Skip to content

Pasolini, Abel Ferrara și scleroza creativă, cu o digresiune despre la ce mai folosește azi sunetul la cinema…

January 2, 2015

abel-ferrara-pasolini-con-willem-dafoe

Mai rar așa degringoladă creativă cum se intamplă cu Abel Ferrara de mai bine de un deceniu încoace. Cu filmul Pasolini (jucat de Willem Dafoe), Abel Ferrara, acest cineast care a frizat geniul, care era văzut odinioară ca un Kubrick împerecheat cu Orson Welles si adoptat de Cassavetes a devenit acum cel mai tragic exemplu de ratare pompoasă in viață.
 .
Pasolini este de altfel, de departe, cel mai prost si dureros de pocit film pe care l-am văzut în ultimul deceniu. Numai niste insuportabile tâmpenii franțuzești făcute pentru Cannes mai pot fi atat de odioase, dar ăia sînt francezi, e mai amuzant cu ei.
.
Nici nu am văzut de altfel Pasolini pana la capăt, căci la un moment dat am ieșit din sală, semn că sunt încă întreg la minte.

maxresdefault

Cu toate astea, filmul Pasolini merită un articol, merită o clipă de meditație la ce înseamnă creația. Pasolini e o combinație atat de monstruoasă de amatorism si pretentiozitate încât interpelează. Cum să faci o asemenea grossa merda puzzolente despre unul din cei mai complecși creatori ai secolului XX? Creatorul, omul Pasolini a fost cel care a căutat in permanență, si care nu s-a descurajat atunci cand nu a reușit, să găsească forme noi și să le concilieze cu un limbaj pe măsură. Pasolini a făcut totul, de la poezie, teatru, film, roman, actorie.

Pier Paolo Pasolini

A inventat întotdeauna, de la Evanghelia după Matei, care este o transpunere exactă a textului neotestamentar jucată de țărani ignobili, până la documentare de o originalitate extremă, cum a fost Comizi d’amore (1964), un soi de sondaj filmat prin Italia in legatură cu apucăturile sexuale ale italienilor de atunci, totul împletit cu dialoguri intre el, Pasolini, si Alberto Moravia, care a fost unul din cei care au înțeles cel mai bine oroarea cuplului și drama repetitivă a sexului. (Pasolini fiind de asemenea unul din marii intelectuali care și-a asumat public, atât de devreme pentru moravurile de atunci, homosexualitatea.)

A făcut apoi, tot ca documentar, Appunti per un’Orestiade Africana (1970), un reperaj african, unde nu caută decat să găsească mediul încă funcțional al tragediei antice.

Inainte de asta, făcuse Edipo Re și Medea (jucată halucinant de Maria Callas). In Oedip Rege, drama lui Sofocle explodează in fața spectatorului prin micimea ei, prin sărăcia decorurilor, ieftinătatea suferinței… Oedip al lui Pasolini e doar un cioban — spectatorul e traumatizat de felul icnit, nici măcar dușmănos, in care Oedip își ucide tatăl în drum cu un baston.

Nici nu mai amintesc de literatura lui, sau de filmele mari, de perturbantul Salo, sau de Decameronul.

(Apropo de asta, în anii 1980, în cadrul unui festival Pasolini, organizat la Iaşi de către ambasada italiană, răposatul George Pruteanu, care trebuia să asigure traducerea în direct a filmelor, a avut ideea de a vorbi, peste dialogurile din Decameronul, care sunt în dialect napolitan, greu de înţeles chiar şi pentru italieni, în… moldoveneşte. Odată trecută surpriza primelor fraze, totul funcţiona.)

Iată că Abel Ferrara face acum un film despre Pasolini.

Abel Ferrara… Cine e in primul rând Abel Ferrara? Este unul din cei mai greu de clasificat cineaști americani. E generația lui Scorsese și, ca el, a ieșit din Bronx și Little Italy, cu toții fiind prieteni cu alde Harvey Keitel și Christopher Walken.

BAD-LT2

Am spus de prietenia dintre Abel Ferrara și Harvey Keitel. Cu Harvey Keitel a făcut Abel Ferrara halucinantul Bad Lieutenant (1992), cu personajul polițistului drogat, violent și obsedat de sex care are de fapt o latură de sfințenie. Unul din cele mai mari roluri ale lui Keitel.

Iată aici faimoasă scenă a controlului mașinii cu stopuri defectuoase.
Și cele mai bune momente din Bad Lieutenant:Tot cu Harvey Keitel a făcut după aceea Abel Ferrara bizarul Snake Eyes (1993), cu Madonna intr-un rol de actriță ratată, îndrăgostită de regizorul ei, care e tot Harvey Keitel drogat și obsedat de sex…
ImageDupă care, Abel Ferrara s-a mutat în Franța, unde a făcut câteva din cele mai proaste filme din istoria cinematografiei, New Rose Hotel (1998, cu Christopher Walken, Willem Dafoe și Asia Argento) și Mary (2005, cu Juliette Binoche, Forrest Whitaker și Marion Cotillard).
 .
Pasolini, însă.
Filmul Pasolini al lui Abel Ferrara a fost laudat pentru felul in care Williem Dafoe reușește sa se identifice fizic, vizual, cu Pasolini.
flash340819pasolini
Dar cat de penibil școlăresc e facut totul… Daca Pasolini dă un interviu în film, atunci Ferrara incepe cu un plan in stradă in care ziaristul care vine după interviu iese din mașină. Ziaristul traversează apoi strada privind in dreapta si stanga, ca si cum ar fi un hitman al mafiei.  E filmat apoi din spate cum urca scările. In interiorul apartamentului, femeia de serviciu, bona si secretara lui Pasolini ii deschide, dupa care urmează un schimb de replici despre vreme si daca cumva omul vrea o cafea.
.
Apoi urmează interviul in sine, cu întrebări si răspunsuri, punct – contrapunct. La al doilea interviu îți vine sa ieși din sala (ceea ce am și făcut), pentru că nu mai vrei sa auzi iar: — “Bună ziua, ce faceți?” — “Bine, am venit pentru interviu”… — “Doriți o cafea?”…
.
Personaje nesemnificative, pe care nu le vei mai vedea in film și pe care trebuie sa le urmezi pe scară, rău filmate, până sus. Scenă după scenă de dialoguri cotidiene vin una după alta, ca intr-un exercițiu de facultate de cinema. Ajutor !!!
Pana si convenția, inițial acceptabilă, ca orice convenție, prin care in primele scene toată lumea vorbește franceză sau italiană, in vreme ce William Dafoe le răspunde in engleza, desi e perfect acceptabilă (bun, știm ca actorul e american), dispare in țăndări cand toți încep sa vorbească in engleză proastă (mai putin Dafoe, desigur), ca apoi sa se treacă la dialectul roman.
.
E ca o involuție cinematografică. Ca si cum omul, Abel Ferrara, care a scos bijuteriile alea, acum 20 de ani, ar fi făcut-o practic fără voie, doar au ieșit din el, iar acum e istovit si trebuie să-i dea inainte, un film la fiecare doi ani.
.
La fel de ratat absolut fusese si filmul precedent al lui Abel Ferrara, cel de anul trecut, despre Dominique Strauss-Kahn si aventurile sale politico-sexuale, pe care il menționez doar pentru că imi permite o digresiune finală despre sunet.
.
Filmul Welcome to New York, așadar, în care Gérard Depardieu îl joacă pe fostul șef al Fondului Monetar Internațional și candidat prezidențial francez Dominique Strauss-Kahn (mai cunoscut în Franța sub sigla DSK).
.
Din pricina scandalului cu implicații juridice la care ar fi dus acest film, amintind de apetitul sexual al lui DSK, distribuitorii au refuzat să îl preia pentru săli în lumea francofonă. Filmul a fost difuzat așadar în sistemul VOD, Video on Demand… Plătești și îl vezi pe internet.
wtny-photo3-c2ac-2014-june-project-llc-tous-droits-rc2acservc2acs-gc3a7c3b4-photo-nicole-rivelli

Ce fel de film e Welcome to New York? Începe cu o mise-en-abyme foarte intortocheată. Un carton ne spune că e bazat pe evenimente reale reinterpretate. Prima scenă îl arată însă pe Depardieu ca actor, intervievat de niște ziariști, care la rândul lor nu sînt de fapt jurnaliști, ci actori. El însuși e intevievat ca actor: “De ce ați acceptat să jucați acest personaj?” Iar el: “Pentru că DSK nu e o persoană care îmi place… Apoi… Je déteste jouer.”

Je déteste jouer”, spune Depardieu… Un ecou, în mod sigur involuntar, al primei fraze din acea minunăție narativă care e Tristes Tropiques a lui Lévi-Strauss: “Urăsc călătoriile și exploratorii.” (Je hais les voyages et les explorateurs.)
.
Deși filmul e discursiv și total ratat, Depardieu dădea totuși acolo o lecție de actorie. El era DSK fără să caute să-i semene. Filmul e un manifest politic foarte demonstrativ (bogații pot face orice) și, difuzat doar pe internet, e genul de film care te face să anticipezi venirea unei cinematografii interactive, unde vei putea sări, înlocui și modifica scene.… iar sunetul devine aici aproape irelevant. In micile difuzoare ale computerului, erorile de mixaj sonor dispar. Din punct de vedere sonor, totul e plat si nesemnificativ, ascultat eventual în căști, sau cu sunetul coborât, pentru că oricum ai subtitlurile.
.

Chiar și eu m-am surprins sărind peste generic, nedoritor să aflu cine a făcut castingul și nici cine a fost costume designer… in vreme ce, intr-un film făcut să fie văzut în sală, genericul face parte din ansamblu, literele și culoarea și ierarhia și poziționarea lui fiind gândite cu grijă.

Ne instalăm astfel într-o nouă eră, cea a filmelor turnate în manieră tradițională, cu lumină artificială, machiaj și sunet mixat ulterior, care însă nu vor fi niciodată vizionate în condiții de sală, ci doar pe un ecran de computer, sau chiar și într-un telefon.
.
Pentru un tradiționalist ca mine, care nu se uită la filme decât în sală, printre alți oameni, asta pune o mare problemă legată de banda sonoră, de statutul sunetului.Eu merg să văd filme doar în sală, pentru că un film e o experiență colectivă, nu un joc video. Oamenii ăia au lucrat nu doar la scenariu si imagine, ci și la sunet, care trebuie ascultat în colectiv, trăind odată cu cei lipiți de fotoliu, în bezna, în jurul tău.Pe deasupra, ceea ce îmi e mai odios in vizionările private, acasă, e când gazda oprește filmul si spune: „Hai sa facem o pauza… vedem sfarsitul dupa o țigară”… O lipsa de respect pentru film care imi provoacă accese de ură.

Odată, la cineva acasă, sunetul era așa de jos, ca m-am aplecat sa iau telecomanda, iar persoana mi-a zis: „Ce-ți trebuie sunet tare, doar ai subtitlurile pe ecran ?…”

Intr-un film, însă, cum a fost Django, al lui Tarantino, pentru a da doar un exemplu recent, încă s-a mai lucrat la sunet în manieră tradițională.

O bună parte din muzica acelui film provine de pe vechi discuri de vinil ale lui Tarantino, care a refuzat sa le digitalizeze și s-a generat acolo o întreagă controversă printre puriști, întrucât din când in când se aud pîrîiturile acului de la pick-up.

In noile condiții, însă, de izolare individuală a spectatorului, de vizionare privată a filmelor pe ecrane mici, uneori cu sunetul dat foarte jos, banda sonoră a unui film devine un simplu accesoriu.

O să ajungem, încet, la acel sistem de criterii după care sînt alese filmele proiectate în avion în timpul zborului: un film pe care poți să îl urmărești, să îl vezi și să îl înțelegi fără a avea nevoie să pui căștile pe urechi ca să auzi dialogurile.

Ce trebuie reținut, însă, e că odată cu acest incident, difuzarea unui film exclusiv pe internet, fie din motive legale, cum a fost cu Abel Ferrara, fie din motive de prudență politică sau marketing, cum e cazul cu The Interview, recenta comedie Sony despre tentativa de asasinare a liderului nord coreean de către doi agenți CIA, se ajunge la o regândire a ceea ce este un film: opusul total al teatrului radiofonic, unde nu ai la dispoziție decât sunetul și pe care îl asculți orb în întuneric este filmul proiectat in avion, făcut ca să îl poți urmări și înțelege chiar cu sunetul tăiat, fără căști. De la sunet total la absență totată de sunet, filmul viitorului se îndreaptă deja spre ceea ce nu trebuia să fie:

Despre noile tehnologii la cinema am mai vorbit cu Costa Gavras aici (cu link spre interviul filmat, pentru cei vor sa-l audă pe Costa, daca tot vorbim de sunet) :

Every movie is a political discourse – interview with Costa Gavras

http://www.neurope.eu/article/every-movie-political-discourse-interview-costa-gavras

“The mediocre man is a monster” – When Pasolini met Orson Welles

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/26/the-mediocre-man-is-a-monster-when-pasolini-met-orson-welles/

Despre ce să înțelegem din Pasolini și Ezra Pound:

Din nou despre Radu Gyr si obscenitatea poeziei patriotice…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/12/09/din-nou-despre-radu-gyr-si-obscenitatea-poeziei-patriotice/

Despre DSK am mai scris in

Hedonofobia: O fericire atît de insuportabilă!…

„Hedonofobie” e numele dat in psihiatrie uneia din cele mai irationale stari sufletesti: spaima de fericire, spaima de success!… Hedono-fobie, altfel zis opusul hedonismului, acea doctrina a placerii care consta in a profita la maximum de tot ceea ce se iveste in calea individului.
Advertisements
One Comment
  1. … si merci pentru paragraful doi 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: