Skip to content

The Beatles : Eight Days A Week – The Touring Years (2016)

October 9, 2016

Foarte frumos, epurat si linear e filmul ăsta documentar al lui Ron Howard despre perioada de concerte a Beatles-ilor: 1962-1965. Dupa 1966 Beatles nu au mai concertat si au făcut doar albume de studio, pana la ruptură.

Cu alură nepretentioasă, Eight Days a Week ne ajută sa înțelegem un uriaș fenomen cultural: nu doar primul supergrup din istorie (pescuiți intr-o crâșmă din Liverpool si continuând sa vorbească cu accent provincial si dupa aceea), dar pricepem isteria culturii de masă generată de idolii pop, istoria primilor oameni care au umplut un stadion pentru un concert rock (56.000 de bilete pe Shea Stadium in New York in 1965).

Cum să explici azi, asadar, isteria accelor ani generata de o muzică pentru adolescenți? Fete care leșinau pe stadion, mii de polițiști, amenințări serioase cu moartea in SUA după ce Lennon a spus într-un interviu ca “Beatles sunt mai populari ca Isus Hristos”.

Cum? Cand ii vezi in concert, in imaginile splendid restaurate in HD (de studioul Abbey Road, desigur), asa in costume si cravată, cu tunsorile alea breton, te intrebi ce se întâmpla acolo. Beatles făceau inițial un soi de rock-and-roll British prin crâșme din Liverpool. Rock-and-roll cu versuri aiurea. Nimic de-a face cu blues-ul sofisticat si veninos al rivalilor lor Rolling Stones. Nimic sexual sau violent in piesele Beatles, iarăși spre deosebire de Stones.

Da, dar Beatles au strâns in ei, prin miracol si fler, aspirațiile generației de baby-boomers de după război, cei care ne guvernează si astăzi. E mai ușor sa te identifici cu Beatles, care n-au nimic politic, decât cu un Bob Dylan amestecat in tot felul de cauze sociale sau cu Rolling Stones, băgați in droguri pe față, ba care chiar faceau apologia drogurilor de tot felul.

Beatles n-au deranjat niciodată pe nimeni. Puțin androgini – ei nu speriau fetele ca masculii brutali de la Rolling Stones. Beatles veneau cu o creativitate și un umor apolitic si social liniștitoare.

Filmul e apologetic, cu interviuri foarte conventionale cu supravietuitorii din Fabulous four, Sir Paul si Ringo Starr, dar si cu celebritati care au crescut pe muzia lor si au fost la concerte, precum Sigourney Weaver sau Whoopi Goldberg, dar are cateva merite arhivistice. Nu doar ca se incheie cu o jumatate de ora solida din concertul de pe Shea Stadium in New York in 1965, dominat de frumoasa prezenta a lui John Lennon care se amuza nespus, dar pune in lumina figura nedrept uitata a lui Brian Epstein, managerul de geniu al grupului, fara de care ei ar fi ramas sa cante prin crasme in Liverpool. Omul care ii supraveghea indeaproape si le impunea un orar de lucru zilnic strict, ca la birou, de la 10 am la 6 pm, un single la fiecare trei luni.

Dupa ce au incheiat definitiv concertele a urmat socul planetar cu Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club… pe coperta caruia figura si sinistrul satanist Aleister Crowley.

Cf. si, la un alt nivel, minunatul si oscarizatul:

Amy (2015): — I cheated myself

://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/

Advertisements

From → Paraphernalia

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: