image
.
Ce nu înțelege românul din filmele românești… este chiar natura lor.
Am putea numi atitudinea asta: arheomisie, sau, inversat, mizarhie (de la μῖσος « misos» și ἀρχή (arché) — început).
.
E vorba de o trădare nevolnică precum cea pe care o vedem în cupluri, când unul din cei doi se expune celuilalt din start, împins de amor, ca să vadă apoi că principiile și condițiile inițiale se întorc împotriva lui/ei. De pildă, te întâlnești cu cineva la o petrecere unde toată lumea bea (inclusiv tu), ca după primele zile să-i reproșezi omului că bea (adică exact ce forma șarmul inițial).
Sau: iubirea vieții tale îți destăinuie ce viață amoroasă a avut, iar tu ii dai în cap după aceea că a curvăsărit.
.
La fel e și cu publicul românesc al filmelor românești. Toată lumea știe din start că filmul va fi lent, cenușiu, cu dialoguri absurde, sunet direct, cameră tremurătoare și final sumbru, descurajant. Asta face șarmul și asta determină stilul “Noului Val” românesc. Pentru asta sunt cautate filmele românești la marile festivaluri și asta determină natura lor estetică (așa cum in cinematografia iraniană ai un minimalism narativ care curge cu umor prin plasa cenzurii mollahilor). Dacă scoți toate astea de acolo, nu mai ai un film românesc.
Toate astea sunt stabilite de la început și convenția este limpede: asta vei primi.
.
Da, dar cei afectați de arheomisie (sau, inversat, mizarhie) se plâng de exact ceea ce face natura filmelor românești: că filmul va fi lent, cenușiu, cu dialoguri absurde, sunet direct, cameră tremurătoare și final sumbru, descurajant.
.
Uitați-vă atunci, mizarhilor, în buclă la Tarantino, ba chiar plângeți-vă că femeile lui Picasso cu ambii ochi pe-o parte sunt nerealiste și aduc cu pisici strivite (ba chiar și tenul de aceeași culoare).
.

Din ce constă Noul Val: hieroglife, camee și ideograme filmate

Acum, iată câteva elemente ale acestui cinema obsesional:

Mai întâi, am să sar din start peste școala veche a lui Pintilie, care e o categorie aparte, sau peste filme de mult depășite și social și estetic, precum Filantropica lui Caranfil, film pe care personal îl consider de nevăzut. In prima scenă din Filantropica, Mircea Diaconu e cu nevasta la restaurant și nu are cu ce plăti. Joc prost, lemnos, caricatural. N-am putut să văd filmul ăla nici atunci, când a ieșit. Acum e imposibil.

Diaconu e acolo ca în viață. Când îi spune chelnerului că n-are bani, el e ca în realitate, când se plângea că nu-i ajunge salariul de senator, fără expresie, monoton, demonstrativ moale, tern. Pe măsura nației care l-a decretat actor, el joacă la fel de prost și de o parte și de alta a ecranului.

Nu voi vorbi nici despre meteoriți atipici precum Aferim al lui Radu Jude (nu pot, pentru că am lucrat un pic la dialogurile din Aferim în faza finală). Voi vorbi un pic despre triada Cristi Puiu – Porumboiu – Mungiu.

Primii doi sunt preferații mei, pentru că sunt riguroși în obsesia lor filmată. In ciuda a ceea ce se crede, nu vom găsi în Moartea domnului Lăzărescu, Aurora, Sieranevada (Cristi Puiu) sau in Polițist, adjectiv al lui Porumboiu vreun element inutil. Cei doi, Puiu și Porumboiu, nu introduc scene inutile și nu plantează obiecte de decor ce nu vor fi folosite mai târziu. In schimb, Mungiu e delăsător. 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de pildă, e plin de scene rău croite și detalii inutile.

Nu doar că este total neverosimil ca acel măcelar specialist în avorturi să fi poftit să violeze ambele fete, inclusiv gravida (lehuza, mă rog), ba chiar trecem și peste planul/secvența de o lungime inutilă cu fetusul pe podea in prim plan, dar la un moment dat, sosit in camera de hotel, cât dl. Bebe-avortorul o viola pe una, celaltă fată, gravida, îi caută în sac și scoate un cuțitoi de măcelărie…

Un prop, așa se numește în scenariu un asemenea cuțitoi de casap. E vorba de un obiect care e bine plantat în scenariu, spectatorul știind că acel obict/unealtă/sculă va folosi mai târziu. Domnul Bebe le va hăcui cu cuțitul respectiv, sau fetele îl vor căsăpi pe el cu imundul iatagan.

Așa e în scenarii: dacă în scena inițială personajul trage la țintă cu arcul, acel har de arcaș îi va servi in timpul filmului ca să scape dintr-o belea. Dacă nu – mai bine scoți arcul și îl faci pe personaj să privească în gol in prima scenă (cum ar face Cristi Puiu). La Mungiu avem însă, in 4-3-2, un arc inutil, acel cuțitoi scos temător din geanta măcelarului de fata gravidă, care cuțit dispare apoi din film și din narațiunea vizuală. Poate părea un detaliu, însă asemenea detalii strică un film.

Nimic din toate astea la Cristiu Puiu sau la Porumboiu, unde scenele se succed cenușiu, dar fără detalii nefolositoare. Ba chiar – Cristi Puiu își oferă riscul de a planta aluzii de înțeles doar inițiaților. Astfel, în prelungirea ipohondriei care impregnează Moartea domnului Lăzărescu, în Aurora avem o scenă tulburătoare pe care puțini spectatori o vor fi înțeles, dar care are o mare importanță în economia scenariului: personajul (viitorul asasin, jucat tot de Cristi Puiu) face un lung duș, după ce a luat hotărârea de a-și asasina nevasta. In timpul acelui lung duș, care pare incă o scenă inutilă, precum mâncatul supei în tăcere în Noul Val cinematografic românesc, personajul duce mâna la spate, chincit sub duș, și stă un lung moment așa, cu mâna sub fese, șiroind de apă.

Nu e greu de bănuit ce face: își vâră două degete in rectum pentru a verifica dacă nu cumva, în sfârșit, are un cancer acolo. Un asasin ipohondru. Lumea din Aurora o prelungește pe cea din Moartea domnului Lăzărescu, iar Cristi Puiu a făcut foarte bine de a juca chiar el rolul acelui asasin potențial, vid moral și obsedat de boală. Cele două degete nevăzute din rectum, în Aurora, au un rol major, chiar dacă nu sunt ințelese de majoritatea spectatorilor, spre deosebire de cuțitoiul inutil al lui Mungiu din 4-3-2.

Așa încât, e vorba în Noul Val românesc, de o succesiune de hieroglife, camee și ideograme filmate, nu doar de o narațiune șocantă sau plictisitoare, sau care, cum e argumentul auzit zilnic: — “Prea seamănă cu cotidianul nostru ca să mă facă să merg să le văd la cinema.”
—————

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat și

“Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/