Skip to content

In căutarea sexului pierdut (de Dez Jazzadez, Girafa Magică)

January 13, 2018

10_6184624 (1)

Draga de Dez Jazzadezz, care pe lângă că e așa și pe dincolo și uneori se joacă cu perplexitatea și a produs o minune muzicală numită Omelette, mai și scrie minunat.

Am mai dat un exemplu din ce scrie ea aici, ba chiar am și făcut-o personaj într-o poveste numită:

Dez și Mr. Stockholm…

Dar iată că aici publicăm primul capitol dintr-un roman al lui Dez care ne descrie deriva romantică a unei femei cu suflet de fetiță care intră în lumea pornografiei extreme:

In căutarea sexului pierdut

Într-o zi, nu. Într-o oră, ba chiar la o anumită secundă din acea oră, mai exact, secunda 23,0424, atunci când firul de praf de pe pleoapă se mută pe spranceană, din cauza minivântului provocat de deschiderea ochilor, Adrieana se trezi dintr-un vis complicat. Se trezi, e un fel de a spune, pentru că incă era foarte entuziasmată de invenția pe care o văzuse-n vis. 

Se ridică din pat și reazaliză că, deși tricoul îi era, binemersi, pe ea, îi lipseau chiloții. Se uită prin plapumă, sub pernă, pe noptieră, sub pat. Se uită apoi, instinctiv, la p. Nimic. În locul ei, apăruse, ca o folie trasă peste pâine ca să nu se usuce, o piele nouă, fină, cu pori mici și perișori fini. Arăta ca un arhangel. Cu sâni. Mă rog, nu chiar țâțe, că erau sâni foarte mici. 

Nu știa, biata Adrieana, dacă să se sperie sau să aibă vreo altă reacție, așa că, în prealabil, o buși râsul. Își spuse că, probabil, încă se fâlfâie în vis, așa că se va trezi mai târziu cu p. intactă, pe care o numise ea, în joacă, cu mâna între buze, Martha. 

Doctorul ei ginecolog, psihologul Marthei, totodată, îi spusese că e foarte bine că i-a dat un nume, pentru că, astfel, îi creea o personalitate și atunci p. nu mai era ceva de care să te rușinezi sau s-o ascunzi. De la botez, Martha facuse cunoștință cu Rumburac, Gogu, Demagogu si Maricel, zis si Caricel. 

Dar, în cele din urmă, acum fiind timpul prezent, Martha dispăruse complet. Adrieana se gândi că poate s-o fi retras undeva, în alt cotlon întunecos al organismului ei, sau, poate, din greșeala, și-o fi ras-o cu tot cu păr. Neeeh! Se gândi o clipă, apoi decise: ” am să vorbesc cu Heliopatul”.

Heliopatul era un bufniț mic, din plastic forjat, ce atârna pe perete, prins intr-un holșurub. 

– Ia fii atent! M-auzi? 

Heliopatul își sticli ochii și mai tare.

– Boule! Suntem in visul meu, vorbește! Nu ești real, acum, ești o proiecție a realității, trebuie să-mi răspunzi!

Heliopatul rămase în ființa sa rigidă, de plastic. 

– Ia fii atent! repetă Adrieana, nerealizând că se repetă. Am visat că un tip făcea un soi de… saleuri, pateuri, să le spunem merdenele, Știi cum? Sufla într-o sticlă cu un pic de praf alb pe fund, apoi sticla făcea o spumă super mare, care țâșnea în tavan și după vreo cinci minute de jet spectaculos, se oprea, iar tipul lua ce era in sticlă și trăgea așa de chestia albă care devenise gumoasă, și, întinzând ca la tăiței, scotea un aluat lung, mult lung și după ce-l făcea de un metru douăzeci, îl dădea trei minute la cuptor, și iată, scotea un fel de fornetti, mega bune la gust, de parcă orice gust dorit se regăsea în aroma aia, dată de praful alb care putea fi lapte praf sau făină sau coca. Băi, tu mă asculti?

Heliopatul, cu aripile desfăcute și ghearele pretinzând că apucă prada, tăcea și privea în gol, nici mort, nici viu, doar plastic. 

— Bine. Oricum n-ai cum să simți un gust decât cu limba, nu cu vorbele mele, dar lăsând merdeneaua uriașă la o parte, ia spune-mi. Mi-ai văzut, cumva, p.? Că incep să elimin din presupuneri, în detrimentul integrității mele mentale, și-ncep a crede că p. s-a trezit înaintea mea, s-a dat peste cap și s-a dus de-a dura, aiurea. Nici nu pot acum să-mi dau seama de ce-ar face una ca asta, poate pentru că nu i-am mai dat în ultima vreme p.? S-a dezlipit de pe corp și acum e liberă să se fută fără să fie restricționată de chestii morale and stuff?

–Cred că pui greșit problema, răsună un glas de nicăieri.

Adrieana se uită, uimită, la bufniț, dar el se holba în același punct gol de vis-a-vis. 

— Dacă sunt din plastic, nu înseamnă că sunt prost!

Se auzi iar glasul, dar Heliopatul nu se mișcă deloc, nici nu deschise pliscul. Era ca un ventriloc fără marionetă. Sau doi in unu, fără doi. Un fel de zero convenabil ales. 

Adrieana, dându-și seama că un bufniț de plastic putea, rapid, să-și mute privirea fixă de pe un punct, pe locul unde, odinioară, sălășluise p.-a ei, își trase, elegant, cearșaful de pe pat, cel cu pești Koi, peste jumătatea dezgolită a trupului. 

Adrieana se gândi: ” Tudor Arghezi a murit, dar incă glasul lui se aude, probabil că așa, metaforic sau măcar pot considera că Heliopatul imi vorbește.”

— Heliopatule, tu mă știi. N-am cum să fabulez. Vreau doar să știu cum am ajuns in fabula asta și dacă e cu adevărat fabulă, să-mi dea morala, dar si p. inapoi. 

Afurisitul se dădea mort, dar vorbea. “Mai bine nu-i mai spun nimic, oricum, știe toata viața mea de cand l-am primit cadou”. 

Nu era întru totul adevărat, Adrieana îl iubea pe Heliopat, și-l cumpărase singură. Era un alter ego al ei, o oglindă, numai că, Heliopatul, din plastic fiind, nu-i putea înapoia sentimentele și vorbele spuse, poate la beție, poate la trezie sau, ca acum, cum credea ea, la visare. 

Dinspre masă, masa din bucatarie, se auzi încet, apoi din ce în ce mai tare, un sunet, o melodie, așa: tânânânââm, tânânânâââm, tânânânââm,tââm, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂNÂNÂNÂÂÂM, TÂÂM. Nokia tone. 

Nokia sună intotdeauna de două ori.

-Alo? 

-Păi, ce faci, frate?! E 12!!!

-Poftim???

-Ai zis că 11:30, maxim! Adrieana! Faci sistematic chestia asta. Eu nu mai știu cum să vorbesc cu tine. Știi și ți-am zis: nu putem amâna, întârzia, filmul trebuie să intre-n montaj maxim joi, ce pălăria mea, cad de căcat mereu. Chiar nu putem stabili, cât de cât, o oră?

-….

-Hai, vino mai repede, stii unde, ai adresa nouă unde tragem pe mail, miș-că-te! Pa, pa, pa!

Adrieana căzu în fund pe scaun cu telefonul încă lipit de ureche și se gândi că, de ce să nu intre-n joc, chiar dacă nu știe ce joc e, oricum e doar un vis. 

Adevărul e că, privind pe fereastră, fu definitiv cucerită de peisaj, care era rupt din ilustrațiile din broșurile Martorilor lui Iehova, dinăla cu iarbă-copaci-flori si Isuși, cât cuprinde. 

-Ok! își trase rapid o rochiță pe ea, își luă, totuși, chiloți, chiar dacă nu mai avea nimic de pus in ei și se indreptă spre ușă, cu ochii ei maro afundați în scroll-ul telefonului din aplicația de mail. Adresa! Da. 

Din ușa casei o luă pe o potecuță, apoi pe altă potecuță. Pe cu totul altă potecuță mai erau niște oameni care semanau cu Bruce Willis in Surogates, la față, îmbrăcați ca niste balerini, in costume de culoarea pielii, care, normal, se uitară la ea, chicotind vesel. 

“Ce vis”. își spuse ea. 

Mașini – canci. Deci se merge pe jos, dar în curând ajunse la destinație.

“Hm, o lume nouă”, își spuse Adrieana, grăbind pasul si simțindu-se pe lângă ceilalți trecători, ca o curvă. Ceilalți erau…unisex, uniți prin identitate comună, colectivă, extratereștri, cum ar zice orice om de știință. 

Ajunse in fața unei clădiri bordei-bordel pe care citi scris mare : “Fuck me! Porn Studio”.

-Whaaaat???

Adrieana se gândi că nici in vis nu-și este, totuși, permis să te fuți fără p. Cu P. Or mai fi G si C, dar.., in fine. Adrieana, râzând puțin, își dădu drumul pe skate-board-ul din fața ei, care o lăsă fix în ușa bordeiului. Sună la sonerie (nu aveau interfon, pfff..) și o voce robotizată, îi spuse: 

– Hai, Adrieana, te așteptăm de-un secol!

Adrieana ajunse într-un hol unde își puse poșeta în rochie, rochia în portmoneu. Și le puse in cuier. Apoi, îmbrăcată in tricoul cu care dormise și-n chiloți, intră pe o ușă din aur, cu mâner din inox. 

-Heeeei! Adrieanaaaaaa! în jur de o sută de diverși izbucniră. Ce bine c-ai ajuns! 

-Deci, incepu Adrieana cu concluzia, eu ce trebuie să fac aici, la voi, că sincer cred că m-ați luat drept altcineva….

-Adrieanaaaaaaaaaaaaaa! Noi chipul tău, nu-l mai putem uitaa! urlă muntele de cameramani, luminiști, monteuri, actori și etceteri. 

-Bine, mă! Spuneți-mi ce am de făcut!

Din neant, neantul acela al imposibilului, adică din perete, apăru un fel de Iron Man, un om de oțel, deci cumva gol, dar din oțel. Și-i spuse, cu voce făcută pe calculator, mai groasă decât era:

-Adrieana, eu sunt regizorul absolut. 

-Calumea. Și?

-Ai în fața ta… Iron Man se opri o clipă, își șterse o lacrimă de oțel de pe obraz și-și revizui atitudinea. Nu cred că așa trebuie să incepem. Ori ai căzut in cap, ori n-ai căzut. Ambele – problemă. Suntem în 2556, văd că tu ai rămas undeva în urmă. 

-NU! Cum? Frate, ai innebunit? 

-Crew! zise IM. Lăsați-mă un pic cu ea. 

Cei o sută și ceva de oameni zburară printr-un geamâlc din capul de sus-sus al bordeiului, ca niște albine umanoide. 

Iron Man își apropie corpul tare de făptura vulnerabilă din fața lui, puse o mână grea și totodată rece pe umărul Adrieanei și-i spuse pe un ton compromițător, complotativ, aproape: 

-Addy! știi când am zis că numai tu poți să ne ajuți. Gagico, uită-te la mine! Ești ultima speranță de excitație a omenirii, am devenit cu toții… frigizi, nu ne mai place nimic, ne-au dispărut acum sute de ani sexele, am încercat feluri și feluri de a ne adapta, dar oricât evoluăm nu ne putem opri din a ne imagina chestii. Trebuie să incercăm să renaștem compleți, ajută-mă! Doar tu poți!

– De ce eu? Eu am și eu spațiu deșertic in zona aia, ce-aș putea eu să fac?

-Sărută-mă, eu mă numesc Magicianul Bile.

-Magicianule Bile, te sărut!

Și-atunci, Adrieana își dezlipi buzele și cu limba ei invadă cavitatea metalică care se deschise in fața ei, ca un hău, așteptând să fie topită. Și-așa și fu, ea îl sărută pe Magicianul Bile și el se preschimbă( cu ajutorul a doi fierari iscusiți) într-un Renault Megane cu volanul pe dreapta și cu scaune din placentă de Andromedă. 

– Deci pe tine te iubeam! Pentru tine am să-mi regasesc p.-a, să reinventez perversitatea pierdută, să o dau lumii plină de hipsteri si metrosexuali. Da, Magicianule Bile, da!

Cei o sută și ceva așteptau, auzind totul. În mijlocul scenei, un fel de Arsenie Boca cu tricou Kenzo stătea cu chipul aplecat către sol și de sub pântecul lui nu ieșea nimic in evidență. Era sterp, imun, închis și amorf. Difuz. 

Adrieana își arcui spatele, dădu jos de pe ea tricoul și surâzând cu buzele crăpate stil Angelina Jolie, se îndreptă spre Qrsenie și aruncându-i o privire periculoasă, îi spuse, tranșant: 

– Ești evreuț?

– Poftim?..

– Ah, nu. Trebuia să încep. Să-ți aud vocea. Vreau să-ți vorbesc. Pot?

– Dacă vrei..

– Vreau să-ți aduc P. înapoi. Că poate că, P., când va apărea, va putea să-mi aducă și mie, p. înapoi. 

– Na, ce pot să spun..

și atunci Adrieana intră în transă: 

-Vreau să simt aripi în stomac și corp de fluture in uter, vreau să te gândești la mine ca și cum aș fi ultima ta generatoare, ca la acel om care-și poate duce mai departe povestea. Vreau să ne futem aici, acum, cu tot ce avem. Să ne aprindem în cap neoane și să lăsăm bezna de jos să se intuiască, să simți mâna mea cotrobăindu-ți mâna, așa cum sarea se topește in ulei, cum zahărul se-nfige în albele furtuni ale frișcăi. Lasă-mă! Doar eu pot crește in tine! Cresc în tine amfibii și săbii și grăunțe și fluvii și smeaguri și praz și cătină și lauri și lipici. Mă lași?

Și-atunci, Arsenie o lăsă pe Adrieana să-i atingă omoplatul stâng și, pe rând, cu cealaltă mână, corespunzătoare, pe cel drept, și apăsându-i pe amândoi ca și cum ar fi intenționat să-i bage la loc cioturile de aripi sau poate copaci sau țevi, se apropie cu corpul ei tenebros și amortizat de corpul lui perfect și acoperit, aproape 98 la sută de cristale Swarovski. și din acei 2 la sută pe care, la naiba, nu se puteau lipi cristale, răsări atunci o mică P. Adică o P. bebe, cum ar veni. și, instant, apăru și la Adrieana o p. mică, pură si nemaifutută nicicând. 

Regizorul, adică Magicianul Bile, era într-o fericire de i se aprinsese atât de puternic aura, că luase foc, avea incendiu deasupra capului. 

Arsenie si Adrieana și p. și P au inceput un fel de preludiu, adică să se lingă pe organe, făcând binecunoscutul procedeu de împrietenire al câinilor, iar când să treaca mai departe, Magicianul Bile se gândi că e suficient pentru azi. 

-Mersi, Adrieana! Ai doosude euro de la mine azi, ai readus omenirea la simțuri. Nu stiu cum să-ti spun. Te iubesc! 

– Mersi, mâine facem și restul sau cum? 

– Da, desigur. 

-Deci sex, yes!

– Aaa, nu, tot așa, niște atingeri, limbuțe, o ținem așa vreun an, nu putem intra după atâta timp direct în chestiile alea mai dure, care erau acum sute de ani. Nu vreau, efectiv, să moară nimeni. 

-Te-nteleg! spuse Adrieana, și o luă grăbită spre ieșire, apoi fugi, chiar, pentru că cei o sută și ceva, aproape că se aruncaseră de pe macaralele lor de filmare. 

Acasă, Heliopatul era schimbat. Ce anume, nu se putea spune. Avea… acel ceva în privire, ca și cum nu mai fixa un singur punct de vis-a-vis de peretele pe care atârna el, ci se chiora aiurea.

-Heliopatule! N-ai să ghicești! îi spuse Adrieana râzând isteric de cum intră pe ușă. 

-Ce? Esti o panaramă?

Adrieana îl privi, dar Heliopatul chicotea.

– Ok, sunt în viitor, zise ea, apoi se cuibări in pătun, ducându-și degetul cu inel șarpe fix in centrul Marthei, bucurându-se de regăsire, de moliciunea din viitor atât de plăcută a plapumei, totuși, la fel de moale ca în prezent, sau în vis. 

– Visez…

– Visezi in pizda mă-tii… șopti la fel de suav și excitat, cucul exact care spărgea cu exactitate, fiecare ou de plastic depus de Heliopat.

Advertisements

From → Paraphernalia

One Comment
  1. markh permalink

    E un fragment din vreo carte? Am cautat tot net-ul dupa titlu, dupa Dez Jazzadez si n-am gasit nimic. E undeva de vanzare cartea (daca exista)?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: