Skip to content

“Spovedania unui preot ateu”…

February 19, 2017

lcnmzvx

In toată posăceala literară actuală, ziua mi-a fost luminată printr-un telefon din România și un email. Numărul de telefon era necunoscut, vocea la fel.

— Domnule Alexe… sunt preot ortodox și vă urmăresc de multă vreme. Aș dori să vă trimit un text, cu rugămintea, când aveți vreme…
.
Tonul era cald, vocea inteligentă, educată.
Am deschis fișierul Word… “Spovedania unui preot ateu”!
.
Nu, nu, asta trebuie să fie o glumă literară, mi-am spus, începând să citesc și descoperind că părintele are o gramatică, ortografie, sintaxă impecabile, ba chiar un ascuțit simț al umorului pe fond de uriașă tristețe.
.
Spovedania unui preot ateu”…
.
Nu e o farsã, nu, si nu e un text scris de mine. Complexitatea vocabularului teologic, completat cu note de subsol arată lungi ani de studii teologice migăloase. Scenele descrise, împărtășanii, botezuri, prohod indică lunga practică a preoției.
.
Eu, care am fost la Athos de atâtea ori recunosc tonul real al sacerdotului… dar pe deasupra, părintele, odată ieșit eu din confuzie, mi-a amintit că ne-am și întâlnit odinioară. Așa e, abia acum interpretez corect zâmbetul lui blând-ironic de atunci, când eu mă căzneam să arăt ceva respect pios, deoarece mai era în jur norod care se închina pe toate tonurile fățărniciei.

“Spovedania unui preot ateu” (fragment)

 

De mulți ani port haina preoției. În religia noastră se numește reverendă ori sutană, fiind, potrivit canoanelor, neagră și lungă până-n pământ. „Lungă și neagră ca moartea”, cum ar zice Micu. 

De fapt, este o rochie simplă, fără niciun fel de fasoane, uneori sufocantă și mereu căptuşită cu purici, mai ales vara; alteori incomodă, când dau peste vreun ateu încrâncenat, din tipologia ochelaristului imberb pe care l-aș îmbăta cu o singură împărtăşanie; plină de taină și chiar magică pentru unii; insuficient de lungă să ascundă de alții omul banal de sub ea; mereu prăfuită la colţurile de jos şi călcată prost de nevastă-mea. 

Am slujit atâtea Învieri, an de an, și atâtea morți, mult mai multe, ori de câte ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea nașteri și decese, atâtea vieți… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat gândurile lor, îndoielile, neputințele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Ale lumii tale, rahatule care te uiți la mine, ale lumii tale pe care o cunosc acum ca nimeni altul. 

Toate păcatele au îngenuncheat rând pe rând înaintea mea, odată cu soțiile, amantele, babele, moșii, profesorii, studentele, cerșetorii, bolnavii, toți muribunzii acestei lumi. Preoția m-a purtat prin subteranele omenirii. Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii m-am maturizat. După primele înmormântări m-am abrutizat. După atâtea slujbe m-am plictisit… de moarte… Se va-ntâmpla ceva rău, simt asta. M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut totul, mă dezgustă. 

M-am mai zgâit așa în oglindă până când a venit dascălul, un bețivan bătrân care nu merită descris, deși cred că deja am zis totul despre el. Apoi am plecat la înmormântare, bântuit de o presimțire rea sau doar de ger.

– Dascăle, hai să o îngropăm și pe mamaia Filofteia!

– Gata, părințele.

– Repejor ca de obicei, că murim pe frigul ăsta.

– Gata, bre.

Mi-am luat Molitfelnicul și epitrahilul și am plecat. În Molitfelnic, carte cu rânduieli de slujbe la diferite trebuințe, există o rugăciune pentru bolnavii care trag să moară, numită „la ieșirea cu greu a sufletului”. Se crede în popor că rostirea ei atrage numaidecât moartea, pardon, „curmarea suferinței” și „eliberarea sufletului”. Prima oară când am fost solicitat pentru așa ceva, îmi aduc aminte că eram mai speriat decât bietul bolnav care mă privea ca pe-un călău.

Aveam douăzeci și trei de ani și nu mai văzusem niciodată un om zăcând, darămite unul atât de sluțit de suferință – o mână de oase direcționate spre doi ochi uriași ce nu vroiau să se închidă, dar nici nu mai aveau spre ce să privească. În schimb, m-au fixat pe mine, apoi au trecut prin mine înăuntru, unde au sfâșiat într-o parte și-n alta tot ce au găsit și s-au întors să vadă rezultatul: transpirația curgându-mi pe frunte, mâinile tremurând pe carte, vocea tot mai înecată chemând moartea: „Așa, Stăpâne Doamne, Dumnezeule, auzi-mă pe mine păcătosul și nevrednicul Tău slujitor în acest ceas, și dezleagă pe robul tău de această durere de nesuferit și de această neputință amară ce-l ține, și-l odihnește pe el unde sunt sufletele drepților”… Întâmplarea sau Bunul Dumnezeu l-a omorât în aceeași zi. Până seara, tot satul vuia că „părințelul cel nou are har”. La țară un zvon bun poate atinge viteze amețitoare și, cel puțin acolo, la prima parohie, nimic nu era mai greu de oprit ca timpul și bârfa. Doar moartea le mai stăvilea uneori.

Noua aură de profet al morții pe care o căpătasem își arătă roadele imediat. În special două lucruri m-au frapat și, cumva, mi-au marcat definitiv relația cu enoriașii: mai întâi, de câte ori treceam pe ulițe, învăluit în mantia lungă și neagră a preoției ca un veritabil înger al morții, până și cei mai încrâncenați bețivi ai satului se ridicau în picioare și își scoteau pălăria în semn de „sărut-mâna”, pe care nu reușeau mereu s-o mai articuleze. Mă respectau toți necondiționat. Eu eram amfitrionul din împărăția morții, maestrul care dirija înmormântările și pășea totdeauna semeț înaintea dricului. Simțeau în simpla mea prezență ceva ce nu puteau cuprinde, iar eu mă străduiam să nu-i dezamăgesc. Moartea era a mea, iar ei credeau în mine.

În al doilea rând, și treaba asta m-a scârbit îngrozitor, dreptmăritorii mei păstoriți au început să mă cheme tot timpul cu „cartea aia”, când aveau câte o soacră ce nu se îndura să moară sau vreun părinte bătrân, vinovat că nu mai putea să-și poarte singur de grijă. Câtă barbarie se cuibărește uneori în seninătatea omului simplu! Iar eu, complice, devenisem criminalul în serie al satului, chiar dacă de cele mai multe ori dădeam rateuri. „Părințelul are har, da’ nu mereu”, din această ultimă concluzie n-am mai ieșit. Mie îmi convenea, mă mai exonera de responsabilități.      

În urmă cu trei zile îi citisem și mamaiei Filofteia aceeași rânduială a morții, cu atâta har încât acum trebuia să o îngrop. Zăcuse la pat vreo câțiva ani, îngrijită de fiicele ei cu multă afecțiune. Apoi starea i s-a agravat subit, astfel că, tocmai la insistențele ei nezdruncinate, am fost chemat să-i dau o mână de ajutor. Iar eu am avut din nou mână bună – în aceeași zi, după ce ani la rândul fusese curtată de moarte, mamaia Filofteia i-a primit, în sfârșit, îmbrățișarea. Eram încă acolo. A murit simplu, după manual.

Mulți oameni nu știu că vor muri; când află, cei mai mulți nu știu să moară. Baba Filofteia, însă, nu a iscat probleme. A durat puțin să se hotărască, apoi trase aer în piept o dată, de două ori, de mai multe ori, ca un scufundător emotiv înainte de a plonja spre adâncuri, imediat dete tot aerul afară și muri. La ce-o mai fi stricat atâta oxigen, dacă tot știa că moare?

Mai întâi, însă, băbuța s-a spovedit și s-a împărtășit. Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun om cu mai multă credință în asemenea momente. Simțea că moare, iar ea stătea atât de senină!… Credința îi anesteziase instinctele.

– Părinte, stai că nu ți-am sărutat mâna!

– Lasă, bre mamaie.

– Nu se poate! Aoleu, am uitat că m-am împărtășit. Părințele, ce mă fac… astăzi… nu se poate să-mi sărut măcar nepoțeii înainte să…?

Atunci mi s-a părut că recunosc și în ochii ei, doar pentru o clipă, acea străfulgerare disperată a omului care se tocmește cu moartea. După ușă se auziră bocetele înfundate ale fetelor care trăgeau cu urechea.

– Bre mamaie, în ziua când te împărtășești n-ai voie altfel de pupături, de-alea necuviincioase. Matale poți să-i săruți pe toți pe care-i iubești și pe frunte și pe obraji și cum vrei, fără nicio grijă.

S-a liniștit din nou. Moartea n-a avut nicio putere asupra ei. Pe mine, însă, m-a tulburat credința babei, îmi era ciudă pe ea. Eu mor de frică la gândul pieirii și mă gândesc la moarte tot timpul – parcă o și văd cum se apropie continuu ca un hăitaș neobosit, ca o stâncă uriașă ruptă de pretutindeni, ce și-a fixat pe noi umbra tot mai deasă în căderea ei.

Cum spuneam, în acea dimineață stânca s-a prăvălit peste babă. N-a mai apucat decât să-și goleacă plămânii, până și ochii și gura i-au rămas puțin deschise. Dar, în expresia ei se fixase ceva intrigant: un zâmbet… senin, cald, sfidător. Cu excepția țaței Filofteia și a câtorva copii pe care nu știu de ce a trebuit să-i îngrop tocmai eu, toți ceilalți morți m-au întâmpinat numai cu mutre pocite.

Probabil îmi arătau că se bucură să mă vadă tot la fel de mult ca eu de ei. Buze subțiate, dând să se deschidă la colțuri, ca și cum ar mai fi avut ceva de zis, ceva atât de important că nu-și găseau cuvintele; chipuri reci și încleștate, galbene ca și ceara stinsă, urâte ca niște fețe moarte; guri scurse într-un sictir prelung, de parcă le-ar fi rămas un gust rău înainte să moară – toate măștile lepădate în urma unui carnaval ieftin, numit viață. Dimpotrivă, baba Filofteia zâmbea. N-am văzut mort mai vesel! Era zâmbetul impetuos al credinței, al acelei încrederi totale cu care omul poate sta netulburbat chiar și în fața morții.

Acum abia așteptam să ajung la ea, să văd dacă mai zâmbește și după trei zile.


(Fragment din “Spovedania unui preot ateu”)

From → Paraphernalia

36 Comments
  1. Rodrigo Menezes permalink

    Reblogged this on Portal E.M.Cioran/Br.

  2. november morn permalink

    Sper sa nu ne vitregiti de continuarea spovedaniei, caci de sedus, ati reusit.

  3. costelmosteanu permalink

    Interesant. Cum putem vedea textul integral?

  4. Dimitria permalink

    Pre multi va face fericiti, cartea iasta. Dara multumim

  5. dorin popa permalink

    ar putea fi scrisa de catre Dan Alexe ac. spovedanie ?

  6. da… aștept continuarea

  7. Andrei permalink

    A fost lansata cartea?

  8. Gabi permalink

    Unde gasesc continuarea?
    Sigur nu e scrisa de Dan Alexe?

  9. rospartan permalink

    Cartea asta ar merita să fie citită. Iar pentru asta… tipărită!

  10. Părințele, dacă citești, săru’ mâna, te rog să nu te lepezi de Dumnezeu. Tot ce s-a întâmplat cu baba Filofteia, cu copiii, cu sictirul scurs pe buze muribunde până rigor-mortis l-a înțepenit, trebuia să se întâmple. Știi bine, sfinția ta, că nu ne-a promis nimeni nemurirea, dar învierea da. Că până și Fiul a trebuit să bea din paharul morții: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

    De câte ori m-am dus la spovedit am căutat să nu împovărez cu nimic conștiința popii, exact ca atunci când am avut grijă să nu trec de 71 de kile. Era mai greu pentru doctori să-mi cate un leac, dincolo de hălcile mele.
    Așadar, părinte, nu s-ar putea să rămâi credincios? Din câte am citit aici, credința are rădăcina pivotantă în atriile dumitale, tare mă tem să n-o sclintești încercând să smulgi ce s-a pietrificat acolo.

    Scrii dumnezeiește și am să-ți cumpăr cartea cu fiori. În rest, facă-se voia Sa!

  11. Apai sa transmiti Parintelui ca scrie minunat. Si sa continue, ne-a inseninat clipa.
    Si sa nu uite ca nu ei singur: si eu inginera vazui diferenta uriasa intre ce am facut in facultate si ce lucrai in viata reala. Doar ca eu am luat-o mai natural: pentru mine e o meserie, intr-o zi voi gasi alternativa sa fac doar ceea ce imi place.
    La asistente medicale e acelasi impact. In occident e o rata mare de burnout in randul lor, din pacate asta nu e vazut ca boala profesionala in Romania, si vai, sa se auda asta la preoti! Si nici macar nu e vorba de vocatie sau lipsa credintei, pt ca mie nu mi se pare sa lipseasca ceva, citind textul. Ci mi se pare ca realitatea cotidiana e asa de apasatoare incat afecteaza pana si cele mai marunte si profunde filozofii.
    Imi aduci aminte de o amica doctor, care incerca sa promoveze cateva rutine de viata/medicamente pentru gastro-enterovirozele recurente, complicatii cu infectii renale, etc pana si-a dat seama ca pacientul respectiv nu avea unde sa se spele pe maini . Si abia dupa aia a constientizat ca 30% din romani traiesc asa, in evul mediu. Ea a zis ca i s-a naruit toate visele de copil de a fi medic si a face lumea mai buna, cand a constientizat ca groapa din fundul gradinii este fix vagonul care tine trenul Sanatate la viteza de melc.

  12. Pe cand cartea?

  13. Alex Demian permalink

    No lasă, mai bine așa decât ocultist. Sau ce, n-a renunțat la sutană, ateul ipocrit? Oare ăștia sunt mafia preoțească? Interesting stuff.

  14. corina voicu permalink

    Foarte fain!

  15. Constantin permalink

    Sa fiu iertat, iubitori de Dumnezeu , dar , după umila mia părere , in cele câteva cuvinte citite mai sus , in niciun caz nu trebuie sa vedem necredinta preotului , ci mai degrabă , zugravirea cu cuvinte harice , a sufletului , cu adevărat credincios , in faţa morţii , pe de o parte , iar pe de altă parte , al multului necredincios , îngrozit de despărţirea de bunatatile strânse

  16. Self-publishing pe Amazon? Am doi prieteni care-au făcut asta și au și găsit cumpărători.

  17. Ion permalink

    Săracu’ parintel!ce-a făcut dracu din el!din câte văd ,lucrarea dracului e tare laudata!ca altfel nu ar fi a dracului ….

  18. Ion permalink

    Asta pățești când începi un lucru fățarnic….E frumos când faci pe alții fățarnici uitând ca aidus o viață fatarnica…Ce dulce e judecata mai ales când îi judeci și denigrezîn pe cei care te-au hranit, părinte drag!

  19. Reblogged this on Timposibil.

  20. Ăsta pare un preot sincer, nu un preot ateu. Îl voi ”investiga”. 🙂

  21. Marius permalink

    Astept cu nerabdarea Cartea si mult succes “Parintelule” !

  22. Ce faci, Dan? 🙂 Am scris pe undeva pe aici ca nu prea as crede ca e vorba de un preot real. Ei bine, recunosc ca m-am inselat. Il urmaresc acum pe Radu Banciu pe B1 si tocmai i-a prezentat cartea domnului Ion Aion, si imediat mi-am amintit de postarile tale. E un om aparte, daca ii agreeaza pe Radu si pe tine. Abia astept sa ii caut cartea! Multumesc!

  23. Irina permalink

    Nu stiu catre cine sa-mi indrept gandul cand spun “Dumnezeu sa te ierte!”… Catre batrana Filofteia sau catre tine, autor al acesti carti pe care ai scris-o sub insuflarea diavolului!

Trackbacks & Pingbacks

  1. Spovedania unui preot ateu: Halatul roz | Cabal in Kabul
  2. Părintele ateu și Baba Literatură… | Cabal in Kabul
  3. mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 55)
  4. “Astăzi a murit mama” | Cabal in Kabul
  5. Ion Aion - Spovedania unui preot ateu - Dan Byron
  6. Cinci cântece de asfaltier | Cabal in Kabul
  7. Un obiectiv mare cât vârsta mea – trimestrul III – Linişti şi nelinişti

Leave a Reply to Dimitria Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: