Skip to content

Umberto Eco, Pape Satàn Aleppe (2016), societatea lichidă și “ticăloșii de români”

March 8, 2016

PapeSatanAleppeCover

Pape Satàn Aleppe, cronicile unei societăți lichide (La Nave di Teseo, 2016)

Pape Satàn, pape Satàn aleppe e un vers misterios din Infernul lui Dante, pronunțat acolo de Pluton și care a dat naștere la nenumărate interpretări, care de care mai fantezistă. Umberto Eco l-a pus ca titlu al acestei culegeri de articole tocmai pentru că nu înseamnă nimic și pentru că volumul nu are nici o unitate.

E primul volum (460 pagini) publicat la o săptămână după moartea lui Eco pe 19 februarie de editura La Nave di Teseo pe care tocmai o fondase el înainte de moarte, împreună cu alți transfugi de la istorica Bompiani, după ce aceasta a fost înghițită de Mondadori.

Volum fără nici o unitate și asumat ca atare, pentru că nu e altceva decât o culegere de bilete publicate de Eco, săptămână de săptămână, în penultima pagină din l’Espresso, acele bustine di Minerva, bilețele de umori sau chiar umoristice. Nu este vorba așadar de vreo pretinsă scriitură a fragmentariului, cum practicau de pildă Klossowski sau Blanchot, ori chiar Nietzsche, ci mai degrabă de un jurnalism cultural de cea mai înaltă calitate, precum cel promovat, de pildă, de Barthes sau Georges Bataille.

Eco a pus volumului subtitlul: Cronicile unei societăți lichide, pentru că pleacă de la un concept al lui Zygmunt Bauman, “societatea lichidă”, care ar fi cea actuală, cea care a îngropat ludic postmodernul. Pe unele din aceste mici texte de câte două-trei pagini le știam din l’Espresso, căci unele urcă în urmă până în anul 2000.

Ele pot fi chiar citite ca o cronică culturală a ultimului deceniu și jumătate, Eco scriind despre religie și Harry Potter, despre telefoanele mobile și plagiatul pe Internet, despre Bin Laden, conspirații și romanul polițist.

Postmodernismul, așadar, amintește Eco din start, a marcat sfârșitul “marilor narațiuni” și s-a dedat unei revizitări ludice a trecutului. Am trecut însă prin el fără să ne dăm seama. Ne aflăm acum într-o “societate lichidă” care se manifestă chiar prin criza statului și a modelelor politice (textul acesta, primul din volum, e unul din ultimele scrise, căci e din 2015). “Subiectivismul” și consumerismul au șubrezit bazele modernității. Au dispărut entitățile care aduceau soluții omogene problemelor vremurilor noastre.

Ce putem opune acestei lichefieri? Nu avem nici cea mai mică idee, însă punctul de plecare este să ne dăm seama că trăim într-o “societate lichidă” și (deși Eco nu o spune)… să învățăm să înotăm.

Toată lumea cunoaște acum diatribele lui Eco împotriva internetului, împotriva sărăciei nivelatoare a pretențiilor de prezență publică permanentă (acesta e textul, tot din 2015, care închide volumul). Twitto ergo sum, ironizează Eco: Twittez, deci exist. In unele texte merge însă și mai departe și deplângea dispariția noțiunii de privatezza, de privacy, pentru care româna nici nu posedă un termen.

Atunci când scrie despre cultura populară, Eco analizează cu mult umor faptul că un sfert din britanici sunt convinși că Churchill este un personaj literar. Această bruiere a granițelor dintre istoric și ficțional ne e însă cunoscută și nouă de două decenii încoace, cu beatificarea legionarilor și cu “sfinții închisorilor”.

Apoi, mergând și mai departe de Gombrowicz, cu aversiunea lui pentru tineri, Eco imaginează cu exuberanță, într-un text din 2011, o societate în care toți tinerii ar fi exterminați. Arătări neîmplinite, gata de cele mai surprinzătoare mișelii prin fugă, neprezentare, antrenate să întoarcă spatele fără remușcări și să te lepede, totul sub scuza tinereții, transpirând imaturitate și spaima de-a crește. Flăcăi cu coșuri, fete cu păr urât, personalitate incertă, viitor nebulos, structură morală absentă, agresivitate amorfă, pofte nestilate, Eco îi vede pe toți  închiși în lagăre și rezervații, cu avantaje și pentru ei și pentru bătrâni.

Deseori Eco își arată și subliniază modestia. Scriind despre vălul islamic (Chi ha detto di velarsi?, p. 210) și recunoscând că el nu știe deloc arabă, așa că nu poate verifica dacă în Coran se impune sau nu vălul, Eco are recurs la traduceri diverse ale Coranului, în italiană, de pe internet. Trei traduceri recunoscute de calitate, trei autori diferiți, care ajung la concluzia că versetul din sura 24 care este interpretat de islamiști ca impunând voalul integral se traduce de fapt printr-o obligație de a acoperi sânii… arăboaicele păgâne umblând pe atunci cam dezvălite, precum Isida. Trei traduceri diferite dar care spun același lucru îmi ajung ca să-mi fac o idee, conchide el.

In sfârșit, să-mi fie îngăduit să traduc un fragment dintr-o bustina din 2009: Maledetti rumeni (pp. 218-219, Ticăloșii, sau nenorociții de români; traduc nenorociții ca termen de insultă, căci blestemații e prea arhaic și anacronic azi):

— “Il Viminale (ministerul de interne) a publicat niște informații deranjante, potrivit cărora, în cazurile de viol, 60,9% din vinovați sunt cetățeni italieni (iar sociologii știau de multă vreme că majoritatea violurilor se întâmplă în familie, motiv din care Berlusconi a divorțat, pentru a evita o situație atât de dramatică). Românii sunt vinovați doar de 7,8% din violuri, înaintea marocanilor, cu 6,3%.”.

De aici, Eco se lansează într-o lungă enumerare a crimelor monstruoase comise în Italia după război, înclusiv atentatul terorist de la gara din Bologna, punându-le grotesc pe seama unor români ficționali și modificând comic numele reale, precum: Johann Puleu sau Arnaldu Graziosul, sau Berluschescu:
“Români au fost bancherii care ne-au jefuit economiile, români sunt mizerabilii care aruncă cu pietre de pe pasarelă pe autostradă, români sunt preoții pedofili, niște români l-au răpit și ucis pe Aldo Moro, români (din organizația Lupu Grigiu) au vrut să-l asasineze pe Papă”…
… etc, etc., urmând multe nume românizate de mafioți sicilieni și calabrezi psihopați, asasini în serie pe care Eco îi dă ca aparținând unui clan din Timișoara:
“Acești români au distrus îmaginea țării noastre de persoane oneste, cu frică de Dumnezeu, care nu cunosc violența și prădăciunea, care respectă diferențele religioase, etnice și politice. Bine că am identificat vinovații. Acum, prin buna organizare a unor patrule leghiste (din Lega Nord) vom readuce legea și ordinea în sărmana noastră patrie”.

Umberto eco

Despre Umberto Eco am mai scris, printre altele, pe aici:

Traducerea ca adaptare (4): Finnegans Wake, o carte monstruoasă…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/31/traducere-ca-adaptare-4-finnegans-wake-o-carte-monstruoasa/

Despre Joyce, trenuri și exactitate în literatură

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/31/despre-joyce-trenuri-si-exactitate-in-literatura/

Downtown – Uptown…traducerea ca adaptare

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/downtown-uptown-ttraducerea-ca-adaptare/

From → Paraphernalia

2 Comments
  1. Ovidiu permalink

    Halucinante vizuni cu români care sunt preoți pedofili sau cei care l-au răpit și ucis pe Aldo Moro.

    O literatura fantastica ce se identifica mai degraba cu genul suprarealist decat cu postmodernismul sau cu presupusa lichefiere post-postmoderna.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: