Diplomatie (2014) –
de: Volker Schlöndorff
cu: Niels Arestrup, André Dussollier
Diplomatie e ceea ce se numește un huis clos, o piesă (sau un film) cu doar două sau trei personaje (trei la Sartre, in piesa cu acelasi nume, Huis Clos/Cu ușile închise) si cu decoruri minimaliste sau absente. Diplomatie se petrece în noaptea de 24 august 1944 (24 care vine după 23 a noastră, da), cand guvernatorul german al Parisului, generalul Dietrich Von Choltitz, a decis să nu execute ordinul lui Hitler de a arunca in aer Parisul, de a-i distruge monumentele si clădirile minuțios minate, de a-i prăvăli podurile, si, prin toate aceste monstruoase explozii expert calculate, a astupa albia fluviului Sena, care ar fi inundat rapid ce ar mai fil rămas din ruine si din trei milioane de locuitori.
Führerul cauta astfel sa se răzbune, el care adorase atat Opera din Paris si pozase în uluitoarele fotografii de pe esplanada Trocadero, cu turnul Eiffel in spate.
Generalul nu a dat insa ordinul, desi pana in ultimul moment a ezitat, artificierii lui așteptând cu degetul pe buton. Istoria anecdotică ne spune ca a fost convins să n-o facă, intr-o tensionată convorbire nocturnă, față in față, de catre consulul Suediei, Raoul Nordling.
Asta e toată piesa si tot filmul. Un exercițiu dramatic extrem de dificil, intrucat toată lumea cunoaște deznodământul: Parisul e încă acolo. Suspensul nu poate tine decat in forța replicilor. (Trecem peste idioata “licență” a lui Tarantino, care, in Inglourious Basterds, il face pe Hitler să fie mitraliat intr-un cinema.)
Schlöndorff e regizorul franco-german angajat, cel cu Toba de tinichea (după Günter Grass), Onoarea pierdută a Katharinei Blum (după Heinrich Böll), Regele arinilor (Căpcăunul, după Michel Tournier) si a fost însurat cu regizoarea Margarethe von Trotta, care a facut recent minunatul film Hannah Arendt (cf. link mai jos)
Niels Arestrup e unul din cei mai mari actori francezi si europeni actuali. Niels Arestrup este un nou Klaus Kinski, insa un Klaus Kinski intelectual, peste aceeași masă de excese memorabile. Arestrup e genul de actor care poate salva orice film, si care chiar si aici, in acest huis clos al lui Schlöndorff, te face sa ierti muzica siropoasă lipită acolo de regizor. (cf. link mai jos), ceea ce face filmul să fie un huis clos un pic cloclo… Un asemenea rol, secund acolo, memorabil a jucat recent in satira politică Quai d’Orsay, unde a reușit sa impregneze de dramatism teribil un personaj de mana a doua (șef de cabinet al ministrului de externe, personaj șters fără de care politica externă a Franței se prăbușește).
Un alt asemenea huis clos foarte reușit a fost recent filmul lui Polanski La Venus à la fourrure (cf. link mai jos).
Dincolo de autoflagelarea franțuzească (Diplomatie e după piesa de succes a unui autor francez contemporan, Cyril Gély, care a scris si scenariul, autoflagelare carre consta in a aminti cum s-a dat Parisul nemților fara luptă, ca o tărfă cu picioarele desfăcute, si cum francezii sînt lași), dincolo de schema cunoscuta a scenariului de suspens: avem o noapte ca sa găsim bomba cara ticăie, alfel e sfârșitul lumii, filmul e interesant pentru acest lucru: ca vreme de o ora si jumatate, o sala întreaga poate fi ținută in fotoliu de niste discuții, de o lungă conversație, ca la teatru, intr-un film fara efecte si fără violență vizuală (iar dacă s-ar fi putut fără muzică ar fi fost si mai bine)…
Adaug aici că e un film facut in bună parte din fonduri europene sau publice, fie direct, prin programul Eurimages, fie indirect, prin producători precum Arte. Asta readuce in atenție eterna discuție intre cei care vad filmul ca pe un produs comercial, de entertainment, precum americanii si europenii neoliberali obsedați de ideea ca totul e o marfa, si cei care vad in film o forma de arta, care merita subsidii publice.
Pe deasupra, Diplomatie, ca si Venus al lui Polanski, e un film care are decența de a nu dura decat o oră și jumătate, iar nu trei ore, cum ar face americanii. In film, ca si in cinematografie, se vede diferența de subtilitate intre americani si francezi. Americanii se plâng ca in restaurantele franțuzești mâncarea e mai mult design si nu iti umple burta, fără păs pentru savori si arta imbinării. In cinema e la fel.
————–
Despre cum UE sprijină la Cannes depresivii danezi și cum Dogma sectanților pieței nu explică mecenatul cultural…
http://cabalinkabul.com/2013/05/20/despre-cum-ue-sprijina-la-cannes-depresivii-danezi-si-sau-cum-dogma-sectantilor-pietei-nu-explica-mecenatul-cultural/
Despre o extrem de hilară greșeală de traducere din Huis Clos a lui Sartre
When your tits go up your throat.. one of the stupidest translations ever:
http://cabalinkabul.com/2013/02/12/when-your-tits-go-up-your-throat-one-of-the-stupidest-translations-ever/
Despre recentul huis clos al lui Polanski, un film după cartea lui Sacher-Masoch, cel de la care avem numele masochismului:
“Venus im Pelz”/ “La Vénus à la fourrure” (Venus cu blăniță) – Polanski, masochism si teatru erotic erudit…
http://cabalinkabul.com/2013/12/07/venus-im-pelz-la-venus-a-la-fourrure-venus-cu-blanita-polanski-masochism-si-teatru-erotic-erudit/
Un alt film francez recent cu Niels Arestrup :
Quai d’Orsay (2013) – o comedie politică franceză inexportabilă…
http://cabalinkabul.com/2013/12/29/quai-dorsay-2013-o-comedie-politica-franceza-inexportabila/
Filmul fostei soții a lui Schlöndorff, Margarethe von Trotta, mare regizoare germană :
Hannah în Arendtă morală
http://cabalinkabul.com/2013/04/24/hannah-in-arendta-morala/
Și un huis clos de-al meu, un fragment dintr-o piesă de teatru pe care mi-a publicat-o odată cu altele, Luca Pițu intr-un volum comun si pe care, intrucat nu am pus-o încă decat fragmentar pe blog, e deocamdată accesibila mult mai larg pe FB :
Eminescu la Creangă
Si pe FB
Eminescu la Creangă
https://www.facebook.com/notes/dan-alexe/eminescu-la-creangã-actul-iii-lot-si-fiicele-sau-orgia-tiranului-dictator-cuza/502248279792723
—
Leave a Reply