Skip to content

Când Luca Pițu scria “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt”… Inventarul unei moșteniri ratate 

June 24, 2015

la 13

Foto (ahm!…) istorică: cenaclul de literatură SF Quasar din Iasi, prin 1982-1983… De la stânga la dreapta: 1) Dan Merisca, 2) Razvan Haritonovici, 3) Dan Alexe, 4) somebody mâncând un sandwich platit de mine, 5) Sorin Antohi, 6) Mephistopheles.


 

Volumul meu În punctul lui rebbe G.  e sub tipar la Polirom și va ajunge iminent în librării, cu mult înainte de târgul de carte Gaudeamus (16 – 20 noiembrie), când voi veni să-l prezint.

Una din povestiri, cea cu legionarii români în Majadahonda, pe frontul Madridului, apăruse deja sub o cu totul altă formă într-un volum comun confidențial pe care Luca Pițu l-a publicat în 2012 (cf. mai jos), strângându-mi acolo, practic fără să mă întrebe, câteva piese de teatru.

in-punctul-lui-rebbe-g_coperta

“Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt”, pe care îl reproduc mai jos și pe care am să-l folosesc ca prefață într-o carte viitoare, e un text scris de Luca Pițu (cu o aluzie la Rimbaud, ”l’homme aux semelles de vent”, pe care mulți o vor găsi nemeritată… Luca făcea de fapt portretul unuia care, după ce sparge canoanele estetice în tinerețe, dispare și devine negustor de sclavi, ba mai și pierde un picior). Publicat în volumul La cafeneaua hermeneutică (Nemira, 1998), e un text pentru care nu i-am mulțumit niciodată și pe care îl recitesc acum, după aproape două decenii, ca pe inventarul unei moșteniri ratate.

Avem credința că Dan Alexe e frivol din prea multă profunzime“, scria Luca…

Nimeni nu m-a lăudat vreodată în felul ăsta, lucru care face să mă doară și mai mult că Luca a murit fără ca noi doi să ne mai fi vorbit în ultimii ani, pentru că eram certați… din singura mea vină.

Textul acesta al lui Luca trebuia de fapt să fie introducerea la un volum al meu, teatru și proză, care n-a apărut niciodată, cum o explică chiar el. La vremea aceea nu le plăcea deloc editurilor limbajul meu. După ce, de-a lungul anilor 1990, am încercat să public în România și am fost refuzat peste tot, pe motiv că scriu într-o limbă violentă, am abandonat, mai bine de un deceniu, făcând doar filme documentare, ca apoi Luca însuși să-mi publice acele câteva piese de teatru și ceva proză în două volume cârpite de el, cu numele noastre împreună pe copertă, până ca eu să încep să public serios la Humanitas și Polirom.

Textul lui Luca e dens, ludic și criptic, cu multe aluzii și referințe greu sau imposibil de priceput pentru cine nu cunoaște Iașii acelor ani… De aceea îl republic acum cu ceva explicații, precizând că, pe de altă parte, e de fapt unul din textele lui ușoare în termeni de referințe culturale și că stilul lui dens și nepăsător pune pe fugă mulți cititori care nu posedă grila hermeneutică. Ca și în cazul lui Joyce sau al lui Ezra Pound, e greu să înțelegi scriitura lui Luca dacă nu cunoști mediul în care a trăit, oamenii pe care i-a cunoscut și cărțile pe care le-a citit.

Multe lămuriri sunt așadar indispensabile. Le pun aici pentru folosul unor eventuali viitori exegeți ai lui Luca Pițu, care altminteri n-ar putea decripta textul. E la fel, de pildă, ca în cazul exegeților lui Joyce care nu pot pricepe în textul lui aluziile la pizdă și pulă și care nu știu că Joyce învățase românește în Pula, în Istria.

Astfel, în anii aceia de persecuție politică de la Iași, eu scrisesem un roman pe care îl voiam exploziv, roman scăpat miraculos la perchezițiile Securității și al cărui prim cititor (afară de o iubită care li s-a arătat goală securiștilor) a fost Luca Pițu. L-am scris în paralel atât în română cât și în franceză, un roman care anticipa moartea lui Ceaușescu (de moarte bună) și invadarea României de către URSS pentru a evita tulburările, pe modelul Cehoslovaciei în 1968, cu diferența că în România mea sovieticii erau întâmpinați ca niște eliberatori (nici pe mine, nici pe Luca nu ne-a mirat, așadar, că la Revoluție, când mă întorsesem din Belgia ca jurnalist, eu ajungând în 22 decembrie la Timișoara, am auzit mulțimile scandând în transă — “Gorbaciov, Gorbaciov !…”)

Detaliu important, pentru a înțelege ce scrie aici Luca: Unul din personajele romanului meu era un ofițer rus conducând prima falangă ce intra în România și a cărui fantasmă sexuală onirică se concretiza noapte de noapte într-un grotesc coșmar în care el, reușind să se strecoare nocturn în mausoleul lui Lenin, se apuca să violeze (anal, oral și inguinal) momâia îmbălsămată a Fondatorului. Mai multe detalii în textul lui Luca, text în care de altfel toate numele sunt reale, inclusiv cele ale ofițerilor de Securitate Boțîrlan și Bostan care ne interogau.

Lenin_mummy

I-am trimis, prin intermediari, spre Paris, textul lui Pierre Klossowski, autor dincolo de norme, pentru care și eu și Luca și tot grupul de la Iași am întreținut întotdeauna un adevărat cult… dar romanul nu i-a ajuns acestuia niciodată, iar evoluția politică de după 1989 a modificat într-atât paradigma noastră românească încât tot textul ar trebui astăzi rescris.

Mai povestește Luca acolo o serie de incidente baroce sau grotești care merită decorticate:

— într-adevăr, așa cum o scrie el, în copilăria și adolescența mea fratele său Elisei Pițu, medic detașat în satul meu Cochirleanca, din Bărăgan, m-a tot plimbat cu trăsura dispensarului… Nu existau în sat nici mașini, nici telefon, nici asfalt și nici electricitate. De la Elisei am auzit prima oară de Luca… Nume biblice – familie de țărani sectanți de pe la Suceava.

— Mai amintește el în text cum la prima mea arestare în Iași, iubita mea de atunci le-a deschis teatral în pielea goală ușa securiștilor, stârnind o scenă de panică pudică demnă de un film mut;

— Apoi scrie el cum la convocările la Securitate, eu stârneam iritare venind întotdeauna cu un roman polițist în sala de așteptare a interogatoriului, de obicei un San Antonio (iar odată, când miliția m-a închis ca parazit, căci nu dețineam un buletin de Iași, înasinte de-a mă expulza spre Buzău, așa cum o făceau periodic) am cerut printre gratii să mi se aducă o Biblie, ceea ce a avut darul de-a întrerupe orice discuție prin celulele vecine.

— Cartea pe care amintește el că am transcris-o în Belgia de pe niște casete este volumul anti-ceaușist și anticomunist Ce-ar mai fi de spus? scris în comun la Iași de Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, scos din țară pe benzi audio pitite în tuburi de medicamente, transcris de mine la Bruxelles și publicat apoi de Dorin Tudoran în SUA.

O singură corectare: poemul meu confiscat de Securitate, odată cu multe alte hârtii și cărți (printre care și un volum de Dickens, cum corect o spune Luca) se numea nu Vopsitorul de limbrici, ci Bolile viermilor intestinali, și deși maiorul Bostan n-a vrut să mi-l returneze atunci când, în 1990, m-am dus pe neașteptate peste el la Securitatea de pe dealul Copoului din Iași, fiind eu deloc surprins să-l regăsesc pe Bostan în același birou pe care-l cunoșteam foarte bine, mi-a rămas totuși în cap tehnica poemului, pe care o folosesc aici într-o diatribă:

Mic tratat de invectivă…

Mă iritase apoi injust, după 1989, la Luca, faptul că deși îi arătasem entuziast o serie de construcții estetice vizuale pe care le realizasem, cu mare risc, sub eticheta de filme documentare, prin Cecenia, Balcani sau Pakistan, el nu le dăduse atenție, fiind un spirit preocupat exclusiv de vorbă, de Logos, de limbă, și deloc de vizual sau de muzică… motiv pentru care el expediază în textul lui toată această parte a mea sub eticheta “ filme pentru politologi flamanzi, reportaje pentru imagologi blazați”…

Am adăugat o serie de linkuri în textul lui Luca spre piese de-ale mele pe care el le menționează, sau spre alte texte care îl lămuresc pe acesta, că de-aia e hiperliteratură, iar cu corp de litere gras, între [paranteze pătrate], am pus câteva lămuriri indispensabile.

——————

Luca Pițu

 “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt”… 

( din: La cafeneaua hermeneutică, Nemira, 1998)

Nu despre piesele — drăgălașele, multele — ale junelui auctor cătăm a grăi în acest portret prefațial de ocazie (un volum de piese de teatru de Dan Alexe urma să apară în 1990, dacă nu l-ar fi dat la fund Editura Eminescu, cu o prefață de Luca Pițu: aceasta): ele își așteaptă încă exegetul calificat la locul de muncă, în uzinele literare ale patriei, în cafenelele hermenăutice ale nației sau pe ogoarele epistemologice ale neamului, ba și regizorul apt a le monta pentru jocuri de societate și desfătarea unor confrerii de copățitori ai istoriei universale, work in progress cătră statul mondial și omogen; nu despre Spoiala, nu despre dramatizarea vicleniilor preludice ale fiicelor lui Lot, nu despre Zburătorul, teatralizare a preliminariilor nașterii revoluționare a Anei Ipătescu [piesă încă inedită], nu despre Rămăieni și legătura lor misterioasă cu Ramayana, nici despre vizita lui Eminovici cu Ion Creangă la cenaclul junimist, unde conversează despre Povestea Poveștilor, dar și în jurul unui ciudat lingament comis de poetul ipotesc în “Kamadeva, zeul indic”, o, nu, de cinci ori nu.

Altele avem în vizor: pentru zvonerii, răspândacii și aplaudacii zilelor noastre, indiferent de gradul lor de dacitate. Căci aceștia — zvonerii, răspândacii și, în general, dacii liberi — ar putea vedea în dramaturgul nostru, atât de fraged și deja piesar, un soi de prodromos, un fel de înainte mergător al lui Umberto Eco, un gen de pervers ce își pune ordine în lecturi și în fantasme prin recurs la dialogări sau tematizări ficționale. Au iaște Pendulul lui Foucault altceva? Toate cărțile mari cu templieri, grupuri oculte, conspirații ecumenice trebuiau, într-o bună zi, adunate — din biblioteci, din libraries, din librării — sub un vocabul fundamental, puse la cetelniță pe mod nehaotic și iarăși la lume date, în chip de ectoplasm epic, teatral ori teoretic, după vocație și puteri.

E drept că Dănuț a comis și un romanț pe vremuri, adică în 1983, ostentator al unei imaginare, însă foarte verosimile invazii sovietice în ceaușina Spăniuță de la Gurile Dunării, culus et cunnus Europae, fără un Don Quijote al amărăciunilor noastre, dar cu o limbricizare securicomunistă aproape de inumana perfecțiune în Epoca de Aur. L-a rescris și pe galeză, amînîndu-și pentru asta examenul de licență; i l-a trimis și lui Pierre Klossowski, părintele Bafometului și al Legilor ospitalității, de la care mai așteaptă încă un răspuns încurajator. Acolo, în acel roman, a portretizat el un imberb invadator moscovit, cu grad de locotenent și comandant de tanc, întîmpinat cu flori de băștinoșii cisprutici și rurali, ce au impresia că asistă la a doua venire a eliberării de sub jug: numai că juvenilul parucic are d’autres chats à fouetter; numai că tinerelul tanchist îi terorizat de un coșmar punkist, inenarabil camarazilor de arme; numai că el se visează, noapte de noapte, pătrunzând în mausoleul de la Kremlin și penetrîndu-l oral pe cine? dîndu-i-o sus de tot, la muie, cui? Mumiei lui Lenin: îl irumează carevasăzică pe Vladimir Ilici, apoi e îngrozit că i-ar putea căgăbăul afla taina. Dar taina i-o descoperă doar Alexe, prin astuție metaleptică pesemne, strecurîndu-se el în universul diegetic al propriului său product ficționesc. Poeticienii ar susține, de bună seamă, că o găsește prin vicleșug de focalizare internă, de vision avec, din moment ce a închipuluit un narator ce ne deapănă transgresiunea onirică a ofițăranului bolșe… vicios.

(In realitate, după cum își va aminti istoria literară a viitorului, era vorba de o simplă sodomizare: ofițerul cu pricina visa în fiecare noapte că se da în acest scop la mumia lui Ilici, dar nu putea s-o întoarcă, ea fiind, pare-se, foarte grea; atunci transpira din belșug și se trezea urlând. Irumare de va fi fost, apoi a fost numai după consumarea vană a acestor eforturi și in extremis.)

Oricum ar fi, romancierul nostru îi depistează teribila injurie “profanată” la adresa orificiului bucal al marelui revoluționar, însă nu-l toarnă la Păduchii Neantului din urbea bahluizată, revirginabili ca sereiști după 1989.

In plus, mare noroc avu cu narațiunea asta la percheziția — deja faimoasă și des glorificată de victimele sale — din 1983, de la Opinia Studențească & Dialog, cînd au năvălit peste dînsul Boțîrlan și Bostan, cînd prietena lui a ieșit înaintea lor nudă, cînd pretorienii au pus mîna la ochi și i-au poruncit, spăimiți, să-și pună imediat chiloții, ca să nu fie tulburați în munca lor depistatrice a disfuncțiilor sistemului socialist lateral developat. Maiorul Bostan, logodnic veșnic al prostiei și anglofonf indecrotabil, în raporturi familiare cu toate graiurile etranjere, a dat, la scotocire, și de romanul menit admirației klossowskiene, îngalicizat cum se cuvine, l-a mângâiat reverențios și a întrebat, într-o doară, pe progenitorul său: — “E lucrarea D-voastră de stat, tovarășe Dan, nu-i așa?

Progenitorul nu avu decît să nu nege… pentru a salva manuscrisul. Klossowski valait bien une grosse bourde, faute de messe noire. Iar Alexe a debitat-o dezinvolt tatălui minciunii, Bafometului cu rît uman.

Mai greu fu cu poemul Vopsitorul de limbrici, reperat de ochiul parpanghelic al Boțârlanului printre niște hârtii nefolositoare, confiscat și cercetat cu lupa la sediul comitetului județean al SeReIului ceaușesc. Părintește, la intervale regulate, se apropia anchetatorul de auctorul poematic și-l dojenea, și-l mustra, și-l certa, și-l șicana, și-i vorovea de strungarul ce părăsește uzina morții după paișpe ore de muncă suplimentară, apare acasă, nu întâlnește mare lucru în frigider, nici la nevastă, deschide revista literară în căutare de inedit și — oroare, oroare, de o mie de ori oroare — dă peste zugravul de viermi intestinali. — “Gândiți-vă, oameni buni, ce chef de viață și de travaliu ar mai poseda un asemenea ciolovec de tip nou! Rușine, Dănuțule, rușine + vot de blam cu avertisment la contrainformații!!!”

A fost un autentic dialog de surzi între tovarășul colonel și domnul student, actualmente apatrid belgic și globe-trotter, as al rezistenței iașiote la sodomizarea marxistă, activ în celebrul număr al Agorei din ianuar 1989 cu Rămăienii, perlă a Cântării României, bijuterie a genului epidictic în derivă; agil și în parlamentul europeic de la Strasbourg cu discurs + procesul-verbal de percheziție domiciliară (de unde reieșea confiscarea — și a — unui Dickens, numai și numai pentru că era în engleză, iar Bostanul voia să se deie mare pe lângă Brestoiul șefic); abil și la televedenia franțuză, pe 20.01.1989, alături de Maria Mailat și caseta trimisă din țeară, după multe peripeții, cu interviul dan-petresc. [Aici Luca se referă mai degrabă la filmul demascării lui Ceaușescu, Dezastrul Roșu, la care am participat în 1988, difuzat și mare succes și șoc în 1989.]

Multe a făcut la viața lui Alexe și, cu siguranță, nu le regretă chiar pe toate. Dar cea mai tare ispravă a lui îi, crez eu, că, la a Secului monăstire, sub obligație declarativă, astreint à pisser de la copie au profit de Botzy, Bosty & Cie, termina repede treaba, având el de la zei harul succintității, apoi scotea repede din buzunar fesier un roman polițist și se cufunda în cetitură, așa cum ar fi procedat la Costinești după un înot răcoritor. Când reveneau interogatorii, trăgătorii de limbă și de pix, maieuticienii gradați, socratizatorii galonați, aproape că turbau de atâta… ataraxie, închideau pumnul… pentru a-și ascunde firele de păr, numeroase, din palmă, și-l ridicau apodictic.

Deci: Dănuț Alexe — ori Dan Ataraxescu?

Oricum l-am boteza, fapt e că a practicat din fragedă pruncie, prin Cochirleanca sau Buzău, nepăsarea la uraganul istorial, asortând-o cu lecturi nesfârșite și poliglotizare infatigabilă, iar această praxă comportamentală ni-l poate explica mai bine pe viitorul migrant, devenit ulterior nomad adevărat: al gândirii, al rostirii, al viețuirii, al gândirostiviețuirii.

Dacă Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu ar fi avut necesitate de succesor [urmaș, hered, calif], ăsta ar fi putut fi: Dănuțul acesta multilateral dezvoltat și plurilateral curios, ce l-a cetit pe Șestov în rusă, consultă Biblia în greacă, latină și ebraică, traduce din teoreticienii Renașterii, nu-i e greu să refuteze duméziliana teză a trifuncționalității, tulbură — cu trecerea sa meteorică pe la Alma Mater — atît pe colegi cît și pe profi, îndepărtează enigmele textuale din Georges Bataille, cu toate că nu-i lipsesc talentele de actor, necum strategiile de impresionare a ignarilor și credulilor; cu toate că n-are să nihilizeze fumistul ce moțăie în fiece individ cogitant.

E băiatul nostru, fără umbră de dubiu, un homo europaeus; se simte peste tot acasă în peisagiile bătrânului continent, însă pariez pe ce vreți că nu s-ar simți alien nici printre hinzi, tibetani, chinezi, japonezi, pakistanezi (pe care i-a și vizitat, de altfel, cu ocazia travaliului la o documentare filmică despre confreriile sufite); cunoaște esențialul de pretutindeni și, ca atare, își merită cu prisosință titlul, necâștigat încă, de homo planetarius ad honorem.

Pakistan_'94

Are la purtător puzderie de fapte bune. A depistat, bunăoară, prezențe gitane în Finnegans Wake, coborând, pe această temă, cu un studiu savant la Revue tzigane. Atent la evoluțiile, involuțiile și voluțiile jazzului contemporan, la mișcările SF-iste, politice sau religioase, nu a neglijat deloc stratagemele teologiei apofatice.

[Apropo de SF și de cenaclul Quasar din Iași, Luca se referă aici și la textul pe care nu l-am putut publica în România, iar care astăzi e aproape irelevant, dar la vremea aceea era o bombă, în care dovedeam un plagiat al lui Ion Hobana… Iată-l: plagiatul lui Hobana.]

Nici un anticariat din Bruxelles, orașul său predilect, nu mai are arcane pentru el, ceea ce nu l-a împiedicat, la caz de urgență majoră, să transcrie integral — de pe casetele scoase fraudulos din țară — cartea amicilor săi Liviu Cangeopol și Dan Petrescu despre ce ar mai fi de spus când convorbești liber într-o țară ocupată…

A găsit flăcăul vreme pentru toate, s-a hrănit cu puțin, a dormit pe unde s-a putut, lăsându-se transportat cu brișca dispensarului sătesc de însuși Elisei, frățînele nostru.

Ce este Dan Alexe și ce vrea el? întreba-mă-vor unii, nebunii și hunii. O hi el savant de renume mondial ca Thales din Milet, Demetrios din Phaleron și Leonardo da Vinci, dornic adicătelea să pună stăpânire pe tot savoarul din — și despre — lumea asta? Posedă el adevărul absolut? Urmează el să se instaleze într-o comoditate cloacală de venerabil taoist, într-o duminică a vieții de huzur cumpătat și de indiferență bestială? Urmărește cumva un ideal non-acțional, ori unul de sfințenie heterodoxă?

Probabil că nu: de vreme ce scrie; de vreme ce recurge la vanitatea vanității, la é-cri-ture, la țipătul încremenit în urme negre, derridiene chiures de mouches pe tablele mundane; de vreme ce vrea să-i perdureze amintirea vitejiilor, căci nu-l bănuim a poseda nevoia imperioasă de a-și exorciza demonii rărunchilor sub chip de porcușori de cerneală pe hârtia virgină a environului noosferic. Avem credința că e frivol din prea multă profunzime, iar în scriitura-i percepem musai strigătura, el grido, țipuitura — bezmetică și postmodernă — a juisorului cultural care refuză grăunțele Morarului Suprem din acest holon. Distruge el oare prin frivolitatea actelor sale — piese pentru inițiați, scolii pentru hermeneuți neînregimentați, studii pentru țiganologi emineți, filme pentru politologi flamanzi, reportaje pentru imagologi blazați —, distruge el cumva energia solară din dînsul, atîta cîtă a acumulat la Cochirleanca, la Costinești, la Buzău, la Iași, la München, spre a se goli în vederea reintegrării Pleromei, a patriei ascunse și acosmice?

De Târgul Bahluvian îl leagă niște fire tare încâlcite: ani universitari foarte vagi; doar era, este și, presupunem, va fi un vagant al cunoașterii; iubiri multiple și policrome; experiențe social-politice de tot genul, inclusiv acela al opoziției la limbricizare marxiană. De câte ori l-a ridicat miliția de la Sorin Simion, prietenescul său gazd, și l-a trimis cu primul tren către curbura Carpaților? (De cîte ori deschid fereastra / De-atîtea ori o și închid.) [Cf. mai jos extrase dintr-un proces verbal de supraveghere de către securitate, preluate în articolul din CriticAtac.] De varii ori: Epoca de Aur se temea, precum ghiavolul de tămâie, de mijlocitori, microbi informaționali, proxeneți culturali, acceleratori ai istoriei globale. De câte ori însă l-a expediat, de tot atâtea ori s-a și întors.

Nu s-a sfiit să-l viziteze pe Dan Petrescu atunci când acesta ieșise pe ring epic, încât, până la urmă, mirosind că pregătea interviu pentru Libération, i-au dat pașaport și șut de plecare spre Belgia, nu înainte de a-l avertiza că o încurcă instanța maternă dacă fiul face prostii anticomuniste în Apus. Totuși: a revenit prin Dulcele Târg, după decembrica lovitură de televizie, coup de télé s’il en est, fie și numai pentru a lua un interogatoriu maiorului Bostan, reconvertit la noile idealuri, a-și revedea prietenii, a asista la alegeri sau a se gini cum trag sforile păpușarii Putorii neoleniniste, Yoni Liescu, Petre Lingam-Voiculescu și Gelu Roman-Clitorescu.

E și ăsta un mod, cam kojévian, de a împinge la șareta iureșului spre catastrofă, spre Armaghedon și Giudețul de pe urmă al drepților cu strâmbii.

Alexe is a going man.

Alexe is a coming man.

He is a gocoming guy: el se duce, revine, pleacă din nou.

Alexe, cu tălpi de vânt și inima tăiată împrejur, e totuși un înger falofor:

IACA, O SPUSEI SI PE ASTA !

Cf. și omagiul meu postum:

La moartea lui Luca Pițu

http://www.europalibera.org/content/article/27073108.html

apoi:

Povestea Grupului disident de la Iasi

de Emilia Chiscop
http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/

„Dezastrul Roșu”: filmul care l-a demascat pe Ceaușescu

http://www.europalibera.org/content/article/26744442.html

și

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/12/22/din-nou-despre-lovitura-de-stat-din-1989-luciditate-jurnalistica-si-filmul-care-l-a-demascat-pe-ceausescu/

și

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/02/nu-am-vazut-nimic-la-timisoara-despre-luciditate-in-timp-de-revolutie/

Articolul din Critic Atac

http://www.criticatac.ro/28002/la-revedere-luca-piu/

In punctul lui rebbe G.

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/07/19/in-punctul-lui-rebbe-g-3/

30CEEC28-53F5-443C-BFEE-E0AA1A80F7CC_w640_s

Advertisements

From → Paraphernalia

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: