Skip to content

Părintele ateu și Baba Literatură…

February 21, 2017

15pieterbruegeltheelderoldwoman1563

Un nou capitol din spovedania părintelui ateu, după ce aflaserăm despre zguduirile sufletești ale părintelui  și despre perplexitatea lui în fața anumitor confesiuni baroc

Până mi-a parvenit acest manuscris, credeam că numai Gala Galaction și Arghezi mai scriseseră în felul ăsta din interiorul religiei. Gala Galaction, mai ales, pentru mine egalul, dacă nu chiar superiorul lui Arghezi. „Te-ai crăcit pe la toate răscrucile“, traducea Galaction blestemele aruncate bălos de profetul Iezechiel cetății decăzute a Ierusalimului. Și-i mai zice Iezechiel Ierusalimului, în traducerea lui Galaction:

„Te-ai dat, târfo, fiilor Eghipetului, celor cu vână ca vâna de măgar și scurgere ca scurgerea de harmăsar.“

In acest capitol, părintele ateu merge să o împărtășească pe Baba Literatură:

.

Babele sunt destinul meu! Dis-de-dimineață îmi iau geanta cu împărtășanie și mă duc la mamaia Zoița, o bătrână abandonată de rude, pe jumătate paralizată, dar cu gura zbârnâind cât pentru toate celelalte mădulare. Pesemne că Providența i-a cruțat Zoiței tocmai ce are ea mai de preț. Locuiește singură, într-o cocioabă izolată din valea satului. Mai sunt câteva case în jur, dar toate au rămas părăsite odată cu moartea proprietarilor, Oncel Zoe fiind ultima supraviețuitoare dintr-un ungher de lume mort înainte să apuc eu să-l mântuiesc sau măcar să-l îngrop. Din când în când îi mai dă roată Cocuța, o fată robustă, cu gât scurt și mintea aidoma, care îi și „administrează” pensia. Tot Cocuța mă anunță, la fiecare patruzeci de zile, să vin să o împărtășesc.           

Odată, într-un post, când îmi notam în carnețel bătrânii de împărtășit pentru a doua zi, am uitat cum o cheamă și i-am zis Baba Literatură, atât de mare mi se părea asemănarea: adevăruri urâte și minciuni frumoase de-a valma, o sporovăială cumplită, de care avem nevoie doar ca să uităm că viața e mai cumplită.

7.30 – Baba Literatură (pe luncă)

8.00 – Nea Victor a’ lu’ Dezgropatu’ (str. Viitorului, casa cu ferestre mari)

8.30 – Țața Atanasia din fundătură     

Marea deosebire dintre cei doi termeni comparați (fenomenul literar vs. fenomenul Zoița) e că baba mai și pute… cu o ambiție năucitoare. 

Nu știu dacă face parte tot din planul ei de supraviețuire, dar cu siguranță astea două i-au rămas ultimele speranțe cu care deocamdată mai alungă moartea: vorbele goale și candeala în draci. Cel mai greu de îndurat pentru cineva care s-ar încumeta să intre în acei patru-cinci metri pătrați ai Zoiței, adică doar preacucernicul de mine, poștașul cu pensia și retardata de Cocuța, este, fără îndoială, mirosul. Într-un top olfactiv al duhorilor îngrămădite acolo ca într-un pocal cu esențe interzise, te izbește cumplit – locul întâi detașat! – putoarea de latrină. 

Ca și când o cazarmă întreagă ar defeca peste babă continuu, timp de treizeci și nouă de zile, dispărând în a patruzecea chiar înainte de sosirea mea, nu fără a trage în urmă câteva rafale de bășini. E cumplit!!! Locurile doi și trei aproape nu mai contează, le simți doar exilate, când te refugiezi spre vreun colț sau altul al încăperii, căutând cu disperare firișoarele de aer infiltrate dinafară. 

În dreapta ușii, căci tot restul camerei e ocupat de patul babei, un șifonier plin cu boarfe emană duhoarea a nouăzeci de ani de viață. Iar viața pute, îngrozitor…       

Până să ajung la ea, tot drumul mă motivez în fel și chip și-mi fac planuri de supraviețuire:

– Bună dimineața, mamaie.

/…/

Dacă o mustru că minte la spovedanie ar însemna să o deconectez de la „terapia” ei și să o trântesc fix în rahatul în care stă de fapt. Adică m-aș purta ca un popă de duzină încremenit în formalismul cultic, care nu înțelege minunata și unica relevanță a slujirii sale, aceea profund umană. Nu m-ar durea gura să-i zic: „mamaie, minciuna în Taina Spovedaniei este un păcat grav, pentru care vei fi pedepsită” (cu alte cuvinte: „credeai că pedeapsa asta de-acum e tot? Stai să vezi după ce mori”…). Sau: „bre, dacă minți acum, Taina nu mai are nicio valoare. Și nici nu poți să te împărtășești”. La asta, distinsa mea doamnă, adică scârba de babă, sigur ar protesta cu ceva de genul: „cum, părinte? să mă-mpărtășesc n-am voie, să mor neîmpărtășită n-am voie, atunci cu mine cum rămâne?” Și dă-i bocete… 

Numaidecât își prizează mucii și mă anunță prompt, printre mustățile rare și lungi:

            – Părințele, stai că mai am ceva de spovedit! 

            Până aici! nu mai rezist! o omor! La naiba cu toată compasiunea și vrăjile ei! 

Trezit brusc din sevrajul empatiei, am simțit din nou putoarea năucitoare care mă înconjura de pretutindeni într-un dozaj industrial. Chiar atunci, un șoricel țâșnit din colțul cu măsuța abia îmi evită piciorul și dispăru sub pat. Lua-te-ar… Du-te-n… Fir-ai… Face-ți-aș… Hoașcă împuțită, cânta-ți-aș odată veșnica pomenire. Îmi refulez din nou cele mai sincere urări și o mint părintește, dar pe un ton cât pot eu de ferm, parcă întreaga viață mi-ar fi atârant doar în puterea vocii:  

            – Mamaie Zoiță, te cred că (aici trebuie mare atenție la formulare: „ți-e greu singură” ar fi o imprudență care m-ar costa alte minute de lamentații, de aceea încerc cu) ți-e dor să stăm mai mult de vorbă. Și mie (deja am scos-o din sfera sacră a spovedaniei și a obligațiilor mele profesionale, și am adus-o în spațiul laic al relațiilor strict umane dintre mine și ea). Dar, te rog să mă înțelegi că de data asta nu mai pot sta nicio singură secundă (între timp mi-am și strâns lucrurile cu viteza unui prestidigitator). Gata, sănătate multă! Doamne-ajută! Numai bine!  

 – Părințele, uite banii, stai, nu pleca, spovedania trebuie plătită altfel nu e primită de Dumnezeu, așa zicea mămica, Dumnezeu s-o ierte, că tare era credincioasă, nu o știi matale… nu lipsea de la biserică niciodată, mai degrabă lipsea popa ca ea… biata mămica, ea a făcut ușa bisericii, fără să știe tăticu, dac-ar fi aflat, ce-ar mai fi bătut-o, oricum o bătea și degeaba, când a făcut ușa s-a tocmit cu niște meșteri de la… ăăă… ia uite… ptiu… de la dracu de la munte de unde era neamurile lu’ mămica… părințele, banii, unde ai plecat?      

Când am împărtășit-o prima dată, chiar m-am întors din pridvor după bani, fără să știu că baba îmi întindea mâna goală. Au urmat, bineînțeles, scuze nepregetate, bocete adiacente, căutări artificiale, promisiuni cu duiumul, așadar, încă vreo câteva minute de inhalații. Acum însă, grație experienței acumulate și conduitei preoțești desăvârșite, mă mulțumesc doar cu slujirea în sine, fără a nădăjdui alte foloase trecătoare. Ba, mă și închin de bucurie în timp ce ies grăbit pe poartă, respirând abundent aerul curat al dimineții de iarnă. Lumea asta nu ne oferă cât aer am vrea noi să respirăm…   

– Săr’ mâna… trage matale zăvorul la poartă…   

            Urcând costișa pe ulița pustie, ochii mi s-au umplut de lacrimi, atâtea câte încăpeau între pleoape fără să curgă pe-afară. Nu știu de ce. Poate de la gerul înțepător spre care mă refugiasem cu atâta disperare. Poate de bucurie că mă simțeam mai util ca niciodată în profesia mea, ajutând o babă să mai uite de singurătate și de moarte, ceea ce pesemne că nu-i puțin lucru. 

Sau poate fiindcă vedeam din nou menghina morții strivind o viață de om și nu putem face mai mult decât să fug… să fug!… cu scârbă și cu milă.

———————————

Cf. si:

“Spovedania unui preot ateu”…

Spovedania : Halatul roz

“Zernacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

From → Paraphernalia

6 Comments
  1. Radu permalink

    Excelent!

    Like

  2. corina voicu permalink

    repet comentariul dinainte – excelent!

    Like

  3. Roxana permalink

    Se pricepe părintele, nu glumă.

    Like

  4. Are loc să scrie. Între atâția care au loc, are și dumnealui. Nici nu contează dacă e ficțiune sau nu. Pentru mine, este. Și nici nu cred că ar vrea să se lase de preoție sau că e neapărat preot. Nu înțeleg, printre altele, unde a văzut dumnealui în toată România asta, ciorbă la pomeni. Suntem atrași de aceste rânduri în primul rând datorită poveștii spuse de tine, Dan, despre acest preot.

    Like

    • Eu... gen permalink

      Ce vorbești? În toată Muntenia se dă ciorbă la pomeni și înmormântări.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: