Începusem anul trecut selectarea, de-a lungul lunilor, a 12 cărți, bune sau rele, care marchează anul editorial sau dezbaterile intelectuale, pentru prezentat la sfârșitul unui an de « slow reading ».

Am ales 12 cărți din cele citite în 2019, una pe lună, pe care le înșir fără nicio ordine, afară de faptul că încep cu gunoiul de nou roman al lui Michel Houellebecq, Sérotonine (Flammarion 2019), care a fost lansat dinadins pe 7 ianuarie 2019, data masacrului de la Charlie Hebdo din 2015.

Despre câteva din cărți scrisesem aici pe blog, de-a lungul anului, așa că voi pune linkurile la fiecare spre textul complet.

Cărțile sunt:

  1. Michel HouellebecqSérotonine (Flammarion, ianuarie 2019).
  2. Thomas PikettyCapital et idéologie (Le Seuil, septembrie 2019)
  3. Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie (ed. Univers, 1980)
  4. Adrian Papahagi, Boethiana Mediaevalia (Bucureşti, Zeta Books, 2010)
  5. Olivier Truc, Afacerea Nobel (Paris, Grasset, 2019)
  6. Peter Handke, Die Angst des Tormanns beim Elfmeter (Taschenbuch, 1994)
  7. Olga Tokarczuk, Rătăcitorii (trad. Polirom 2019)
  8. Jonathan Coe, Middle England (Viking, 2018)
  9. Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă (Chișinău, Cartier, 2018)
  10. Bharat N. Anand, The Content Trap (New York, Random House, 2016)
  11. Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier (Chișinău, Cartier, trad. 2019)
  12. Mircea Mihăieş, O noapte cu Molly Bloom (Polirom 2019)

img_0280 copy

  1. Michel HouellebecqSérotonine (Flammarion, ianuarie 2019).

Am citit-o de cum a apărut, din obligație, mânat de sentimentul datoriei împlinite cu caznă. Și era o datorie, da. Nu doar că Houellebecq e vedetă mondială, dar rămâne apropiat de cei (supraviețuitorii) de la Charlie Hebdo.

Charlie Hebdo, cei cu care am mers pe urmele părintelui exorcist de la Tanacu, pentru un reportaj pe care l-am publicat și în română, și, în variantă franceză, în Charlie.

Atunci, exact în momentul masacrului din ianuarie 2015, am fost unul dintre primii care au scris o cronică a celuilalt torșon al lui Houellebecq, Supunerea (Soumission).

Nu doar că romanul Serotonina e prost scris și trebuie citit doar exercitând violență asupra creierului, însă personajul în sine e doar o caricatură de réac pleurnichard, de îmbuibat acrit. De fapt, romanul e atât de înfiorător de prost scris, la toate nivelurile, încât lectura lui este o adevărată tortură.

Detest și personajul Houllebecq, am urât scriitura lui amorfă și pretențioasă din Soumission, dar aici, faptul că i-au trebuit patru ani ca să scoată oroarea asta de neimaginat e surprinzător. Pagină după pagină am căutat ceva, un înțeles, o urmă narativă. Dar totul e căznit, mort, lung, plicticos, trântit acolo doar pentru a umple 300 de pagini. Din disperare (deși a avut patru ani la dispoziție pentru a scoate torșonul ăsta amorf), autorul mai bagă și lungi extrase din Wikipedia, nesfârșite descrieri de medicamente, hoteluri, meniuri, feluri de mâncare, modalități de a face labă.

Nu există personaje în carte, nu există sex, nu există viață sau moarte, nimic nu e credibil, nu se petrece nimic, remarcile naratorului sunt anoste și pretențioase, făcând cu ochiul apăsat spre cititor, rău scrise, într-o franceză plată, de liceu. Spre sfârșit, din disperare, în ultimele pagini, autorul vâră chiar niște remarci despre Proust și câteva pagini despre cum ar vrea el să citească Muntele Vrăjit de Thomas Mann (citește, frate!).

La sfârșit de tot, ne spune chiar, din senin, că el crede că Rihanna l-ar fi făcut să “flasher”, să îl dea peste cap, pe Marcel Proust.

Avem acolo cele mai idioate reflecții și comentarii anoste ale unui om disperat care a avut patru ani ca să umple 300 de pagini și nu a reușit nici măcar să creeze un singur personaj credibil, nici măcar naratorul. O escrocherie totală. O minciună literară de uitat pe loc. Mai interesante sunt declarațiile lui prin ziare, precum:

“In Occident, discursul masculin a dispărut. Nimeni nu mai știe ce au bărbații în cap. O ipoteză sinistră, dar verosimilă, este că bărbații nu s-au schimbat, dar au acceptat să închidă gura. Bărbatul occidental nu mai vorbește; femeia – da. Universul mental al bărbatului occidental de azi este un mister.”

(Michel Houellebecq, interviu în El Pais, pe 25 aprilie 2015, cu ocazia publicării traducerii spaniole a romanului La Soumission, însă avem deja acolo, in nuce, tot discursul din Serotonină.)

În octombrie 2018, pentru cine mai avea vreo iluzie despre el, Houellebecq a primit în Bruxelles premiul Oswald Spengler, de la numele autorului pamfletului filozofico-politic „Untergang des Abendlandes“ („Declinul Occidentului“, 1918), iar cu ocazia asta s-a lăsat urmat prin Bruxelles si intervievat de reporterii săptămânalului francez de extrema dreaptă Valeurs Actuelles, cărora le-a spus: — «Aș vota pentru oricine propune ieșirea Franței din Uniunea Europeană și din NATO, țin mult la asta ».

Mai propunea acolo Houellebecq revenirea la un creștinism activ pentru a combate islamul și, în general, tot ce reprezintă fundamentele ideologice ale Frontului Național în Franța sau ale anti-europenilor de toate tendințele.

Apoi, omul e nesuferit în toate. Chiar și recent, după apariția în sârbă a romanului Serotonină, în iulie anul ăsta, Houellebecq a fost invitatul de marcă la festivalul de literatură Krokodil din Belgrad, dar la urcarea în avionul de Air Serbia, în Paris, i s-a părut că miroase a benzină și s-a dat jos.

După care și-a zis: qu’ils aillent se faire cuire la possibilité d’une île… și le-a trimis un email că el nu se mai duce. Probabil că nu-și trăsese destulă serotonină.

După ce că era în vârful afișului, s-a dus naibii festivalul. Să te mai miri că sârbii devin paranoici și se simt persecutați. Mai avuseseră ei un concert cu Amy Winehouse care n-a cântat si doar a stat beată pe scenă…

Restul cronicii despre Serotonină poate fi citit aici.

Piket

2 — Thomas Piketty, Capital et idéologie (Le Seuil, septembrie 2019)

Piketty este o lectură la fel de obligatorie ca și Houellebecq. Nu e literatură, desigur, este un amestec de economie, sociologie, istorie, filozofie și morală politică. În Franța, intelectualii au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi care au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu. Intelectualii erau acei clercs (clerici, metaforic) a căror trădare în mari momente a fost amar deplânsă, așa cum am scris când am deplâns și eu la noi trădarea clericului Pleșu și a altora (despre Pleșu, vezi imediat cronica mea după relectura volumului Pitoresc și melancolie).

După dispariția lui Bourdieu, rămăsese un gol în preoția spiritului, care iată, a fost umplut de specialistul inegalităților, Thomas Piketty. Piketty, da, devenit noul economist și gânditor pop după cartea lui din 2013, Capitalul în sec. XXI, Piketty care, coerent cu sine, a refuzat Legiunea de Onoare în Franța spunând că “nu e treaba guvernelor să decidă cine e onorabil”.

Piketty convinsese și surprinsese pentru că Le capital au XXIe siècle a apărut coerent și convingător de la prima frază. Da: capitalul se acumulează mai rapid decât creșterea economică; da, inegalitatea se adâncește, o vedem zilnic și, în ciuda mitului oficial al meritocrației, e greu de justificat ideologic sărăcia inexorabilă în fața obscenității super-cadrelor care trăiesc din venitul adus de capital.

Restul cronicii despre ultima carte a lui Piketty poate fi citit aici.

Untitled

3 – Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie (ed. Univers, 1980)

Asta a fost o relectură care mi-a deschis ochii asupra unei scăpări din cartea care l-a făcut cunoscut atunci pe Pleșu și pe care avea să-și bazeze ascensiunea intelectuală și socială.

În Pitoresc și melancolieAndrei Pleșu analizează nașterea noțiunii de peisaj în istoria artei și ne oferă o călătorie de-a lungul evoluției sentimentului naturii în cultura europeană. Citind-o acum, mi-am dat seama că lipsește din ea, în mod straniu, orice referire la textul care a fondat, în realitate, reflecția modernă asupra peisajului, asupra percepției lui, asupra felului în care el apare atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră diferită de percepția privitorului.

E vorba de un mic text al lui Georg Simmel, un filozof german neokantian: Philosophie der Landschaft (Filozofia peisajului, 1913).

Întreaga carte a lui Pleșu este o foarte erudită drumeție culturală. Nu o citisem la vremea ei. Punând mâna pe ea acum, mi-a amintit de îndată de acel mic text al lui Simmel pornind de la care s-au construit toate reflecțiile ulterioare asupra peisajului și reprezentativității lui.

Restul cronicii despre vechea carte a lui Pleșu poate fi citit aici.

 

13-Ezekiel

4. Adrian Papahagi, Boethiana Mediaevalia: A Collection of Studies on the Early Medieval Fortune of Boethius’ Consolation of Philosophy (Bucureşti : Zeta Books, 2010)

Lectură extravagantă, pe principiul Papé Satàn aleppe. Am citit, așadar, spre stupefacția cellar din jur, “Boethiana Mediaevalia” a lui Adrian Papahagi, incercand sa fiu foarte onest (nu c-as fi vreodata altfel). Spre surprinderea voastră, e multã muncă solidă acolo, într-adevăr, în special în jurul chestiunii difuzării primelor manuscrise din Boethius și a rolului jucat de Alcuin.

Dar la fel e interesantă și discuția în jurul plasării lui Boethius în Paradisul lui Dante, deși nu era creștin. Si altele… Mda.

Carte cu puțini cititori, desigur. Dacă vreodată s-ar căuta lărgirea publicului, aș sugera adăugarea unor referințe mai pop, precum faptul că în comicul roman al lui Anatole France “La Rôtisserie de la reine Pédauque” (tradus în română “Ospătăria La regina Pédauque”), personajul abatele Coignard nu se separă niciodată de volumașul lui din “De consolatione philosohiae” al lui Boethius… până în momentul nocturn în care, consolându-se filozofic și recitând boețhian, bunul abate cade într-o baltă și se apucă să înjure luna, “astru obscen, viclean și libidinos”.

Restul cronicii despre cartea lui Papahagi poate fi citit aici.

9782246818977-001-T

5 – Olivier Truc, Afacerea Nobel (Grasset, 2019)

Octombrie a fost, în Franța, luna premiilor literare, în special mult așteptatul Goncourt, care e echivalentul Nobelului pentru literatura franceză (deși vine cu zero bani, față de milionul primit pentru Nobel).

Imediat s-au dat însă și cele două premii Nobel de literatură, moment în care a apărut cartea aceasta a lui Olivier Truc, o anchetă jurnalistică de mare suspans prin culisele Academiei suedeze si ale fundației Nobel.

Aflăm acolo totul despre intrigile dintre academicieni, funcționarea opacă a instituției și faliile “modelului scandinav” de care suedezii sunt atât de mândri.

De-aia îi mai și spune cărții, ca subtitlu, O altă istorie a Suediei. E mai degrabă Suedia lui Stieg Larsson, cel cu seria Millenium. Pe lângă toate matrapazlâcurile în felul în care se face selecția, rămâne faptul că, după acordarea în 2019 a două premii, unei poloneze și unui austriac prieten cu Miloșevici și încleiat în glorificarea războaielor din Balcani, Europa de est va ieși de acum vreme îndelungată din radarele și din contestatele criterii ale Academiei suedeze care acordă Nobelul pentru literatură.

S-a îndepărtat așadar cu totul perspectiva pentru est-europeni de a mai lua vreun Nobel de literatură în generația asta, pentru că în criteriile Academiei suedeze, așa cum au fost lăsate de inventatorul dinamitei, cele literare vin jos de tot.

E un premiu eminamente politic și bine-cugetător, unde intră criterii de geografie, sex, arii culturale și mesaj umanist siropos. Lecturi pentru farmaciste și studente în primul an la UNATC.

Dacă ar fi primat literatura, n-am fi văzut în lista premiaților nume ca Churchill, Bergson, Bertrand Russell sau Herta Müller.

La nivel politic, ni se amintește, printre altele, și că Academia suedeză a refuzat să condamne fatwa iraniană împotriva lui Salman Rushdie.

Cât despre Goncourt, echivalentul franțuzesc, m-am bucurat sincer că n-a primit anul ăsta nimic escroaca belgiană Amélie Nothomb, care era în competiție cu ultimul ei simulcaru de literatură.

Această insuportabilă creatură, Amélie Nothomb, este la al 28-lea roman. Are contract pe viață cu editura Albin Michel și scoate câte o cărțulie in fiecare an intitulată “roman”. Literatura ca mașină de produs mii de cuvinte între două coperți, spre uluirea prostimii cumpărătoare învățată să creadă că dacă publici urieșește și corect gramatical trebuie să fie ceva acolo, dincolo de cerneală.

Singura ei originalitate sunt pălăriile, pe care i le fabrică prietenul meu Elvis Pompilio, despre care cititorul asiduu va afla mai multe în acest interviu.

Handke

6 – Peter Handke și Nobelul ororii: Die Angst des Tormanns beim Elfmeter (Frankfurt, Taschenbuch Verlag, 1994)

Nu era, oricum, limpede dacă, în ciuda evidenței literare și a bunului gust sau a fanteziei creative, membrii Academiei suedeze vor decide să dea cele două premii de câte un milion de euro unor femei, pentru a arăta că le pasă de scandalurile sexuale de anul trecut, sau să ofere premiile oricăror alte ființe, dar nu unor femei, tocmai ca să dovedească detașare de contingențele realului. Au fost în cele din urmă o femeie și un foarte controversat scriitor austriac: Peter Handke și Olga Tokarczuk.

A primit așadar premiul Nobel mohorâtul austriac Peter Handke, omul care a scris Angoasa portarului înaintea loviturii de la 11 metri. De cum a luat premiul, scrisesem imediat textul ăsta: despre banditeasca și sufocanta Austrie a lui Peter Handke, Thomas Bernhard și Elfriede Jelinek.

Ca și în cazul lui Houellebecq, e acum aproape imposibil – sau de fapt a devenit irelevant – să-i mai vezi valoarea literară. Sau să încerci să decizi dacă mai are vreuna. The Economist a scris de la început la Londra despre scandalul acordării premiului Nobel unui scriitor pe care unii îl numesc un apologet al genocidului.

Și, da, se știe acum, iar el o asumă total, Peter Handke a făcut apologia lui Miloșevici și, negând masacrul de la Srebrenica, a spus că musulmanii din Bosnia i-ar fi omorât pe-ai lor pentru a atrage milă și atenție. Aleksandar Hemon, un scriitor bosniac-american, l-a numit pe Handke „un Bob Dylan al apologeților genocidului”.

Pentru mine, însă, oroarea inspirată de personaj vine mai degrabă de la aceea că e un scriitor care adoră fotbalul, eu urând din toate fibrele acest odios mijloc de control al maselor. (Ceea ce, desigur, nu m-a împiedicat să comentez foarte elegant un campionat de fotbal, doar ca să arăt că o poți face fără să știi mare lucru despre dezagreabilul ritual.)

Ratacitorii-olga_tokarczuk

7. Olga Tokarczuk, Rătăcitorii (trad. de Cristina Godun, Polirom 2019)

Olga Tokarczuk este extraordinar de detestată de mulți în Polonia. Ea îi denunță fără încetare pe naționaliștii polonezi și e considerată o trădătoare pentru felul în care insistă și cere ca și polonezii să-și recunoască partea neagră a istoriei, în primul rând masacrul evreilor și modul în care s-au purtat cu alte minorități. Dar oficialii partidului PiS, aflat la putere, au tăcut până acum, preferând să n-o victimizeze. Ministrul de finanțe a spus chiar că e gata s-o scutească pe Olga Tokarczuk de taxa pe venit pe premiul ei.

Cartea asta (vezi mai jos cronica la Tatiana Țîbuleac) nu e însă deloc ce am aștepta de la un mare scriitor care primește milionul și o glorie eternă pentru felul în care lucrează cu Logosul. Logosul ei e fad, cam sărăcuț, asta o văzusem încă de la unul din primele romane, Călătoria oamenilor cărții (Podróż ludzi Księgi), care nu era decât un exercițiu de echilibristică între imitații de Umberto Eco și Parfumul lui Patrick Süskind, cu îngrijorătoare note de Paolo Coelho.

Am citit asta doar pentru că a luat Nobelul și n-am s-o mai citesc decât forțat sau șantajat afectiv.

Coe

Cu Jonathan Coe (centru) și Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo.

8. Jonathan Coe, Middle England (Viking, 2018)

Johnatan Coe era deja unul din cei mai originali scriitori de limbă engleză actuali. Acum, însă, cine vrea să înțeleagă Brexitul nu are decât să citească acest roman, despre care nu am să dau nici cel mai mic spoiler.

L-a cunoscut la Iași, unde mi-a acordat interviul ăsta, despre tehnica lui literară și de ce nu crede în hiperliteratură. (Chit că am avut apoi surpriza să văd că mi-a recitat niște clișee bine rodate, pe care le spune în orice interviu.)

Din romanul lui despre Brexit (el fiind anti- și pro-UE) înțelegem însă foarte bine ce înseamnă a fi englez.

Îmi rămâne însă satisfacția că l-am prezentat pe Jonathan Coe lui Fischetti de la Charlie Hebdo, cu care tocmai mergeam atunci la Tanacu și plănuiam povestea și caricatura cu Simona Halep care avea să ne atragă valuri de atacuri românești aproape la fel de grave ca cele islamiste.

tatiana

9.  Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă, Chișinău, Cartier, 2018

A pornit recent un întreg val de scriitură memorialistică din Republica Moldova. Mulți scriu câte un Bildungsroman (deși termenul a devenit nesuferit, de când unii îl aplică până și în critica de cinema), precum, de pildă, Woldemar al lui Oleg Serebrian (Chișinău, Cartier, 2019).

Tatiana Țîbuleac a primit unul din premiile UE de literatură pe 2019. În România și Moldova a fost prezentat că ar fi fost PREMIUL european, dar de fapt 14 romane au fost atunci simultan laureate, 14 scriitori din tot atâtea țări.

Tatiana Țîbuleac însăși și-a găsit o voce, după încercările stângace din Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2017). Acolo scriitura ei era încă prea forțat poetică, nu se găsise încă. Acum scrie simplu, înșelător de direct, fără prețiozitate, ca atunci când zice, de pildă, că fetițele râdeau: “tare, din inimă, ca ciorile iarna.”

Spune că toate viețile noastre sunt sub un capac de sticlă. Sticla e acolo un joc de cuvinte, căci fetița din roman vinde sticle goale, reutilizabile, împreună cu redutabila moldoveancă rusofonă care a luat-o sub protecția ei, Tamara Pavlovna.

Sau zice ea, uluitor de tandru, ca „așa trăiesc bomboanele”… despre imaginea unor fetițe îngrămădite într-un pat.

“Am plâns citind”, mi-a zis o prietenă. Nu înțelegeam de ce. Dar cum să nu plângi când tu, fetiță, ai dormit cu altele „îngrămădită ca o bomboană” iar acum cineva te face să simți că ai părăsit definitiv cutia?

Tatiana Țîbuleac știe să lovească scurt, printr-o frază ruptă. „Eram copil, chiar dacă pe sfârșite.” (p. 10). Sau: „Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie.” (p. 118)

Nimic de-a face cu scriitura căznită a Olgăi Tokarczuk. Are voce, ritm, onestitate sub care nu se simte munca cu fraza. Reușește să redea conflictul intern, alunecarea prin interstițiul dintre două culturi, două limbi și mai multe frontiere, cum nu mai citisem de la textele despre copilăria polono-lituaniană ale lui Czesław Miłosz.

BharatAnand_kl

10. Bharat N. Anand, The Content Trap (New York, Random House, 2016)

De departe, cartea cea mai utilă pentru orice strategist în social media. Ideea de bază, the pitchline, este extrem de simplă : în lumea noastră hiperconectată, nu calitatea conținutului contează, ci calitatea rețelei, a interconectării. Și cu asta am zis tot. Mai are și o foarte utilă analiză a evoluției online a venerabilului săptămânal britanic The Economist, despre care am mai scris.

 

legio

Mică bibliotecă legionară, colecție proprie.

11. Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Chișinău, Cartier, trad. din franceză de Simona Modreanu, 2019

Sigur, nu e prima carte de acest tip și pe această temă, însă ea are meritul unei riguroase periodizări.

Ascensiunea lui Codreanu, „un mediocru transfigurat de nostalgia belicoasă”, e plasată în peisajul mișcător al epocii, arătând și în ce ea a fost un fenomen unic. România nu era atunci mutilată sau înfrântă, precum Germania, Austria, Ungaria sau Italia. Își dublase teritoriul și populația, însă nu a știut să profite de primul deceniu de avânt economic, înainte de criza din 1929.

Cartea pune în lumină caracterul inițial de sectă al Legiunii Arhanghelului Mihai: uniformele, cântecele, moartea, elemente împrumutate din francmasonerie și personalitatea lui Codreanu, „mediocrul favorizat de context”, care avea talente organizaționale.

E trecută în revistă și viața culturală interbelică. Din nou Charlie Hebdo nu se înșela când vedea în Cioran un precursor posibil și neîmplinit al extremismelor contemporane.

Deocamdată, despre acea epocă și printre revelațiile anului se mai numără și descoperirea celei mai frumoase opere de animație a ultimelor decenii. De departe!… Delicat și violent, în același timp, felul în care se amestecă texturile și tehnicile, jocul cu montajul și sunetul, felul discret în care sunt introduse perioada interbelică, ascensiunea fascismului și războiul… Invocarea morții, a bătrâneții și a amorurilor irosite. Aici:

 

Cu momente de teroare pură. Iar secvența cu Ion Barbu e absolut memorabilă. De văzut în buclă.

joyce

(@) Devis Grebu

12. Un cocktail Molly(tov) pentru Mircea Mihăieş, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (Polirom 2019)

Demersul lui Mihăieș e dintre cele mai originale. O noapte cu Molly Bloom” este o carte despre acel personaj mult prea ignorat din “Ulise” al lui Joyce care e soția, Molly, acea Penelopa de pripas care, cât Leopold se învârte prin arhipelagul guraliv și gurilag al crâșmelor, ea zace în iatacul Itaca unde salivează și solilocvează despre cum s-ar fute peste măsură.

Mircea Mihaies a devenit singurul specialist autentic al lui Joyce în România nu mai e nevoie de amintit. Mai scrisesem despre precedentul lui op, Ulysses, 732 – Romanul romanuluiNoua carte este este, cum spune chiar el în prefață, cea dintâi reconstituire „biografică” a personajului Molly Bloom. Mai mult decât biografică, e de fapt hagiografică.

Pentru ce e importantă? Pentru că e rar, la limita imposibilului, a mai găsi un unghi de abordare critică a lui Ulise. Singura încă deschisă larg ar fi cea muzicală și adevărul e că un muzician ca André Hodeir a încercat să transpună secțiunea Anna Livia Plurabelle din Finnegans Wake în muzică.

with-joyce-in-pula1

Așa mi-am amintit de lipiciosul (precum pielea ei) cocktail Molly, servit la terasa cafenelei ”Uliks” (Ulysses) din Pula, în Croația, unde tânărul Joyce a predat engleza elevilor militari austro-maghiari, printre care viitorul amiral Horthy (care nu știa atunci că într-o zi va mai naviga doar pe lacul Balaton).

Lângă statuia lui Joyce, cu care m-am împrietenit la terasă, poți degusta acest Cocktail Molly(tov:

* 50 grame whiskey

* 50 grame Campari

* 50 grame Baileys sau lichior de cafea

* 6 picături absint

Se scutură cu gheață și se servește cu un pic de frișcă și coajă de lămâie rasă.

Cf. de ascultat:

André Hodeir:

Anna Livia Plurabelle, «Jazz Cantata» d’après Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en juin 1966 (Carolyne Music)

Bitter Ending, d’après un fragment de Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en septembre 1972, avec les Swingle Singers. (EPIC/CBS).

Cf. pentru anul trecut, 2018:

Ce am citit pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/12/17/ce-am-citit-anul-asta-pentru-tine-12-carti-de-devorat-sau-lepadat-un-antidot-la-plictiseala-noastra/