Skip to content

Houellebecq, Sérotonine: o escrocherie literară

January 5, 2019

A ieșit, așadar, după patru ani, ultima carte a lui Houellebecq, romanul Sérotonine. Cântărind, revoltat, escrocheria legată în carton pe care am dat ieri 22 de euro, am izbucnit deodată în rîs amintindu-mi cum odinioară, într-un magazin de boarfe Kenzo, priveam gânditor la un tricou gri, simplu, care costa aproape 200 euro și-mi făceam tot felul de reflecții estetico-comerciale, despre cum o mare firmă precum Kenzo atinge o asemenea simplitate fără nici o căutare. Nu l-am cumpărat, și bine am făcut, pentru că intrând alături în plebeianul Zara am găsit același tricou cu 5 euro.

Era într-adevăr simplu, doar o bucată de bumbac, o cârpă cu care să te acoperi, și purta acolo prețul just: 5 euro (calculând și costul de fabricație și de transport din China până aici). Nici o pretenție, ia-l, acoperă-te și uită de el.

La Kenzo, însă, îi cususeră o etichetă mică de marcă și se vindea acum cu 200. Eventual, căzând în capcană, ai fi lăudat simplitatea lipsită de căutare a obiectului și felul în care designerii de la Kenzo au putut atinge gradul zero al eleganței. Ai fi căzut, așadar, în capcana comercială, în minciuna pieței. Piața estetică nu este reglementată de cerere și ofertă, ci doar de minciună. Majoritatea oamenilor sunt estetic idioți, brute, nu au nici o grilă de interpretare și cumpără ce li se indică, ce li se spune că e excepțional.

Sau se tem, de fapt, să aibă criterii proprii. „Cine sunt eu ca să judec geniul altora, când văd o asemenea unanimitate?” La fel e și în voiaj. Cei mai mulți, care nu pot călători fără un ghid turistic, se tem că n-au să cadă într-o transă estetică convingătoare în fața a ce li se spune că ar merita, sau că trebuie, și invers: evită să se extazieze în fața a ce nu există în ghid, ca nu cumva să le placă un produs inferior. Iată un caz extrem, din E. M. Forster:

Lui Lucy îi veniră lacrimi de necaz. Cum să se descurce ea în Santa Croce fără ghidul ei Baedeker? Iată, prima dimineață era deja ratată și nu știa când ar mai putea veni în Florența. Acum câteva minute era veselă, vorbea ca o femeie de înaltă cultură, iar acum intră umilită în biserică fără să-și amintească măcar dacă e construită de franciscani sau de dominicani. Sigur că e considerată o construcție splendidă, deși aduce cu un hangar. Sigur că are fresce de Giotto, dar de unde să știe ea care sînt alea?!… Se învârti prin biserică cu o mutră disprețuitoare, nedoritoare să arate entuziasm necontrolat pentru cine știe ce pictură de calitate inferioară.“

(E. M. Forster, A Room with a View)

Acum, ultimul roman al lui Houellebecq, Sérotonine, este precum tricoul acela Kenzo. O cârpă dubioasă, nemeșteșugită, purtând eticheta Flammarion. Trebuie spus din start că acest produs de marketing nu este un obiect literar, nu trebuie tratat ca fiind literatură și nici analizat cu mijloacele criticii literare. Îi spunem “carte” doar pentru că e tipărită pe hârtie, legată, broșată, cu copertă și că e vândută în librării.

Critica literară nici nu-și are locul aici, într-atât pretențioasa escrocherie mult anunțată e deja un best-seller, ba chiar se știa că va fi un best-seller chiar înainte ca Houellebecq să bată pe ecran prima frază: C’est un petit comprimé blanc, ovale, sécable.

Obiectul numit Sérotonine ar trebui în realitate să fie o rușine eternă pe obrazul mafiei editorialistice care a transformat literatura în produs de supermarket. “Cartea” asta nu are nimic. Absolut nimic. Nici măcar o formulă frumoasă, un joc de limbă, o imagine de reținut, o scenă interesantă sau naturală. Un debutant care ar veni cu asemenea manuscris la o editură ar fi aruncat pe scări pentru obrăznicie. Sau păstrat în beci pentru a fi torturat lent.

Totul e căznit, mort, lung, plicticos, trântit acolo doar pentru a umple 300 de pagini. Din disperare (deși a avut patru ani la dispoziție pentru a scoate amorful torșon), Houellebecq mai vâră acolo și lungi extrase din Wikipedia, nesfârșite descrieri de medicamente, hoteluri, meniuri, feluri de mâncare, modalități de a face labă.

Nu există personaje, nu există sex, nu există viață sau moarte, nimic nu e credibil, nu se petrece nimic, remarcile naratorului sunt anoste și pretențioase, făcând cu ochiul apăsat spre cititor, rău scrise, într-o franceză plată, laborioasă, artificială.

13076862_1125236480843522_7766949870798756397_n

Dușul zilnic e rău pentru piele.

Houellebecq: — “Ce-i tâmpenia asta?”

(Charlie Hebdo)

Dar unanimitatea criticii?

Dar stai, critica de pe întreaga planetă laudă acolo clarviziunea profetică a lui Houellebecq, care, așa cum în Soumission  anticipase pericolul islamist a prevăzut acum izbucnirea fenomenului “vestelor galbene”!

Chiar presupunând că ar fi așa (dar nu e), aici intră o mare confuzie: anticiparea unui fenomen socio-economic și politic nu implică talent literar; Nouriel Roubini, economistul acela care a prezis criza financiară mondială nu se pretinde scriitor. Nu e nici o minune literară să anticipezi în Franța o manifestație a agricultorilor care blochează o șosea până la împușcături cu jandarmii, ceea ce provoacă un număr de morți. Totul e cum construiești romanesc scena, cum anticipezi literar explozia de violență. Altminteri, e ca un film de acțiune în care ai lăuda doar trucajul final.

Or aici e marea problemă a obiectului numit Serotonină: pentru a ajunge, din senin, la o scenă de violență (care de altfel e expediată plat în câteva rânduri, pe care le-am tradus mai jos), cititorul are de trecut prin sute de pagini de caznă, de idioate reflecții și comentarii anoste ale unui om disperat (Houellebecq, nu personajul) care a avut patru ani ca să umple 300 de pagini și nu a reușit nici măcar să creeze un singur personaj credibil, nici măcar naratorul. O escrocherie totală. O minciună literară de uitat pe loc. Cartea nu merită nici cei 5 euro ai tricoului de la Zara. E tot ce s-a scris mai prost in franceză în ultimele două secole. Gunoiul numit “Sérotonine” e doar o colecție de gânduri stupide și conspecte de lectură, precum, la pagina 110 —din 347— prima notă de lectură inteligentă:

— “Nu aveam nici o opinie despre [Maurice] Blanchot, îmi aminteam doar un paragraf amuzant din Cioran în care el explică cum Blanchot este autorul ideal pentru a învăța să bați la mașină, pentru că nu ești “deranjat de sens”.”

În rest: trimiteri insistente la prieteni de-ai lui de care n-a auzit nimeni în afara Franței (scriitorul ratat și cântărețul anost Yves Simon sau filozoful de trei parale Finkielkraut). În prima jumătate a cărții, personajul merge din hotel în hotel, descrie meniurile și diferitele feluri de salate, ia medicamente (cu serotonină, care îi omoară libidoul) și face (rar) labă. Și lungi descrieri de camere de hotel. “Am stat în camere de hotel pentru un popor de idioți”, cum a rezumat hîtru cineva pe pagina mea de Facebook.

49714047_2197331276967365_7116041020197830656_n

— Un an bun !

Houellebecq: — “Stați până-mi citiți cartea.”

(Charlie Hebdo)

Construcția narativă

Dar hai să luăm construcția narativă, să ajungem la acea scenă care chipurile ar constitui miezul cărții, ciocnirea dintre agricultori și jandarmi.

Ei bine, construcția narativă este inexistentă. Romanul nu are nici o structură și nici un stil. Nimic nu duce la nimic. E povestit la persoana I de un anume Flaurent-Claude Labrouste, 46 ani, dar care desigur e doar Houellebecq. E vlăguit de viață, fără nici o dorință, trăiește într-un occident decadent în care bărbatul nu mai e ce a fost. Houllebecq e obsedat de ideea asta, ca și psihologul canadian Jordan Peterson, acel guru pentru bărbații albi cu masculinitatea incertă. Houellebecq o și spune explicit, în afara romanelor, cum a făcut-o într-un interviu pentru cotidianul spaniol El Pais, cu ocazia publicării traducerii spaniole a romanului Soumission:

“In Occident, discursul masculin a dispărut. Nimeni nu mai știe ce au bărbații în cap. O ipoteză sinistră, dar verosimilă, este că bărbații nu s-au schimbat, dar au acceptat să închidă gura. Bărbatul occidental nu mai vorbește; femeia – da. Universul mental al bărbatului occidental de azi este un mister.”

Ce surprinde, și la Houellebecq, ca și la Jordan Peterson, este nu doar lamentarea în jurul presupusei pizdificări (pussification) a bărbatului, ci spaima resentimentară de femeie, văzută ca alteritate ostilă, ireductibilă.

În Spania începe, de altfel, fără nici o noimă, romanul. Naratorul se află într-o stațiune pentru naturiști, unde își așteaptă iubita, care, tot fără nici o noimă, este o japoneză.

De ce fără nici o noimă? Pentru că nici Spania, ale cărei șosele și hoteluri sunt descrise în detaliu în lunga întoarcere în mașină spre Franța, nici identitatea niponă a iubitei nu participă cu nimic la ceea ce e presupus a fi miezul cărții: revolta agricultorilor francezi oprimați de regulamentele UE. E vorba doar de umplutură. Umplutură cu vorbe și imagini care să ducă la cele 300 de pagini pe care Houllebecq trebuia să le furnizeze la capătul a patru ani de absență.

Houllebecq nu știe să scrie dialoguri și nu poate să descrie nimic în mod natural. Umplutura cu vorbe merge de la o pagină întreagă de descrieri tehnice ale diferitelor tipuri de medicamente împotriva depresiei, până la câteva pagini de explicații docte, din senin, a evoluției moravurilor în Spania după Franco. Nimic din toate acestea nu are vreo legătură cu relația lui neverosimilă cu japoneza, cititorul nepricepând de altfel de ce s-a dus ea în Spania să se întâlnească cu o asemenea cârpă umană. Cei doi nu fac amor, dar el, căutându-i în computer, găsește niște fișiere video cu ea în diferite gangbanguri, inclusiv un gangbang-bukkake cu ea singură și mulți câini, dulăi care o penetrează in toate felurile și îi ejaculează în gură. De ce cu câini? se întreabă cititorul. Uite așa, trebuia și ceva sex nenatural în roman, mai ales că ea e un personaj neinteresant, fără nici un rol, iar el o părăsește de altfel, din plictis. Din plictis, da, dar uite că prin ea s-au umplut vreo 50 de pagini, ca să ne apropiem de scena cu agricultorii și jandarmii în Franța.

Prima jumătate a cărții, așadar, cam 150 de pagini, este o masă amorfă total inutilă, amestec de hoteluri, șosele în Spania, amoruri trecute cu japoneza și amintiri despre altele, lamentări despre lipsa de virilitate a naratorului, plictisul lui și cum a avut o copilărie ternă. Toate lucruri pe care un scriitor autentic, magic, inclasabil, cum a fost Giovanni Papini le-a lichidat în două rânduri în sinistra lui autobiografie „Un om sfârșit” (Un uomo finito, 1913), care începe cu: “Eu nu am fost niciodată copil.” (“Io non sono mai stato bambino. Non ho avuto fanciullezza.”).

Gata! Apoi Giovanni Papini trece la dezastrul lui moral actual, explicând cum s-a găsit el întotdeauna hâd (precum le e unora sufletul), apoi scrie cum, după ce devenise guru de tineri fasciști obsedați de ocultism si virtutile meditației, s-a gândit să trâmbițe peste tot cum el se va retrage câteva luni la munte pentru a căpăta puteri supraumane, meditând, si cum se va intoarce de acolo transfigurat, transformat in Übermensch. Evident că ajuns in sălbăticie s-a plictisit ingrozitor, s-a masturbat de-a căpiat si a băut de angoasă că fanii asteaptă infrigurați, dar că el o să se intoarcă Untermensch, sub-om buhăit si trist si acoperit de rusine… ceea ce s-a si intâmplat.

Totul e organic acolo, la Papini, la fel cum deriva personajului din Greața lui Sartre e coerentă. În Serotonina lui Houellebecq, însă, nimic nu e coerent, nimic nu e legat, iar primele 150 de pagini, până în momentul în care naratorul merge să-și viziteze prietenul agricultor, sunt perfect inutile, moarte, seci, scrise într-o limbă, rece, dezgolită, vulgară, de farmacie. Franceza lui Houellebecq e urîtă, hîdă, deși ar putea poate fi salvată în traducere (cartea iese de altfel săptămâna viitoare simultan în engleză, germană, italiană și spaniolă). Houellebecq scrie fără nici un păs pentru limbă, știind că apare simultan în atâtea alte limbi. E un scriitor prost și fad la nivelul vocabularului, folosește orice cuvânt, cum îi vine. Totul e pretențios, de la primul rând, unde spune despre bulina aceea cu serotonină că e sécable, secabilă. Ne vorbește despre “un poponar botticellian” iar el însuși are “les traits burinés” (trăsături dăltuite, buriné fiind cel mai demonetizat cuvânt în franceză pentru a desemna trăsăturile cuiva, cel mai galvaudé)

Naratorul face glume idioate cu cititorul când povestește cum două fete l-au rugat să le umfle pneurile: ale mașinii, nu ale lor, ne informează el, făcând gros cu ochiul, după care vorbește despre mon phallus triomphant.

Așa încât, lectura romanului până la jumătate este o adevărată tortură. Pagină după pagină am căutat ceva, un înțeles, o urmă narativă. Nimic! E ca un Kundera din ultima perioadă, un Kundera epuizat,  vag pornografic, fără nici o idee, fără un scenariu in cap, așa cum toate ultimele romane ale lui Kundera, de la L’Immortalité încoace, sunt de necitit. Totul e pretențios, de la primul rând rău scris, amorf, doar pagini umplute… Fade exerciții de acumulare a unor cugetări autocomplezente, fără tramă narativă, fără umor, fără cap și coadă. Bolboroseala unui om care nu mai are nimic de zis.

Dar să spunem că pentru admiratorii incondiționali, prima jumătate a cărții e doar pregătirea întâlnirii lui cu agricultorul Aymeric, care avea să moară în ciocnirea cu jandarmii pe autostradă, în timpul protestului.

Ei bine, acea scenă, pentru care ni se cere să suportăm tortura celor 347 de pagini se află la pagina 262. Iat-o. Aymeric și ceilalți agricultori înarmați care blochează șoseaua, printre care unul dușmănos despre care știm că se numește Frank, se ceartă cu jandarmii sub ochii unui cameraman de la TV. Deodată Aymeric (căruia Houllebecq nu a putut până la pagina 262 să-i dea altă personalitate decât aceea că e prieten cu naratorul) își îndreaptă arma spre cap și își trage un glonț în tâmplă:

Corpul lui căzu în spate, lovind platforma metalică a camionetei; nu țâșnise nici un jet de sânge sau creier, nimic de genul ăsta (rien de ce genre), totul fu ciudat de sobru și mat; dar nimeni, afară de mine și cameraman nu văzuse ce se întâmplase. Doi metri în față, Frank scoase un urlet și își descărcă arma, fără să ochească, în direcția jandarmilor; alți agricultori îl imitară de îndată. Totul fu stabilit după aceea, în timpul anchetei, revăzând banda video: nu doar că nu jandarmii îl împușcaseră pe Aymeric, contrar a ceea ce crezuseră camarazii săi, dar încasaseră patru sau cinci focuri înainte să riposteze. Totuși, când ripostară — iar asta făcu obiectul unei alte polemici, mult mai serioasă– o făcură fără nici o precauție: nouă agricultori fură uciși pe loc; un al zecelea a decedat noaptea, la spitalul din Caen, ca și un jandarm, ceea ce ridica numărul victimelor la 11. Asta nu se mai văzuse în Franța de multă vreme, și în mod sigur niciodată cu ocazia unei manifestații a agricultorilor. Aflai toate acestea mai târziu, în zilele următoare, prin presă. Nu știu cum am reușit ca în acea zi să mă întorc la Canville-la-Rocque; există automatisme la volan; există, se pare, automatisme pentru aproape orice.

Iată. Asta e tot. Îngrozitor scris, fad, leneș, nevizual. Pentru scena aceasta a presupusului masacru, expediată într-o duzină de rânduri și după care nu se mai întâmplă nimic până la final, ni se spune că Houellebecq e un vizionar și un mare scriitor.

Cartea putea să se oprească aici, dar ar fi fost prea scurtă. Urmează alte 80 de pagini de gânduri ale naratorului (dar nu despre japoneză sau agricultorii morți). Spre sfârșit, din disperare, în ultimele pagini, naratorul strecoară chiar niște remarci despre Proust (!) și câteva pagini despre cum ar dori el să citească Muntele Vrăjit de Thomas Mann (?).

La sfârșit de tot, ne spune chiar, din senin (nici măcar plecând de la japoneză sau agricultori), că el crede că Rihanna l-ar fi făcut să “flasher” (să îl dea peste cap) pe Marcel Proust.

Asta e tot. Să mai spunem că dériva lui Houellebecq spre dreapta extremă pare ineluctabilă. Prin octombrie anul acesta, Houellebecq s-a lăsat urmat prin Bruxelles si intervievat de reporterii săptămânalului francez de extrema dreaptă Valeurs Actuelles, cărora le-a spus: — « Aș vota pentru oricine propune ieșirea Franței din Uniunea Europeană și din NATO, țin mult la asta ». In acest context trebuie pusă revolta agricultorilor idealizați dar rău construiți ca personaje, din romanul său.

Mai propune în acel interviu Houellebecq revenirea la un creștinism activ pentru a combate islamul și, în general sprijinea toate fundamentele ideologice ale Frontului Național în Franța sau ale anti-europenilor de toate tendințele.

Cf. și:

“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/01/soumission-2015-houellebecq-si-islamul-religia-cea-mai-cretina/

Ce este un roman?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/04/03/ce-este-un-roman/

Ce am citit anul acesta (2018) pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/12/17/ce-am-citit-anul-asta-pentru-tine-12-carti-de-devorat-sau-lepadat-un-antidot-la-plictiseala-noastra/

Jordan Peterson, un guru pentru homari și cei dintre noi cu masculinitatea incertă

https://www.europalibera.org/a/jordan-peterson-un-guru-pentru-homari-și-cei-dintre-noi-cu-masculinitatea-incertă/29660129.html

Gunmen kill 12 at French magazine Charlie Hebdo

Charlie Hebdo din 7 ianuarie, ziua masacrului din redacție și a publicării romanului lui Houellebecq Soumission.

From → Paraphernalia

One Comment
  1. Catalin permalink

    Si totusi Houellebecq e cine e, citit, tradus, apreciat sau criticat, dupa gust, in timp ce Dan Alexe e nimeni pe lume. Asa anost si dobitoc cum e, Houellebecq are o faima mondiala (nu doar datorita marketingului), pe cand pe Dan Alexe nu-l cunosc nici colegii de birt. In general necunoscutii, de la distrugerea templului zeitei Artemis incoace, incearca cu disperare sa distruga ceea ce este bun, in speranta ca asocierea le va aduce si lor ravnita faima. Doar ca acest fenomen nu e altceva decat o boala mentala izvorata din neputinta: herostratismul.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: