Skip to content

Tristețe în metrou

December 3, 2016

tumblr_nrhxmb405i1uagsoeo1_500

E fascinant metroul, mai ales stația aia în care s-au aruncat în aer cretinii lui Allah în primăvară. Aveau câte un rucsac cu explozibili, cuie și rulmenți, iar eu nu stau niciodată în picioare lîngă un imbecil cu rucsac.Nesimțitul (nesimțita) cu rucsac e acea specie subumană care în metrou urcă lângă tine cu un rucsac supradimensionat în spate, cu care face vid împrejur și pe care cu nici un chip nu l-ar da jos ca să-l țină între picioare.

Nesimțitul cu rucsac ocupă trei sau patru locuri în mijlocul gloatei înghesuite isteric, căci el în general tremură, sau mormăie singur, sau se răsucește și te izbește cu cocoașa.

In sac are, evident, doar tâmpenii, o sobă de camping, copii morți, idoli uitați. Bombe.

Nu-i trebuia lui rucsac în transport public, îl folosește doar ca substitut de personalitate.

Tare e trist în metrou. O vezi pe-asta obosită, scofâlcită, o carte ponosită pe jeans rupți în genunchi, bascheți murdărei, cearcăne, citește fără grație, sacul de supermarket între picioare, cu praz, detergent și gâtul unei sticle de vin.

Mâini frumoase, dar cu unghii neîngrijite. Mâini mari, nehotărîte.

In garsonieră, canapeaua scârțâie cand faceți amor, iar ea te roagă să miști încet, că aud vecinii.

Insă pe peron dai de tristeața cea mai profundă și autentică.

I-am văzut pe-ăștia despărțindu-se pe peronul care fusese acum câteva luni presărat cu bucăți de mădulare și mațe. După ce au coborât, tăcuți, cu fețele închise, au rămas un timp față în față privind oblic în direcții opuse.

Aceeași vârstă, ceva sub 30. El – pistruiat, cu o barbă lungă, aproape roșiatică. Ea – fină, subțire, elegantă, cu fustă și ciorapi negri sfâșiați, cu cearcăne și părul încă un pic încâlcit de la o noapte de terfeleală tristă și icnită, cum e amorul prelungit fără chef înainte de despărțire.

Ea l-a mângâiat pe obraz și i-a șoptit ceva, aproape matern.

Și-au întors spatele și au pornit în direcții opuse, iar din punctul meu de observație din vârful rampei i-am putut urmări o vreme, alternativ.

El se îndepărta cu ochii în pământ, buzele strânse, pași din ce în ce mai rapizi și umeri căzuți care păreau că se strâng înăuntru. Nu i-am văzut lacrimile.

Ea mergea mai întâi rigid, nenatural, însă în câteva clipe s-a petrecut o transformare aproape imperceptibilă, dar radicală. Fața a părut să i se ilumineze deodată din interior, spatele i s-a îndreptat, mersul i-a devenit zvelt și calm. A scuturat ușor din umeri. Era altă persoană.

Fără nici un regret.

Disperarea trăiește în metrou.

From → Paraphernalia

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: