tnr

Stupefacția Times New Roman când sunt confruntați cu Logosul

.

Bunul meu prieten Eftimie de la Times New Roman (și singurul prieten rămas acolo, pentru că fiind cel mai ticălos, el e dur, dar ceilalți, mai slabi de înger, și-au pierdut cu toții cumpătul și m-au desfrienduit nebărbătește pe FB, neavând retorică), Eftimie așadar a scris aici că eu nu sunt cine știe ce ca scriitor si că aș fi de fapt un fel de San-Antonio (Frédéric Dard).

Acum, ce nu a priceput Eftimie, care nefiind vorbitor de limbi, a citit probabil vreo traducere românească grăbită a unuia din cele aproape două sute de romane ale lui San-Antonio (175 de romane, se pare, din care eu am citit cam 100, dar a mai scris multe minunății și sub numele lui adevărat de Frédéric Dard), ce nu a priceput Eftimie, care e snob, ca toți sărăntocii lipsiți de har, este că literatura populară e unul din domeniile marii arte. Nu există genuri nobile și genuri minore, literatura mare se ascunde deseori sub forme umile, iar Moby Dick, de pildă, e un minunat roman metafizic, dar și de aventuri.

Umberto Eco scria romane polițiste, Ulise al lui Joyce este o uriașă glumă dezinvoltă, chiar dacă erudită, iar Finnegans Wake e până la urmă doar povestea unui bețiv care se trezește la morgă pe fundal mitologic. Dar snobul de la TNR crede că aceea e mare literatură pentru că așa scrie în manuale, în vreme ce San-Antonio, citit de el în traducere românească, ar fi ceva ușurel, cu un comisar parizian à la James Bond (San-A.) și un acolit gras și brutal (Béru).

În realitate, Eftimie îmi face un foarte mare compliment, pentru că seria San-Antonio (Frédéric Dard a murit în 2000) a fost un fenomen literar fără precedent și greu de imitat.

Exuberanța lingvistică a lui Frédéric Dard era la fel de mare ca cea a lui Joyce, diferența fiind că vreme de jumătate de secol, din 1949 până în 2000, Frédéric Dard a scris cam patru romane pe an (circa 200 cu totul), fiecare de 250-300 de pagini, fiecare de un umor și o vervă în limbaj greu de egalat.

Romanele San-Antonio nu se traduc, ele trebuie rescrise (nu știu ce-a citit el în românește), într-atât jocul cu limbajul e complicat și fin. Eftimie și cei de la Times New Roman cred că avem acolo doar niște aventuri ale unui comisar indestructibil (San-Antonio) și ale acolitului său Béru, alături de alte câteva personaje repetitive.

sana

Hai să le arătăm cum e de fapt. Uite, găsesc azi în casă astea trei volume din seria San-A., vechi, elegante, cu o splendidă patină de îngălbeneală. Nu trebuie să le colecționez, în Bruxelles sau Paris le găsesc oricând la talcioc pentru 1 euro sau 0,50 cenți, sunt omniprezente, ceea ce e liniștitor.

Uite ăsta din mijloc: J’ai essayé, on peut (Am încercat, se poate… titlu cu conotație sexuală, desigur.) Romanul se deschide cu o minunată scenă într-o cafenea pariziană, un troquet de Paname… Traducătorul, sau mai degrabă adaptatorul, ar trebui nu doar să cunoască evoluția argoului parizian de-a lungul deceniilor, dar și să priceapă notele fine de umor în trecerea de la un registru lingvistic la altul.

Le vieux rade en vrai zinc de pe prima pagină este descrierea tejghelei barului (rade, în argou, precum rada portului, ceea ce se deschide în fața cheiului), dar de ce en vrai zinc, din zinc adevărat? Ei bine, pentru că tejgheaua din zinc are o întreagă mitologie, cu zinc erau acoperite tejghelele de bar înainte, ba chiar si azi se mai spune le zinc pentru tejgheaua barului, deși acum e făcută din lemn sau plastic

Sigur, oricine vorbește convenabil franceza secolului XX va ști că Paname nu e Panama, ci un termen glumeț pentru a desemna Parisul și că la maison poulaga este poliția din Paris (Paname), pentru că polițiștii sunt numiți poulets (pui sau găini). Astfel, romanul lui San-Antonio care se numește Du poulet au menu (Pui în meniu) ne anunță chiar din titlu că un polițist (poulet) va pieri (au menu), sau va ajunge în pericol extrem.

Foarte interesant în argoul pegrei pariziene așa cum e folosit de San-Antonio este apoi numărul mare de termeni țigănești, din dialectul căldărarilor (kalderash), termeni aduși acolo de țigani din România sau Balcani înainte de al Doilea Război Mondial.

Astfel:

surin = cuțit (șuriu, cum se spune la noi în mahala)

suriner = a înjunghia

berge = an, anul astronomic sau de vârstă (berș în dialectul căldărarilor); Kîki berș si tu? (Câți ani ai?) devine în franceza lui San-Antonio: T’as combien de berges? (Câți ani ai?)

une femme choucarde = o femeie șucară, frumoasă / choucard = șucar

chouraver = a fura, de la cioravel, a ciordi, a fura (nepricepând originea țigănească a verbului chouraver, franceza literară îl scrie chou-raver, ca și cum ar proveni, absurd, de la numele a două legume)

Așa că San-Antonio, la nivelul complexității lingvistice pune dificultăți la fel de mari ca Joyce sau Umberto Eco, acesta din urmă scriind la rândul lui romane populare… dar ce să știe Eftimie despre faptul că San-Antonio era la fel de prolific pe cât era Alexandre Dumas, pe care mi-l iau ca model în Pantere parfumate? Snobul o să-ți spună că Dumas nu era mare literatură, dar el e genul care ascultă André Rieu în mașină.

Ce să știe așadar cei de la Times New Roman? Cum am mai zis despre ei: redacția e compusă exclusiv din bărbați bărboși ieșiți din mediul urban, nu prea vorbitori de limbi străine și foarte temători în societate.

Vârsta a doua, blugi rupți, unghii lăcuite în cazul unora, lecturi limitate la internetul bucureștean. Zero percepție socială, publicând glume groase (“curva lui Dragnea”) bazate pe aspectul fizic și sexualitate, posedând o știință despre ce se întâmplă în lume mai redusă și decât la sectanții de la InLinieDreaptă.

Un fals Charlie Hebdo, așadar, acolo membrii redacției, care au trecut printr-un masacru, au o ideologie clară, cea a libertății totale. Ăștia de la TNR caută doar glumițe și clickbait și se smiorcăie acum pentru o posibilă amendă (am să-i apăr, deși gluma era proastă), dar nici unul din ei nu are o ideologie, ei nu sunt nici stânga nici dreapta. Ei sunt doar un fenomen comercial menținut sub perfuzie de un patron care vrea clickuri.

Arătări neîmplinite, gata de cele mai surprinzătoare mişelii, antrenate să‑ţi întoarcă spatele fără remuşcări şi să te trădeze, totul sub scuza umorului, transpirând imaturitate şi spaima de‑a creşte, ucigându-te din spate pentru un click.

Ah, și publică print screens cu mesajele tale private către ei, spre jubilarea fanilor suficient de proști ca să nu vadă că cineva care face asta va publica și corespondența lor când se va trezi fără idei… sau doar din răutate necreativă, cum e cazul multora din ei.

Iar despre Eftimie în particular am scris odată în ziua de vineri 20 ianuarie, de hramul Cuviosului Eftimie cel Mare din Timpurile lui New Roman… Am scris:

Ager citeț, hărăzit cu vedenii, a vindecat sumedenie de pătimași și îndestulat norodul cu rare pâinici.

Ochiu-i dibaci ghicea desfrânarea sub fățărnicie și nerușinarea sub smerenie. Eftimie glifă era, cuvios se preumbla, arhondărit se purta, gogoloi se lumina și netocmit se golea.

Prin el, sterpele au dobândit prunci privind o coloană de lumină puțină și din când în când.

Ce nu știa el, este că era acolo o adaptare din Finnegans Wake, dar unii snobi ca el, care cred că există marea și mica literatură, pe lângă că-ți publică mesajele private, nu știu nici să primească un cadou.

.

Cf. și, despre literatura de la TNR:

Arhanghelul Raul e răuț bine (Eftimie a scris un roman)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/11/18/arhanghelul-raul-e-raut-bine-eftimie-a-scris-un-roman/