Skip to content

Son of Saul (2015) – Auschwitz cu ochelari virtuali și efecte sonore

February 14, 2016

son-of-saul-listelist-600x350

Son of Saul (2015)

De: László Nemes

Cu: Géza Röhrig,  Levente Molnár

Fiind el in competiție la Oscar la categoria Film Străin (si dupa ce a primit anul trecut Grand Prix la Cannes, ceea ce l-a făcut să fie cumpărat ulterior de Sony), am mers si eu să vad filmul care i-a facut pe toți românii să se certe dacă Levente Molnár este un actor de-al nostru sau de-al hunilor.

Son of Saul a reușit să stârnească rapid admiratie generală si o unanimitate suspectă încă de cand a fost prezentat la Cannes anul trecut, dând impresia nedorită că e de ajuns ca un film sa aibă Auschwitzul ca decor pentru a fi decretat pe loc o capodoperă.

Dar nu despre asta e vorba, sar partizanii incondiționali ai acestui film. Filmul e structural si cinematografic original: totul este filmat din punctul de vedere al personajului principal, multe orori se petrec doar în off, sonor, fără să vedem, iar cadrajul și focala camerei (e turnat în peliculă) sunt reglate astfel încât planurile din spate să rămână în mod voit tulburi.

Povestea în sine e foarte simplă: în toamna anului 1944, Saul Ausländer, evreu ungur, e membru dintr-un Sonderkommando la Auschwitz. Este unul din acei evrei lăsați sa trăiască o vreme pentru a se ocupa de trierea si lichidarea altor evrei. Ulterior sunt lichidați și ei.

După o rundă de cameră de gazare, un adolescent încă respirând e gasit sub morți. E desfăcut încă viu, pentru experiențe medicale. Saul e convins ca acela era copilul lui (deși el nu are copii) si se pune sa caute un rabin care să zică un kadiș, o rugaciune pentru sufletul copilului, al cărui cadavru îl cară în ultima parte a filmului. Restul e doar estetism sufocant.

SAUL_FIA_SON_OF_SAUL_Still

Acum, pentru că am ajuns la sonor: în filmul lui Robert Bresson Un condamné à mort s’est échappé (1956), aproape totul se petrece în off, iar filmul, alb-negru, e construit, ca Son of Saul, în jurul sunetului. Condamnatul la moarte vrea să scape, sa evadeze, sa taie gratiile. Primejdiile sunt toate sonore, sunt afară, se apropie, se îndepărtează, învăluie spectatorul. Nu e mare lucru de văzut pe ecran, acolo e doar un om disperat care caută să nu facă zgomot in evadare, in vreme ce ne traversează urechile si nervii iritați la maximum tot felul de pași, strigăte, mașini, țipete, împușcături.

In ariditatea hieratică a filmului lui Bresson, personajul principal e sunetul, iar munca cea mai solidă s-a dus acolo la montajul si mixajul sonorului.

Spre deosebire de filmele hollywoodiene care pot fi privite in avion chiar și fără sunet (asta fac eu sistematic cand se pune un film american in avion, privesc fara să-mi pun căștile, iar filmul funcționează la fel de bine si mut), la Bresson în schimb filmul ar fi mutilat, schilodit, anihilat fără sunet. Am pricepe, desigur, in continuare ce face acel disperat la ferestruica lui cu zăbrele, ba chiar am întelege că de câte ori el se oprește si coboară grăbit se aude sunetul unei primejdii care se apropie, dar am fi privați de ceea ce face frumusețea filmului: sunetul este de fapt arta acolo, iar Condamnatul lui Bresson proiectat mut ar fi doar banala bandă a unei camere de supraveghere care captează fuga unui pușcăriaș. Rideau.

Am avut revelația importantei sunetului vizitând odată o prietenă actriță, veșnic șomeră, care trăia mai ales din dublaje pentru filme porno. In micuțul ei studio de acasă dădea sânul copilului de cateva luni, care se îmbuiba învârtind ochi albi și degețele dolofane în vreme ce ea horcăia și gemea foarte natural si convingător, sincronizându-se cu nesfârșitele și nefireștile împerecheri de pe ecran. Alături avea la îndemână tot felul de obiecte moi, cârpe si străchioare pentru a produce plescăituri si bolboace sonore.

Când a montat si pentru mine parte din sunetul unui documentar din care imi lipseau multe efecte sonore, Carla a scos un lighean și a bocănit niște tinichele în el pentru a acoperi sonor locul în care în film se răsturna un rastel cu arme. A scarțâit uși imaginare și a pocnit în masă cu un ciorap umplut cu boabe de orez; știa să plescăie din gură ca un crap care țâșnește din apă și imita galopul cailor atat de convingător încât m-am surprins ferindu-mă de ei.

Când personajul din filmul meu iese din casă si merge, târșind picioarele, pe o alee betonată, scenă mută pentru că, filmând, uitasem să schimb bateriile microfonului, Carla a scos din valiză o marionetă de Charlot cu ațe și bocanci grei de cerșetor pe care a făcut-o sa meargă pe masă in ritmul personajului de pe ecran, imitând pași greoi de bătrân sărac.

Desigur, la intrebarea dacă e frumos să vorbim despre pornografie și montaj de sunet artificial în cronica unui film despre Auschwitz trebuie doar ridicat din umeri: un film e un film, camerele si microfoanele sunt aceleași si în turnajul unui gangbang si într-un simulacru de Auschwitz. In ambele cazuri sunetul se montează, artificial, in studio, după aceea, pentru a obține proptelele sonore de impresionare a spectatorului. In ambele cazuri – rezultatul final e un film, așa cum și Marchizul de Sade cand detaliază mutilări și orgii coprofage (Les 120 journées de Sodome), si Imre Kertész când scrie că ce s-a întâmplat la Auschwitz se situează în logica identității Occidentului (Kadiș pentru copilul nenăscut) sunt tot literatură.

Apoi, unele scene din Son of Saul sunt chiar dincolo de pornografie, cum e masacrul gangbang estetizat pe marginea unei gropi comune. Sunetul, apoi, e nu doar opresant prin volum, dar și prin repetiție. Auzim în fundal de mai multe ori schnell ! decât auzim fuck ! într-un film de Tarantino.

E ciudat de altfel cum nu a observat nimeni cat de mult se inspiră ideea centrală a filmului Son of Saul din textul hibrid Kadiș pentru copilul nenăscut al lui Imre Kertész.

Acolo se tânguie naratorul scăpat de la Auschwitz: “mai întâi au stors vlaga din mine, m-au fluierat si m-au pus să-mi sap un mormânt si, desi a trecut atata vreme — doamne sfinte! –, inca n-am isprăvit de săpat” etc.

Naratorul lui Kertész nu are însă un copil, iar întreaga motivație a monologului care constituie cartea este de a explica unui prieten pentru ce supraviețuitorul de la Auschwitz nu vrea sa aibă un copil, nu vrea să trebuiască să-i îngâne un kadiș.

În final, în acest Son of Saul, nelăsând spectatorul să răsufle nici o secundă, filmând totul din punctul de vedere al personajului, se ajunge la o senzație de realitate virtuală, ca atunci când îți pui ochelarii aceia drăcești, Google sau Sony, care simulează realități inexistente în jurul tău, fie Auschwitz, fie pornografie… Paradoxal, creând o impresie de realitate virtuală, de oroare meșteșugită tehnologic, filmul  Son of Saul ajunge la un rezultat opus celui dorit. Prea mult meșteșug, prea multă afectare estetică.

Ma rog, rămâne o discuție pur teoretică, pentru că e greu de crezut ca un juriu american ar ezita sa dea premiul cel mare la Oscar unui film despre Auschwitz… mai ales după ce a fost cumpărat de Sony. Așa că probabil ăsta va fi.

Dar ardeleanul Levente Molnár este foarte bun acolo.

son_of_saul

4 Comments
  1. Ovidiu permalink

    Un subiect adus la banalizare si auto-parodie de atata reciclare rituala. Pentru Molnar insa e o sansa sa iasa din anonimat, filmele pe tema asta se premiaza automat.

  2. VASILIU MIRCEA PAUL permalink

    Nu prea văd cum ar putea vreo operă de artă (fie ea roman, film sau altceva) să ne dezvăluie vreun ungher profund semnificativ al catastrofei numită ”lagăr” (de concentrare, exterminare, GULAG, etc.). După opinia mea acest univers infernal-incredibil trebuie lăsat să vorbeasdă prin sine însuși (fapte brute-amintiri) urmînd ca fiecare să-l re-creeze după cîtă empatie și fantezie are. Imaginația ORICĂRUI ”artist” nu poate decît sărăci tabloul general, mai ales de cînd s-a proclamat dreptul acestora la subiectivitae absolută (vezi portretul lui Stalin din Lettres francaises și justificările ”maestrului” Picasso). Nici nu mai vorbesc despre diversele interese pecuniare ale producătorilor, plus imperativele corectitudinii politice.

    Iată niște ”fapte brute” care VORBESC – și spun multe. Asta apropo de contribuția ”ardelenilor” la iadul Auschwitz. Forma dialogată provine din sursa extragerii (un material propriu) – mi-a fost prea lene să-l re-academizez. Toate elementele concrete pot fi verificate în Wikipedia, insinuările privind motivele lui Kastner de a ignora Raportul Vrba-Wetzler îmi aparțin. Unele detalii se găsesc în „Am fost medic la Auschwitz” de Dr. Nyszli Miklos (din Oradea) Editura Eminescu 1971.

    …Rudolf Kastner (din Cluj) …doctor în drept. Deci, „juristul” maghiaro-evreu a fost partenerul principal al teribilului Obersturmbannführer în problema deportării noastre din Magyarország. Kastner, în nu ştiu ce calitate (că pe mine nu m-a întrebat), a ajuns la o înţelegere cu Eichman: acesta urma să permită plecarea „ilegală” a cîtorva mii de evrei în Palestina. În schimb a promis „linişte şi ordine” în ghetto-urile de unde restul sutelor de mii erau deportate la Auschwitz .
     După ce criterii era selectată minoritatea hărăzită salvării ?
     Numai evrei de marcă (adică foarte bogaţi) şi membri ai organizaţiilor sioniste de tineret. „Cel mai bun material biologic”.

     …mi-ai spus cîte ceva despre Dr. Rudolf Kastner şi baletul lui în pas-de-deux cu Obersturmbannführer Eichmann. …am aflat o chestie inedită: ce ştii despre „Raportul Vrba-Wetzler” ?

     …Doi evrei slovaci. Rudolf Vrba a lucrat multă vreme la Kommando „Canada”. Au reuşit să fugă de la Auschwitz în Aprilie 1944.
     Care-i legătura cu Kastner ?
     În Slovacia Judenrat-ul i-a luat sub aripă. Un avocat „de modă veche” (austriacă) i-a supus, timp de trei zile unui interogatoriu încrucişat ca la carte (separaţi, apoi confruntaţi). Imediat, toţi împreună, au redactat un raport complet (cu desene) despre Auschwitz tradus în germană. L-au expediat englezilor, americanilor, papei şi mai ştiu eu cui.
     Tot nu pricep ce are Kastner cu asta.
     Respectivul Doctor (în drept sau în strîmb) a vizitat Bratislava pe 28 Aprilie şi a primit o copie.

    …scrîşni din dinţi, iar privirea lui ar fi otrăvit simultan mai mulţi oameni decît o tonă de Zyklon B.
     Porcul ! Deci ŞTIA ! ŞTIA ! L-am mirosit eu.
     Vrba şi Wetzler s-au hotărît să evadeze tocmai deoarece, în doi ani de lagăr, şi-au dat seama că minciunile naziste „ţineau”: deportaţii soseau încărcaţi de lucruri, ca pentru o nevinovată re-locare.
     Perfect adevărat. Ţi-am spus ce cantitate uriaşă de bunuri manipula Aufräumungskommando „Canada”.

     Unde voiam să ajung: Vrba i-a auzit pe SS-işti vorbind că se aşteaptă mari transporturi de „salam unguresc”. Sub impulsul ăsta a decis să fugă pentru a trage semnalul de alarmă.
     Porcul ! Porcul ! PORCUL de Kastner ! Schweinhund ! Necăjiţii ăştia doi şi-au riscat viaţa – el, în schimb, le-a trimis nemţilor sute de trenuri cu „salam unguresc”. Ca să salveze ce ? 1700 de cîrnăţari ?
     Nu poţi şti ce valoare aveau oamenii ăia.
     Evident că nu ! Dar el ştia ? Avea balanţa cu care să cîntărească asemenea „marfă” ? Credea că-i Dumnezeu ?
     De acord că morala acţiunii pute rău de tot. Practic, ce-ar fi putut întreprinde ?
     Să avertizeze cît mai mulţi dintre noi.
     Şi ?
     Şi-ţi spun eu că ieşea ceva mult mai teribil decît revolta ghetto-ului din Varşovia.
     Crezi ?
     Să facem nişte estimări grosiere: la Varşovia, din vreo 50.000 de evrei, au luptat cîteva sute. Datorită izolării erau foarte prost înarmaţi şi cam flămînzi. Noi, în Ungaria, eram 7-800.000, risipiţi pe tot cuprinsul ţării. Iar ghetto-urile, fiind recent înfiinţate, relativi liberi. Destul de mulţi erau liberi de-a dreptul. Aveam diverse cunoştinţe bine plasate, bani, case, haine, precum oricare cetăţean normal. Aplică regula de trei simplă…
     Mda. S-ar fi iscat un fel de rebeliune generală pe un teritoriu mult mai mare şi mai greu de controlat decît un cartier. Dar curajul ?
    …recepţionă o privire jignit-trăznitoare.
     Colonele, cînd iepurele e încolţit şi nu mai are scăpare, MUŞCĂ. Cu camerele de gazare drept perspectivă iminentă, ţi-o spun eu că s-ar fi găsit destui evrei gata să piară cu un neamţ de gît. Este acelaşi mecanism psihologic precum cel care a declanşat revolta Sonderkommando de la Crematoriul Nr.1.

     Aşa: am avut o revelaţie.
     Aud.
     Care au fost primele victime în răscoala de la Varşovia ?
     ?
     Judenrat-ul şi poliţia evreiască. I-au împuşcat pe loc.
     Cine ? Nemţii ?
     Nici vorbă. Evreii ! Şi asta s-a întîmplat cu un an înainte de raportul Vrba-Wetzler.
     Vrei să sugerezi că maşterului Kastner i-a fost frică de o soartă similară?
     Evident. Ce făcuse el pînă atunci, conform promisiunilor către Eichmann ? „Linişte şi ordine” în ghetto-uri. Dacă schimba brusc direcţia fluturînd raportul slovac, risca enorm. Nu l-ar fi crezut nimeni că pupîndu-se în bot luni de zile cu „ilustrul” Obersturmbannführer n-a ştiut nimic.

    Prin anii 1950, în urma publicării unui pamflet, Kastner a fost judecat în Israel. Procesul a durat 18 luni și unul din judecători i-a spus în față că ”și-a vîndut sufletul diavolului”. Pînă la urmă a fost scos basma curată, dar după cîțiva ani un membru Lehi l-a executat în plină stradă.

Trackbacks & Pingbacks

  1. Embrace of the Serpent (2016): un voiaj inițiatic care își pierde -țiaticul pe drum… | Cabal in Kabul
  2. Krigen (Războiul, 2015): cum “Dogma” daneză ne vâră nasul în dileme morale | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: