Cel (sau cea) care a scris prima oară în glumă “umpic” pentru un pic nu știa probabil că aplică cele mai stricte principii fonologice.
Intr-adevăr, dacă, într-o lume paralelă, româna ar fi fost scrisă în alfabetul sanscrit numit devanagari, un pic nu s-ar fi scris altfel decât umpic, pentru că în realitate așa îl pronunțăm. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic. La fel, înainte de un T sau D nu putem pronunța decât N. De aceea spunem undă, dar cumpăt. Umdă sau cunpăt ar fi imposibile.
Confundăm în general convențiile grafice cu pronunția reală. Citește numele orașului Istanbul și ai să te surprinzi spunând Istambul. NIMENI nu spune IstaNbul.
Grupurile consonantice sunt armonice în toate limbile. De aceea jdemii e corect, dar ejti scris în glumă e imposibil de pronunțat și absurd, căci nu poate fi, fonetic și fonologic, decât ești. Frații Șderi nu e firesc. Nu spunem șder sau jtoarfă, ci jder și ștoarfă. Sunt grupuri consonantice pe care ni le impune aparatul fonator.
Minunatele alfabete indiene (cu toatele sunt vreo două duzini), din care cel mai folosit e devanagari, în care se scriu și azi hindi și nepali și alte limbi locale aplică reguli strict fonologice.
Mai mult, acel M din umpic nici nu ar fi scris, de fapt, pentru că el nu e altceva decât nazalizarea lui U: diferența între upic și ůpic fiind aceea că în ůpic U este nazal. Unde ar fi fost astfel scris, în sanscrită, ůde.
Pentru indienii antici, în ůpic (umpic) și în ůde (unde) avem de fapt același fonem nazal: vocala ů. Vorbitorii îl colorează însă sonor labial (cu buzele) în ůpic (umpic) și dental (cu limba atingând dinții) în ůde (unde).
Unele limbi au ales chiar convenții grafice în care vocala inițială nici măcar nu figurează grafic. Albaneza, de pildă, nu reprezintă niciodată un î nazal inițial. Latinescul imperator, pe care româna îl scrie împărat (fonetic și fonologic [ĩpǝrat], cu un ĩ nazal) e scris în albaneză mbret… dar pronunțat [ ĩmbret ], cu aceeași vocală nazală ĩ ca în română.
La fel, macedoneana și sârba scriu vrv și trg cuvintele pe care noi le-am împrumutat de la ei și le pronunțăm exact la fel, dar le scriem vîrf și tîrg (vârf și târg în stupidele noi convenții de după 1989). Limbile slave au considerat că redarea grafică a acelui î scurt e inutilă, pentru că un cuvânt ca smrt ([smîrt] = moarte) ar fi impronunțabil fără mica vocală î închisă dintre M și R. Dar pentru vorbitorii acelor limbi e inutil să scriem acel î.
După ce li se spune, de mai bine de un secol, că limba lor se scrie fonetic, românii nu-și mai dau seama că scriu folosind niște convenții extrem de artificiale.
De pildă: își… În își avem doar două sunete: vocala î și un ș moale, palatal (care nu este identic cu fonemul ș dur din șatră). La fel în îți, nu avem acolo trei sunete, ci doar două: vocala î și un ț moale, palatal, care e cel din ții. In ții, avem de asemenea doar două sunete: un ț moale, palatal (care nu este identic cu fonemul ț dur din țară) și un i lung: ț’ī.
De aici confuzia grafică între forme verbale atât de diferite precum ieși (imperativul monosilabic = go out !) și ieși (bi-silabic, ie-șì = he went out).
Singura altă limbă care folosește o convenție grafică similară cu a românei și la fel de imperfectă este irlandeza, limbă celtică.
Vorbitorii de irlandeză, călugării aceia copiști care ne-au păstrat manuscrisele latine în Evul Mediu, au decis să reproducă consoanele lor palatale tot alăturându-le grafic un i, ca în românã, numai că irlandeza îl pune în general înainte. Astfel, carne in irlandeză se spune, fonetic [fʲoːlʲ], scris feoil, care sună ca românescul fiori (pluralul de la fior). Diferența, în română, între fior și fiori e doar înmuierea lui R. Sunt două sunete diferite. La singular e un R dur. La plural e un R’ moale. In scris, diferența e redată printr-un I inexistent fonetic.
La fel, irlandeza scrie feoil pentru [fʲoːlʲ], carne, dar genitivul e scris feola, pronunțat [fʲoːl] cu L dur. A e scris acolo după L doar ca să indice că avem alt fel de L; diferit de cel scris –il în feoil. Exact diferența dintre fiori și fior în românește, însă cu alte convenții grafice.
Iată umpic de relativizare a unor convenții care ni se par prea firești.
—
14 Responses to Umpic de fonologie sanscrită
Pe scurt cum e corect? Umpic sau un pic?
Un pic, desigur. Dar pronunțați “umpic”.
sau… umpique, cum am văzut pe undeva
Autorul articolului este foarte șugubăț. Asociază păpușa aia gonflabilă cu fonetica funcțională. Dar dacă ținem seama că în limba română noi ne folosim doar de accent și intonație, iar de croneme și tonuri habar nu avem pentru că nu le folosim în vorbirea noastră, păpușa gonflabilă devine reperul care ne atenționează că tot articolul este scris șugubăț, doar ca o expresie a gândirii șugubețe a autorului care probabil s-a delecta cu vinuri alese la trecerea dintre ani.
la finalu lu “ții” se aude un “i” consonantic înmuiat, era părerea lu Graur (și a mea).
Am să fiu foarte onest: așa este, e un i consonantic, fluid, semi-vocală sau semi-consoană. Am simplificat oarecum abuziv, ca în orice vulgarizare. Mulțumesc pentru bunăvoință.
Ai uitat “dimpotriva”, conasule. Stii, cuvantul ala compus din cele doua cuvinte. “din” si “potriva”. Ma rog, “impotriva”, dar “im”-ul s-a pierdut pe undeva.
Păi “dimpotrivă” tocmai dovedește ce spun. Dar ce să aștept de la unul care mi se adresează cu “conașule”?
Dupa Dacopatia parca nu mai sunt asa prost dar tot trebuie sa intreb: de ce romana pare asa simpla, adica asa cum se aude asa se scrie, mie asta mi s-a parut tot timpul o chestie spirituala… adica dacopata 🙂
[…] nu l-au descoperit pe Saussure în anii 1950, ca Eliade. Jakobson și Trubetzkoy (acesta fiind părintele științei fonologiei) au fost cei mai mari lingviști ai sec. XX, iar Derrida la rândul lui s-a aventurat deseori în […]
[…] autentic, altfel zis: excepțional de modest. Provenit dintr-o familie de mari prinți, creatorul fonologiei a trăit sărăcuț după ce a fugit din Rusia, imediat după lovitura de stat bolșevică din […]
Târg nu e o prostie â, pt că t(n)oți că “matale” (“că” conașule nu-ți place), sunteți politic conta “â” şi inventați teorii. Ei află, că în poloneză î, â este redat prin y. Şi tot în poloneză au “targ” adică târg.
Cred, că poloneza are o mai mare importanță în cadreul familiei slave decât rusa sau bulgara. Cheia e Punjab.
Să ştii, “tălică, că” dacofobia e la fel de tâmpită “ca cum” dacopatia.
Da, nimic mai adevărat! Și dacopatia, și dacofobia, sunt extreme periculoase pentru studiul limbii.
“Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil.” E na, vreti să va trimit o înregistrare să vedeți cât de clar și ușor îl pronunț? La fel de ușor că le “în pom”, nu zice nimeni îm pom decât dacă e… lingvist, poate.