Skip to content

Pantere Parfumate. Cap. II: Un acoperiș la Moscova

December 5, 2016

makarov-gun-shop-cartridges

Rezumatul capitolului I:

(Naratorul se află încolțit la Moscova, unde venise să facă un film documentar pe urmele lui Alexandre Dumas, în vreme ce iubita lui se terfelește cu alții la București.)

Pantere Parfumate. Cap. II: Un acoperiș la Moscova

— O să mergem să recuperăm niște bani de la unul, mi-a aruncat serrios Ali, cu un ton care arăta că decisese pentru mine.

O clipă am înghețat. Cum să merg cu gangsteri ceceni la smuls unghii sau și mai rău?

Krîșa, “acoperiș” se numește meseria lor. Altfel zis: asigură (sau mai degrabă impun) ”protecție”, recuperează datorii, sau împing nebănuitori și imprudenți să facă datorii. Cine are o krîșa, un “acoperiș”, o protecție oferită de ceceni se află mai în siguranță decă dacă stă sub acoperiș cu ucrainenii, ingușii, rușii din Sonțevo sau, Doamne ferește, armenii.

— Am să pot filma? am întrebat.

Ali a izbucnit în râs și m-a amenințat cu degetul.

Veniseră cu noi Ruslan, Ramzan și Salman. Primii doi – veri, membri ai clanului lui Ali (teip se numește un clan cecen); Salman era un foarte bun prieten al lor din același sat, însă dintr-un clan mai mic. Veneau cu toții din Makhketîî, satul cecen de la munte în care orice rus știe că se petrece prima parte a înfiorătorului roman al lui Tolstoi Hagi Murat.

In Hagi Murat al lui Tolstoi (de la numele personajului istoric, răzvrătitul cecen din timpul cuceririi ruse a Caucazului), roman care descrie dementele distrugeri la care se dădeau rușii sub comanda psihopatului vice-rege Iermolov, lucruri la care Tolstoi a asistat si care l-au dezgustat profund, în roman așadar personajul Sado se întoarce în satul său, pe care îl găsește distrus.

Cu precizie jurnalistică, Tolstoi descrie ruinele, morții mutilați (propriul fiu al lui Sado) și cum rușii întinaseră fântâna și moscheea, pentru a nu mai putea fi folosite (aici pudicul Tolstoi nu dă detalii, spune doar: Фонтан был загажен)…

După care are această tulburătoare imagine, acolo în satul Makhketîî :

“Nimeni nu pomenea vreo ură pentru ruși. Ceea ce simțeau cecenii, de la cel mai tânăr la cei bătrâni, era mai puternic decât ura. Nu putea fi ură, pentru că ei nu priveau javrele de ruși ca pe niște oameni, ci era un amestec de scârbă, dispreț și nedumerire în fața smintitei violențe a acelor făpturi, așa încât dorința de a le extermina, precum dorința de a extermina șobolani, păianjeni veninoși sau lupi, le venea cecenilor natural, ca instinctul de conservare…”

Îl cunoscusem pe Salman după Ali, la capătul aventurii de la Groznîi cu răposatul Gamsahurdia. Eram la aeroportul redeschis, așteptând să-mi vină rândul la vamă pentru zborul de Moscova, când Salman s-a apropiat, tânăr și zâmbitor și plesnind de prietenie naivă.

— Stimate domn cu nobilă alură străină, mi-a spus pe un ton coborât, vom lua împreună același avion.

Cum căutam să protestez, nedumerit, m-a oprit cu un gest.

— Avem un singur avion astăzi, cel de Moscova. Sunt chemat acolo ca să repar un acoperiș.

Nu am înțeles atunci foarte abine aluzia la acoperiș, dar l-am îndemnat că continue.

— A urca aici în avion nu este o problemă pentru mine, vameșii sunt toți tovarășii mei de joacă din sat, al-hamdu-l-Illah, dar în Moscova sunt foarte mulți dușmănoși în uniformă la aeroport. Cum Creatorul nu mi-a dat un ten delicat ca al dumneavoastră, ci m-a înzestrat cu o epidermă de culoarea măslinei trecute, aș putea paria cu dumneavostră (dar n-o s-o facem, pentru că aș câștiga automat) că voi fi oprit fără menajamente și maltratat rectal în căutarea unor presupuse medicamente psihotrope, pe care de altfel nu le consum, sau pentru ipotetice fișicuri de monedă forte. Dumneavoastră însă veți trece cu fruntea sus, nestingherit de secăturile de vameși, și nădăjduiesc că mă veți aștepta la chioșcul de samagon și alcool de contrabandă din fața aeroportului pentru a-mi înapoia această prețioasă unealtă a călătorului.

Privindu-mă în ochi, mi-a depus între mâinile pe care mi le frângeam de angoasă ceea ce am simțit de îndată că e un revolver masiv, greu și doar parțial rece, întrucât cel pe care să aflu că îl cheamă Salman îl strânsese până atunci cu tandrețe sub haină, în ascunzătoarea naturală a subsuorii stângi.

— Știți bine că în rasismul lor rău formulat rușii ne spun nouă, caucazienilor, „negri“, sau funduri negre (de la черная жопа, „cur negru“).

Acum, iubite cititorule, cum ar fi spus Alexandre Dumas, în acea vreme nu se instalaseră încă peste tot perfidele porticuri electrice, în stare astăzi să sune și de la un banal piercing, sau de la metalele grele conținute în somonul și tonul din sushi consumate de tine în ajun, așa încât nu acea grijă a piuitului metalic mă paralizase, cât faptul că, sigur de el, Salman mă bătuse ușor și drăgălaș peste obraz, cu tandrețe frățească, piruetase și pornise spre punctul de control, prin care a trecut fără să arate nimic, făcând cu mâna spre vameșii și milițienii ceceni ce încă mai purtau uniforme sovietice.

In avion nu mai era loc, mulți oameni stăteau în picioare, ținându-se de cutiile pentru bagaje de deasupra celor așezați, cutii fără capac.

Pe sub scaune fugeau multe găini. Salman a rugat foarte politicos, în cecenă, limbă pe care atunci o ignoram cu desăvârșire, un bărbat relativ tânăr să se ridice pentru a da locul domnului străin, ceea ce vlăjganul a făcut pe loc, aparent scuzându-se. Salman a repetat manevra obținând și el un loc cu câteva rânduri în spatele meu, unde s-a așezat cu o socotitoare cu baterii mare cât o foaie A4 pe care a început să bată rapid tot felul de daraveri cifrate, neoprindu-se nici măcar când un grup de milițieni ceceni au intrat în avion să-i smulgă afară pe toți cei care stăteau în picioare.

— Dar ce vină avem că au vândut mai multe bilete decât locuri? a răcnit, ținându-se de scaune, o bătrână rusoaică.

— Ai alt avion mâine, i-a aruncat calm, netulburat, unul din milițieni în vreme ce o trăgea afară.

A urcat apoi înapoi fără chipiu, întrebând împrejur care-s găinile bătrânei și le-a cules pe cele indicate, ajutat de pilot, care se clătina, cam stacojiu.

Scaunul meu nu avea centură. Am șezut înțepenit tot drumul, în vreme ce avionul pârâia și se scutura, abia îndrăznind să privesc în jos spre piscurile Caucazului care păreau un morman de sticle sparte și îmbrumate. Am rămas îmbrăcat tot drumul, încălzind greul pistol Makarov în buzunarul interior al hainei.

La Moscova am căutat strategic să ies printre primii, tremurând și dezinvolt, rugându-mă să nu fiu întrebat la punctul de control de unde vin.

Am trecut și, întorcându-mă, am văzut cum atunci când Salman s-a apropiat de cabină zâmbind calm, cu pașaportul în mână, trei militari au ieșit din neant și i-au făcut semn să-i urmeze.

In fața aeroportului, m-am oprit la ghereta de alcool și am cerut tremurând o vodka Jirinovski. Femeia mi-a pus sticla în față și mi-a explicat că se dă la centimetru.

Coborâsem la jumătatea sticlei și mă mai calmasem, când a apărut Salman. Mi s-a părut că se ținea de o coastă, dar deodată și-a îndreptat spatele și a venit întins spre mine. Ușurat, am vârât mâna în haină și i-am întins pistolul.

L-a înhățat expert și cu un gest scurt a scos încărcătorul, verificând dintr-o singură privire că toate gloanțele sunt la locul lor. Abia atunci am înțeles că pistolul mai era și încărcat.

M-a privit fără să-și schimbe zâmbetul:

— Altă dată să fii atent în buzunar. Ai făcut tot zborul cu siguranța scoasă.

Iar în vreme ce ne îndreptam spre parking mi-a mai spus:

Maladeț. De acum înainte eu voi fi acoperișul tău.

Aveam însă acum două acoperișuri, și pe Ali și pe Salman, iar când ambele merg în expediție și te invită să observi cum se recuperează datoriile, o asemenea generoasă invitație nu se refuză.

Când m-am întâlnit cu ei, la picioarele blocului datornicului, în cartierul Sonțevo, am fost surprins să văd cât de eleganți erau. Când merg la recuperat datorii, cecenii se îmbracă în costum, cu cravată, pălării negre, ba chiar Salman purta și niște mănuși din piele fină. Se parfumaseră insuportabil.

— Tu ai să suni la ușă, mi-a spus ferm Ali. Pe tine nu te cunoaște, iar la cât e de prost o să deschidă.

Pierit, cu umerii strânși în fața ușii blindate, fixam vizorul supradimensionat care se ițea în mijlocul unei guri de leu din bronz aurit.

Ali, Ruslan, Ramzan și Salman s-au lipit de perete, câte doi de fiecare parte a ușii. Am sunat.

Am auzit lipăit de papuci și foșnet. Au urmat câteva momente, timp în care un ochi pitit, pe care-l ghiceam mărit de vizor, îmi examina figura inocentă de străin. Ușa s-a întredeschis pe o mutră de brută ostilă și stacojie, în halat de pluș imitație Astrahan.

A vî kto? a mormăit, moment în care Salman a trimis un picior puternic în ușă, făcând-o să-l izbească pe gealat în plină frunte.

A dat înapoi, amețit, scuturându-se, moment în care cvartetul de costume a pășit înăuntru, alunecând calmi și plasându-se în puncte strategice.

După un moment decent de tăcere, Ali a întrebat politicos:

— Putem discuta undeva?

Tremurând, bruta în halat a indicat niște fotolii noi, imitație Empire, cu spătare mozaicate.

Ali s-a așezat, indicându-i monstrului tremurător scaunul din fața lui.

Acum, un cecen în costum, plecat să recupereze o datorie, face întotdeauna când se așează gestul de a mătura cu dosul mâinii un fir de praf imaginar de pe fotoliu, chiar dacă acesta abia a fost scos din husă. Nu te așezi oricum când ai demnitate.

S-au așezat față în față. Animalul în halat tremura vizibil.

Noi ceilalți patru rămăseserăm în picioare. Am examinat loftul. Hoțul cumpărase circular toate cele patru apartamente ale etajului, spărsese zidurile dintre ele și avea acum un aprtament circular, cu privire splendidă spre marea de blocuri comuniste din Sonțevo. A vorbi de prost gust în decorație ar fi inutil. Ajunge să spunem că instalase un bar american cu scaune foarte înalte și că, atunci când am încercat să mă cocoț pe unul din scaune, am lovit cu capul în tavan. Blocurile comuniste nu fuseseră contruite pentru a găzdui un bar american.

Ali a început prezentările.

— Eu sunt Ali Aslambekov. Din Makhketîî, a adăugat pronunțând numele oribil al satului lor insistând pe asprul sunet frecat din gât pe care convențional îl transcriem -kh-.

Cecena posedă patru feluri de H, pe care și fetițele le pronunță pe o scară ascendentă a monstruozității sonore.

— Acesta este vărul meu Ramzan Aslambekov, a urmat Ali. Din Makhketîî, a adăugat hârâind.

Ramzan s-a înclinat tăcut, cu brațele la piept.

— Apoi acesta e vărul nostru comun Ruslan Aslambekov, iar dincolo îl aveți pe Salman Temirhan… din Makhketîî.

Salman i-a zâmbit suav omului, iar zâmbetul său blând sub ochii goi de orice sentiment avea ceva atât de insuportabil încât nenorocitul a început să se bâțâie pe scaun.

Pe mine Ali m-a exclus de la prezentări. Privind fix captivul, a urmat…

— Ii datorați lui (aici n-am priceput numele creditorului ofensat, căci pronunțat prea șerpește) o jumătate de milion de ruble.

— Plătesc mâine! a izbucnit scuipând de frică, cu ceva bale, nefericitul al cărui halat se desfăcuse.

Ali s-a ridicat și și-a tras în jos, întinzându-le, poalele sacoului.

— Plătiți mâine, așadar. Vă mulțumim, a pronunțat grav.

In vreme ce ieșeam, Salman s-a oprit o clipă și i-a dat o pălmuță blândă grasului, aproape o mângâiere, cum îmi făcuse și mie la aeroport, gest care l-a făcut pe nefericit să înceapă să bocească în hohote, scuturându-se, cu halatul deschis, fără să se șteargă.

Jos în stradă, Ali mi-a zis:

— Vezi? In 90 % din cazuri e tot ce avem de făcut.

N-am întrebat ce se întâmplă în zecimea rămasă.

(VA URMA)

Cf. cap. I :

Dumas în Caucaz. Cap. I: Dinți de aur și pantere parfumate

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/27/dumas-in-caucaz-cap-i-dinti-de-aur-si-pantere-parfumate/

From → Paraphernalia

4 Comments
  1. Alex permalink

    Dacă este adevărată povestirea este foarte tare.

  2. Marin permalink

    „…mi-a depus între mâinile pe care mi le frângeam de angoasă ceea ce am simțit de îndată că e un revolver masiv, greu și doar parțial rece”

    „Am rămas îmbrăcat tot drumul, încălzind greul pistol Makarov în buzunarul interior al hainei.”

    N-am putut să nu remarc că Makarov e pistol cu magazie, pe când revolverul are un butoiaș cu cartușe. E o distincție semnificativă când vine vorba de pistoale, care mie mi-a agățat puțin ochiul, recunosc, – sau să fie neștiința naratorului la mijloc?

Trackbacks & Pingbacks

  1. Pantere parfumate, cap. X: O partidă de skanderbeg în Groznîi | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: