Skip to content

Pantere parfumate, cap. X: O partidă de skanderbeg în Groznîi

December 12, 2016

172049_185735768126936_1639708_o

Rezumatul capitolului precedent:

(Naratorul, ajuns în Rusia pentru a face un film documentar pe urmele lui Alexandre Dumas prin Caucaz, pleacă în Cecenia cu iubita lui Eva și cu îndrăgitul cvartet de Ceceni din Makhketî: Ali Golden Teeth, Salman, Ruslan și Ramzan.)

 

Cunosc bine efectul de sfârșeală al beției cu vodcă. Vodca, dacă e de calitate, nu dă durere de cap, ci o stare de epuizare. Nimic de-a face cu atrocele absint sau cu whisky-ul prost. Bând, îi explicasem Evei că din Groznîi aveam să urcăm spre Makhketî, satul clanului protectorilor noștri, făcând să treacă prin fața ochilor ei uluitoarele imagini din Apollonius din Tyana al lui Philostrat: păroșii oameni-maimuță ce se hranesc cu hãlci de carne de leu; păsările-șopârle fãrã pene, vazute pe înaltele platouri ale Caucazului, care au aripi cu degete, prinse de coaste printr-o membrană roşieticã, ori dragonii cu spinarea zimțuita ca dintii unui fierăstrău, dintre care unii (cei de câmpie, spune Apollonius, cei mai periculoşi) ating marimea unui elefant. Pe aceștia îi ucid localnicii in somn pentru a extrage din capul lor o piatră cu virtuți miraculoase.

— Poate că Apollonius văzuse ultimii dinozauri, a râs Eva.

 

In Groznîi, înainte de a ne îmbarca pentru a urca muntele până la Makhketî, am mers să mâncăm și să bem, știind că drumul va lua o bună parte din noapte. Restaurantul era un simplu apartament la parterul unui bloc, fără firmă, fără nume pe ușă.

L-am auzit pe Ali comandând araq, nume generic pentru alcoolul tare, pentru vodcă. O femeie îmbrobodită ne-a adus tăcută vodca în câteva ceainice și ne-a împărțit câte o ceașcă pentru ceai goalã în care am vărsat vodca din ceainic, prefăcându-ne că sorbim. Salman și-a dat peste cap ceașca și și-a turnat de îndată alta. Cum el avea să conducă pe drumurile de munte, avea nevoie să se încălzească, toamna fiind timpurie.

Femeia ne-a adus antreurile fumegânde, lăsând impresia, dacă cineva ar fi privit din prag, că aburii ar ieși din ceainicul cu vodcă.

Hinkali, i-am explicat Evei. Dumplings cu carne de oaie. Colțunași, o delicatesã pan-caucazianã.

Eva a înhățat un hinkali fumegând, ținându-l delicat de codița răsucită și puțin uscată, l-a testat cu limba ca să nu se frigă și și l-a vârât tot în gură.

— Nu așa, i-am spus. Codița nu se mănâncă, toată arta e să fierbi hinkali astfel încât codița răsucită să rămână uscată, ca să ai de ce apuca. Uite cum:

I-am arătat, mușcând colțunașul până la codiță și depunând-o pe aceasta delicat pe marginea farfuriei. Tocmai atunci, Salman s-a aplecat și, culegând doi hinkali, și i-a vârât în întregime în gură, clefăind zgomotos, după care ne-a mai turnat vodcă. Eva mi-a aruncat o privire furioasă, după care a tăcut îmbufnată, bând și ea vodcă, până când Salman mi-a aruncat:

— Hai să facem un skanderbeg, dacă tot te-ai lăudat că ești bun.

Ali, Ruslan și Ramzan au aplaudat zgomotos și au curățat centrul mesei, în care Salman și-a proptit cotul, cu palma întredeschisă, fixându-mă drept în ochi, rânjind.

La skanderbeg totul e să știi să-ți blochezi încheietura mâinii. Trucul este, evident, ca brațul tău și cel al adversarului să fie pe aceeași linie imaginară, să nu-i lași nici un milimetru în dreapta sau în stânga, altfel își va folosi brațul, și prin el tot trupul, ca pe o pârghie necinstită, strivindu-te pe masă în puține secunde. Salman a căutat să aibă un centimetru bun spre stânga mea, dar i-am corectat poziția brațului înainte de a începe, ceea ce a avut darul de a-i lărgi zâmbetul.

Delicat, am căutat sprijin sub masă, proptindu-mi genunchiul stâng în genunchiul Evei, iar ea, știind că voi trișa, a devenit rigidă, ceea ce de fapt mă aranja.

Când Salman a început, zvâcnind, aruncându-mă spre masă, am simțit că are o tehnică similară cu a mea și că nu e cu mult mai puternic. Mi-am ridicat, împingând în sus, brațul în poziția inițialã și, având punctul de sprijin suplimentar în genunchiul Evei, i-am împins treptat lui Salman, al cărui zâmbet înghețase, brațul spre masă, până când a cedat brusc și i-am izbit pumnul cu mare zgomot printre pahare și farfurii.

Ceilalți trei mă examinau gânditori. Ali și-a mângâiat barba și a avut la rândul lui un zâmbet de o bunăvoință înșelătoare.

— Hai și cu mine, a zis, pe un ton hotărât, suflecându-și mâneca puloverului.

Ali era mai puternic decât fragilul Salman, însă poseda mai puțină tehnică. După lungi minute în care am rămas blocați, obosind amândoi, cu crampe în antebraț și umăr, eu sprijinindu-mă în genunchiul Evei, am început să-l împing, lent dar sigur, spre masă. Ochii i se strânseseră într-o fantă rea, sub broboane de sudoare. Mușchii gâtului îi tremurau. A pronunțat deodată lent, ca pe o simplă remarcă încurajatoare, în kazahă:

— Eu nu pot să pierd.

Mai întâi am luat-o ca pe o fanfaronadă tensionată și mă întrebam de ce-mi vorbește în kazahă, limbă pe care ceilalți trei nu o vorbeau, iar nu în rusă sau cecenă. Apăsând cu ultimele forțe, am continuat să-l împing spre masă, când el a repetat în kazahă, nescăpându-mă din ochi și acum scrâșnind:

— Eu nu pot să pierd.

Brusc am priceput că îmi dădea un avertisment, că era în joc prestigiul lui de șef, că el nu își putea permite să piardă în fața celorlalți trei, mai tineri, iar dintre care Salman nici măcar nu era din același clan.

Ca să verific, am apăsat un pic mai mult, iar fanta ochilor lui Ali s-a strâns și mai tare. Mi-am înmuiat atunci încheietura mâinii, am slăbit mușchii brațului, iar el mi l-a răsturnat în partea cealaltă, răcnind și izbindu-mi dureros dosul pumnului în masă.

Gâfâind, radiind de satisfacție, a turnat iar vodcă la toată lumea… când ușa de la intrare s-a deschis și au intrat patru bărboși în uniformă militară, cu toții purtând pe frunte câte o bentiță verde cu un înscris în arabă: patrula moravurilor.

 

Câte un kalașnikov bine întreținut le atârna pe piepturile solide sub uniformă și nu dădeau impresia că ar zâmbi prea des. Femeia care ne servise dispăruse. Cel care era în mod evident șeful a venit direct l-a masă, a cules o ceașcă și a mirosit. Fața i s-a întunecat cu totul. S-a răstit la Ali într-un dialect pe care nu îl pricepeam. Ali s-a ridicat, ținând mâinile bălăngănindu-se departe de corp și s-a apropiat de ei.

M-am uitat la tovarășii noștri.

— Le explică cum noi de fapt bem ceai, a șoptit Salman, neluându-și privirea de la ei.

Incet, una din mâinile lui  a alunecat sub masă.

Ali parlamenta animat cu aceia, folosind argumente din care pricepeam prea puțin, invocând nume de clanuri vecine, posibili prieteni comuni și o aluzie la un racket la care ar fi participat un văr al unuia din cei patru împreună cu Salman și cu un daghestanez de încredere.

Deodată, șeful patrulei s-a răsucit spre acoliții lui, care și-au îndreptat umerii, mâinile pe mitraliere, iar el le-a aruncat pe un ton răstit:

— E ceai !

 

Prietenii mei au oftat ușurați, iar patrula a ieșit cu salamalecuri și multe urări de poftă bună.

 

Se înnoptase, iar spre munte drumul căpătase un aspect ireal. Neasfaltat, cu o singură bandă, se înfunda în ceață urcând lent, sinuos. Inchizând din când în când ochii pentru a nu mai vedea oblic hăul întunecat din stânga, gaura fără fund din care ieșeau pachetele de ceață greu gonite de farurile mașinii, îmi dădeam seama de justețea sentimentului meu de la aventura cu Gamsahurdia, când îl cunoscusem mai întâi pe Ali și când, prin porii astupați cu frică simțisem, în ciuda cagulei, că nu urcăm în munte ci că ne învârtim la șes, în jurul târgului.

Eva se strângea în mine, pierită. Din când în când, în miezul pufos al ceții apăreau de departe ochii gălbui ai unei alte mașini, care cobora din munte. Atunci Salman începea să claxoneze, cealaltă mașină claxona de asemenea, semn de avertisment și recunoaștere, Salman urca cu roțile din dreapta pe stâncă, conducând oblic, în vreme ce mașina care cobora se apropia la limită de buza prăpastiei, alunecând în jos cu roțile din dreapta aproape în întregime în vid. De câteva ori ne-am frecat de cealaltă mașină, iar uneia i-am smuls retrovizorul. Alteori am condus noi cu roțile asupra negrului râpei, derapând, eu și Eva simțind în vintre atracția gravitațională, în vreme ce mașina noastră avansa smucindu-se, uneori roțile învârtindu-se disperat prin noroiul drumului, proiectând pietriș.

 

— Ce se întâmplă dacă ne vine din față un camion care coboară? a șoptit Eva.

L-am întrebat pe Salman, care a rânjit, conducând încordat.

— Facem marșarier până în ultimul sat traversat.

Din când în când traversam sate, într-adevăr, cu ulițe neiluminate și case pitite după înaltele garduri din tablă groasă care ziua ascundeau curțile de privirile călătorilor, iar noaptea blocau lumina înăuntru, sate în care aerul irespirabil fremăta de la duduitul generatoarelor. In fiece sat și târg, Salman se oprea în piață, în fața moscheii sau a primăriei, piață sistematic transformată în bazar nocturn. Ieșeam cu toții din mașină, iar unul din ceceni mergea la o tarabă să negocieze zâmbitor niște mere, nuci, fructe de toamnă.

In al patrulea sau al cincilea sat, Eva a întrebat:

— De ce atâtea fructe? Nevastă-sa face compot?

Am luat-o de mână, iar ea mi-a urmărit privirea. Ali și Ramzan negociau cu niște localnici cu figură dură, închisă. Ali avea ambele mâini în buzunar. Știam că în buzunarul drept ținea pistolul, iar în cel stâng o grenadă. Nu-i spusesem Evei câte grenade transportam, nu doream să o văd cum tresare chincit la fiecare smucitură a mașinii pe pietrele drumului, știind că că dacă sărim în aer am produce o deflagrație în stare să perforeze un blindaj.

— Nu ne trebuie deloc nuci și mere, nu, i-am spus pe un ton normal, știind că nu ne înțelege nimeni. Ali le arată sătenilor că suntem cu ei, sub protecția lor și că nu suntem marfă ambulantă, numai bună de răpit. Oricum, n-am putea să traversăm un sat fără să fim opriți.

 

In Makhketî, drumul se oprește busc. Satul e împrăștiat pe un platou dincolo de care urcă doar muntele abrupt și unde, sus de tot, sunt lacuri, turnuri medievale abandonate și păstori sălbăticiți, a căror limbă nu are decât consoane.

 

După ce a răcnit niște ordine în dialect celor două femei ale lui, Ali ne-a lăsat singuri în cameră, pe mine și pe Eva, ca să ne spălăm în niște lighene mari.

Ne întrebam dacă n-am face mai bine să ne culcăm, date fiind ora înaintată și emoțiile drumului, când au intrat fără să bată Ali și Salman. Vedeam o schimbare pe fețele lor.

— Uite ce ne-am gândit, a început Ali după ce și-a dres vocea. O să pretindem că v-am răpit. O să pretindem că ați fost răpiți pe aici de niște ceceni, printr-un din satele alea de mai jos, și o să împărțim cu toții banii din răscumpărare. Ce zici? Stați aici cu noi câteva luni, până vin banii pentru voi.

— N-ar da nimeni șfanț pe noi, am murmurat. Ce răscumpărare? Nu valorăm mai nimic, crede-mă.

 

(VA URMA)

58cebe80e1d3be4cf7441335434de6de

 

From → Paraphernalia

3 Comments
  1. Alex permalink

    Exact când era interesant…….foileton.

  2. Panou permalink

    Astea sunt pasaje din urmatoarea carte? Ar fi minunat!

Trackbacks & Pingbacks

  1. Eșanjiștii de pe Volga: fragment din Pantere Parfumate | Cabal in Kabul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: