Skip to content

Oasis: Supersonic (2016): despre un fenomen irepetabil azi, în era internetului

November 1, 2016

hqdefault

Oasis: Supersonic (2016) 
Documentar de Mat Whitecross

In doi ani si jumătate, doi frați din Manchester, cu caracter infect, ego clinic și muzică banală au ajuns să țină concerte in fața a câte 200.000 oameni. De patru ori mai mult decât strângeau într-un concert Beatles la apogeul carierei lor de concerte.

La unul din concertele Oasis, 4% din populația Marii Britanii căuta să cumpere bilete, mai mult ca la o revoluție, iar grupul a trebuit dus cu elicopterul pe scenă.

Acum 20 de ani, Oasis devenise cel mai mare grup pop de pe planetă, în momentul în care se credea că fenomenul megastarurilor luase sfârșit. Uriașa construcție muzicalo-financiară ridicată în jurul lor a luat sfârșit din cauza relației schizoide dintre cei doi frați Gallagher, care nu-și mai vorbesc din 2009 (Noel și Liam, Cain și Abel, au refuzat, de altfel, să apară împreună în acest film documentar, unde sunt intervievați separat și doar audio, ceea ce creează un efect straniu, de detașare, pentru spectator). Cauzele fenomenului Oasis meritau însă studiate. Cum a putut o asemenea muzică banală și repetitivă, un post-punk mai plicticos chiar și decât lălăielile lui Bono și U2, să atingă atunci un asemenea statut mitologic?

Ultimul mega-grup din istorie, ieșit din provincie, de la Manchester (așa cum Beatles veniseră din Liverpool) a apărut ca un asteroid în momentul în care Anglia tocmai scăpase de Thatcher. Muzică simplă, repetitivă, versuri ieșite din popor, să înțeleagă toți bețivii și șomerii și curvele. Ultimul grup punk, de altfel, căci asta era muzica lor, un punk frumos și viclean împachetat și bine mixat, ceea ce nu apare pe scenă.

Au apărut cu single-ul Supersonic (She done it with a doctor/On a helicopter/she sniffin’ in a tissue/Sellin’ the Big Issue), urmat de albumul Definitely Maybe (1994).

Era Anglia de după Thatcher a lui Tony Blair, Anglia năucită optimist, privatizând serviciile sociale, intervenind în Irak, promițând o nouă cale, mincionoasă, cea a stângii liberale.

Oasis au apărut ca noii Beatles, noii Rolling Stones, working class heroes. In acel moment, până și muzica protestatară devenise convențională. E comică secvența filmată din documentar în care Noel și Liam aruncă spre cameră, într-unul din rarele momente când nu se scuipau, că vor să-i fută pe alde Phil Collins și Sting, burghezi împuțiți.

Droguri, distrugere de mobilă în hotel, caracter infect, limbă simplă, vorbindu-le fetelor în dialect, arătând degetul mijlociu Londrei arogante și lumii întregi.

Pe un montaj psihedelic, filmul ne arată un fenomen socio-cultural irepetabil. Oasis au fost ceea ce au fost nu pentru că erau cei mai buni, sau cei mai inteligenți, sau cei mai creativi din istoria rock-ului. Ei au fost doar ultimul mega-grup de dinaintea Internetului, din vremea cand fanii încă cumpărau discuri și stăteau la coadă să-și vadă idolii, sniffând și bând în timpul ăsta, dar socializând, nu acasă pe internet, în singurătate depresivă.

Și America a avut echivalentul lui Oasis: Nirvana. O prelungire neașteptată a fenomenului a mai fost și Amy Winehouse, o tragică Billie Holiday a zilelor noastre, despre care am mai scris aici.

Succesul acestora e efectul anilor 1990, când te-ai născut tu, cititorule trist. Nu exista YouTube pe atunci, nu se copia gratis de pe torrenți și torrente, nu se asculta muzică comprimată în mp3.

Fenomen absolut irepetabil astăzi, Oasis, cu muzica lor monotonă, produsă de mixaj, versuri neinteresante și caractere execrabile ne arată ce putea face marketingul înaintea erei internetului, eră a inocenței și comunicării reale. Astăzi, înecați în gratuitate, nivelare și furt electronic, lumea în mod paradoxal nu mai comunică real, iar muzica ne e la fel de comprimată și neautentică precum ne e sufletul arțăgos și temător.

———————-

Despre degradarea socială a Angliei cf. și:

Eu, Daniel Blake (Ken Loach, 2016): filmul unei Anglii în totală descompunere

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/10/30/eu-daniel-blake-ken-loach-2016-filmul-unei-anglii-in-totala-descompunere/

The Beatles : Eight Days A Week – The Touring Years (2016)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/10/09/the-beatles-eight-days-a-week-the-touring-years-2016/

Amy (2015): — I cheated myself

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/

Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/

și

Thatcher – inamica liberalismului politic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/

From → Paraphernalia

One Comment
  1. alex permalink

    Corect spus în mare parte. În afară de Wonderwall nu suntem capabili să fredonăm altceva scos de Oasis iar la U2 altceva în afară de One. Nirvana parcă a mai scos un chelcheşoz în plus faţă de Oasis deci nu le putem echivala iar partea de final a postării (cea cu comunicarea reală, suflete arţăgoase şi temătoare ….. bullshiturile lui tataie Dan Alexe) este exact copita pe care o aşteptam să răstoarne găleata cu lapte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: