90

Da, am mers să văd oroarea asta fără nume. Fac spoiler deja, e un film de nevăzut, acest “Once Upon a Time… In Hollywood”, al nouălea opus al lui Tarantino. Am căzut pradă conspirației presei și criticii care mi-au strigat că e mântuirea lui Tarantino, că în sfârșit el și-a revenit, că a scos o operă romantică și nostalgică, o odă Hollywoodului tinereții lui, acel Hollywood din placaj și mucava și glamour inocent pe care n-o să-l mai vedem vreodată, înecați azi de digital și imperiile de entertainment și Netflix și alte Disney de dimensiuni neomenești.

Sigur, vizual și tehnic filmul este o mică bijuterie fără suflet: turnat în 35 mm, ca de obicei la Tarantino, iar nu în digital de înaltă definiție cum face azi toată lumea, cu o grijă infinită pentru sunet și detaliile decorului, fără efecte speciale. Este un film de văzut neapărat în sală, nu acasă pe un ecran modest. Artizanat, nu-i așa? Dar dincolo de lacul gros al profesionalismului imaginii și actorilor – nimic ! Nimicul absolut și pretențios, repetitiv și greoi.

Declinul creativ al lui Tarantino a fost o dezamăgire pentru mulți de-a lungul anilor. Doar primele trei filme ale lui Tarantino merită atenție și au fost pline de originalitate: Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994) și Jackie Brown (1997). Tot ce a venit după aceea e trash de cea mai joasă calitate, inclusiv Kill Bill, cel tăiat în două din pricina lungimii și difuzat ca două filme în succesiune. (cf. mai jos cronicile la ultimele lui două filme înainte de “Once Upon a Time in Hollywood”.)

Am mers însă la acest “Once Upon a Time… In Hollywood” crezând – sau vrând să cred – tot ce citisem în presă: că iată în sfârșit un foarte bun Tarantino, care mai că ne face sa regretăm că el ar putea să se retragă după al zecelea film, așa cum ne tot anunță (ăsta e al nouălea). De parcă ar trebui mai multe. La urma urmei, și Kubrick a făcut doar o duzină de filme. Da, numai atâtea. La Kubrick însă, fiecare film a fost un joc cu codurile cinematografiei, pe când Tarantino, din 1997 încoace, adică de aproape un sfert de secol, a scos doar subproduse și autopastișe. Câte un joc actoricesc decalat, cum a fost Christoph Waltz în stupidul Inglourious Basterds, nu salvează o trista și complezenta bălăceală.

Aici însă, cu “Once Upon a Time… In Hollywood”, presa de pe întreaga planetă ne-a spus că ceea ce a reușit sa facă Tarantino este cinema autentic, de cea mai înaltă speță, pentru că el ne oferă o reflecție asupra cinematografiei. Anul 1969: întorsătura unei epoci. Apollo pe lună, apogeul generației hippie, cu Woodstock, dar și și sfârșitul brutal al epocii flower power, prin asasinarea lui Sharon Tate, soția lui Polanski, cu întreg masacrul comis de secta lui Manson (prezent într-o scurtă scenă în film).

Sfârșitul culturii cinematografiei western, dar și anul în care, prin Easy Rider, se anunță noul Hollywood al generației Scorsese-Coppola etc. (Al Pacino apare ca personaj minor și la Tarantino).

Ce vedem însă e doar o succesiune de camee, de tablouașe lungi, amorfe, cu dialoguri repetitive sau moarte, dialoguri pe care le simți construite artificial doar pentru ca unul din actori să strecoare vreo întorsătură obosită; un film fără nici o construcție, fără scop sau viață, cu personaje fără personalitate.

Sigur, prezența simultană a celor două staruri, Brad Pitt și Leonardo DiCaprio, captivează în sine, iar Brad Pitt e magic, dar asta se întâmplă în ciuda scenariului inept și a dialogurilor stupide, se întâmplă în ciuda scenelor anoste, inutile, care nu se mai sfârșesc.

Personajele (personajele, nu cei doi actori, care au făcut ce au putut) n-au nici o profunzime, nici o dimensiune, nici o psihologie. Mai apare și un personaj al unui producător, jucat (prost) de Al Pacino, și total inutil. Argumentul că Tarantino s-ar juca acolo cu clișeele nu ține. Dacă era doar ca să caricaturizeze repetitiv atmosfera Hollywoodului nu era nevoie de încă un film plat, fără dimensiune, mai făcuseră asta și frații Coen în Hail, Caesar! sau o mai văzuserăm și în mult subapreciatul Hitchcock, cu Anthony Hopkins și în atâtea altele.

Hohotele de delectare ale oilor din sală au fost pentru mine mai deprimante și decât ce vedeam pe ecran. Și ce vedeam pe ecran? O magmă de scene dezlânate, nelegate între ele; erori de neiertat în scenariu. De nu mai știu câte ori un personaj îi rezumă altuia ceea ce spectatorul a văzut deja, totul combinat cu niște flashbacks de cârpeală, ca să pricepem lucruri din trecut, iar de la jumătatea filmului încolo, intervine din senin și o voice over care ne spune deodată ce s-a mai întâmplat între prima și a doua parte a filmului, că altfel scenariul e atât de rău construit încât n-am fi priceput.

Micile glume și clin d’œils (precum titlul, care e o aluzie la Sergio Leone) sunt doar condimente superficiale menite a deghiza fadul conținut. Întregul film, tras în lungime, e doar ca să ne ducă spre scena finală, unde așteptăm să vedem cum a fost omorâtă Sharon Tate, fosta nevastă a lui Polanski, de o bandă de hippies sataniști. Și acolo, printr-o întorsătură la fel de stupidă ca și finalul din Inglorious Basterds, suntem presupuși a avea un final neașteptat, care răstoarnă istoria.

Pe deasupra (dar asta e lucrul care o să-i deranjeze cel mai puțin pe fanii incondiționali ai lui Tarantino), filmul este, așa cum o scria singura cronică discordantă și neelogioasă, cea din Le Canard Enchaîné, de un prost gust absolut față de defuncta Sharon Tate, prezentată ca o gâscă imbecilă care, în singura secvență în care Tarantino vrea să îi dea ceva relief, insistă să nu plătească biletul la cinema ca să intre să se vadă tot pe ea jucând într-un film.

Un film, așadar, de ignorat fără regrete. Ca să încerc să mi-l șterg din minte, am mers în schimb și am revăzut Easy Rider, care tocmai a ieșit iar, într-o  copie restaurată. Măcar acolo vedem the real thing despre epoca aia.

.

Despre ultimele două filme ale lui Tarantino înainte de “Once Upon a Time in Hollywood”:

— Tarantino’s hateful eighth movie

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/29/tarantinos-hateful-eighth-movie/

— Oscars 2016 și importanța sunetului la cinema

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/

— Django Unchained : film, interrupted…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/17/django-unchained-film-interrupted/

Alte filme recente cu Brad Pitt:

Fury (2014) – Brad Pitt și dezumanizarea hollywoodiană a inamicului

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/01/fury-2014-brad-pitt-si-dezumanizarea-hollywoodiana-a-inamicului/

Big Short (2015): un manifest despre criza mondială și secta banului creat din neant

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/10/big-short-2015-un-manifest-despre-criza-mondiala-si-secta-banului-creat-din-neant/

The Counselor (Ridley Scott), despre plictisul atroce și Cameron Diaz cu dinți de aur

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/16/the-counselor-ridley-scott-despre-plictisul-atroce-si-cameron-diaz-cu-dinti-de-aur/

— The Wolf of Wall Street… ah, dacă avea o oră mai puțin

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/18/the-wolf-of-wall-street-ah-daca-avea-o-ora-mai-putin/ 

Alte filme recente cu Leonardo DiCaprio:

The Revenant – o plagiată atracție de bâlci…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/30/the-revenant-o-atractie-de-balci/

și

Gatsby în 3D… urmarea de la Moulin Rouge… și un căscat cosmic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/16/gatsby-in-3d-urmarea-de-la-moulin-rouge-si-un-cascat-cosmic/