Skip to content

Mina în labirintul flasc…

April 2, 2016

 

image5

— Asta rămâne cu tine doar pentru bani, îmi zisese mama, când îi arătasem o poză cu Mina.

— Care bani, mama? am pufnit. Sunt pârlit ca-n ziua în care m-ai făcut.

— Asta rămâne cu tine pentru mai puțin decât crezi tu. Pentru mâncare.

Mânca mult, Mina, e drept, dar cum și bea bine descoperisem în ea o femeie care îmi ținea piept. Ba chiar mă controla, la fel de posesivă cu cotidianul meu pe cât era în amor. Subțire, cu șolduri cam late, sânii un pic căzuți, haine din acelea obscen de scumpe care imită ieftinul și un creier al cărui singur scop, odată ce te-a găsit, identificat, ștampilat și impregnat e să te morfolească reproșându-ți. — “Reproșându-ți ce?” întrebi naiv. — Ei bine: totul.

Totul. Mama mă avertizase. — “Asta rămâne cu tine pentru mai puțin decât crezi tu.” Doar că nu despre bani era vorba.

Plictisul unei asemenea femei este din vina ta. Nasul ei prea mare, țâțele căzute sunt pentru că nu i-a dat Dumnezeu un bărbat care s-o înțeleagă.

Tehnicile ei de supraviețuire afectivă depășesc de departe tot ce ai găsit tu vreodată în manualul torționarului. Dacă vă certați și ea își izbește fața în zid, făcând apoi gestul că și-ar smulge dinții din ură și suferință, iar telefonul sună, ea va răspunde pe un ton absolut banal, în vreme ce cu cealaltă mână ține cuțitul de bucătărie cu care pretinde că se apără de violența de care știe că nu ești capabil.

Puneam crizele ei de nervi pe seama apartamentului prea mic, cu ușa toaletei dând direct în dormitor. Intotdeauna m-au înspăimântat mațele, măruntaiele cu circuitul lor capricios și imprevizibil, imundul labirint flasc ce ne amintește zilnic inanitatea speranței într-un corp luminos și imperisabil. Iubind-o pe Mina, voiam să ignor totul despre mațele ei. Eu și Mina pretindem că nu defecăm. Nu avem mațe, suntem puri. Digestia noastră este perfectă, totală, solară, bucatele noastre (pe care ea le înghite în cantități prodigioase și care care par să i se evaporeze în interior) sunt doar soma și ambrozie.

Motiv pentru care suntem constipați în permanență. Nimic nu mă terorizează mai mult decât spaima de a bubui și pârâi odorant în camera de rezonanță a toaletei, slobozind mațele. Cum să lupți însă cu alchimia lor? Cu fierberile și înspăimântătoarele transmutări incontrolabile ce se petrec acolo? Cu mațele care corodează cuplul?

De multe ori, dimineața, zăceam, fiecare zidit în tăcerea lui febrilă, revoltați de prezența unui corp străin în pat, ceea ce făcea imposibilă evacuarea cu mare zgomot a otrăvii din burtă. Uneori Mina spunea: “mă doare stomacul”, dar, blocat de iresponsabilul idealism, nu pricepeam că ar fi vrut să mă vadă îmbrăcat, în pragul ușii, în drum după ziare, lăsând-o singură, în loc să o iau în brațe ca s-o consolez, înrăutățindu-i starea și convulsiile din pântec.

Dar nu, eu rămâneam și treceam la micul dejun. Oroarea de-a mânca dimineața, zâmbind fals, cu burta umflată de toate bunătățile din ajun, sfincterele întinse să se rupă. Ni s-a întâmplat să petrecem câte două, ba chiar trei, zile împreună în continuu, otrava din organism răspândindu-se în creier. Din când în când, câte unul din noi, pe rând, dispărea din apartament sub câte un pretext transparent și fugea la cea mai apropiată cafenea pentru a se goli în grabă.

Oroare și de a mânca seara știind că va trebui să ne culcăm cu burta plină, anticipând micul dejun. Odată, am slobozit o pârâitură în somn cu efect de ușurare atât de mare încât ne-am trezit amândoi, dar am rămas nemișcat, prefăcându-mă că dorm, știind din respirația ei că nici ea nu dormea și că inventa tehnici de concentrare pentru a uita ce auzise.

Secrețiile ei, în schimb, fermentau lăsând în aer un iz acrișor-lipicios pe care îl simțeam în apartament când mă întorceam și o găseam acolo, precum în acea seară în care mi-a anunțat că de la o vreme avea pe altcineva.

Începusem să-mi spun că ceva e în neregulă, de când remarcasem că nu-mi mai lua mâna să mi-o tragă spre urna ei dintre picioare. Sexul devenise rărit și tăcut, bifat în grabă. Nu mă mai mângâia, ci se lăsa călărită și frământată și zvârlită de colo-colo. Odată o și întrebasem: “cum poți să fii așa rece în pat?” ceea ce avusese darul de-a o enerva peste măsură.

De data asta însă mi-a spus plat, mirosind de parcă o linseseră căprioare în rut: “Cred că m-am îndrăgostit de altcineva”.

O priveam mut.

— Dacă nu mă mai iubești, du-te.

Atât a ieșit din mine. Și i-am mai zis:

— Nu rămâne cu mine doar pentru că nu te pricepi să fii singură.

— N-am zis că nu te mai iubesc. Lasă-mi timp.

— Dar mă iubești, da?

— Te rog, nu mă întreba lucruri de-astea, a spus cu o voce pierită. Nu-mi cere acum nimic. Lasă-mă să ies singură din asta. Poate că o fac doar pentru că știu că mi-ai cere să n-o fac.

— Ești cam întortocheată aici.

— Așa funcționez.

O priveam, burta strânsă de angoasă, negăsind nimic de zis.

— El mă înțelege.

— Te înțelege cum?

— Mă iubește așa cum sunt.

— Și cum ești?

— Asta tu trebuie să descoperi.

— Îți doresc să fi dat de unul care iubește fotbalul.

Pentru mine este insulta supremă.

— Du-te chiar acum la el, i-am răcnit. Cară-te. Mergi și trage-te cu el până nu mai poți și hotărăște-te. Ori eu ori el. Dacă vii înapoi la noapte, însemnă că ți-a ajuns și că rămâi cu mine. O să reparăm asta.

אאא

 

Dormeam când a intrat. Ora patru dimineața, iar ea se strecoară în pat fără să facă duș. Mirosul de stupru trece din porii ei într-ai mei. În lumina puțină îi văd fața transfigurată. O iau în brațe, dar rămâne rigidă. Ii iau mâna și i-o pun pe sexul meu umflat dureros. Și-o smulge ca friptă.

— Ce este? o smucesc iritat.

Ii apuc iar mâna flască, mi-o plesnesc pe piept și îi ordon:

— Hai, mângâie-mă.

Imi spune că o iau razna și îmi întoarce spatele.

— Ce ai? răcnesc. Nu mai vrei deloc cu mine?

— Ești dezgustător cu sexul mereu ridicat. Numai asta ai în cap.

— Dar tu?

— Eu ce? Vezi că nu-nțelegi nimic?

— Ce să înțeleg? Te pomenești că suferi!

— Sufăr, da, sufăr, cretinule.

Incepe să plângă:

— Peste ce imbecil am dat.

— Dar dacă nu pot nici să te mai ating, ce-mi mai rămâne?

— Vrei să spui ce ne mai rămâne, prostie umană.

— Ce-are corpul meu? Ce are? Nu mai pot așa. Am făcut labă toată ziua.

— Scârbosule.

— Mina, Mina, cum poți să spui că te dezgust? Nu mă mai vrei chiar deloc? Ce bine făceam dragoste.

— Nu mai știu, scâncește. E deja istorie trecută.

După ce plânge un pic, îmi spune calmă:

— Nu pot să revin acum la tine în întregime. Mi-ai reproșa prea mult tot ce îți fac.

— Ba nu, ba nu. Mi s-a șters deja discul dur. Ia să vedem, cine ești, domnișoară?

— Nu te cred, sună fals. Ar fi artificial.

— Mina, vino imediat înapoi la mine. O să uităm tot.

— Lasă-mi timp.

— Timp să ce?

— Timp să revin în ritmul meu. Vreau să fie decizia mea.

— Timp ca să te fuți cu ăla de să-ți sară ochii?

Mă îmbrac și mă culc pe jos ca să n-o mai ating.

Alunec în somn, dar mă trezește și mă cheamă în pat. Imi spune:

— Tensiunea asta e insuportabilă. Pe tine te vreau, dar lasă-mă să respir un pic.

— Mina, ce are corpul meu?

Se întoarce pe burtă.

— Hai, fă-mi un masaj.

— Pardon, nu sunt maseur de profesie. De ce nu mă mângâi tu? Pe ăla-l mângâi?

Țipă deodată:

— Pe el îl mângâi, da. Nu mă sufocă cu cereri permanente și smiorcăieli.

— Imbuibato, îi arunc. Burgheză îmbuibată. O curvă adevărată nu s-ar mândri că se trage cu alții, cum faci tu, râzgâiato.

— Ca să-l las, îmi spune, ar trebui să fiu singură o vreme. Poate doar câteva zile, dar să nu te văd nici pe tine. De ce nu pleci câteva zile?

Mă examinează.

— Nu, n-am să-l aduc aici, nu. Oricum, probabil că m-ai spiona.

— Bun, poate că-s gata să te las singură o vreme. Dar nu poți să-mi ceri asta pe-un ton mai afectuos? Arată măcar că înțelegi prin ce trec.

— Știu prin ce treci. Și eu trăiesc același lucru.

Țip la ea:

— Nu poate să fie același lucru. Tu ai măcar certitudinea totală că eu te iubesc.

— E o certitudine sufocantă.

Deodată mă reped la hainele ei, găsesc portofelul și smulg de acolo o poză a omului. O rup în bucățele și le presar peste ea, care mă privește calmă, goală, zebrată vinețiu de lumina filtrată a jaluzelelor.

— Ia zi, hai să vedem, ce te-atrage la slutul ăsta?

Se gândește, serioasă, boțindu-și fruntea.

— Ar fi un tată bun.

— Credeam că eu trebuia să fiu tatăl copiilor tăi.

— Tu nu vrei copii.

— Ce importanță? Nici tu nu vrei copii.

— Tocmai. Lasă-mă să fantasmez.

— Fantasmează asupra mea.

Incepe să râdă și asta mă scoate din minți.

— Deci n-ai curaj să spui că nu mă mai iubești?

— Atenție la nuanțe, mă corectează. Pe tine încă te iubesc, profund, dar m-am îndrăgostit de el.

— Aha, de-aia-l protejezi așa când vorbim despre el.

— Nu-l protejez. Mai degrabă te apăr pe tine de câte ori caută el să te vorbească de rău.

Acum ea țipă, urâtă deodată:

— Și ce crezi tu? Crezi că mi-e bine? Preoteasa amorului! Când sunt cu unul mă gândesc la celălalt. Nu mi-e bine deloc. Nu mă dau cu adevărat niciodată.

— Pardon, deocamdată te dai totuși mai mult lui.

— E doar fizic.

Scrâșnesc din dinți.

— Am poftă mai mult cu el pentru că el nu-i obsedat să facem amor tot timpul.

— Dar nici eu nu vreau, dumnezeule, să facem tot timpul. Măcar din când în când, dar să fie. Nu mă omoară că te fuți cu el, doar că nu mai vrei cu mine.

— Bravo. Cu cât îmi reproșezi mai mult, cu atât mai puțin o să facem.

— Dar ce-aștepți, femeie, ca să-l părăsești? Nu-ți dai seama că va trebui totuși să renunți la unul?

— Nu pot. Abia acum mă simt completă. Nu pot să vă pierd, vă completați.

— Aha !… Și înainte, când erai numai cu mine, erai incompletă?

Tace, figura suferindă.

— Nu mai știu. Uite, am plecat.

Am lăsat-o să-și strângă lucrurile în tăcere.

Când a terminat, a venit să mă sărute pe frunte, tristă, ofilită.

— Nici nu știu dacă am să rămân cu el, mi-a șoptit, însă e primul om care mi-a ghicit bulimia.

Ințepenit, mă holbam la ea tăcut și rigid. Ieșise deja, când încă îmi învârteam în creier ceea ce oroarea de mațe și natural mă împiedicase mereu să văd: Mina care, zi după zi, vărsa după fiecare masă căruțele de bucate mistuite doar pe jumătate, inversând traseul alchimiei intestinelor; pielița unsuroasă și transparentă pe care o vedeam mereu în toaletă, ca niște bale de melci în călduri și pe care o atribuiam faptului că intestinele ei ar fi fost poate uleiate; mirosul acrișor ce plutea uneori în apartament; dățile în care îi simțeam respirație ca de bețivă.

Dar el, omul ăla, cum a văzut, cum a priceput? A ascultat-o la ușa toaletei? A văzut-o vârându-și degetele în gât? A luat-o apoi în brațe ca s-o consoleze?

Am înhățat telefonul ca s-o sun pe Mina pe loc, să aflu, să nu mai sufăr atât, știind însă că ce-aveam să aud putea să-mi provoace o durere și mai mare.

A răspuns imediat. Nici unul din noi nu a spus un cuvânt.

I-am pronunțat numele.

— Mina…

Atât am putut să zic.

— Știu, mi-a șoptit prin pârâiturile străzii și o sirenă îndepărtată. Știu. Și eu pe tine. Acum însă sunt vindecată.

Advertisements

From → Paraphernalia

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: