” ?

CREANGĂ

Ce ?

EMINESCU

Nimică.

CREANGĂ

Taci. Mă trec apele. (înduioşat de sine) Nişte sudori grase şi reci. Sudori sleite.

EMINESCU

Ce sunt durerile iubirii ? Ce zeul stăpîn peste liubov ?

(declamă)

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindic

L-am chemat în somn pe Kama —

Kamadeva, zeul indic.

CREANGĂ

Cari zeu, bre ?

EMINESCU

(neluînd sema la ligament)

Zeul indic.

CREANGĂ

Da nu ţi-i ruşîni ? (pufneşte) Zeul indic! Pă-i să-ţi spun şi eu atunci Povestea p… (Tinca îi dă peste gură, Creangă tace, dezorientat; se uită în jur, mirat) Ce mulţi pisoi. Îs’a mei ?

O vreme tac cu toţii, trişti.

EMINESCU

Simţ un val pe crierii mei cei revoltaţi şi siniştri. O văd pe mama certîndu-mă cu glasul ei blînd şi inferior. (o măsoară pe Tinca, strîngînd fălcile) Ţie cum îţi plac piepţii, frate Ioane? Mie îmi plac mici.

CREANGĂ

( hohotind)

Mie MAAri !

Izbeşte cu palma în masă. Eminescu îi priveşte mîna.

EMINESCU

(admirativ)

Ce unghii galbene şi groase ai !

CREANGĂ

(mîndru)

Să le vezi pe-alea de la picioare !

EMINESCU

(mohorît)

Frate Ioane, oare de ce avem noi dinţii atît de urîţi? (Creangă ridică din umeri şi bea) Ooh, luxură ! Aah, goliciune ! Cum aş mai şti eu iubi ! Cum aş şti eu iubi o vergină ! S-o prind în braţe şi să-i frîng tălioara subţire. Să-i încalţ picioruşele în botine bărbăteşti, s-o strîng într-una la pept şi să trăim departe, neconturbaţi de nimeni. (priveşte în gol) Da cine mă-ntreabă ? (se ridică şi îşi prinde capul cu mîinile) Ah, asta nu-i amor, asta-i înălţare peste firea mea proprie… este simţirea leului cînd se tologeşte-n soare a saţ şi-a-mpreunare, a calului arab cînd sforăieşte în faţa incendiaţiunei de care fuge …

CREANGĂ

(îl priveşte pieziş)

Cată să nu-nnebuneşti. Şezi colea şi mai zi cu Egipetul.

EMINESCU

(se aşează, visător)

Ah, Egipetul ! Isida desvălită.

                                   (beau)

CREANGĂ

Da. Dar şi Persida.

EMINESCU

Daa, Persida. Înţelepciunea ei bătrînă.

(Beau.)

EMINESCU

Din Egipet ne vine ştiinţa necromanţiei.

CREANGĂ

Ştiu. Acolo trăiau faraonii, strămoşii ţiganilor, şi momîile lor făcute boţ.

EMINESCU

Iar seara nava Isidei se iţea sub palida lună, lunecînd pintre măturici, papură şi grădini pendente. (se ridică şi îşi flutură mîinile spre Tinca) Pe cînd faraonii, ţinîndu-se de solomoneli, beu sînge de vergină în crane de oameni …

CREANGĂ

(prefăcîndu-se a frămînta ceva cu mîinile)

…amestecînd praf de momîie cu mizerie din buric.

EMINESCU

Învăţătura lor a ajuns pînă la societăţile secrete ale masonilor şi lipovenilor. (îşi desface braţele, transportat) La noi a pătruns întîiaşi dată în vremea regelui dac Brig-Belu !

CREANGĂ

Cum bre ?

EMINESCU

Brig-Belu.

CREANGĂ

(se scarpină)

Aista-i nume de ţintirim, nu de om.

EMINESCU

(îngîndurat)

Unde e slava ta, Egipte ?

(Se aşează şi beau.)

CREANGĂ

Din el s-au slobozit şi ai lui Moise.

EMINESCU

(cu vehemenţă)

Şi şi-au transmis pînă acu, din tată-n fiu, grozavele lor taine cabalistice. Iată, şi astăzi simţeşti la Ieşi emanaţiile stricate ale hasizilor din Podu Roş, pe cînd Mişna e citită de-a-ndăratelea prin fetidele dugheni din Dorohoi. Acolo sunt fîrtaţii lui Baal Şem Tov, acolo eşti prins în gheara tenebroasă a sufletului lor rău strujit… şi ţi se pare că auzi cum vine duruind căruţa Mercavă.

CREANGĂ

Doamne-ajută !

EMINESCU

Dorohoi ! Am fost acolo. Din uliţe răzbesc aburi mefitici şi înecăcioşi. Nimeni nu poate dormi. Pîndesc prin odăi nişte ţînţari odioşi, mari şi moi. (îşi roteşte ochii) În drum, cîte-o rabiniţă sare băltoacele. Hm. Limba lor n-are genitiv. Gîndeşte-te, frate Ioane, că limba noastră ar pierde deodată cazul genitiv.

CREANGĂ

Cumplit. Hai să chilim.

EMINESCU

Mi-e urît de ei.

CREANGĂ

Nici mie nu mi-s dragi. (îl priveşte încruntat) Ce faci, nu bei? Numa lincheşti. Sîngele Domnului !

(Beau în tăcere.)

CREANGĂ

Ştii c-am tras cu puşca la ciori? Pe clopotniţă?

EMINESCU

Ei poftim, ce mai ispravă.

CREANGĂ

(îşi scormoneşte mintea în tăcere, apoi, brusc)

Uite am oală de lut.

EMINESCU

(neluîndu-l în seamă)

Nu-ţi stupifica mintea. Ascultă. Acum îţi vorbesc de perfizia sihaştrilor ebrei. Ei se mulţămesc ani de zile cu bureţi şi gîndăcei şi împart lumea în zece gogoloaie ce le numesc în derîdere sefiroţi.

CREANGĂ

De ce ?

EMINESCU

Nu ştiu.

CREANGĂ

Sefiroţi–chiloţi.

EMINESCU

Poftim, încă un calambur! Nu voieşti să vii cu mine la Junimea?

CREANGĂ

(făcîndu-şi mîna pîlnie la ureche)

Unde ?

EMINESCU

(agasat)

Ai auzit unde.

CREANGĂ

Ce să fac eu acolo ? E plin de fîrlifuşi.

EMINESCU

De voeşti, mergem pe dată. Se ţine la Pogor, în Copou. Ori la Negruzzi. Hai, vedem. Ce spui ?

CREANGĂ

(se codeşte)

Îs masoni ?

EMINESCU

O parte, da.

CREANGĂ

(scutură vîrtos din cap)

Nu-mi face trebuinţă.

EMINESCU

Dacă mă-nsoţeşti, la întoarcere îţi voiu da eu nişte scaune ce le am la bibliotecă.

Creangă stă pe gînduri. Eminescu se ridică şi îşi ia căciula.

EMINESCU

Hai la masoni !

CREANGĂ

(îl imită)

Hai la sefiroţi !

 

Ies. În urma lor, Tinca se culcă pe laviţă.

Vocea lui Eminescu

(din culise)

Ştii că odată la Viena am văzut femei despuiate.

 

Cortina

ACTUL II

 

 

Acasă la Pogor. Ori la Negruzzi. Junimiştii sînt împrăştiaţi pe scaune şi sofale în jurul gazdei, aşezată într-un fotoliu larg, în jurul căruia sînt dispuse teancuri de volume identice. Doi evrei în picioare, Kreier şi Dan Kişon, cu pălăriile în mînă, parlamentează cu Pogor, care caută tot timpul să se prăvale de pe jilţ. Fojgăială de Caracudă, Romani şi Români.

 

POGOR

(indicînd cărţile, agasat)

Ei, le-aţi cîntărit ? Le luaţi ?

KREIER

Să fie vreo optzeci de ocale.

POGOR

Numai atîta să cîntărească Faust ? Mie îmi pare că-s o sută.

KREIER

Păi să mai socotim odată.

Se apucă să numere volumele. Din culise se aud vocile lui Eminescu şi Creangă cîntînd :

VOCILE

Sunt ca lira spartă-n stîncă,

Sunt ca glasul din pustii,

Sunt ca marea cea adîncă …

 

(Cei doi intră bălăbănindu-se.)

 

Sunt ca moartea între vii !

 

Se opresc în mijlocul adunării nedumerite şi tăcute.

EMINESCU

Bună seara. V-am adus pe popa Smîntînă.

Rîsete înfundate. Pogor înclină capul cu gravitate. Creangă îşi şterge fruntea, Iacob Negruzzi îşi drege vocea.

CREANGĂ

(ruşinat)

Aista-i Eminovici. Tătîne-său era cămilar.

POGOR

Cunoaştem.

EMINESCU

Am efectuat o întoarcere la muma natură cu domnul Creangă.

IACOB NEGRUZZI

Cu profit, din cîte văz.

CREANGĂ

De, capra bese şi oaia pate ruşinea.

(Tăcere.)

NICU GANE

Nostim

EMINESCU

(cu înfocare)

Domnilor, prietenul meu Creangă, ce doresc să-l cunoaşteţi, este o sursă vie de datini poporane.

CREANGĂ

(protestînd modest)

Nu voiesc să vă dau supărare cu ţărăniile mele.

(cîteva rîsete moi)

POGOR

(grav)

De unde provine domnul ?

CREANGĂ

Ia, vin şi eu dintr-un cătun pleoştit. În Valea Plîngerii stau, pe strada Scăricica. Ţicăul de sus. Aicea-n Eş.

EMINESCU

(se şterge de sudoare)

Uf, am urcat dealul. (rîde, îi dă cu cotul lui Creangă) Am urcat la Pogor !

 

(rîd amîndoi)

POGOR

(lui Creangă, arătînd spre Eminescu)

Şi, domnul meu, te-a impresionat mîslenia poetului nostru ?

NEGRUZZI

(spre Creangă)

Auziţi, reacţionarul, ce vorbe foloseşte. Slavonisme, ca să ne-ntărîte. Aşa-i de ciudos pe progres, că şi-acum tot în chirilice scrie.

POGOR

D-apoi nu-mi trebuiesc mie înnoielile voastre. (arată spre cărţi, pe care cei doi evrei n-au sfîrşit să le cîntărească) Iaca, Faust al nostru de aceea nu se vinde, fiindcă-i tipărit cu fandoselile voastre moderne. Am ajuns să-l dăm cu ocaua la jidani ! Uitaţi aici, o sută de ocale de Faust.

KREIER

Optzeci.

(Creangă dă din cap dezaprobator.)

POGOR

Şi cine să-l citească aşa schimonosit? Să-l citească Maiorescu, cu domnişoarele lui de la pension. Eu voiesc az-buchea înapoi. Păi ce doreşte Titu ăsta cu noi ? (spre Creangă) Părinte, de ce ne-a luat el literile copilăriei noastre? Ce face biserica? Unde-i ijiţa străbunilor? Unde-i pocoiul?

CREANGĂ

(spre cer)

Da, zău, domnu Titu, de ce ne-aţi luat ijiţa ?

POGOR

(miorlăindu-se)

Înapoiaţi-ne pocoiuul …

CREANGĂ

Domnu Maiorescu ne-a mai ucis şi toţi dacii cu teoriile lui.

POGOR

(aprobator)

Porcii de daci ! Un popol fără limbă.

CREANGĂ

(încurajîndu-l)

Un popol de uncrop.

NEGRUZZI

(intervenind)

Domnul mieu, cum se face că te slujeşti cu expresii aidoma poporane ?

CREANGĂ

(îşi bate fruntea)

Eu le fac. Cu sîcretu ist de bostan.

EMINESCU

Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! Nu vorbiţi aşa de daci. Nu vă pricep! Cum de huliţi într-atîta? Eu simţesc o fierbere bătrînă cînd se rosteşte numele lor. Nu vă îngădui.

POGOR

(sentenţios)

Dacii erau un popol leneş şi viţios. Atîta am moştenit de la ei. De aceea nu avem literatură, n-avem istorie, n-avem artă.

EMINESCU

(sufocîndu-se)

N-avem istorie? N-avem literatură ? Încep să bănui că dumneavoastră într-adevăr sunteţi nimica alta decît nişte francmasoni vînduţi străinilor şi duşmanilor ţărei !

NEGRUZZI

(rîde)

Vă rog. N-ascultaţi la insanităţile lui Pogor.

(Pogor zvîrle cu o pernă după el.)

EMINESCU

Nu vă jucaţi astfel cu mîndria ţărei ! (Pogor rîde în hohote, îşi plesneşte coapsele şi cade de pe scaun, cascadoriceşte.) Veţi vedea dumneavoastră ziua cînd va veni asprul arhanghel al răzbunărei …

CREANGĂ

Galben ca o vergină murindă.

POGOR

(interesat)

Nu te temi de îngeri, părinte ?

CREANGĂ

Ba. Oliecuţîcă. Îngerii sunt cam înguşti la minte. Şi nu mai sunt părinte. Am vîndut şi tutun.

NICU GANE

Nostim.

POGOR

Îngerii sunt înguşti la minte. (pufneşte)

CREANGĂ

Da, da. Capetele lor nu pot forma neci un concept.

(Pogor hohoteşte, se răpede în gît de pe scaun. Ţipete de la Caracudă, mîini ridicate spre cer.)

CREANGĂ

Da, da. Aşa le-a rînduit lor zidarul coşcovit al ăstei lumi, să facă ei veşnic tumbe prin dumbrăvi de verdură, pe flocoasele duşumele ale raiului.

POGOR

Îngeri mătreţoşi! (de atîta rîs se prăvăleşte ca retezat de pe scaun)

EMINESCU

(indignat)

Mai întîi că nu se cuvine să vorbiţi astfel …

POGOR

Şi mai al doile?

EMINESCU

Mai al doile e că e trist să vezi că dumneavoastră căutaţi să pervertiţi acest popol entuziast şi creştin.

POGOR

Creştin ? Şi ce-mi pasă mie că-i creştin? Eu sunt budaist! Eu ţin cu porcul de Ramaiana. Cu poezia lui. Creştinii n-au poezie.

CREANGĂ

Cu voia dumneavoastră, aici mă contrapun. Căci şi Scriptura e plină de versuri frumoase şi e multă poezie în Evanghelii.

POGOR

E, da-i cam fornăită. (proteste) Haideţi să fim serioşi, domnilor. Ce cultură poporană ? Ea intră în agonie atunci cînd devine “gen literar”. Vedeţi şi dumneavoastră că ceea ce făcea Alecsandri din inimă a devenit astăzi un soi de împreunare la rece. Co-ire! Ştiţi ce însemnează asta pe latineşte? Împreună–mergere. Arta poporană a fost ucisă de o prea îndelungă împreunare cu creştinismul.

NEGRUZZI

(ţintind spre Creangă)

Poate ştie dumnealui, părintele, să ne indice vreo poezie creştină autentică, ceva ce adaptat la sufletul ţăranului ar produce un fior artistic.

CREANGĂ

(codindu-se)

Nu prea ştiu ce … (asistenţa insistă) … poate din Scrisoarea lui Pavel către Gălăţeni.

TOŢI

Da, da !

(Pogor începe să cînte pe nas ca la liturghie)

CREANGĂ

Chîm …Chî … “Bucură-te stearpo !”

 

(hohote, aplauze)

CREANGĂ

“Bucură-te, stearpo !”

Aşa grăia Pavel privind la Gălăţeni şi simţea pentru ei durerile naşterii.

Pentru ei, nişte smintiţi şi nişte fermecaţi cărnii,

Zicîndu-le cu mîndrie : “înainte prăpădeam,

Acum însă, vă spun, nu vă mai tăieţi împrejur

Căci nu mai există bărbat şi femeie.”

 

CARACUDA

(urale)

Asta-i parcă-i de Eminescu !

CREANGĂ

(spre Kreier)

Iară tu, Marcioane,

Ne-ai spus că El a venit

Prin tine

“Ca apa printr-o ţeavă.”

EMINESCU

(admirativ)

Dumneata eşti ca un receptacul, frate Ioane.

CREANGĂ

(încheind)

Pe cînd Pavel ne-a zis :

“Bucură-te, stearpo !”

E năduşit; urale de la cei prezenţi.

EMINESCU

Ce stirpe curată de român !

POGOR

(lui Kreier)

Ce zice poporul lui Moise de această cîntare ?

KREIER

(tuşeşte nehotărît de cîteva ori; ceilalţi îl încurajează)

Se asemuieşte cu cea a Ţiporei, cînd au trecut Ghedeon pîrăul Kişon.

(aplauze generale)

EMINESCU

(lui Pogor, cu sarcasm)

Ei, mulţumit de-atîta artă?

CREANGĂ

(prinde avînt)

Mai e ceva frumos şi acolo cînd Iezechil strigă la Ierusalim ca la o femeie : “Dar puţin te-ai desfrînat tu, oare ? Ţi-ai crăcit picioarele pe la răscruci dinaintea fiecărui trecător. Şi te-ai aprins după ibovnicii tăi din ţara Egipetului, cei cu vîna ca vîna de măgar şi cu scurgerea ca scurgerea de harmăsar.”

POGOR

Mda, nu prea-i bună împerecherea, nu ?

CREANGĂ

Nu, atunci cînd nu-i legiuită.

POGOR

Dar cu ce te poţi împerechea legiuit ?

NEGRUZZI

Basile, nu-l mai stîrni !

CREANGĂ

Nu e îngăduit să te-mperechezi cu următoarele: animal, drac, satană, mamă-tată-soră-frate, piele moartă, popă, cal, monstru şi viermi.

   (hohote disperate)

NICUGANE

Asta înţeleg şi eu că e de rîs.

SLAVICI

(sever)

Da Eminescu de ce nu rîde ?

POGOR

Eminescu se petrece în dulci visări şi lîngorele.

EMINESCU

Şi gîndiri frumoase! Căci minţile grosiere ale domniilor voastre nu se pot imprima de nişte gînduri imateriele.

CONTA

(sumbru)

Gîndurile sunt materie. Gîndurile sunt nişte şănţuleţe pe creiri.

NICUGANE

(îmbufnat)

Na, iar filosofie.

EMINESCU

(spre Conta)

Pardon! Te-nşeli! E tocmai pe dos. Lumea-ntreagă e gînd şi nimică altă. Şi prin valuri de gîndire mitici stînce se sulev.

CREANGĂ

Popîc !

CONTA

(întunecat)

Nu! Mă opun. Lumea e materie şi fatalism. Lumea-i doar o maşină ce se poate întoarce cu capul în jos, dar rămîne aceeaşi …

EMINESCU

Aista-i plagiat ! Mi-ai luat exprimarea !

CONTA

Nu există plagiat. Nu există creaţiune. Ideile plutesc în aer, iar atunci cînd sînt coapte, crierii le culeg. (aplauze) Cu cît ideea e mai repetată, cu atît şănţuleţul ei pe creier va fi mai adînc. Iată rememorarea, iată amprenta cerebrală. Iată de ce ne amintim copilăria. (gesticulează sumar şi sumbru, dînd lămuriri) Universul tot e o substanţă, materie şi nimic altceva, supusă ondulaţiunii perpetui şi sincopate. (Creangă aprobă grav) Universul e o muzică africană.

EMINESCU

(voit ironic, dar descumpănit)

Viziunea dumitale, care cu cinism o numeşti “fatalism”, e atît de întunecată şi de … luată parcă de la calvini, că de-ar fi adevărată pe jumătate, cu toţii ne-am pune capăt zilelor.

CONTA

Ha ! Nu există sinucidere. Nimeni nu se poate omorî de bună voie.

EMINESCU

Nu există sinucidere? Şi dacă eu mă omor cînd voiesc?

CONTA

(gest larg)

Poftim! Hai!

EMINESCU

E ridicul. N-o să-mi fac seama spre a-ţi potoli dumitale cheful! Dar de-aş voi m-aş ucide.

CONTA

Aş.

EMINESCU

Cum, cum ?

CONTA

Aş. Ţi-e peste poate, cîtă vreme maşina ţi-i sănătoasă.

POGOR

Dă-mi voie, prietene. Nu doresc să-i dau apă la moară lui Eminescu, totuşi îmi pare că prin această teorie a materiei dumneata negi întreagă înţelepciunea milenară asiatică.

CONTA

Asia-i istovită.

POGOR

(spre Kreier)

Da? Să ne spună forţele vii ale Asiei cum se joacă vechile naţii cu materia. Ce cred despre materie bătrînii voştri haldei ?

KREIER

Adică întrebaţi de cabală ?

CREANGĂ

(strînge braţul lui Eminescu, exagerînd)

Vezi, vezi ? Mă iau fiori.

KREIER

(ruşinat)

Materia există, dar te poţi fofila prin ea. Aşa ne învaţă pe noi înţeleptul nostru Abulafia. Cercaţi de pildă să vă culcaţi pe spate în puterea nopţii şi, răsuflînd adînc, să vă închipuiţi că din trupul dumneavoastră creşte o tufănică.

(colcăieli nerăbdătoare)

NICU GANE

Şi creşte ?

KREIER

Nu ştiu, dar înţelepţii noştri devin prin astfel de meşteşuguri mai presus decît firea.

CONTA

Mai cu seamă fac tranzacţii.

SLAVICI

Şi se îndeletnicesc cu uzura.

EMINESCU

(lui Conta)

Da, iată cum e învinsă natura maratră şi materia ce o adori dumneata. Ceea ce voieşti să ne înveţi nu e decît un pozitivism nesănătos.

NEGRUZZI

(lui Creangă)

C’est à vous dégoûter à tout jamais du signe plus.

CONTA

(satisfăcut)

Şi totuşi, nu te poţi omorî cînd voieşti.

EMINESCU

Nu, nu ! Aceasta-i o doctrină grobiană, culeasă prin nisipul secăciunei sociale, şi care trebuieşte respinsă, măcar din higienă morală. Cum ? Materialişti ? Şănţuleţe ? Adică să fim noi de-o teapă cu Bîrlă şi dl. Hăjdău ? (gest spre Creangă) Din fericire, ţăranul curat nu ia seama la asemenea învăţături anarhice, menite să-i sape curăţia sufletească şi să facă să fim vînduţi la străini. Şi cine ne vinde ? Şpeculanţi … capitalişti … canalia liberală !! O cloacă omenească !

CREANGĂ

Valeu ! Nu te mînia, că faci sînge-n balegă.

EMINESCU

(îl măsoară, descurajat)

Uneori mă întreb, zău, dacă această existenţă îşi are rostul.

(E posomorît; o oarecare nerăbdare se simte în asistenţă, printre Romani şi Români.)

CREANGĂ

Zî-li mai bine cu zeul indic.

TOŢI

Ce ? Cu ce ?

CREANGĂ

Să cînte cu zeul indic.

EMINESCU

(zîmbind)

E vorba de un ligament involuntar ce l-am făcut la Borta Rece.

CREANGĂ

TOŢI

Da, da, să citească Eminescu o poezie cantabilă de-a lui!

POGOR

Ce cantabil? Ce ne trebuie cantabil? Muzica nu-i artă. Nu-ţi dă nici o impresie. Muzica îţi dă impresii numai cînd eşti la masă cu femeile.

NEGRUZZI

(îl potoleşte pe Pogor; spre asistenţă)

Hai, cine are ceva de scos, să scoată. (întinde mîna spre Eminescu) Ai? Dă-mi să citesc.

POGOR

Nu citi cu glasul tău oribil. Lasă-l pe el.

TOŢI

Da, da! Să citească Eminescu!

EMINESCU

(trece în faţă oarecum crispat; îşi scoate carneţelul)

E un poem în contra tinerilor destrăbălaţi şi seci la inimă.

(privire scurtă spre adunare; citeşte)

 

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,

Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,

Blestemul îl invoc.

 

CREANGĂ

(mulţumit)

“Ameţite”, bun, bun. Nişte pughibale.

EMINESCU

Blestemul mizantropic, cu vînăta lui gheară,

Ca să vă scriu pe frunte ca vita ce se-nfiară

CREANGĂ

Hă, hă!

EMINESCU

Cu fierul ars în foc.

CREANGĂ

Ho-h! Aşa, aşa! “Ca vita”! Bun. Nişte tiriflici.

EMINESCU

O, fiarbă-vă mînia în vinele stocite,

În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite

De sînge putrezit.

CREANGĂ

Mortăciuni.

POGOR

Şerge. Aici s-ar potrivi o descriere de orgii, cu hurii neruşinate.

EMINESCU

(neluîndu-l în seamă)

Din nou prin glorii calcă cu faţa înzeită,

Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,

Poporul împărat.

 

CREANGĂ

Da, “poporul împărat”. Faţa înzeită. (stă pe gînduri) Zeul indic.

POGOR

Hm. Dar oare-i bine ?

EMINESCU

Ce ?

POGOR

Să fie poporul împărat. Las’ că-i un paradox. Dar crezi dumneata că poporul ajuns în vîrf nu se dedă la orgii ? (Eminescu dă din umeri) Păi să ne ferească Dumnezeu de orgiile poporane. Vorbeşti de decadenţă, dar nu ştii ce înseamnă decadenţa tălpii de jos şi ce ridicul e poporul odată procopsit cu puterea. Aceasta fu greşeala lui Cuza, ce ne-ar fi mînat spre o revoluţiune ca în Franţa, să vie apoi prostimea sudoripară să-şi facă legea ei.

EMINESCU

(indignat)

Cei ce-i numeşti dumneata “sudoripari” nu-s alta decît proletarii cîmpului, ce ne îngăduie prin munca lor să ne desfătăm în trîndăveală cu roadele alese ale artei !

CREANGĂ

(modest, ştergîndu-şi fruntea)

Aşa suntem noi, prostimea, năduşim mult.

POGOR

(întinzîndu-i batista)

Nu ţi-a făcut nime pricină dumitale. Vorbeam de Cuza, acel tiran chiflit.

CREANGĂ

(refuzînd batista)

Eu ştiu că a făcut mult bine la cei umili… din care mă onorez a face parte …

POGOR

Aş. Un despot zurbagiu. Vrusese să ne facă commună, ca la franţuji.

EMINESCU

Comuna-i bună dac-aduce cu sine slobozia pentru cei mulţi.

POGOR

(neluînd seama la el)

Mi-i urît de el. Un Lot prefăcut !

SLAVICI

(uimit)

Cuza ?

NEGRUZZI

Cum aşa un Lot prefăcut ?

POGOR

S-a purtat cu ţărişoarele noastre precum Lot cu fiicele sale, domnilor. Le-a încălecat cum a poftit. Împotriva firii.

(Toată lumea face “Haa !”, ca la un mare adevăr.)

POGOR

(se întoarce spre Kreier şi Dan Kişon şi le arată cărţile împrăştiate pe duşumea)

Ei, ce vă tocmi atîta ? Le luaţi ?

KREIER

Optzeci de oca.

POGOR

O sută.

NEGRUZZI

(se ridică)

Păi să-l lăsăm pe Pogor acum să viseze la incestul domnesc cu Principatele.

CREANGĂ

(spre Eminescu)

Mergem, bădiţă ?

EMINESCU

(tare)

Hai, frate Ioane, să-i înfăţişăm şi Tincăi răutăţile lui Cuza.

(Debandadă generală.)

NICU GANE

(strigă)

Staţi că vroia şi Slavici să ne citească o întîmplare cu porci în chezarocrăime.

POGOR

O va citi data următoare, de nu va veni între timp vîrsta de-aur proletară a lui Eminescu.

(Toată lumea se îndreaptă spre ieşire, bulucindu-i peKreier şi Dan Kişon, care, tăcuţi, încep să vîre cărţile în saci. Slavici se opreşte şi îi ajută o secundă.)

DAN KIŞON

Mersi.

(Colcăială de Caracudă, Romani şi Români îmbulzindu-se spre ieşire, în vreme ce Kreier îi expune lui Pogor, care ascultă imperturbabil )

KREIER

… Şi atunci strîngeţi nările şi, ţinîndu-vă răsuflarea, încrucişaţi (Pogor rîde) ochii şi vă gîndiţi la un măr …

 

CORTINA


 

 

 

 

ACTUL III

 

 

(Bojdeuca. Tinca doarme pe laviţă. Intră Creangă şi Eminescu. Mîţele se năpustesc spre ei, etc.)

CREANGĂ

Beşteleu feşteleu. Sefiroţi-chiloţi. Nevoia învaţă pe cărăuş.

TINCA

(se ridică, somnoroasă)

Iar o vint pletosu şeala ?

CREANGĂ

Scoal’ de-acolo. Avem să jucăm o comédie.

TINCA

(suspicioasă)

Ce comédie ?

(Cei doi se aşează lîngă ea, de-o parte şi de alta, cu figuri îmbietoare.)

CREANGĂ

Tincă, avem să jucăm istoria lui Lot ş-a fiicelor sale.

TINCA

(se uită în jur)

Unde vezi tu fiice ?

CREANGĂ

(se scarpină descumpănit)

Tu şi bădiţa Mihai sunteţi fetele. Eu sunt Lot.

EMINESCU

(scutură capul)

Nu e bine. Nu pot eu fi fumeie.

CREANGĂ

(îl priveşte, chibzuind)

Să jucăm atunci Suzana şi moşnegii.

EMINESCU

Nu se poate, aşa nu se potriveşte tîlcul. Că nu Cuza a avut de tras de la Principate, ci tocmai dimpotrivă.

CREANGĂ

(hotărît)

Atunci Tincă, tu eşti Lot şi noi fiicele tale ! (Tinca rîde) Ţii minte cu Sodoma ? (Tinca rîde cu mîna la gură) Nu rîde, tînto, că-i din Biblie. Hai ! Noi, fetele, suntem în peşteră. Tu eşti plecată la vînătoare şi noi vorbim între noi să te îmbătăm şi să rămînem grele cu tine. (Tinca refuză hotărît din cap) Nu vrei ? Ah ! Îi o aia duşmănoasă !… E numa o pildă, proasto. Prin ea se înţelege altceva: noi sîntem ţărişoarele, iar tu tiranul Cuza. (Tinca încă se codeşte. Creangă o împinge de pe laviţă.) Gata, du-te la vînat. Noi fetele rămînem acasă să dereticăm. (îl scutură pe Eminescu) Hai la dereticat.

EMINESCU

Mă simţ ciudat.

CREANGĂ

(se apucă să măture printre mîţe)

Acuma îi dăm drumu. Tu eşti aia mai mică şî mai strîcată. (se opreşte şi declamă) Iaca surioară: soarele aprinde un sticlăriş mohorît prin nisipul chifligit al Sodomei. Hai măturăm !

(mătură amîndoi)

EMINESCU

E seară. Luna seamănă cu-n dinte scos.

CREANGĂ

Tronc ! Na Bălaio ! asta-i poezie ? Ia uite-aici: (ridică braţele spre tavan; se schimonoseşte) Să înălţăm dar fum de jertfă, surioară. Domnul se lasă peste Canaan.

EMINESCU

De cîtă vreme oare sîntem aici în astă sterpăciune?

CREANGĂ

(fandosindu-se)

De cîtă vreme nu mai văzut-am chip de bărbat?

EMINESCU

(spre mîţe)

E locul nostru oare printre sălbătăciuni ?

CREANGĂ

Deaolantă cu jigănii ?

EMINESCU

Stăm aici mîncînd la ouă de şopîrlă vrîstate vineţiu.

CREANGĂ

(cu dezolare)

Bînd apă bîhlită.

EMINESCU

Năpasta au adus-o acei drumeţi pe care tătînele nost i-a-ngăduit în casă, spălîndu-le picioarele în faţa pragului.

CREANGĂ

Buluc venit-au oamenii Sodomei la Lot … ăăă … al lui Haram al lui Terah … şi pătimaş grăit-au : (îngroşîndu-şi vocea) “Unde sunt oamenii ce au intrat să mîie la tine ? Scoate-i ca să-i cunoaştem!” (mimează o mulţime în călduri; îl fugăreşte pe Eminescu în jurul mesei) Îi ardea pesemne la ficaţi. Necugetată poftă! Căci Domnul slobozi atunci şuvoaie de pucioasă şi foc din cer ! (izbeşte în vatra stinsă, stîrnind nori de cenuşă) : Băbălău ! Băbălău ! (Mîţele aleargă disperate în toate părţile. Creangă le fugăreşte răcnind. Cînd oboseşte, se trînteşte gîfîind pe laviţă.)

EMINESCU

(se aşează lîngă el cu privirile pierdute)

Şi mama fu schimbată atunci în stîlp de sare. (suspină patetic) Mama, cu glasul ei dureros şi înapoiat .

CREANGĂ

Şi eu îmi amintesc cum îmi spunea mămuca: “Ieşi copile cu părul bălai … şi rîzi …” (izbucneşte în lacrimi)

(O vreme plîng împreună, apoi tac şi privesc în gol.)

CREANGĂ

(trăgînd cu coada ochiului la Eminescu, ca şi cum şi-ar face curaj)

Tatăl nostru… (se opreşte şi-l priveşte temător)

EMINESCU

(îmboldindu-l)

Hai, zi ! Ce e cu el ?

CREANGĂ

Tatăl nostru … (se opreşte din nou)

EMINESCU

Ci nu mă fă să …

CREANGĂ

(hotărît)

Tatăl nostru e bătrîn şi nu-i nimenea în ţinutul acesta care să intre la noi, cum e obiceiul pămîntului.

EMINESCU

(duce o mînă la piept şi gîfîie)

Hai, urmează, surioară.

CREANGĂ

Haidem dar să-l îmbătăm pe tatăl nostru cu vin…

(se opreşte)

EMINESCU

Ci zi odată !

CREANGĂ

Şi să ne împărţim aşternutul cu dînsul …

EMINESCU

(astupîndu-şi urechile)

Ah, nu mai pot !

CREANGĂ

(trăgîndu-i mîinile în jos şi strigînd)

Şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul ! …

(Se privesc tremurînd.)

EMINESCU

(frîngîndu-şi mîinile)

Ooh, freamăt toată cînd mă gîndesc. Cîtă sfidare!… Şi cîtă umilinţă !…

CREANGĂ

Beşteleu. Ne-am înţeles, deci ?

EMINESCU

Mai întrebi ?

CREANGĂ

(spre Tinca)

Gata, Tincă, acuma vii tu ostenită şi eşti flămînd. Vino cu paşi grei.

(Tinca se apropie tîrînd picioarele.)

EMINESCU şi CREANGĂ

(în cor)

Hiii, tata !

(Fug în direcţii opuse, apoi se întorc, aleargă unul spre altul şi se ciocnesc.)

CREANGĂ

(Tincăi)

Acuma tu ne-ntrebi cu voce aspră: “Ei, fetilor, gătit-aţi voi ceva de îmbucat?” (Tinca tace) Zi, proasto: Ei, fetilor… Zi aşa, serioasă, fără să-ţi crîcnească vreun muşchiu… Gătit-aţi voi ceva de îmbucat?

TINCA

Ei, fetilor …

( o apucă rîsul)

CREANGĂ

(grav, aşterne masa)

Îndată, prea-iubit părinte. (scormoneşte într-un coş) Iată un ou copt.

EMINESCU

(vîră mîna la rîndu-i)

Iată şi-un ou hitit. (caută pe-o poliţă) Dar nu avem sare.

CREANGĂ

Ci mergi de rupe o bucăţică din statuia mamei.

(Eminescu se preface că iese. Robotind, Creangă îi vorbeşte Tincăi.)

CREANGĂ

Bine-i să te jertfeşti. Fericit e ţapul cel gonit în pustie cu toate păcatele neamului în spinare. Fericit mielul cel junghiat de sărbători în locul roadei întîi a pîntecului. Binevoieşte, tătucă, să te-aşezi la masă.

(O forţează să se aşeze. Se apropie Eminescu.)

EMINESCU

Uite sare. Am rupt un deget din statuie.

CREANGĂ

(smiorcăindu-se)

Ieri am fost şi am muşcat un sfîrc. Nu-i chiar aşa sărată.

EMINESCU

Lingavă a fost şi cît a trăit.

TINCA

(pufnind)

Dacă plouă pe ea nu să chifteşte ? (cu feţe indignate, cei doi se fac că nu aud) Mai bine s-o aducem înăuntru.

EMINESCU

Nu. Ne-ar strica tot cheful.

TINCA

Atuncea s-o-ngropăm.

CREANGĂ

Mai bine s-o lingă cerbii. Măcar în moarte să fie bună la ceva.

EMINESCU

(turnîndu-i vin Tincăi)

Ci lasă-ne să te slujim.

(Tustrei şed în jurul mesei şi se îmboldesc la mîncare. Eminescu gustă şi se strîmbă.)

EMINESCU

Ce-i asta ?

CREANGĂ

Curechi cu carne. Mănîncă. E bun. Eu nu mă-ncurc cu zămoreală.

(Beau cu toţii. Eminescu o priveşte pe Tinca holbat, ca în transă.)

EMINESCU

Ce minunat clefăi !

TINCA

(mîndră)

Pot şi mai abitir.

(Îi arată. Eminescu o admiră. Se şterg la gură, înlătură blidele, golesc paharele, pe care şi le umplu la loc. Creangă şi Eminescu se aşează lîngă Tinca, punîndu-i fiecare cîte o mînă pe umăr. O dezmiardă.)

EMINESCU

O, tată, eşti frumos ca un înger căzut.

CREANGĂ

Ca un şarpe tologit în formă de înger căzut.

EMINESCU

(gîdilînd-o)

Lasă-ne să ne jucăm cu barba ta încîlcită şi murdară ca o blăniţă de miel.

CREANGĂ

Tu eşti bărbat. Noi suntem nişte alea şoldii, gîngave şi paceaure …

EMINESCU

Foanfe, băloase, ciumafăi …

CREANGĂ

Ştoarfe, arătări, farfarale …

EMINESCU

Haznăi, balcîze, haite, chiojbalăi …

CREANGĂ

Zbîrce, ţăhăi, racà …

EMINESCU

Lălăi, iepe …

CREANGĂ

Ghiţuici, zăbăloase …

(pauză lungă)

EMINESCU

Zghihoaice …

(pauză lungă)

CREANGĂ

Hahîi …

EMINESCU

Sunt prea puţine cuvinte care s-arate ce suntem.

CREANGĂ

(ameţit, chiuie; Tincăi)

Acuma tu ne spui: Veniţi, ciutele mele dragi! Veniţi pe genunchii mei, căpriţe din Urul Caldeei.

TINCA

(tremurînd)

Veniţi, căpriţe …

EMINESCU

( se aşează în poale ei)

O, Făcătorule !

CREANGĂ

(Tincăi)

Zi: Sărutaţi-mă, scrofiţelor.

TINCA

(milogindu-se)

Nu vreau, Ioane, că-i pacat.

(Se strîng în ea, întărîtaţi.)

EMINESCU

Îţi iubim şi grosolanele unghii de la picioare şi duhoarea de ţap şi sămînţa fierbinte …

TINCA

Îrraa !

Dă să fugă. Creangă o prinde pe dinapoi.

CREANGĂ

Lasă-ne să-ţi sărutăm buzele crăpate, lasă-ne să-ţi sărutăm umerii noduroşi şi pieptul lat şi încîlcit. Şi tu rîzi. (o îndeamnă) Hai, rîzi. Zi: Ha, ha !… Mă gîdilaţi, copile smintite.

TINCA

(răcneşte)

Mă gîdilaţi, copile smintite !

CREANGĂ

(îi dă drumul şi toarnă vin în pahare)

Na ! Luaţi şi beţi !

(Beau tustrei.)

EMINESCU

Şi-acuma cere-ne să-ţi spunem vorbe dulci.

TINCA

Spuneţi-mi vorbe dulci.

(Cei doi se apleacă fiecare spre o ureche.)

TINCA

Ha? Cine v-a-nvăţat măscările astea? (chicote) Ştiţi voi ce-nseamnă? (cei doi dau din cap că da) Şi nu vă ruşinaţi ? (negaţii hotărîte; Tinca îşi plesneşte palmele a mirare) Sfîntă nevinovăţie ! Iacă curăţia inimii.

EMINESCU

(se lipeşte de ea)

Oh, aba !

TINCA

EMINESCU

Aşaa, zi. Suduielile tale vor fi dezmierdări.

CREANGĂ

Înjură-ne !

TINCA

(înfierbîntată)

Aah, bojocii mamei voastre !

(“Fetele” chiuie extaziate. Tinca le bate pe şolduri.)

CREANGĂ

Acuma tu îţi faci mendrele cu noi şi ne arăţi, Doamne iartă-mă, mădularul ! Tu eşti Cuza, părinte nelegiuit. Noi — ţărişoarele. Stai tolănit în gunoiul strîmbătăţii tale şi ne arăţi mădularul.

EMINESCU

Arată-ni-l ! Hai, că în curînd nu va mai fi bărbat şi femeie.

CREANGĂ

Cînd ?

EMINESCU

Cînd proletarii români vor înfrînge putrejunea şi-şi vor împărţi plăcerile în chip egal. Cînd se vor izbăvi de împilatori şi popime, hidre ce îi ţin prinşi în temniţa religiei.

(recită)

Religia — o frază de dînşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug.

CREANGĂ

(nemulţumit)

Stai, stai, bădică, că nu-i chiar aşa.

EMINESCU:

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osînda ca vita de la plug ?

CREANGA

“Ca vita”. Bun. Stai, bădie, că aici nu mai e aşa. A, Tincă, că nu-i aşa ?

(Tinca face semn că nu-i aşa.)

EMINESCU

Nu, nu, frate Ioane ! Nu putem urma în feliul ăsta, cu vieţi falşe, falşe mîngîieri şi vorbe mincinoase. Va fi mai bine după moarte ? Nu! Atunci la luptă !

Zdrobiţi orînduirea cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi !

Atunci cînd după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi !

(se ridică, înfierbîntat) Da, să ne-nfrăţim ! Dezmăţul singular, ca şi religia ne fac supuşi. Ooh, goliciune ascunsă, luxură privată, armă a celui bogat, nu te dorim ! (spre Creangă) Ascultă! Îţi vorbesc de neperfecţia noastră şi de ceea ce vom fi curăţindu-ne :

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,

Ardeţi acele pînze cu corpuri de ninsori;

Ele stîrnesc în suflet ideea neferice

A perfecţiei umane şi ele fac să pice

În ghearele uzurei copile din popor !

TINCA

(repetă înduioşată)

Copile din popor.

EMINESCU

Să sfărmăm, să rupem. Vîrsta de aur se face din sfărmături. Abia cînd totul va fi pulbere vom putea înălţa largi bulevare şi mari palate albe, în care copilele din popor vor fi la ele acasă şi nu vor mai umbla despuiate.

CREANGĂ

(protestează)

Da’ nu umblă despuiate.

EMINESCU

(declamă)

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide

Ca un memento mori pe al istoriei plan;

Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide

Naintea veciniciei, nu trupul gol ce rîde

Cu mutra de vîndută, cu ochi vil şi viclean.

CREANGĂ

(Tincăi)

Vină-ncoace, trup viclean.

(O strînge în braţe şi o trînteşte. Mîţele năvălesc peste ei şi îi acoperă, pe cînd Eminescu declamă războinic, mărşăluind în jurul mormanului colcăitor)

EMINESCU

Sfărmaţi tot ce aţîţă inima lor bolnavă,

Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,

(urmînd, din ce în ce mai întărîtat)

Sfărmaţi tot ce arată mîndrie şi avere,

O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,

etc.

(apoi “O ! aduceţi potopul, etc…”, învîrtindu-se în jurul troianului viu ce palpită, de unde ţîşneşte cîte un membru şi, din cînd în cînd, bustul agitat al Tincăi, spre care Eminescu strigă îndemnuri ritmate )

 

O ! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,

Eroic este astăzi copilul cel pierdut !

Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate

(şi din nou “Sfărmaţi !”, “Sfărmaţi !” ; Eminescu izbeşte la rîndu-i în vatră; nori de funingine, mîţele fug în toate părţile, etc. Cortina se lasă pe o notă de frenezie revoluţionară.)

 

 

CORTINA

Hendrik Goltzius Loth WLA_lacma_Lot_and_His_Daughters

 

 

4 Comments
  1. A78 permalink

    Mon Dieu… :mrgreen:
    Mie mi-a placut, dar presimt ca multi se vor infuria in subsolul asta si vor tuna, si vor fulgera, si vor da ochii peste cap, si se vor sufoca de indignare ca cum isi permite un… etc. etc.

  2. A.P. permalink

    Fabulos ! M-am stricat de ris! Bravos ,Maestre!

  3. noname permalink

    Vrea ma si Pisdiricea un loc intre sfintii martiri ai calendarului ateist stiintific. Neah, n-o sa ai parte. Tot ce-ti putem oferi este premiul pentru cel mai tarselos bigot – o pereche de izmene moltonate pline de kaka la spate inmanate de Popeck personal. Iar eu nu te cred decat daca te duci la zidul plangerii si te apuci sa-i injuri pe hasiditi cu deodorantul cu grafiti. Acolo sigur o sa ai pieptul plin de mici decoratii de plumb. Ce zic eu, doar pieptul?

Trackbacks & Pingbacks

  1. Când Luca Pițu scria “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt”… Inventarul unei moșteniri ratate  |

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: