Skip to content

American Sniper (2014) – când binele omoară fără să-și pună întrebări…

March 1, 2015

american-sniper-official-trailer-0


American Sniper (2014)

De: Clint Eastwood

Cu: Bradley CooperSienna Miller

Film produs, printre alții, de noul șef al Trezoreriei americane (adică ministrul de finanțe), Steven Mnuchin, care a fost și unul din producătorii lui Avatar al lui James Cameron…
 
In ciuda a ceea ce crede prostimea, eu nu sunt stângist ci anarhist (adică un sistem politic ce nu ține seama de clivajul dreapta-stânga… cei mai mari dușmani ai anrhiștilor sunt comuniștii) așa că numirea unui om atât de original și creativ în fruntea finanțelor SUA nu poate decât să mă bucure.
 
Iată cronica unuia din filmele produse de el:

După ce a avut șase nominalizări, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun actor, American Sniper al lui Eastwood a primit doar un Oscar pentru Montaj Sunet / Sound Editing.

Sigur, Birdman merita să fie ales Best Picture (cf. link mai jos), dar American Sniper a fost neglijat și lăsat deoparte și pentru că a creat același tip de malaise stârnit în urmă cu doi ani de Zero Dark Thirty al lui Kathryn Bigelow, filmul despre vânarea și omorârea lui Osama Bin Laden, film care pune în scenă tortura aplicată de CIA islamiștilor capturați și interogați.

In mod comic, și Zero Dark Thirty,  in 2013, fusese nominalizat în cinci categorii, inclusiv cel mai bun film si cea mai bună actriță (Jessica Chastain), primind în cele din urmă premiul de consolare pentru Montaj Sunet / Sound Editing, exact ca American Sniper anul acesta..

Ambele sunt filme care deranjează profund conștiința americană. In lupta împotriva terorismului musulman, America vrea să se convingă că face bine și numai bine, că e cu totul on the moral sunny side. Torturi, sau portretul unui sniper cu 160 de victime la activ prezentate la cinema au ceva profund obscen și deranjant (ca să nu mai vorbim de percepția acestor filme în țări musulmane, sau în care entuziasmul pentru America e scăzut).

Așa încât soarta unor asemenea filme la Oscaruri e scrisă dinainte, oricât de multe nominalizări ar fi avut.

Filmul a fost împins deoparte și din alte motive. Personajul, acel sniper real în Irak, Chris Kyle (jucat de Bradley Cooper) nu e încercat de nici o îndoială, poartă o Biblie pe care n-o deschide niciodată, iar el și camarazii săi îi tratează în permanență pe islamiștii irakieni (dintre care unul își torturează victimele cu bormașina) drept sălbatici. Asta este însă doar un element de veridicitate în scenariu, pentru că într-adevăr acei luptători americani ai binelui, fie ei în Irak sau Afganistan, îi tratează pe localnici drept fucking savages. Asta e de fapt bine în film, căci așa e și în realitate.

In trei ani de zile în Afganistan n-am întâlnit nici un american care să nu fie convins că se află printre arabi. Și afganii erau pentru ei tot fucking Arabs (deși nu vom repeta niciodată îndeajuns că Afganistanul este o situație total diferită de Irak, că intervenția in Afganistan a fost justificată și că, cel puțin în primii ani după 2002, ea a făcut mult bine populației locale)…

Aici însă discutăm despre cinema, nu despre un expozeu istoric în fața Tribunalului de la Haga. Din punctul de vedere al cinismului artei cinematografice, nu contează dacă un film e plin de minciuni. Este un film sau nu?

Aici identificăm adevărata problemă a lui American Sniper: e mult prea clasic și convențional pentru așa subiect. Actorul Bradley Cooper este monumental de convingător, la fel cum e simplu și realist redat întregul univers al forțelor speciale SEAL. Nimic însă de-a face cu complexitatea tramei și interogațiilor morale din Zero Dark Thirty. La Eastwood, morala rămâne la nivelul discursiv.

Personajul, Chris Kyle e, desigur, perturbat (cum altfel să fii când ai omorât 160 de oameni, printre care și niște femei și copii?) însă tulburarea lui ne este doar arătată la nivelul unor dialoguri cu nevasta în scurtele permisii. Sigur, personajul real era chiar așa, cum și transpare din paginile memoriilor sale publicate sub formă de carte de mare succes, însă aici revenim la vechea înțelepciune elementară din cinema: faptul că un film e bazat pe evenimente reale nu îi dă o valoare cinematografică adăugată. Până și felul în care Chris Kyle e asasinat acasă, în SUA, de un veteran ex-Marine, la rândul lui deranjat, e doar expediat într-un panou final și niște imagini de arhivă ale înmormântării reale… când de fapt asta ar fi trebuit să dea un twist moral și narativ întregii construcții.

Filmul nu e așadar nici scandalos, nici complezent. Dimpotrivă, este extrem de minuțios și convingător reconstituit, mai fidel decât orice documentar despre SEAL în Irak. E doar insuficient pus în valoare, ca o creație culinară în care fiecare ingredient este rar, exotic și ales cu grijă, dar care ar da un rezultat neconvingător, cam fad pentru că totul a fost astfel amestecat încât savorile se anulează reciproc.

Clint Eastwood e însă un om care se situează dincolo de putința flatării. E genul de creator atât de complex la care până și imperfecțiunile au șarm. După ce a jucat cîteva din cele mai provocatoare roluri de macho, Eastwood a trecut de decenii bune în spatele camerei, devenind un soi de John Huston (pe care l-a și jucat, de altfel, în White Hunter Black Heart). Ritmul în care scoate filme, cam unul pe an, depășit doar de Woody Allen, face că nici nu e nevoie să le vezi pe toate, sau să-ți placă toate. A făcut și minunății, precum Unforgiven, și siropoșenii populare bine meșteșugite (Million Dollar Baby) și rateuri maiestuoase (True Crime).

 

c3917ca3Clint_Eastwood_Cannes_1993

Ca o coda, prin anii 1990, antifeministele americane, sătule de militantism feminist și obsesii cu LGBT obișnuiau să poarte în portofel o poză cu Clint Eastwood, pe care o arătau ostentativ.

Cum, ce oroare, un macho în portofel?!… Păi da, poza unuia care ar rîde sincer amuzat dacă află că îi zici așa.

 

sniper_baby

In Kabul, am locuit o vreme cu oameni din Blackwater, dintre care unul, întâmplător numit Chris, era leit personajul din film… Nu contează cu ce se ocupa. Iată-l (competiție de arm wrestling în miticul bar de la Mustafa Hotel, lângă Chicken Street, astăzi închis):

chris armwrest

Și el bodogănea într-una că e printre fucking savages și fucking Arabs, deși afganii nu sunt nici una nici alta.

Tot despre ce înseamnă realitatea într-o asemenea zonă:

Marla în Kabul – realitatea filtrată prin căști…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/marla-in-kabul-realitatea-filtrata-prin-casti/

Zero Dark Thirty – un thriller feminist…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/30/zero-dark-thirty-un-thriller-feminist/

și

Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/02/07/pentru-ce-birdman-2014-e-cel-mai-inteligent-si-novator-film-de-azi/

Iată și anii trecuți ai Oscarurilor, cu toate dezamăgirile lor cumplite:
și
Advertisements
4 Comments
  1. Am crezut ca articolul va fi dezechilibrat. N-a fost asa si mi-am placut. Din nefericire, cred ca soldatii americani sunt perfect asa cum sunt claditi de sistem. Ai putea ucide pe cineva pe care-l vezi tridimensional si nu doar ca pe un “fucking Arab, fucking savage”?! Pentru cei mai mult ar fi dificil. Problema, repetata in multe articole din A de Nord este ca o masina potrivita pentru razboi nu este la fel de potrivita ulterior, in faza de dupa razboi.

  2. “deși nu vom repeta niciodată îndeajuns că Afganistanul este o situație total diferită de Irak, că intervenția in Afganistan a fost justificată și că, cel puțin în primii ani după 2002, ea a făcut mult bine populației locale”

    Unul dintre cei care au pus pe hârtie evenimentele din Afganistan din vremea ruşilor era un englez. Care avea două avantaje faţă de pulim… publicul obişnuit: în primul rând era diplomat de meserie, deci avea cunoştinţe din spatele uşilor închise, şi în al doilea rând are acum 83 de ani, ceea ce înseamnă că a apucat războiul şi lumea de dinainte să piară Imperiul Britanic, adică e obişnuit şi cu altfel de viaţă decât aceea a smartphonelui şi internetului.

    Tipul ăsta a descoperit ceva ce sistemul propagandistic ar vrea să îngroape: faptul că dincolo de mizerie, boli, torturarea prizonierilor, distrugeri şi asasinate, pentru răcanul rus obişnuit -venit de la ţară şi care probabil nu văzuse Moscova decât de la fereastra trenului- ocupaţia militară a unei ţări şi chestiile care se întâmplă când şefii te controlează foarte puţin sau deloc, bursa neagră, contrabanda, drogurile, violurile, au reprezentat cea mai frumoasă perioadă a vieţii lui. Ţărănoiul, varianta estică a redneckului, s-a văzut scos din mediul său cenuşiu şi închis, înarmat şi trimis undeva unde era parte a clasei stăpânilor, unde putea dobândi din belşug bani, alcool, opiu şi gagici.

    Ceea ce ne face să ne punem mai multe întrebări despre intrarea ruşilor în Europa de Est în 1944, sau a americanilor în Vietnam în anii ’60.

Trackbacks & Pingbacks

  1. (cabalinkabul) Cinema: American Sniper (2014) – când binele omoară fără să-și pună întrebări… - info tot
  2. Krigen (Războiul, 2015): cum “Dogma” daneză ne vâră nasul în dileme morale | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: