Skip to content

Eșanjiștii de pe Volga: fragment din Pantere Parfumate

January 8, 2017

ilia_efimovich_repin_1844-1930_-_volga_boatmen_1870-1873

Repin: Edecarii de pe Volga (1873).

Rezumatul capitolelor precedente:

(Naratorul, ajuns în Rusia pentru a face un film documentar pe urmele lui Alexandre Dumas prin Caucaz, coboară pe Volga, de la Kazan la Astrahan, împreună cu iubita lui Eva, pe vasul Verbliud, căutând să filmeze de-a lungul drumului ceea ce văzuse și descrisese autorul celor Trei Mușchetari, care efectuase exact același parcurs, lăsându-ne un jurnal de voiaj prin Rusia și Caucaz în două tomuri. Eva se plictisește îngrozitor în lunga croazieră, nava alunecă de-a lungul unor maluri de ciment unde nu e nimic de văzut, apa e monotonă, fără o insulă, fără o pasăre.

Volga, cum spunea Dumas, e doar o lungă ezitare de 4.000 km iar la bordul navei se află puțini oameni, printre care un cuplu de turiști nemți. Pentru a mai asezona starea Evei și a biciui amorul dintre ei, naratorul decide să-i ofere ceea ce îi promisese de multă vreme și nu izbutise până atunci: sex în grup cu un alt cuplu, acela fiind cei doi nemți.)

Cușetele erau doar pentru o persoană, așa că dormeam alternativ într-a mea și a ei. Era foarte incomod de făcut amor în paturile înguste, iar cel mai adesea aruncam păturile și plapuma pe podea și ne alungeam, ajungând și sub pat.

Devenise ritualic, un obicei mecanic, iar într-o zi Eva m-a împins deoparte și a rămas inertă, cu ochii în plafonul cușetei.

— Așa vrea tare mult să meargă între noi, a suspinat.

— Eu zic că merge. Uite, ești cu mine aici.

— Da, a făcut, oftând iar.

Am mângâiat-o pe față.

— Știu că te plictisești. Așteaptă.

 

Cuplul de nemți bea la bar. Ăștia sunt eșanjiști prin natură, mi-am spus. Pe el îl uram încă de la începutul croazierei. Face parte din specia clefăitorului  dominator, cel care se lăfăie la masa de lângă tine, unde a comandat ceva lipicios. Iar acum rumegă tacticos, plescăind și uitându-se în gol.

Gura lor e o cutie de rezonanță care amplifică obscenitatea bolboacelor alimentare. Vita umană te forțează să-ți imaginezi cum coboară bolul alimentar și ce alchimie de mâna a doua are loc în mizerabilele-i mațe.

Când plătește, face glume îndoielnice cu chelnerul, în engleză proastă, mestecând o scobitoare în colțul gurii. Cu acea scobitoare ar trebui să fie torturat, lent, până mucoasele îi devin seci și promite că nu va mai mânca niciodată în public.

Femeia lui e cam căloasă, dar, mă rog. Mă fascina cum sublinia cu roșu când citea ceva. Pentru mine, dacă subliniezi pe cărți și-ți umezești degetul cu limba când dai o pagină, mai rămâne să ronțăi alune cu gura întredeschisă și am pus de-un fapt divers cu barbarie neînțeleasă de jurați.

M-am apropiat și le-am aruncat un Guten Tag voios.

Grüß Got, au răspuns împreună.

— Cum vă pare croaziera?

Super! Prima! se extaziază femeia.

Wunderbar, adaugă bărbatul.

Îl botez în cap Fritz și încep, disperat, mimând prietenia, o conversație anostă.

— Vă place chiar și mâncarea, aici pe vas?

— Ah, nu, mâncarea e oribilă. Noroc că am luat cu noi multe cutii de tăiței uscați, instant noodles. Sunt bune, de fapt.

Fritz interveni:

— Știi că sunt junk food, ba chiar probabil toxice dar le mănânci. Costă un euro potirul de plastic, scrie pe el : “chicken flavour“, iar tu verși apă fierbinte înăuntru, lipești repede capacul de aluminiu la loc, lași să se umfle, cu mirodeniile alea sintetice presărate din pachețel, după care deschizi, adulmeci efluviile orientale și sorbi delicat tăițeii, frigându-ți buzele.

— Da, știu, zic eu. Mai tragi o sticlă de vin ieftin, plus ceva alune la cutie și Pringles de-alea industriale, din plastic comestibil.

— Da, da, râde femeia. Înghiți tot, ca după aia să te trezești senin, ca un copilaș trecut prin Purgatoriu.

Junk food, rețeta fericirii, fac eu și amândoi izbucnesc în râs.

Mă gândesc ce să le mai spun și reiau:

— E drept însă că unele din chimicalele astea dau adicție. Asta-mi amintește de o româncă în vârstă care dispera pentru că nu găsea în Bruxelles, unde locuiesc eu, “sare de lămâie“, un praf chimic din vremea lui Ceaușescu, sulfat de calciu de fapt, tratat prin filtrare, pentru ciorbã. Intrebând-o eu de ce nu acrește supa cu lămâie adevărată în loc să punã praful ăla, femeia s-a indignat: —” Dar n-are același gust”!… Avem extazul pe care-l merităm.

Junk food, rețeta fericirii, mă imită Fritz izbucnind iar în râs.

A făcut gestul acela insuportabil care constă în a sugera ghilimelele cu degetele: o fracțiune de secundă și-a tras capul între umeri și, rânjind complice, a ridicat brațele ca Isus când binecuvântează, clipocind ghilimele din degete: ””— “”… ca să-nțeleg eu că el a priceput că-i de glumă.

— Suntem în “paradisul gurmanzilor” pe nava asta, a chicotit și calul teuton, nevasta lui, schimonosindu-se la “paradis” și făcând și ea din umeri și degete ca niște urechi de iepure: /””— /“” care ar încadra cuvântul.

Dar dacă eram la telefon, tâmpito, cum mai făceai din degete și umeri ca să-mi arăți că folosești niște retorică elementară pentru o glumă insipidă?

Ne dregem vocea căutând alt subiect, eu spunându-mi că ăștia sunt din cei care trăiesc doar intermitent.

— Așa, și mai avem și conserve, mă informează femeia.

— Aaah, conserve! Ce vremuri, când conservele erau o rondelă metalică masivă și continuă și trebuiau deschise cu briceagul elvețian pe care un bărbat autentic e obligat să-l aibă la sine. Sau un cuțitoi de bucătărie.

Ja, ja, face Fritz. Se punea vârful ascuțit în marginea conservei, bărbatul izbea cu căușul palmei în capătul mânerului, după care făcea rotative mișcări de secționare, mimând efort.

Cum se instalează o pauză nedorită, adaug:

— Odată, când Domnul a dorit să nu fie cuțit în preajmă, am deschis conserva cu o linguriță căreia îi ascuțisem puțin capătul. Azi, orice năucă îți vine cu conserva la masă și trage scurt de inelul ăla. N-ai nici o plăcere să mănânci ce-i înăuntru.

— Acum cu briceagul doar îți cureți unghiile, completează Fritz.

Sorbim un pic din pahare și văd că ei beau șampanie.

— E ziua mea, spune Fritz. Croaziera asta e cadoul ei.

— Ha, ce norocos sunteți. Femeia pe care am iubit-o cel mai mult uita sistematic data zilei mele de naștere.

— Oare de ce uita?, întreabă căloasa, ingenuu și fals naiv.

— Din răutate, îi rezum calm.

Mă rog în cap să nu aud iar toate clișeele, cum că dacă ai trăit doar cu nebune înseamnă că tu ești de vină, așa le cauți, tu le stărnești etc.

Ea are unghii false, din cele care pentru un bărbat normal constituit sunt un “put-off” total. La cât au costat, e clar că n-o să-ți facă brazde cu ele pe spinarea ta elegant cabrată. Si nici omletă dimineața.

Dacă facem amor în patru, n-am să mă ating de ea. Ea poate să se uite, în vreme eu și Fritz o să o facem pe Eva de la un capăt la altul. Sau poate Evei îi plac astea cămiloase, mai știi?

Femeia bate deodată din palme și anunță că se duce în cușetă după altă șampanie, să o împărțim. Rămân doar cu Fritz, care mă informează:

— Afară de mâncare, condițiile sunt minunate, nu mă așteptam să găsim cușete atât de mari. Parcă suntem iar în luna de miere.

— Ah, aveți cușetă dublă? M-am mirat, de data asta sincer. Pe noi ne-au pus în două dulapuri.

Și am adăugat repede:

— E loc de patru?

A râs. După care a tăcut. Cum mă privea fără să înțeleagă, am continuat:

— Luați-o ca pe un cadou de ziua dumneavoastră. Dacă sunteți amatori, nu ne-am da înapoi.

A exclamat:

Was? Eine Hure!

Eine Hure, jawohl. Trăiesc cu o curvă, da. Dar nu caută bani, e o curvă astrală, metafizică, înțelegeți?

A sărit de pe taburetul barului și mi-a întors spatele, cât eu scoteam tableta.

— Hei, nu plecați. Stați să v-o arăt.

(VA URMA)


 

From → Paraphernalia

2 Comments
  1. neax permalink

    Pss, pss: sulfatul se aruncă, acidul citric se păstrează.

  2. Sulfatul de calciu se cheama, pe intelesul domniei voastre, gips. Nu este solubil in apa si nu poate fi folosit la acritul cirobei oricat v-ati dori asta. Sarea de lamaie ( acidul citric ) a fost folosita o suta de ani de ” popoarele civilizate “, romanii folosind pe timpul acela borsul. Sunt suficiente motive reale ( cat de cat ) ca sa-l batjocoresti pe Ceausescu, ori pe romani, nu e nevoie de nici o inventie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: