Skip to content

Despre schilozenie morală, St. Augustin și un șchiop pierdut în Bărăgan

January 5, 2016

pirate-statue-8411

Dintr-un motiv pe care n-aveam să-l pricep niciodată, bătrânul acela din satul nostru mă detesta.

Ion îl chema, moș Ion, un nume de dincolo de sterotip. Un bătrân frumos și înalt, cu picior de lemn. Când era tânăr, pe câmp la recolte, o batoză îi mâncase piciorul. “Piratul” îi spuneau copiii din sat. Eu le propusesem să-i zicem Long John Silver, ca în Comoara din Insulă, dar îmi fusese imposibil să-mi fac acceptată formula, căci cărțile erau rare pe atunci, iar despre insule, în satul nostru din Bărăgan, plozii mucoși aveau doar idei foarte vagi.

Dintr-un motiv pe care nu-l voi ști niciodată, acel bătrân cu picior de lemn mă dușmănea. De câte ori treceam pe lângă el, la marginea drumului, el sprijinit în  baston, inutil de altfel, bastonul îi servea doar pentru eleganța posturii statului în picioare, altminteri el mergea drept, mișcând doar un pic artificial șoldul rigid, de tot atâtea ori mă examina smiorcăind dispreț iritat pe nas.

Țăran pensionar înstărit, prieten din copilărie cu bunicul meu, Tataia Bazan (poreclit așa pentru că pe la al Doilea Război, când tot satul era legionar, ținuse un Bazar, un magazin, iar din cauza formei literelor toți țăranii citiseră: Bazan), acest moș Ion întreținea o aversiune pentru mine pe care pe care, copil fiind, i-o simțeam instinctiv.

Nu-mi vorbea niciodată când, de sărbători, eram împins în fața lui, după împărtășanie, în curtea bisericii, nu-mi strângea niciodată mâna și nu mă mângâia pe cap, cum se făcea cu toți copiii și adolescenții. Sat de alcoolici, desigur.

Iar în seara aceea, când, însoțindu-l prin sat pe bunicul Bazan care mergea câțiva pași înaintea mea (era țârcovnic, bătea toaca la biserică, și tocmai băuse cu milițianul și veterinarul din sat și cu popa, care avea hernie), iar eu îl urmam pe uliță, frunzărind o revistă, am trecut prin fața lui moș Ion și i-am spus “Bună seara”, făcând câțiva pași, l-am auzit din spate, strigãnd cu voce gravă de stentor indignat:

— Bazane, știi ce mi-a zis nepotul ăsta al tău?

— Nu, a zis tataia Bazan, întorcându-se nedumerit și mergând spre el.

— Mi-a zis “Șchiopel“, Bazane. Nepotu-tău, trecând prin fața mea, mi-a zis “Șchiopel” din mers. Așa merit eu, Bazane, să râdă de mine ai tăi doar pentru că-s un olog ș-un schilod?

Palma bunicului mi-a aprins obrazul, iar el m-a tras de guler spre casă sâsâindu-mi, cu picioare în fund: — “De ce râzi de oameni necăjiți?”

Uitându-mă în urmă, prin pâcla serii, l-am văzut pe moș Ion, impasibil și drept în schilozenia lui, înfipt în piciorul lui de lemn, privind fără expresie cum eram pedepsit fără vină.

Atunci am înțeles, odată pentru totdeauna, că răutatea e un principiu activ, un punct central al universului, care nu are nevoie de explicații sau justificare.

Atunci am priceput si ce aveam să citesc mai târziu la Sfântul Augustin, că răul/relele sunt doar o absență: mala sunt absentia.

Săracul Long John Silver era rău fără limită pentru că în el duhnea doar absența binelui.

From → Paraphernalia

5 Comments
  1. O istorioara ce redă atât de bine un adevăr profund încât mai ca si-ar găsi locul intr-o culegere de parabole ale vechilor indieni.

  2. RaduI permalink

    Nu cumva schilodenie?

  3. mircea dan simon permalink

    Cap ai,minte și înțelepciune îți mai trebuie…..

  4. este, poate, cel mai bunt text pe care l-am citit pe blogul tau. felicitari!

  5. Ei, rautatea lui mos Ion si pedeapsa erau pentru faptele savarsite la maturitate

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: