Skip to content

El Clan (2015, Argentina), un film care păcătuiește vrând să pară real

March 29, 2016

El-Clan

De: Pablo Trapero, Leul de argint la Veneția, 2015

Cu: Guillermo Francella, Peter Lanzani

El Clan (thriller socio-politic co-produs de Almodovar) este un film care nu își ține promisiunile.

Subiectul promite, trailerul e splendid: familia Puccio e condusă de tatăl autoritar, fost angajat al serviciilor secrete, care se dedă la răpiri și asasinate pentru răscumpărare. Mai precis, victimele răpite sunt sistematic asasinate, chiar și atunci când răscumpărarea e plătită.

A fost prezentat, aproape unanim, ca un soi de Nașul sordid, de mahala, care rezumă realitățile Argentinei din perioada imediat următoare căderii dictaturii.

Personajul principal, patriarhul, tatăl, este jucat magnific de Guillermo Francella. Un singur zâmbet de-al lui e suficient ca să dea spectatorului piele de găină cu convulsii.

Filmul pleacă de la un caz real, ceea ce ne aduce dovada suplimentară că asta ar trebui în realitate să fie un semnal de alarmă: de câte ori vezi pe generic: “bazat pe un caz real” trebuie să-ți spui că în realitate filmul e probabil foarte prost. Așa a fost recent Black Mass, cu Johnyy Depp, prezentat ca fiind transpunerea cinematografivă a unui caz, de asemenea real, de criminal psihopat american protejat de FBI, plus alte asemenea lucruri delicate, însă filmul e doar o melasă amorfă de mici orori în succesiune. Un film de o stupizenie absolută.

El Clan mai păcătuiește și prin estetism apăsat în unele detalii irelevante. De pildă, să luăm această secvență (plan-sequence) care deschide trailerul:

Secvența e splendidă, pentru că te aruncă în oroare prin șocul dintre atitudinea degajată, familială, a tuturor personajelor, prin felul în care e filmată printr-un traveling abil și foarte greu de realizat tehnic și prin faptul că reprezintă o introducere perfectă în ce va urma: vedem familia, personajele, tema, oroarea.

Surpriza vine însă când descoperi că scena a fost gândită special pentru trailer, în film ea intervine târziu și stârnește o senzație neplăcută de fabricare căznită, întrucât contrastează total, estetic, cu restul filmului.  Avem de fapt în film o singură altă scenă similară și care stârnește aceeași nedumerire estetică, spre sfârșit, tentativa de sinucidere a fiului Puccio, unde o secvență de asemenea nemontată, dintr-un singur plan-sequence, ni-l arată pe fiu cum se aruncă, cade cu încetinitorul și se chiftește pe pavaj, ca tu spectatorul să te întrebi cum a fost filmat așa ceva… însă efortul tehnic era inutil, căci rezultatul e total discordant vizual cu restul filmului.

La fel e neplăcută și o parte din banda sonoră, mai ales tot auzind noi niște piese de Kinks, grupul britanic astăzi relativ uitat, dar care era un rival al Beatles și Rolling Stones… Sigur că aceea este epoca prezentată pe ecran, dar nimic din ceea ce ascultă familia argentiniană respectivă nu ne spune că ei ar fi fost amatori de Kinks, grupul ce cânta în engleză despre realitățile din mahalalelei Londrei.

Pe scurt, în ciuda rolului de patriarh robotic înspăimântător al actorului Guillermo Francella filmul rămâne o reconstituire clinică a derivei acelei familii criminale, încheindu-se, ca și acel Black Mass similar cu jalnicul Johnny Depp de care am zis, cu o succesiune de cartoane scrise alb pe fond negru care ne informează ce s-a întâmplat cu personajele în viața reală și unde sunt ele azi.

Aici intervine eterna confuzie dintre realitatea din viață și realitatea de pe ecran. Faptul că un eveniment real e transpus pe ecran nu îi dă neapărat consistență cinematografică… și invers: faptul că universul din Star Wars, sau cel din Shining, sunt implauzibile în viața reală nu le înlătură cu nimic consistența convingătoare și coerența internă pe ecran.

304378

Arestarea adevăratului Puccio în 1985.
Despre un alt film argentinian unde violența este exploatată narativ și estetic și care a fost nominalizat anul trecut la Oscaruri:

Relatos Salvajes (2014) – răutate absolută și umor asocial

și

Black Mass (2015): un film de o stupizenie absolută, cu cel mai prost actor din Emisfera de Vest

From → Paraphernalia

One Comment
  1. alex permalink

    In lumina ultimelor realizări “artisitce” franţuzeşti vă recomand “călduros” să vizionaţi filmul “A brand new testament” (mda, este un film francez). Totul este politic corect. Printre altele, o femeie albă (C. Deneuve) eliberează o gorilă din cuşcă, renunţă la bărbatul ei caucazian şi ajunge să întreţină raporturi sexuale cu goriloiul (cumva ni se dă de înţeles că idila Merkel – masculul arab este ceea ce ar trebui să acceptăm fără crâcnire) iar finalul este apoteotic: dumnezeu (bărbat) este îmbarcat într-un avion spre Uzbekistan iar soaţa sa (un pic tâmpă dar mânată de intenţii admirabile) preia frâiele omenirii, colorând cerul în culori paradisiace. Cam aceasta este viitorul văzut prin prisma idiotului francez (să nu uităm că CEDO își are sediul la Strasbourg): femeia albă trebuie să aibă în pat o gorilă eliberată din cuşcă iar toate gospodinele trebuie să ajungă în funcţii de conducere de unde ne vor colora cerul în roz.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: