Skip to content

Tortura prin franzelă

January 26, 2015

836376lepetitparisienwillyronis

Willy Ronis, 1952

Undeva in cele două mii de pagini ale Arhipelagului Gulag, Soljenițîn descrie momentul, prima și singura dată când, în timpul lungilor interogatorii din arest, a fost gata să cedeze, când și-a simțit rezistența psihologică și morală prăbușindu-se.

Rezistase minunat la privațiuni, celulă, înfometare și presiuni psihologice… până într-o zi când, adus la interogatoriu, a descoperit că anchetatorul avea pe birou un bol de supă fierbinte, aburindă, și un coșuleț cu felii multe de franzelă proaspătă…

Nu mai știu pasajul exact, dar feliile alea groase de franzelă caldă, pufoasă, cu coaja crocantă, lângă supa fierbinte l-au scos din minți, i-au distrus ultima baricadă a rezistenței… noroc că ofițerul a fost prea stupid ca să profite.

Asta spus ca mustrare pentru părinții care încă mai aplică privațiuni alimentare copiilor. Nu e o pedeapsă, indiferent ce au făcut, ci o autentică și neomenesc de rafinată tortură.

De câte ori mă trimiteau bunicii să cumpăr franzelă și o aduceam caldă, nu aveam voie să rup din ea pe stradă.

Trebuia adusă intactă și ținută pentru a doua zi, căci în ziua respectivă aveam de terminat pâinea seacă rămasă din ajun… iar eu nu înțelegeam această nedreptate, căci pâinea seacă de ieri va fi seacă și mâine, pe când aia caldă de azi… trebuia pusă la uscat.

Existau unele tehnici. Să spui că ai pierdut banii era mai acceptabil decât să vii cu o pâine începută. O lecție de viață. In condiții de sfială, însă, sau când nu aveai chef să aplici tehnici de comando, pâinea trebuia adusă întreagă. Asta pentru că în mentalitatea noastră, copilul trebuie „strunit”. În imaginarul popular român, copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altminteri, precum o maşinuţă malefică predispusă în mod instinctiv spre rău, el „te pune la încercare”.

Psihologia noastră colectivă, cu solida ei doză de culpabilitate latentă, combinată cu neîncrede în ceilalţi şi cu un vârtos complex al inferiorităţii, ar deveni mai uşor de înţeles dacă s-ar studia fundaţiile acestei dogme, transmise din generaţie în generaţie, care spune că relaţia dintre părinţi şi copii se bazează în mod necesar pe un raport de forţe. Nu încredere reciprocă ne trebuie nouă în educaţie, ci control, altminteri copilul „îţi scapă din mâini”. Scapă la pâine și se umflă nerecunoscător cu ea. Cine știe, poate chiar fără să-i treacă prin cap să-ți mulțumească. Atunci îl pedepsești cu franzela.

Si, sigur, până la urmă se poate rezolva și cu bătaia. „Bătaia e ruptă din Rai”, spune îndoielnica noastră înţelepciune populară. Bătaia aplicată de părinţi, desigur, dar si cea care inainte se practica la scoala. Bataia ca instrument pedagogic. În puţine culturi pedepsele corporale aplicate copiilor sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România. Există un larg consens la noi în jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educaţia acordată de părinţi odraslelor lor.

Într-atât de larg este consensul în jurul acestei relaţii de putere, încât cel mai adesea victimele însele – copiii deveniţi adulţi – găsesc natural modul în care au fost tratate. „Tata era un om aspru, dar drept. Mă bătea de mă rupea, dar o şi meritam”, îmi spunea nu de mult, cu convingere, un om altminteri normal, cel puţin în aparenţă, dar pe care îl suspectez acum că îşi bate copiii de-i stinge, pentru că altfel n-ar putea „să-i facă să priceapă”. Exemplul fiind, de bună seamă, chiar el: a fost strunit la timp şi iată ce a ajuns.

Îmi amintesc cum, în copilărie, colegi de clasă erau aduşi la şcoală de părinţi, cel mai adesea oameni simpli, care îi cereau profesoarei: „Tovarăşa, să-l bateţi ca pe hoţii de cai, că ăsta numai de frică înţelege”. „Eu te-am facut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.

Există un nume în psihologie pentru această mentalitate: este ceea ce Alice Miller a numit „pedagogia neagră”.  Violenţa părinţilor şi a educatorilor care aplică din convingere această „pedagogie neagră” nu este neapărat fizică. Violenţa poate fi morală sau intelectuală, manifestându-se prin abuzuri verbale şi prin diminuarea celuilalt. De câte ori nu auzim pe stradă părinţi apostrofându-şi copiii prin „tâmpitule” şi „cretino” şi asigurându-i că nimic bun nu va ieşi din ei, totul încheindu-se cu: „În ce fel i-am greşit lui Dumnezeu ca să mă pedepsească cu arătări ca voi?”

Violenţa morală poate fi chiar şi mai de­vastatoare decât cea fizică. În toate cazurile însă, „pedagogia neagră” are o particularitate care o distinge de alte forme de dominare. Ea implică în mod necesar nu doar supunerea efectivă a victimei, ci şi o acceptare a pedepsei din partea ei. În acest rafinat sistem de dominare, victima (copilul) e constrânsă să accepte pedeapsa întrucât aceasta este aplicată „pentru binele ei”. „E pentru binele tău că te bat, iar mai tarziu ai să-mi mulţumeşti”, auzim deseori printre icniturile celor care le aplică copiilor pedepse corporale, sau care îi privează de anumite lucruri la care copiii ţin (extrema la care duce acest raţionament fiind, desigur, rezumată prin: „de ce mă obligi să te bat”?!…).

Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element care să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice româneşti: amestecul de mândrie şovăielnică şi de vinovăţie burzuluită care ne caracterizează. Suntem convinşi că ne-am meritat suferinţele trecute, dar ne simţim vinovaţi pentru faptul că, în ciuda lor – şi doar ştim că le merităm -, încă nu am ajuns să simţim mireasma acelui Rai din care e ruptă bătaia.

Cf. și :

PAIDEIA – despre școală și pedeapsă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/paideia-despre-scoala-si-pedeapsa/

și :

„De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!“ – despre sufocanta si infantilizanta familie românească…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/28/de-esti-tu-acela-nu-ti-sunt-muma-eu-despre-sufocanta-si-infantilizanta-familie-romaneasca/

5 Comments
  1. “În puţine culturi pedepsele corporale aplicate copiilor sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România. Există un larg consens la noi în jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educaţia acordată de părinţi odraslelor lor.”

    Puţine, şi toate culturi de maniaci religioşi conservatori. Redneci, ruşi, musulmani şi tot felul de creaturi care în numele religiei sunt în stare şi de crimă.

    Era un băetzaş din ăsta, mâncător de cruci şi biblii pe pâine, pe nume James Dobson, care a povestit cu lux de amănunte cum şi-a snopit în bătaie căţelul. (Fiindcă javra se urcase pe capacul WCului.) Foarte mândru de felul în care s-a luptat cu un căţel de 6 kg, l-a fugărit cu cureaua făcându-l să se urce pe pereţi, l-a tăvălit pe jos, l-a luat în picioare, l-a înghesuit într-un colţ şi l-a bătut cu cureaua până când animalul nu mai avea forţă să mârâie etc.

    Ceva mă face să cred că unul care îşi bate în felul ăsta câinele pentru un motiv destul de absurd e un tip cam periculos. Cine poate garanta că nu va face şi el pe stradă ce au făcut unii pe la Charlie Hebdo?

    • Corson permalink

      Ceva mă face să cred, 21 decembrie, că unul care îşi bate în felul ăsta câinele pentru un motiv destul de absurd, ca nu e pisica, e un tip cam periculos, aproximativ scelerat. Cine poate garanta, George Maior, că nu va face şi el pe stradă ce au făcut unii pe la Charlie Hebdo?

      • Nu e George Maior, nu e securist de meserie şi nici măcar nu e rus de-al lui Aleksandr Dughin.

        E un psiholog, predicator, evanghelist, scriitor şi preşedinte de ONG care se ocupă cu protejarea familiei 😛

  2. treaba cu educatzia la romun e mai gre decit carnea de porc, dar aia cu piinea, care dupa ce ca ingrasa, mai si prosteste, dupa cum bine cunoastem, ceea ce stiau bine “aia batrini”, daca ne luam dup’un anuntz-proclamatzie, probabil ca din timpul razboiului, a carui/carei fotografie sepia am vazut’o publicata undeva (sper ca nu “la tine”, dan alexe, sau alexe dan, ca sa’l imit pe dom profesor felics), si care zicea, in esentza, ceva de genul ca vor fi aspru sanctzionate, pina la inchidere, brutariile care vor indrazni sa vinza piine mai putzin veche de o zi (doua?).

    bine, aia de la tzara, care fac piine la cuptior (am niste neamuri d’astea), o maninca, bine merci, dup’o saptamina, dac’apuca si nu se interneaza la spital, cu fractura, din cauza ca le’a cazut felia de pita unsa cu untura pe picior

  3. gogain permalink

    foarte tare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: