430462_359455670754944_768034592_n

— 1) (Dialog, în Patul lui Procust al lui Cămil Petrescu, intre narator şi tânta voluptoasa):

“Şi-a aşezat puţin o perină sub ea, întoarsă spre mine, cu mijlocul sucit, accentuând o dungă de carne plină, oblica peste coaste, în dreptul coatelor, căci şiretul cămăşuţei îi lunecase de pe umăr până jos, pe braţ.

– Un tip pe care nu-l cunoşti. Era puţin cam haloimăs, dar era simpatic.

Surâde strâmb. Eu:

– Ce e haloimăs?

– Nu ştii, serios?

– Nu ştiu. Spune-mi!

– Nu ştiu cum să-ţi spun… Se zice de cineva care e aşaaa… (Şi, gândindu-se, cu buza scurtă): Cum să-ţi zic? (Şi hotărât): “Haloimăs, na! aşaaa, cu figuri.“

— 2) “Deci la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.
Deci pământul era netocmit şi gol şi deci întuneric era deasupra adâncului.“

(deci: Facerea, I, 1-2)

Măi neam românesc, măi, de ce-ţi începi fiecare a doua frază prin “deci“, căci ţi-ai făcut Dumnezeul deciuitor, în loc de legiuitor… în decii decilor.

 

Deci, românii nu mai ştiu cuvinte

În afară de deci, care începe fiecare a doua frază, remarcăm cu consternare că românii nu prea mai ştiu multe cuvinte (cf. proasta lui Camil Petrescu cu haloimăs). Am avut această cutremurătoare revelaţie trecând zilele astea prin nişte proză nouă, dar și prin articole din presa naţională, atât cea tipărită, cât şi pe internet… şi am rămas înmărmurit, dându-mi seama că de multe ori nici nu înţelegeam sensul unor formule lemnoase pe care degetele necugetătoare ale scriitorilor ziariştilor le bătuseră acolo în speranţa că vor acoperi un gând căznit. Românii nu mai ştiu cuvinte, şi atunci vorbesc şi scriu în expresii şi golănisme gata făcute, cărămiduțe golite de sens şi interşanjabile.

Vezi titluri în presă precum: “Legea învăţământului: Băse o dă cotită”!… Hai să trecem peste “Băse”, care prin repetare şi-a pierdut nuanţa de zeflemea, dar dacă autorul ar fi de faţă, în genunchi de preferinţă, ţi-ar veni să-l baţi cu sălbăticie, pocnindu-l cu tastatura peste gură şi răcnindu-i: “Ce-ai vrut să spui, tâmpitule, că “o dă cotită”? Ai vrut să spui că amână? Că tergiversează? Că ezită? “De ce zici mă: “o dă cotită”?… De ce? De ce?… şi să-i înfunzi mausul în cel mai apropiat orificiu, căznindu-l până reuşeşte să spună ce voia, în cuvinte cu sens, nu cu haloimăs și nu cu deci la fiecare a doua frază.

Nici măcar când insultă nu pot fi originali, ocara politică cea mai folosită fiind de obicei neimaginativul şi mortul “pupincurist”… iar cei care simt totuşi că e aici o problemă, nu reuşesc să o facă decât în mod amorf, pentru că… nu mai ştiu destule cuvinte.

Unii ursuleți care mă citesc livizi și-au arătat limitele, când le-am atras atentia ca le șchioapătă Logosul, tratându-mă de “muist“… Păi să nu te-apuci să bei de disperare?

fotografie_vasile_alecsandri_1863

Iată însă că descopăr cu oroare că viermele era în fruct de la început și că, de pildă, obiceiul de a începe frazele prin conjuncția “deci“, a cărei prezență e nejustificată de textul anterior, este foarte vechi. Chiar Alecsandri, Dumnezeule, in Dan Căpitan de plai, după ce ni-l prezintă pe erou și ne spune că a îmbătrânit, începe o strofă cu:

Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie.

Și, după ce rămâi înmărmurit o clipită, mai departe:

Deci nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată,

Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.

——

 

image9

Turandot și metafora fezandată

Îmi propusesem, din rafinament fezandat, sa recitesc în seara trecută Zodia Cancerului (sau Vremea Ducăi vodă) a lui Sadoveanu… Am renuntat, prins de convulsii nefireşti, ajuns la episodul in care Abatele de Marenne, trimis al regelui Frantei la Poartă, se îndrăgosteste brusc de Moldova, pe care o traversase reticent, dar iată că dă de o pădure măreaţă unde i se spune ca sînt zimbri:

“Abatele se simţi pătruns de un simţământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită si fără păreche în eternitate.”

Pe lînga revelatia faptului că șorţuleţul masonic pare a avea la unii efecte devastatoare asupra calității outputului literar, asta mi-a revelat statutul metaforei burduhănoase la români. Ea a fost întotdeauna pitită în miezul literaturii, stricând până și cele mai banale texte descriptive. Necruțătorul Fundoianu, comentând (in Rampa, 28 august 1921) volumul “Amintiri din Junimea” al lui Iacob Negruzzi, unde fostul redactor de la Convorbiri Literare povestește, înecate in zeci de pagini anoste, cateva anecdote edifiante (precum atunci cînd s-a dus la Veronica Micle sa-i spuna ca a innebunit Eminescu… Indiferenta, Veronica ar fi zis : “A innebunit Mihai? Se vedea de mult ca așa o s-ajungă…”), Fundoianu așadar exclamă: “Pentru pagina asta, i-as ierta intreg volumul. Dar cine l-a pus, oh, cine l-a pus sa scrie despre Eminescu: “acest bărbat imens“?!!…””

Prin pasiunea imoderată pentru metaforă și adjective burduhănoase, literatura română et ca un fel de Turandot pe dos… Iată: daca in varianta ecumenica Turandot ii obliga pe pețitori sa-si declame amorul in vorbe măiestre, anuntand ca se va dărui celui cu cel mai meșteșugit discurs, iar pe ceilalti dându-i casapului spre hăcuială, la români ticaloasa de Rusalca cere invers, un lucru care se adevereste infinit mai greu: anunță că se va da celui care va ticlui discursul cel mai plat, fraza cea mai insipidă, o inșiruire de vorbe searbede dar sincere care ar fi atât de implauzibil de plate incat ar exista riscul ca ea să ațipească pe veci devenind Frumoasa din Padurea Adormita!…

Intelegand asta, se caznesc tinerii retori sa-si destrame intortocheatele tehnici discursive, să “un-learn” ceea ce le-ar fi făcut șănțulețe de retorică prin creier. “Drace, hai s-o uimim pe-asta prin platitudine sincera, dă-le-ncolo de artificii”… si vine unul si spune : “Destinul e o camila oarbă“, iar Turandot:” La călău cu el. A indraznit sa mai aibă o urma de originalitate…” iar altul: “Ochii tai sint ca nestematele din bolta noptii, tra-la-la“, dar hămesita T. : “La roată cu el. Inca a mai aratat convingere in ce rahat pretențios spune…”

Si, desigur, la urma vine Gruia, sau Boldur, you name him, neșcolit in retorică dar sincer si transparent ca un bou facut din apă grea, si-i trage fara sa-i cracneasca vreun mușchi al feței o tirada atât de fadă, atât de netedă și vidă in perfecta platitudine sinceră a goliciunii ei de sens, de cade pe spate extaziată săraca Turandot – Literatura Română, până la urmă și ea doar o femeie.

 

—————-

ABC-ul scriiturii literare: Manual de stil – un prim draft de 10 reguli…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/14/abc-ul-scriiturii-literare-manual-de-stil-un-prim-draft-de-10-reguli/

Despre Alecsandri, cf. și aici:

“Imi venea sa-l strîng de gît în numele Domnului”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/imi-venea-sa-l-string-de-git-in-numele-domnului/

Nicolae Gane nu-și imagina că femeile vor vorbi cu “pula mea”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/30/nicolae-gane-nu-si-imagina-ca-femeile-vor-vorbi-cu-pula-mea/

Despre oroarea de lingvistică la junimea:

Finn negans neică : ADN-ul nelingvistic al românului (sau din nou despre ignoranța lui Hasdeu)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/29/finn-negans-neica-adn-ul-nelingvistic-al-romanului-sau-din-nou-despre-ignoranta-lui-hassdeu/

Despre junimea din perspectivă burlescă, piesa mea:

1875: EMINESCU LA CREANGA

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/19/1875-eminescu-la-creanga/

In sfârșit, despre o Turandot dusă și mai departe :

Jucînd teatru: diferența dintre amnezici și pitici…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/28/jucind-teatru-diferenta-dintre-amnezici-si-pitici/